luni, 2 noiembrie 2015

TAINA MORTII

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
                               F i ţ i g a t a!

                                - o abordare a tainei morţii -
                                               PROLOG


        Moto: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi
            în veac nu vei păcătui(Înţelepciunea lui Sirah 7:38).
                                  Ieromonah Grigorie
                  Atunci când vrem să accentuăm importanţa unui subiect
spunem că acesta este „o chestiune de viaţă şi de moarte”. Pentru
noi, cei care credem în viaţa veşnică şi în existenţa morţii veşnice,
un astfel de subiect esenţial, poate cel dintâi dintre toate, este
plecarea noastră din această lume şi viaţa noastră de după moarte.
Din clipa când se naşte un om, singurul lucru sigur este acela că va
muri cândva. În Sfânta Scriptură moartea este numită Calea
întregului pământ (3 Regi 2:2). Adică este calea pe care vor păşi
toţi oamenii. Aşadar, toţi trebuie să cugetăm la ea (calea morţii) şi
să ne pregătim pentru a da ochii cu ea. Însuşi Hristos ne
atenţionează: „De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu
gândiţi, Fiul Omului va veni(Matei 24:44).
Sfinţii Bisericii noastre spun că pomenirea morţii este un
mare şi continuu ajutor pentru nevoinţa noastră duhovnicească. Ea
este o frână în coborâşul spre păcat şi o putere dumnezeiască în
lucrarea virtuţilor. Noi însă, petrecând în mijlocul grijilor şi
răspândirilor vieţii de fiecare zi, uităm cu totul de moarte, uneori
poate fără să vrem. Dar Dumnezeu ne-o aduce iarăşi în minte în
diferite moduri, mai ales când rudele noastre sau persoane iubite
pleacă de lângă noi în cealaltă viaţă.
Vom încerca să vedem ce poate însemna pentru un om care
trăieşte în lume faptul de a-şi aduce aminte de clipa morţii şi cât de
folositor este acest lucru în viaţa duhovnicească. Cele pe care le
vom arăta aici se sprijină pe experienţele Sfinţilor Părinţi, care au
trăit în aşteptarea plecării lor din această lume şi cu nădejdea
venirii Domnului.



                                Taina morţii
        Moartea este o punte peste care va trece în mod obligatoriu
orice om care se naşte în această lume. Şi trecându-o, un zid de
tăcere îl desparte pe cel adormit de cei vii. În ciuda tuturor celor ce
s-au scris despre moarte, ea rămâne o mare necunoscută şi o taină
inaccesibilă.
              O cântare din slujba înmormântării spune: „Plâng şi mă
tânguiesc când cuget la moarte şi văd în morminte frumuseţea
noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând grozavă,
fără slavă şi fără chip... Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu
noi? Cum am fost daţi stricăciunii? Cum am fost înjugaţi cu
moartea?(Slujba înmormântării, Idiomelă, glas 8).
              La această întrebare fundamentală pe care o pune cântarea
vom încerca să dăm răspuns.
             Sfânta Scriptură ne învaţă că „Dumnezeu nu a făcut
moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate
lucrurile spre viaţă(Înţelepciunea lui Solomon 1:13-14).
        Atunci când Dumnezeu a dat celor întâi zidiţi porunca de a
nu gusta din rodul pomului cunoştinţei, tot atunci le-a spus: „În
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!(Facere 2:17).
Adam, deşi a avut în vedere aceste cuvinte, a călcat porunca lui
Dumnezeu. Aceasta a avut consecinţe tragice pentru el însuşi şi
pentru urmaşii lui. Şi astfel moartea a venit în lume ca rod al
păcatului. „Printr-un om a intrat păcatul în lume, scrie Sfântul
Apostol Pavel, şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la
toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el(Romani 5:12).
             Din pricina neascultării, Adam a murit cu îndoită moarte. A
murit sufleteşte în clipa săvârşirii păcatului, pierzând comuniunea
cu Dumnezeu, de care se bucura până atunci. Trupeşte a murit
după mulţi ani, tot din pricina păcatului. Astfel, tot neamul
omenesc a intrat sub stăpânirea acestei îndoite morţi.
                        Moartea trupească a fost, după Sfinţii Părinţi, un
medicament al dumnezeieştii iubiri de oameni, „ca să nu devină
răul fără de moarte(Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38).
„După păcatul celor întâi zidiţi, Dumnezeu a îngăduit să vină
îndată moartea şi durerea, nu ca să-l pedepsească pe cel care a
păcătuit, ci ca să dăruiască medicament bolnavului(Sfântul
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos).
               Marea nenorocire a omului a fost însă moartea sufletească,
adică despărţirea omului de Dumnezeu. A trebuit ca să se întrupeze
Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, să fie răstignit, să fie îngropat, şi
apoi să învieze, ca să-i dăruiască omului viaţa, adică comuniunea
cu Dumnezeu. Sunt semnificative cuvintele Sfântului Grigorie
Teologul care spune: „Ca să trăim am avut nevoie ca Dumnezeu
să se întrupeze şi să moară(Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul
45).
                            Faţă în faţă cu moartea
             Dar care este atitudinea omului în faţa morţii? Oare este
justificată atitudinea acelora dintre noi care la simpla auzire a
acestui cuvânt simţim repulsie şi disconfort, schimbând subiectul
discuţiei? Sfântul Ioan Scărarul ne arată că „frica de moarte este o
însuşire firească a omului care se datorează neascultării lui Adam.
Iar groaza în faţa morţii dovedeşte faptul că există păcate pentru
care nu s-a arătat pocăinţă”. Într-adevăr, moartea este cumplită
pentru omul care trăieşte fără conştiinţa păcatelor sale şi fără
pocăinţă, potrivit cuvântului psalmului: „Moartea păcătoşilor
este cumplită(Psalm 33:22).
           Pentru omul lui Dumnezeu însă, moartea este mutare într-o
altă viaţă. Este plecarea din această lume şi stabilirea în lumea lui
Dumnezeu. „Căci nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi,
când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de
la cele mai întristătoare la cele mai bune şi mai vesele; este
odihnă şi bucurie(Rugăciunea a şasea de la Vecernia Pogorârii
Sfântului Duh).
                   Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ce este moartea?
Călătorie vremelnică, un somn mai îndelungat decât de obicei.
Aşa încât, dacă te temi de moarte, să te temi şi de somn! Ne
temem de moarte, continuă Sfântul, deoarece trăim fără luare
aminte, fapt care ne îngreuiază conştiinţa“. După Sfântul Isaac
Sirul, „frica de moarte îl tiranizează pe omul care este mustrat
de propria conştiinţă. Însă cel care are conştiinţa liniştită
doreşte moartea aşa cum doreşte viaţa“. După cuvântul
stareţului Paisie, creştinul adevărat se bucură că trăieşte, dar se
bucură şi că moare.
                Moartea Sfinţilor este mutarea lor în patria adevărată şi
veşnică, unde vor trăi de-a pururi cu Hristos, cu Maica Domnului,
cu îngerii şi cu toţi sfinţii.
Spuneau despre avva Sisoe că atunci când era să moară şi
părinţii stăteau în jurul lui, chipul său a strălucit ca soarele. El le-a
spus: - Iată, avva Antonie a venit! După puţin timp a spus din
nou: - Iată, ceata Proorocilor a venit! Apoi chipul său a strălucit
foarte tare şi a zis: - Iată, ceata Apostolilor a venit!
            După puţin chipul său a strălucit şi mai mult şi s-a arătat
vorbind cu cineva. Atunci părinţii l-au rugat să le spună cu cine
vorbeşte: - Iată, le-a răspuns Sfântul, au venit Îngerii să mă ia,
dar eu îi rog ca să mă mai lase puţin ca să mă pocăiesc. - Nu ai
nevoie de pocăinţă, Părinte, i-au spus bătrânii. - Cu adevărat, lea
răspuns el, nu mă ştiu pe mine să fi pus măcar început. Din
aceasta au înţeles cu toţii că era desăvârşit. Deodată chipul său a
fulgerat ca soarele şi cu toţii s-au înfricoşat. -Vedeţi? i-a întrebat
el. A venit Domnul şi spune: Aduceţi-mi pe vasul pustiei. Şi
îndată şi-a dat sufletul său, iar locul s-a umplut de o lumină ca
fulgerul şi de bună-mireasmă (Patericul egiptean).
                   Legată de atitudinea lăuntrică faţă de moarte este şi
săvârşirea publică a Slujbei înmormântării. Cei mai în vârstă îşi
amintesc cum la sate, de îndată ce moare cineva, se trage clopotul
de doliu, se înştiinţează toţi de moartea aceluia şi merg toţi la casa
lui, pentru a-şi exprima întristarea, laolaltă cu rudele celui mort.
Apoi îl ţin pe mort în casă toată noaptea şi îi citesc Psaltirea.
A doua zi îl duc la Biserică, unde îi fac slujba de înmormântare şi
îi dau ultima sărutare. În contrast cu această rânduială, la oraşele
mari de astăzi, de îndată ce moare cineva trebuie să fie dus imediat
la camera frigorifică, chipurile, din motive de igienă. Mulţi ţin
sicriul închis sau îl acoperă în întregime cu flori. Chiar şi firmele
care se ocupă de înmormântări au fost numite Birouri de
ceremonii. Atât de mult se teme omul contemporan de orice îi
aduce aminte de moarte.
                 Sfântul Cosma Etolianul, întrebându-i la o predică pe
creştini câte ore îl ţin pe cel mort înainte de a-l îngropa şi
răspunzându-i-se că îl ţin „două, trei ore, le-a răspuns: „Să nu-l
îngropaţi îndată, ci să-l ţineţi douăzeci şi patru de ore şi să vă
adunaţi toţi, băieţi şi fete, şi să cugetaţi bine la el, căci nu există
un dascăl mai bun decât moarte“.
Să vedem în continuare cum poate fi învăţat cineva de către
moarte.

                            Ce este pomenirea morţii
             Credinciosul care are certitudinea existenţei vieţii de după
moarte are întotdeauna în faţa ochilor viitoarea sa plecare din
această viaţă. Iar aceasta este pomenirea morţii.
            Sfântul Efrem Sirul ne învaţă: „Frate, să te îngrijeşti în
fiecare zi de moartea ta şi să te pregăteşti de acea călătorie.
Deoarece porunca înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te
aştepţi şi vai de cel care va fi găsit nepregătit. Dacă eşti tânăr
vrăjmaşul de multe ori îţi şopteşte: „Încă eşti tânăr.
Desfătează-te de plăcerile tale şi te vei pocăi la bătrâneţe... Tu
însă să te împotriveşti vrăjmaşului şi să-i spui: „Prigonitorule
şi vrăjmaşule al sufletelor, încetează să-mi mai şopteşti astfel
de cuvinte! Dacă moartea mă va găsi la tinereţe şi nu voi apuca
să îmbătrânesc, ce voi răspunde la tronul de judecată al lui
Hristos?... Depărtează-te mine, lucrătorule al fărădelegii şi
sfătuitor viclean!Aşadar, iubite, să ai întotdeauna în mintea
ta ziua sfârşitului tău... Să te nevoieşti cât mai ai vreme. Să ţi
lumânarea sufletului tău întotdeauna aprinsă prin lucrarea
virtuţilor, aşa încât să fi gata atunci când va veni Mirele.
     Sfântul Ioan Scărarul spune: „Nu e cu putinţă a străbate ziua
de faţă cu bună credincioşie, de nu va fi socotită ca cea din
urmă a întregii vieţi... Aducerea aminte de moarte este o
moarte de fiecare zi. Amintirea de ieşirea noastră din această
viaţă este un suspin neîncetat... Precum pâinea este cea mai de
trebuinţă dintre toate mâncărurile, tot astfel pomenirea morţii
este cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările duhovniceşti“.
Sfatul pe care ni-l dă un Cuvios este foarte potrivit:
             „Trăieşte ca şi cum ai muri în fiecare zi. Viaţa ta va trece
repede ca umbra aruncată de nori atunci când trec pe
dinaintea soarelui, şi vei fi uitat. „Dacă astăzi ţi se va da
ocazia să faci o faptă bună, nu amâna pentru mâine sfânta
pocăinţă, deoarece nu şti ce-ţi va aduce restul zilei sau ce rău ţi
se poate întâmpla în noaptea ce urmează. Nu şti dacă mai ai
înaintea ta destulă viaţă sau dacă te va ajunge deodată şi pe
neaşteptate o moarte rea şi fulgerătoare(Sfântul Paisie
Velicicovski - Crinii ţarinii).
               Sfântul Ioan Gură de Aur spune că viaţa prezentă este
vreme de pocăinţă, în timp ce aceea viitoare „este vreme de
judecată. Aceasta este vremea nevoinţelor, aceea a cununilor...
Aducându-ne în minte ultima zi a vieţii noastre, să ne
întoarcem din drumul nostru cel rătăcit. Şi încheie: „Apucă
mai înainte cu pocăinţa ieşirea sufletului tău, ca nu cumva să
vină moartea şi îţi va fi cu neputinţă să faci tratamentul pe
care îl oferă pocăinţa. Deoarece pocăinţa este posibilă numai
câtă vreme trăim aici pe pământ, căci în iad nu există
pocăinţă. De aceea Îl rugăm pe Dumnezeu: „Înainte de a ne
întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine.
Într-adevăr este cutremurător a se gândi cineva la faptul că întreaga
veşnicie depinde de puţinii ani pe care îi trăim aici, pe pământ.
               Un oarecare Părinte al pustiului ne descrie în amănunt cum
trebuie să-ţi aminteşti de moarte: „Atunci când stai în linişte,
adună-ţi mintea şi adu-ţi aminte de ziua morţii tale. Închipuieţi
trupul tău mort. Gândeşte-te la durerea din timpul
despărţirii sufletului; cugetă la deşertăciunea acestei lumi;
adu-ţi aminte de pedepsele din iad şi închipuie-ţi cum vor fi
sufletele acolo; în ce tăcere dureroasă sau în ce suspin
înfricoşător sau în ce frică şi cutremur mare, aşteptând
continuu nesfârşita durere şi nesuferitele pedepse la care vor fi
osândite. Pe lângă acestea, adu-ţi în minte şi ziua în care vor
învia morţii şi se vor înfăţişa la scaunul de judecată al lui
Hristos. De asemenea, cugetă la acel judeţ înfricoşător, la care
ruşinea veşnică îi va cuprinde pe cei păcătoşi înaintea lui
Dumnezeu, a îngerilor lui şi a tuturor oamenilor care au trăit
de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei. Iar după această
ruşine vor urma nesuferitele şi nesfârşitele pedepse... Pe de altă
parte, drepţii vor străluci mai mult decât soarele şi vor
împărăţi veşnic împreună cu Hristos, participând la negrita
Lui slavă, cântând împreună cu cetele îngereşti Cântarea de
biruinţă. Se vor desfăta neîncetat de acea fericire şi de cereştile
bunătăţi... Vor prăznui veşnic o nesfârşită sărbătoare.
                În Patericul Sinaitic se spune despre un monah care avea
continuu gândul la moarte: „Un frate râvnitor a venit dintr-un
loc străin şi a rămas într-o mică chilie în Muntele Sinai. Şi în
prima zi cum a venit să se aşeze aici, a găsit un lemn mic care
avea scris pe el de fratele care locuise până atunci acolo aşa:
Eu, Moise al lui Teodor sunt de faţă şi dau mărturie. Şi punea
fratele lemnul în fiecare zi înaintea ochilor lui şi întreba ca şi
cum era de faţă cel ce a scris: „Unde eşti, oare, omule că zici:
Sunt de faţă şi dau mărturie? Oare în ce lume eşti în clipa
aceasta? Oare unde este mâna care a scris acestea?” Şi aşa
făcând în fiecare zi, aducându-şi aminte de moarte, stăruia
plângând. Plânsul sfinţilor pustnici pentru clipa morţii nu erau
lacrimi de deznădejde, ci o întristare împletită cu veselie. Era un
plâns plin de dumnezeiască mângâiere. De aceea s-au şi
familiarizat atât de mult cu evenimentul morţii, încât îl aşteptau cu
pace sufletească şi bucurie.
           În Patericul Sinaitic este relatată şi următoarea întâmplare:
Îmbolnăvindu-se avva Mihail a venit la el plângând avva Eustatie.
Cimitirul părinţilor, care era acolo, este însă într-un loc foarte
anevoios şi prmejdios, fiindcă este pe un povârniş cu pietre netede.
A zis, deci, avva Mihail către avva Eustatie: „Fiule, adu ca să mă
spăl şi să mă împărtăşesc. Şi după ce a făcut aceasta, iarăşi i-a
zis lui: „Fiule, să şti că este primejdioasă şi lunecoasă
pogorârea la cimitir şi când am să mor îţi vei primejdui viaţa
ducându-mă. Mă tem să nu cazi cumva şi să mori. De aceea,
hai să mergem încet-încet. Şi coborând ei, s-a rugat bătrânul şi
îmbrăţişându-l pe Eustatie, i-a zis: „Pace ţie, fiule, şi roagă-te
pentru mine. Şi întinzându-se în mormânt, a plecat la Domnul cu
toată bucuria şi veselia.

                 Pomenirea morţii ca dar al lui Dumnezeu
         Sfinţii Părinţi ne învaţă că pomenirea morţii pe de o parte ne
opreşte de la păcat, iar pe de alta ne îndeamnă să lucrăm virtuţile.
Avva Isaia spune referitor la aceasta: „Trei lucruri dobândeşte
omul cu greutate şi care păzesc toate virtuţile: întristarea,
lacrimile pentru păcatele sale şi aducerea aminte de moartea
sa. Căci cel care în fiecare zi se gândeşte la moarte şi spune în
sinea sa: „Numai astăzi mai am de trăit în această lume, unul
ca acesta niciodată nu va păcătui înaintea lui Dumnezeu. Iar cel
care nădăjduieşte să trăiască mulţi ani, se va încurca în multe
păcate.
         Sfântul Antonie cel Mare spunea ucenicilor săi: „Ca să nu
cădem în trândăvie este bine să cugetăm neîncetat la cuvântul
Sfântului Apostol Pavel: „Mor în fiecare zi“ (1 Corinteni
15:31). Dacă vom trăi aşa, adică ca şi cum am muri în fiecare zi,
nu vom păcătui”. Apoi Sfântul explică: „În fiecare zi când ne
trezim din somn, să ne gândim că nu vom ajunge până seara.
Iar când mergem să ne culcăm, să ne gândim că nu ne vom mai
trezi. Şi asta pentru că durata vieţii noastre este necunoscută.
Dacă vom cugeta astfel, nici nu vom păcătui, nici nu vom pofti
nimic, nici nu ne vom mânia pe cineva, nici nu vom aduna
comori pe pământ. Ci aşteptând în fiecare zi moartea, vom
dobândi neagoniseala şi vom ierta toate la toţi.
Pomenirea morţii duce la pocăinţa fierbinte şi adevărată.
      Sfântul Ioan Scărarul spune următoarele despre monahul Isihie,
contemporan lui: „Acesta avea petrecerea totdeauna într-o totală
lenevie, neavând nici o grijă de sufletul său. Odată s-a îmbolnăvit
atât de grav, încât timp de o oră a rămas de parcă ar fi fost mort.
Dar când şi-a venit în fire ne-a rugat pe toţi să plecăm îndată. Şi
după ce a zidit uşa chiliei sale, a rămas zăvorât înăuntru
doisprezece ani, fără să vorbească vreodată cu cineva. În toată
această vreme nu a mâncat nimic altceva, fără numai pâine şi apă.
Se afla cu mintea numai în răpire, stând înaintea celor pe care le
văzuse în extazul său. Era atât de cufundat în sine, încât niciodată
nu şi-a mai schimbat acest fel de vieţuire. Era întotdeauna parcă
răpit, vărsând în tăcere lacrimi fierbinţi. Numai atunci când s-a
apropiat ceasul morţii sale, am destupat uşa şi-am intrat înăuntru.
Şi după ce l-am rugat mult, numai aceasta ne-a spus: „Iertaţi-mă,
fraţilor! Cel care a cunoscut ce înseamnă pomenirea morţii, nu
va mai putea nicicând să păcătuiască”. Iar noi ne minunam
văzând pe cel ce odinioară era atât de nepăsător, preschimbat atât
de repede cu această fericită prefacere. După ce l-am îngropat cu
evlavie în cimitirul care se află lângă cetate, după câteva zile am
căutat sfintele sale moaşte, dar nu le-am mai găsit. Prin acest semn
minunat, Domnul ne-a încredinţat despre cât de mult a bineplăcut
înaintea Lui această pocăinţă plină de grijă şi vrednică de laudă”.
Pomenirea morţii este un dar al lui Dumnezeu oferit omului.
      Sfântul Isaac Sirul spune: „Prima cugetare pe care iubirea de
oameni a lui Dumnezeu o aşează în inima omului şi care
călăuzeşte sufletul la viaţă este amintirea morţii. Acestei
cugetări îi urmează în mod firesc dispreţuirea lumii. De aici îşi
ia început toată mişcarea cea bună (a sufletului), care îl
povăţuieşte la viaţă... Această cugetare, satana o urăşte foarte
mult şi de aceea se străduieşte din toate puterile sale să o
dezrădăcineze din om. Şi dacă ar putea, i-ar da toate
împărăţiile lumii, numai şi numai pentru a şterge din mintea
lui, prin împrăştiere, această cugetare... Că ştie vicleanul că
dacă va rămâne această cugetare în om, mintea lui nu va mai
zăbovi în această lume, nici nu vor mai putea să se apropie de
el vicleşugurile diavoleşti.
                     Cugetarea la moarte curăţă mintea de patimi. Potrivit
spuselor Sfinţilor Părinţi, „cel care negustoreşte corect vremea
vieţii sale şi şi-o dedică grijii şi pomenirii morţii, răpind cu
înţelepciune, prin această îndeletnicire, mintea sa de la patimi,
unul ca acesta şi neîncetatele atacuri diavoleşti este firesc să le
vadă cu mai multă agerime decât cel care vrea să trăiască fără
pomenirea morţii. Această îndeletnicire ajută şi la
dezrădăcinarea patimilor. Sfântul Ioan Scărarul scrie că
„pomenirea stăruitoare a morţii împuţinează mâncărurile. Iar
atunci când mâncărurile sunt împuţinate cu smerenie, sunt
tăiate totodată şi patimile.
                 Sfântul Filotei scrie că: „Pomenirea morţii naşte în
sufletul nostru întristarea după Dumnezeu, îndeamnă la
înfrânarea de la toate, este maica rugăciunii şi a lacrimilor,
păzeşte inima, încetează alipirea pătimaşă de trup, izvorăşte
agerimea minţii şi discernământul. De aceea Sfinţii Părinţi ne
recomandă: „Să ne aducem aminte, dacă este cu putinţă,
neîncetat, de moarte. În felul acesta se naşte înlăuntrul nostru
lepădarea grijilor şi a orice deşertăciune, lepădarea grijilor şi a
orice deşertăciune, păzirea minţii, neîncetata rugăciune,
nepătimirea trupului şi depărtarea de la păcat. Am putea
spune că, aproape fiecare virtute izvorăşte din această
pomenire. După spusele unui duhovnic contemporan
„pomenirea morţii este cheia duhovnicească care ne deschide
uşa Raiului“.
           Gândind superficial, am putea spune că acestea se potrivesc
pentru monahi, iar nu pentru mireni. Desigur, cugetarea la moarte
este o lucrare absolut obligatorie pentru monah, care a murit pentru
lume, însă folosul din lucrarea aceasta este foarte mare şi pentru
creştinii din lume.
       ► Moartea este cel mai bun dascăl al neagoniselii. Creştinul
care are drept învăţător moartea va înţelege sensul vieţii, şi nu se
va mâhni din pricina banilor, nici se va certa pentru moştenire, nici
se va întrista dacă va fi nedreptăţit în vreun fel. Unul ca acesta va
şti că bunurile sale nu sunt ale lui, căci repede se va despărţi de ele.
Ci i s-au dat pentru a le chivernisi în modul cel mai bun, încât cu
banii stricăcioşi să cumpere bunătăţile nestricăcioase. Potrivit
         Sfântului Simeon Noul Teolog, „toate lucrurile şi obiectele
nefolositoare care există în lume sunt de obşte pentru toţi, aşa cum
este lumina şi aerul pe care-l respirăm... În privinţa folosirii, toate
sunt de obşte pentru toţi, însă cât priveşte proprietatea, ele nu
aparţin nimănui. Însă lăcomia, intrând ca un tiran în viaţă, a
împărţit în diferite moduri slujitorilor ei cele date de Stăpânul să
fie de obşte pentru toţi... şi i-a lipsit pe ceilalţi oameni de
împărtăşirea bunătăţilor lui Dumnezeu. Desigur, slujitorii şi robii
acestui tiran (lăcomiei), fiecare la rândul său, nu devin stăpânii
bunurilor şi banilorci robi şi păzitori vicleni”, deoarece odată cu
moartea lor lasă de nevoie vistieriile lor altora. Aşadar cel care
leapădă gândul la moarte şi se lipeşte cu tot sufletul său de cele
stricăcioase, este cu putinţă să audă într-o zi înfricoşătorul cuvânt:
„Nebune, în această noapte vor cere sufletul tău, iar cele pe
care le-ai gătit ale cui vor fi?(Luca 12:20).
           ► Cugetarea la moarte îi agoniseşte creştinului credincios
răbdarea în orice mâhnire ar întâmpina. Unul ca acesta ştie că nu
are aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o caută (Evrei 13:14) şi
de aceea nu numai că nu cârteşte în încercările şi nedreptăţile
acestei lumi vremelnice, ci încă şi mulţumeşte lui Dumnezeu, Care
prin aceste mijloace îi dă certitudinea că va moşteni viaţa veşnică.
Acela care reflectează corect asupra tainei morţii, abordează corect
şi toate cele ce i se întâmplă în viaţă. Se spune despre Lazăr cel
îngropat de patru zile că după învierea sa nu a râs niciodată,
deoarece îşi aducea mereu aminte de cele pe care le-a văzut în iad.
Numai o singură dată a râs, atunci când a văzut pe cineva furând
un ulcior, şi a spus: „Un lut fură un alt lut.
În sfârşit, cugetarea la moarte este cea ,ai bună pregătire
pentru plecarea din această viaţă. Duhul Sfânt ne învaţă: „Iar
sfârşitul tuturor s-a apropiat; fiţi dar înţelepţi şi privegheaţi în
rugăciuni(1 Petru 4:7).
Cunoscuta expresie: „Trebuie să mori înainte de a muri ca
să nu mori când vei muri“ nu este un simplu joc de cuvinte, ci ea
exprimă un adevăr profund. Morţii noastre trupeşti trebuie să-i
preceadă moartea patimilor şi dezlipirea de deşertăciunea acestei
lumi, dacă vrem să scăpăm de moartea cea veşnică.

          Sfânta Împărtăşanie – pregătirea pentru veşnicie

             Sufletul care pleacă din această lume are nevoie de provizii
care să-l însoţească în lunga lui călătorie şi totodată să constituie
biletul de intrare în Rai. Aceste provizii sunt reprezentate de Sfânta
Împărtăşanie. Ea ne introduce în Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece
este „darul nemuririi şi arvuna vieţii veşnice. Preacuratul
Sânge al Domnului „este mântuirea sufletelor noastre... Acest
Sânge s-a vărsat şi ne-a deschis cerul(Sfântul Chiril al
Alexandriei). De fiecare dată când credinciosul se apropie de Cina
cea de Taină a Domnului se împărtăşeşte „spre iertarea păcatelor
şi spre viaţa de veci. Şi astfel poate rosti şi el cuvântul Sfântului
Ioan Gură de Aur: „Datorită acestui Trup nădăjduiesc că mă
voi desfăta în ceruri de bunătăţile veşnice, de viaţa cea fără de
moarte, de moştenirea îngerilor, de unirea cu Hristos. Sfântul
Ioan, tâlcuind cuvântul Domnului: „cel ce Mă mănâncă pe Mine,
va trăi prin Mine(Ioan 6:57), spune: „Ceea ce a spus Hristos
înseamnă că acela care mănâncă Trupul Său, când va muri nu
se va pierde, nici va fi osândit. Acelaşi lucru îl scrie Sfântul
               Simeon Noul Teolog: „Trupul Stăpânului meu fiind
îndumnezeit şi plin de viaţă pe toţi cei care-L mănâncă părtaşi
îi face ai vieţii şi nemuritori... de pe pământ la Ceruri îi ridică
de-a dreptul.
          Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredinţează că „pe cei care
pleacă din această lume împărtăşiţi cu conştiinţa curată cu
Preacuratele Taine, îi însoţesc sfinţii îngeri şi îi duc de pe
pământ la cer, datorită Sfintei Împărtăşanii cu care s-au
împărtăşit. Cu o altă ocazie, tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne
descoperă că „dacă vom pleca din această viaţă împărtăşiţi cu
Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos, ne vom înfăţişa cu multă
îndrăzneală înaintea porţilor cereşti, înconjuraţi din toate
părţile de arme de aur.
Sfinţii au adeverit cuvintele lor cu exemplul vieţii lor. Sfântul
Ioan Gură de Aur şi-a sfârşit muceniceasca sa călătorie
împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine şi rostind iubitele sale
cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! De asemenea, la
adormirea Sfântului Nicodim Aghioritul ne minunăm de marele
ajutor al tainei Sfintei Împărtăşanii, aşa cum o trăieşte un Sfânt în
ultimele sale clipe. Să vedem descrierea pe care o face un martor
ocular:
               În aceste zile am făcut (Sfântul) toate cele necesare pentru
plecarea sa, adică mărturisirea generală, Sfântul Maslu şi
împărtăşirea zilnică cu Preacuratele Taine. În treisprezece zile (ale
lunii iulie) starea sănătăţii i s-a agravat şi se mâhnea. Neputând
spune Rugăciunea cu mintea aşa cum obişnuia, o spunea cu voce
tare. Şi spunea fraţilor: „Iertaţi-mă, părinţilor! Mi s-a obosit
mintea peste măsură şi nu poate ţine Rugăciunea şi de aceea o
spun cu glas tare. Viaţa mea se sfârşeşte, iar Dumnezeu cel
sfânt să vă răsplătească osteneala dragostei voastre pe care o
faceţi pentru mine păcătosul. Şi, vă rog, aduceţi-mi Sfintele
Moaşte ale Sfinţilor mei, Macarie al Corintului şi Partenie,
părintele nostru duhovnicesc. Şi îmbrăţişându-le le săruta cu
lacrimi şi spunea: „Sfinţilor Părinţi, de ce m-aţi lăsat orfan? Voi
aţi ajuns acolo şi vă odihniţi datorită virtuţilor pe care le-aţi
dobândit pe pământ şi vă desfătaţi de slava Dumnezeului
nostru, iar eu sufăr din pricina păcatelor mele. De aceea, vă
rog, Părinţilor, rugaţi pe Domnul nostru să mă miluiască şi pe
mine şi să mă învrednicească să ajung şi eu acolo unde sunteţi
voi. Cu aceste cuvinte rugătoare a petrecut toată ziua. Noaptea
însă starea lui s-a agravat şi mai mult. Părinţii au rămas în
continuare lângă el priveghind şi rugându-se pentru ieşirea sa.
Apropiindu-se adeseori de el îl întrebau: „Învăţătorule, cum te
simţi?Şi vorbeau puţin cu el. În ceasul al şaselea al nopţii
(miezul nopţii), după ce părinţii l-au întrebat cum se simte, acela a
răspuns: „Mor, mor, mor. Dar, vă rog, împărtăşiţi-mă!Şi aşa
fiind împodobit, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. Trecând
puţină vreme, când s-au apropiat, l-au găsit cu mâinile încrucişate
pe piept şi picioarele întinse. Şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce
faci? Te-ai liniştit?“ Iar acela le-a răspuns: „L-am luat pe
Hristos înlăuntrul meu. Cum să nu mă liniştesc?
          Şi răsărind soarele cel simţit pe pământ, a apus soarele cel
înţelegător al Bisericii lui Hristos.
            Sfinţii sunt modelele noastre nu numai prin viaţa lor, dar şi
prin moartea lor. Fiecare cuvânt al lor are mult să ne înveţe.
Sfântul Nicodim, împărtăşindu-se, a simţit încă din această viaţă
unirea sa cu Hristos. Iar această unire este o pregustare a Împărăţiei
cereşti. Hristos cu Care ne împărtăşim este însăşi Împărăţia
Cerurilor: „Tu, Hristoase, eşti Împărăţia Cerurilor, Tu eşti
pământul celor blânzi, Tu eşti verdeaţa Raiului, Tu eşti
Cămara de nuntă cea dumnezeiască(Sfântul Simeon Noul
Teolog - Imnul 1).
                  Sufletul care pleacă pregătit, îl roagă pe Hristos pentru o
unire mai simţită şi mai limpede cu El în cealaltă viaţă: „O, Paştile
cele mari şi preasfinţite, Hristoase, O, înţelepciunea şi
Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea; Dă-ne nouă să ne
împărtăşim cu Tine mai adevărat În ziua cea neînserată a
împărăţiei Tale(Utrenia Duminicii Paştilor).

          Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

       După moartea omului şi până la Ziua Judecăţii de Apoi există
o perioadă de timp în care sufletele pregustă bunătăţile Împărăţiei
Cerurilor sau chinurile despărţirii definive de dragostea lui
Dumnezeu. Una din parabolele Domnului se referă la această stare
a sufletelor. Este parabola bogatului nemilostiv şi a săracului
Lazăr. Să o cercetăm:
               „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison,
veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume
Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature
din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind,
lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în
sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în
iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe
Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte
Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful
degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în
această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit
cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar
acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea,
între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să
treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în
acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să
asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva
dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă
nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia
cineva dintre morţi” (Luca 16:19-31).
                  Multe sunt adevărurile pe care le învăţăm din această
parabolă referitor la evenimentul morţii şi a stării sufletelor după
moarte.
          ► Pricina pentru care bogatul a mers în iad nu a fost bogăţia
în sine. Dacă ar fi cheltuit-o cu milostenii ar fi dobândit mare folos
duhovnicesc. Însă din nemilostivirea pe care a arătat-o faţă de
Lazăr, pe care îl vedea în fiecare zi plin de bube la poarta casei lui,
ne dăm seama că niciodată nu a miluit vreun sărac. Şi-a petrecut
toată viaţa sa în bunăstare, „desfătându-se luminat în fiecare zi.
Nu şi-a adus aminte niciodată de moarte. Acesta ne aduce aminte
de celălalt bogat nebun din Evanghelie, care trăia cu nelinişte,
încercând să afle modul de a-şi mări hambarele pentru bogăţiile
care sporeau.
          ► Pe de altă parte, exemplul lui Lazăr ne arată cât de mult îl
purifică pe om sărăcia şi boala atunci când sunt înfruntate cu
răbdare.Acestea îi adună comoară cerească omului care a fost lipsit
de bunurile acestei vieţi fără să cârtească vreodată.
           ► Odată cu moartea lui Lazăr, îngerii îi iau sufletul şi îl duc
în sânurile lui Avraam. În persoana patriarhului Avraam Îl
înţelegem pe Dumnezeu, iar expresia „în sânurile luiînseamnă
comuniunea cu El. Aceasta se întâmplă cu sufletele drepţilor. Însă
sufletele păcătoşilor sunt luate de diavoli, care le depărtează pentru
totdeauna de dragostea lui Dumnezeu, şi le duc în iad. În parabolă
se spune că între Avraam şi bogat exista o mare prăpastie. După
moarte nu poate exista nici un fel de comuniune între drepţi şi
păcătoşi.
           ► La rugămintea bogatului ca Avraam să-l trimită pe Lazăr
la fraţii lui, acela nu a consimţit, spunând că de vreme ce cei vii nu
ascultă de prooroci, nu vor asculta nici dacă va învia cineva din
morţi. Într-adevăr, aşa cum mărturisesc şi cazuri întâlnite în zilele
noastre, omul necredincios, chiar de va vedea înaintea sa un om
înviat din morţi, tot nu va crede. Ci va atribui aceasta morţii clinice
sau vreunui fenomen necunoscut. Însă şi noi, credincioşii, care în
fiecare zi îi auzim nu numai pe prooroci şi pe Părinţi, ci pe Hristos
Însuşi Care vorbeşte în Sfintele Scripturi, oare vom putea invoca
faptul că n-am ştiut, atunci când vom fi aflaţi nepregătiţi în clipa
morţii?
             Pentru a nu ne afla în starea bogatului, Sfântul Ioan Gură de
Aur ne îndeamnă „să nu căutăm o bunăstare care nu ne
foloseşte, adunând în felul acesta multe păcate, ci să preferăm
adevărata bogăţie şi filozofie, ca să dobândim bunătăţile cereşti
pe care ni le-a făgăduit Hristos. Fericit este omul care are în
mintea sa moartea şi viaţa viitoare şi în această perspectivă
duhovnicească îşi rânduieşte corect timpul vieţii slae pământeşti.

                   Privegheaţi că nu ştiţi ziua

              Deşi moartea este un fapt atât de sigur pentru fiecare om,
ceasul morţii îi rămâne însă necunoscut. Dorinţa omului de a-şi
cunoaşte ceasul morţii în nădejdea desăvârşirii sale duhovniceşti
este o dorinţă veche: „Fă-mi cunoscut numărul zilelor mele, ca
să ştiu de ce mă lipsesc(Psalm 38:4-5). Sfântul Ioan Scărarul
însă ne explică de ce această necunoaştere a clipei morţii noastre
este o rânduială a lui Dumnezeu pentru noi: „Unii credincioşi
doresc să afle de ce oare Dumnezeu ne-a ascuns clipa morţii, de
vreme ce pomenirea ei ne pricinuieşte atâta folos. Însă ei nu
înţeleg că în acest chip Dumnezeu lucrează mântuirea noastră
în chip minunat! Căci nimeni nu s-ar apropia de Taina
Botezului sau de petrecerea monahicească , dacă ar cunoaşte
clipa morţii sale. Şi-ar petrece toate zilele vieţii sale în păcat, şi
numai atunci când s-ar apropia clipa morţii, ar alerga la Botez
şi la pocăinţă. Însă, de vreme ce s-ar plămădi împreună cu răul
prin îndelunga obişnuinţă, ar rămâne cu totul neîndreptat.
       Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în vremea
căruia oamenii se botezau la vârstă înaintată. Dacă omul ar
cunoaşte cu exactitate ziua morţii sale „nimeni, niciodată, nu s-ar
îngriji de virtute în toată viaţa sa, spune Sfântul. Deoarece,
cunoscându-şi ziua morţii, „după ce ar fi săvârşit nenumărate
păcate, s-ar boteza în ultima clipă de dinaintea morţii.
Dar de vreme ce ziua sfârşitului nostru este necunoscută,
„suntem datori ca, neîncetat şi în orice vreme să ne îngrijim de
sfârşitul nostru inevitabil... Căci spune înţeleptul Solomon: Aduţi
aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată
(Înţelepciunea lui Sirah 7:38) şi „Pregăteşte-ţi lucrurile tale
pentru ieşire(Pilde 24:27).
       Acelaşi lucru ne învaţă şi Hristos, spunând: Fiţi gata, căci
nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru(Matei 25:13) şi
Dacă ar cunoaşte stăpânul casei în ce ceas va veni furul, ar
priveghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa(Luca 12:39) şi Fiţi
gata, căci Fiul Omului vine în ceasul în care nu vă aşteptaţi
(Matei 24:44). De aceea, toţi trebuie să fim gata pentru ieşire şi să
nu ne îngrijorăm doar pentru cele pe care le lăsăm aici altora, ci
pentru cele care sunt cu adevărat ale noastre şi pe care le luăm cu
noi, ca nu cumva chiar şi astăzi să se ceară de la noi sufletele
noastre. Atunci, care va fi folosul nostru din toate cele pentru care
ne îngrijim? De aceea nu trebuie să ne îngrijim de cele prezente, ci
să ne smerim, să ne pocăim, să ne mărturisim şi să-L rugăm pe
Dumnezeu să ne miluiască. Să ne grăbim să ne împărtăşim cu
Preacuratele Taine, iar aceasta să o facem mereu cu atenţie şi cu
suflet smerit” (Sfântul Simeon al Tesalonicului - Despre sfârşitul
nostru).
           Un oarecare stareţ a spus: „În orice lucru pe care vrei să-l
faci, să spui: „Dacă acum va veni Dumnezeu să mă ia, ce se va
întâmpla?” Şi ia aminte ce-ţi va răspunde gândul. Dacă te va
osândi, încetează îndată lucrul pe care îl faci şi începe altul, în care
să nu te temi chiar dacă va trebui să mori. Deoarece nevoitorul
trebuie să fie gata în orice ceas de plecare“. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune: „Eşti tânăr? Nu te încrede în tinereţe, nici să crezi
că mai ai mult de trăit, căci ziua Domnului (adică ziua
sfârşitului) vine ca un fur în timpul nopţii. Domnul nu ne-a
descoperit clipa morţii, ca să arătăm râvnă şi grijă” pentru
pocăinţă.
      Cugetarea la moarte îl îndeamnă pe om la adevărata pocăinţă.
Un oarecare sfânt scrie: „Ceasul morţii este înfricoşător. Toţi
Sfinţii se gândeau la el şi plângeau rugându-l pe iubitorul de
oameni Dumnezeu să-i miluiască în ceasul acela. Surprinzător!
Să plângă Sfinţii la gândul morţii, iar păcătoşii nici măcar să
nu fie mişcaţi sufleteşte... Robul înţelept întotdeauna
priveghează şi aşteaptă când îl va chema Domnul său... Să
trăieşti aşa cum ai fi vrut să te afle moartea. În felul acesta nu
te vei lipsi de mântuirea veşnică (Sfântul Tihon de Zadonsk –
Călătorie spre cer).
      În slujbele Bisericii sunt multe referiri care ne aduc aminte de
scurtimea vieţii şi de pregătirea pentru plecarea noastră. Prin
cererile liturgice Îl rugăm neîncetat pe Domnul să ne dăruiască:
„Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi în pocăinţă. Sfârşit
creştinesc vieţii noastre fără durere, neînfruntat, în pace şi
răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
Însuşi Domnul Hristos, prin diferite parabole, ne-a chemat să
fim în trezie duhovnicească, aşteptând venirea Sa întru slavă. Dar
Domnul vine pentru fiecare dintre noi în ceasul morţii, deoarece
după moarte nu vom mai putea face pocăinţă. Parabola talanţilor, a
iconomului înţelept, a neghinelor, a datornicului viclean, a
lucrătorilor viei, a nunţii împărăteşti şi mai cu seamă a celor zece
fecioare ne amintesc că într-o zi vom da răspuns pentru tot ce-am
făcut. Tocmai de aceea trebuie să fim în continuă trezvie şi
pocăinţă.
           Precum fecioarele înţelepte, tot astfel şi noi trebuie să avem
pline candelele noastre cu untdelemnul virtuţilor. Hristos este
Mirele sufletelor noastre. Se poate să întârzie venirea Sa, însă
neapărat ea va fi în miezul nopţii acestei vieţi (Troparul Sfintei şi
Marii Luni). Dacă nu vom fi în trezvie, ne primejduim să rămânem
afară de cămara de nuntă a lui Hristos. Cuvântul deşteptător al
Domnului se aude în fiecare clipă: „Privegheaţi că nu ştiţi ziua,
nici ceasul în care Fiul Omului va veni(Matei 25:13).
               Credinciosul se străduieşte să fie totdeauna pregătit, iar în
lupta pe care o duce, aleargă la Maica Domnului şi o roagă: „Fă-te
ajutor, Preasfântă Fecioară, celor care aleargă la tine şi strigă
cu credinţă: Miluieşte-mă, Preabună, şi mai înainte de sfârşit
dăruieşte-mi iertare de greşale, în ceasul sfârşitului hărăzeştemi
mântuire, iar după sfârşit odihna cea veşnică”.

                                          EPILOG
                         Amin! Vino, Doamne Iisuse!

        Hristos ne-a învăţat să-L aşteptăm priveghind duhovniceşte şi
cu candela inimii noastre aprinsă: „Să fie mijloacele voastre
încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor
care aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă,
ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile
acelea pe care, venind, stăpânul le va afla veghind. Amin zic
vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le
va sluji” (Luca 12:35-37).
            Întreaga noastră viaţă trebuie să fie o aşteptare cu bucurie a
                 lui Hristos, care făgăduieşte să slujească pe slugile sale
                           credincioase la Cina Împărăţiei Sale.
                             Într-un dialog pe care Sfântul Evanghelist Ioan îl
consemnează în Apocalipsa sa se exprimă dorinţa fiecărui suflet de
a-L întâlni pe Mirele Hristos. Atunci când Hristos făgăduieşte
fiecărui suflet: „Iată, Eu vin curând!“, sufletul-mireasa Îi
răspunde: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!“ (Apocalipsa
22:12;20).
Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.