CADEREA CE ADUCE MANTUIRE


E atât de minunată lumea în care trăim... Vezi copii veseli care zburdă prin zăpadă, apoi se ascund după fusta mamei care flutură prin valurile de frig, se împiedică la fiecare pas, căci gheaţa vicleană şi picioruşele grăbite se unesc într-o horă a eternităţii, o horă a unui rimt nedifinit, dar care, deşi pare inexistent, se armonizează cu şuieratul vântului năprasnic ce alungă fulgii dintr-un loc în altul...

Dar nu, nu îi alungă, ci vântul, un veşnic trubadur, adoră să-i răscolească şi din cele mai întunecate unghere (Oare fulgii zboară şi din adâncul sufletului?)... ca apoi, întinzând palma, să-mi aşterne un covor de floricele albe-albe, crăiţe ale zăpezii...Un fulg...Închid palma...şi când o deschid, văd o Primăvară...a înflorit Primăvara în suflet, în cuget şi în simţiri...

Sufletu-mi se perindă agale, ieşind din amorţeală...Ca o nălucă a iernii, într-o haină albă de lumină, se plimbă cu mine Îngerul meu...Îngerul meu de la Dumnezeu...Soarele livid începe să încălzească...

Un verde vesel aşternut pe jos şi-a smălţuit întinderea cu fluturi de azur şi flori delicate ...Flori, flori, o cunună vreau să fac din voi şi să o dăruiesc Maicii mele! Ce trandafiri minunaţi! Dar spinii voştri m-au înţepat, sângele curge...nimeni nu-mi tămăduieşte rana... daaa. ..am căzut din nou în păcat...

Viclean, vine diavolul, mă ia de mână şi-mi zice: SUNT ÎNGERUL TĂU DE LUMINĂ! Pune un deget pe rana mea...nu mai sângerează...şi eu mă încred în el...Mă ţine de mână, îl ţin şi eu de mână, ne plimbăm pe sub tei înfloriţi, mirosim liliac de April, îmi odihnesc sufletul în mâinile lui...şi stai! Mă trezesc prea târziu!

Daaa...e târziu pentru că iar am căzut din harul sfântului Duh, m-am îndepărtat ...mi-am lăsat Îngerul să plângă, cu inimă rănită, după mine...l-am lăsat să sufere, să se lupte pentru mine...dar acum??? Acum eu sunt slăbită, mi-a slăbit făptura, nu e nimeni să mă întărească...m-am trezit prea târziu...dar...Domnul e Bun! ...şi mă caută ca pe o oaie pierdută... Şi mă găseşte, căci şi drahma cea pierdută a aflat-o, iar oaia cea rătăcită a adus-o în braţele Sale la turma Sa...

Mă găseşte, şi mă bucur enorm! E o bucurie atât de mare încât inima e gata să se rupă pe la cusături şi să reverse sânge înflăcărat de dragoste...

Lacrimi de sânge cad pe suflet...Se coboară în Iad după mine, mă ia de mână...şi mă aduce la Lumină, îmi descoperă Adevărul...şi mă pune pe Cale...

Dar vine iar cel rău şi mă ia la sine...şi mă întristez...E o luptă grea, o luptă continuă...dar eu nu cred că viaţa e grea!

Viaţa e grea dacă ţi-o faci tu aşa!...

Drept aceea, e de folos a porni cu nădejdea la drum...Căci dacă flacăra credinţei se stinge, dacă flacăra dragostei se stinge, fie ca flacăra nădejdii să ardă pururea!

Şi să zicem şi noi, de pe fiecare treaptă (până ajungem în vârful urcuşului duhovnicesc), împreună cu Mântuitorul: PIEI, SATANO!

0