luni, 13 februarie 2017

INVĂTĂTURA DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


                                Cuvânt înainte

              Nevoia unei «Cărţi de Învăţătură», care să cuprindă pe scurt
şi pe înţelesul tuturor adevărurile de credinţă ale Sfintei noastre
Biserici Ortodoxe a Răsăritului, se făcuse simţită de multă vreme, atât
de slujitorii altarelor, cât şi de credincioşii Bisericii noastre.
Vechea «Mărturisire Ortodoxă», operă a marelui mitropolit al
Kievului Petru Movilă (1596 - 1646), de care s-au slujit înaintaşii
noştri şi care a folosit atât de mult nenumăratelor generaţii de
credincioşi, pentru întărirea în credinţă, nu se mai păutea găsi decât cu
greu. Şi «Mărturisirea Ortodoxă» a cunoscut, la noi, cea mai largă
răspândire, nu numai pentru că a constituit singurul dreptar de
învăţătură şi de viaţă creştină, pentru marea mulţime a credincioşilor,
ci şi pentru faptul că ea este strâns legată de trecutul Bisericii
Ortodoxe Române. Într-adevăr, în lupta pe care Ortodoxia a dus-o în
trecut, atât împotriva încercărilor catolicismului de a se infiltra
prin prozelitism în mijlocul credincioşilor ortodocşi, cât şi
împotriva protestantismului, care caută să falsifice adevărurile de
credinţă ale Bisericii Ortodoxe, Sinodul de la Iaşi, întrunit în anul
1642, a opus tuturor acestor încercări «Mărturisirea Ortodoxă» a lui
Petru Movilă, care, cercetată şi tradusă în greceşte la acest Sinod şi
aprobată apoi de Sinodul local din Constantinopol, la 1643, a devenit
o adevărată pavăză a Ortodoxiei împotriva atacurilor celor de altă
credinţă.
                  Tradusă pentru întâia oară în româneşte de logofătul Radu
Greceanu şi tipărită la Buzău 1691, această «Mărturisire Ortodoxă»,
considerată drept carte simbolică a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, a
cunoscut la noi între 1691 şi 1932, o mare popularitate, tipărindu-se
într-un număr de 17 ediţii (10 la Bucureşti, 2 la Neamţ, 3 la Sibiu, 1 la
Buzău şi 1 la Iaşi). O nouă ediţie critică, apărută în 1942, nu a
constituit însă, o carte de largă răspândire, pentru că, în loc de o
traducere nouă, a publicat traducerea de la 1691, a lui radu Greceanu,
care, din cauza particularităţilor limbii, nu mai putea fi înţeleasă de
credincioşii Bisericii noastre.
                 Pentru împlinirea lipsei unei «Cărţi de Învăţătură», care să
pună la îndemâna credincioşilor adevărurile de credinţă şi dreptarul de
viaţă al Sfintei noastre Biserici, Sfântul Sinod, folosindu-se pe deplin
de libertatea acordată de regimul de democraţie populară tuturor
cultelor religioase din Patria noastră, a hotărât tipărirea unui dreptar de
credinţă şi de viaţă creştină, care să folosească atât slujitorilor
altarelor, în lucrarea de catehizare a credincioşilor, cât şi credincioşilor
doritori a înainta în cunoaşterea adevărurilor de credinţă ortodoxă şi în
desăvârşirea vieţii duhovniceşti. «Învăţătura de credinţă creştină
ortodoxă» păstrează şi mai departe împărţirea materiei după modelul
«Mărturisire Ortodoxă».
               Totuşi, ea reprezintă faţă de aceasta un progres deosebit. Ea
este mai bogată, dezvoltând anumite părţi pe care «Mărturisirea
Ortodoxă» le înfăţişează numai pe scurt şi aduce pe lângă temeiurile
scripturistice, în expunerea învăţăturii ortodoxe, şi o seamă de
temeiuri patristice. Limba folosită este lipsită de arhaisme, care ar fi
făcut-o neînţeleasă şi, peste tot, învăţătura este înfăţişată într-o formă
de îneles tuturor.
                 «Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă» constituie în
acelaşi timp un Catehism, punând la dispoziţia credincioşilor Sfintei
noastre Biserici Ortodoxe, elementele de care au nevoie, pentru o
pregătire şi îndrumare duhovnicească temeinică, în scopul de a deveni
buni credincioşi ai Bisericii noastre şi devotaţi cetăţeni ai Patriei
noastre.
Dăm drumul acestei cărţi în lumea creştină ortodoxă, însoţinduo
cu binecuvântările noastre şi cu nădejdea că ea va da însutit rod
duhovnicesc.

1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a
credinciosului în viaţă?
Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă
este grija de mântuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ
pentru el ca mântuirea sufletului, după cuvântul Mântuitorului, care
zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va
pierde sufletul său ? Sau ce va da omul, schimb pentru sufletul
său?» (Marcu 8:36-37).

2. Dar ce este mântuirea?
                    Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi
dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu. Ea ne-a fost făcută cu putinţă
de întruparea, jertfa şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-o
însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sî conlucrăm prin
credinţă şi fapte bune.
De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci Dumnezeu
«voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa
adevărului» (1Timotei 2:4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?
Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfânta Biserică
Ortodoxă, «stâlpul şi temelia adevărului» (1 Timotei 3:15).

4. De la cine are Sfânta Biserică Ortodoxă acest adevăr?
                 Sfânta Biserică Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu
Însuşi, vestit mai dinainte de prooroci, patriarhi şi drepţi, care au avut
o viaţă şi cugetare sfântă, şi împlinit prin Iisus Hristos Mântuitorul.
«În multe feluri şi în multe chipuri de demult Dumnezeu
grăind părinţilor prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a
grăit nouă întru Fiul, pe care L-a pus moştenitor tuturor, prin
carele şi veacurile s-au făcut. Care fiind strălucirea slavei şi chipul
ipostasei Lui şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale...» (Evrei
1:1.3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevăr?
Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin descoperirea Dumnezeiască.

6. Ce este descoperirea dumnezeiască?
Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască este comoara de
adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia
cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după
vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această
Descoperire?
              Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui
Dumnezeu faţă de oameni. «Dumnezeu este iubire» (1 Ioan 4:8),
iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii Părinţi. Ea revarsă
lumina şi căldura ei, cea mai presus de fire, asupra întregii făpturi şi o
ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de
adevărul cel mântuitor.
Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat
din nesfârşita Lui iubire faţă de noi.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa tuturor
oamenilor?
                Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii,
pentru că toţi au nevoie de mântuire, dar întrucât nu toţi erau vrednici
de a primi Descoperirea, de-a dreptul de la Dumnezeu, ea a fost
încredinţată anumitor oameni aleşi, care, la rândul lor, s-o vestească
celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot primi Descoperirea de-a
dreptul de la Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a
trupului lor.

10. Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?
   Oamenii aleşi de Dumnezeu, în acest scop, au fost patriarhii şi
proorocii, care au primit şi au predicat începuturile Descoperirii
dumnezeieşti. Această descoperire a fost adusă oamenilor în chip
deplin de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos,
«Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în
lume» (Ioan 1:9). Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea
dumnezeiască prin Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu
să se descopere oamenilor?
             Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi
păgâni şi de către unii eretici că Dumnezeu nu se putea descoperi
oamenilor. Întâi, pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel nematerial, cel
neschimbător şi cel veşnic nu s-ar fi putut apropia şi n-ar fi avut, deci,
cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător
şi trecător. În al doilea rând, dacă Dumnezeu s-ar fi apropiat de fiinţele
muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate n-ar fi reuşit să cuprindă şi
să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici
judecau aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere
nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire.
           Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, potrivit
învăţăturii noastre, Dumnezeu este o fiinţă personală, care poate avea
legături cu alte persoane, şi deci, şi cu oamenii. Sfânta Scriptură însăşi
ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai depărtate timpuri, mereu
legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: «În multe feluri
şi în multe chipuri de demult Dumnezeu grăind părinţilor prin
prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul»
(Evrei 1:1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu se apleacă şi se
descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea
departe, pentru că El sălăşlueşte şi în inimile noastre.
La rândul lor, oamenii sunt vrednici de Descoperirea
dumnezeiască şi pot s-o primească. Ei sunt «chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu» şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de
sus. Această cinste a mers până acolo, încât Descoperirea deplină
adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin întruparea Sa în
om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiească, apoi, şi
pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.
Psalmistul lămureşte aceasta zicând: «În ce chip doreşte cerbul spre
izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule.
Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă
voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Psalm 41:1-2). Un scriitor
bisericesc arăta astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai
făcut spre a Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va
odihni întru Tine». Ca fiinţă înzestrată cu minte, ca «chip al lui
Dumnezeu», cum am spus, omul poate fi vrednic să primească orice
adevăruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, în nesfârşita Sa
înţelepciune, uşurează căile de înţelegere ale adevărurilor date.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea
dumnezeiască, decât mintea omenească
în lucrarea mântuirii?
           Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală
niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuşi, care e Adevărul (Ioan
14:6), de nesfârşita Lui înţelepciune şi de împlinirea până astăzi a
atâtora din cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească
poate înţelege unele din cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiească,
dar ea nu poate pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea
noastră să fie întru totul de aceeaşi părere cu Descoperirea de sus, ar
trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui
Dumnezeu nu poate fi cunoscută, pentru că mijloacele fireşti pe care
mintea noastră ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi
punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac
cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului despre
El. Descoperirea dumnezeiească e vrednică de a fi primită de mintea
noastră. Dacă mintea îşi pune încrederea în făgăduiala unui om serios
şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu ne înşeală, de ce să nu
dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi? «Nu e mai
cuminte, zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»
De asemenea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem
totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui pare a fi
împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea
noastră se pot înşela, cuvântul Lui niciodată.

15. Câte feluri de Descoperiri sunt?
                         Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea
dumnezeiească e una singură. Dacă, însă, ţinem seama de căile
folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două feluri:
întâi, descoperirea dată pe calea firii şi al doilea, descoperirea dată pe
calea mai presus de fire sau pe calea credinţei. Aceasta din urmă nu
poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu.

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?
                Se înţelege comoara de învăţături pe care natura şi firea
omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri ale lui
Dumnezeu.
Natura în mijlocul căreia trăim, ne spune că este Cineva care a
făcut-o. Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru
că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea
desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător
atotputernic, preaînţelept şi preaiubitor, întreaga fire ne grăieşte despre
Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: «Cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei
(următoare) spune cuvânt (despre aceasta), iar noaptea nopţii
vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să
nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii
cuvintele lor» (Psalm 18:1-4). Întreaga făptură, prin ordinea şi
armonia ei, arată ca din carte şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei,
observă Sfântul Athanasie. Chiar dacă unele popoare se închină la
pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare că ele, «întreabă
lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după
înţelegerea lor: "Dumnezeu ne-a făcut"». Lucrurile acestea le-au
cercetat şi nobilii filozofi şi din arta au cunoscut pe artist.
Sfântul Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul
Psalmistului: «Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) de la zidirea lumii,
din făpturi socotindu-se se văd şi veşnica puterea lui şi
Dumnezeirea, ca să fie ei fără de răspuns» (Romani 1:20).

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de
fire sau pe calea credinţei?
                  Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin
anumiţi mijlocitori pentru mântuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii
ne ridicăm numai la adevărul că este Dumnezeu şi la câteva din
însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am
deosebi de păgânii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi
de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinţă.
Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă, mărginitĂ numai
la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea prin
credinţă şi-a luat numele de acolo că ea poate fi primită numai de cel:
care crede.

16. Pe ce căi s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinţă?
Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care
omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către
Avraam, sub chipul a trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Facerea 18:
1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan
20:9-31). Avem aici o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe
ori, Descoperirea prin credinţă e dată sufletului omenesc, printr-o
luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câştiga numai prin
puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrarea lui
cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti
este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire
care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi
duhovnicească sau dinlăuntru. Sfânta Scriptură spune chiar şi în
Vechiul Testament, în multe locuri (Ieşirea 4:12; II Împăraţi 23:2;
Isaia 6:1-8; 8:1; Avacum 2:2, etc), ca Dumnezeu este acela care a
grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezuma astfel istoria
şi felurimea acestei Descoperiri: «În multe feluri şi în multe chipuri
de demult Dumnezeu grăind părinţilor prin prooroci, în zilele
acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul» (Evrei 1:1-2).
Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin
insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa
religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire: omul
se face duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinţă?
             Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în
rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit
Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani - se poate împărţi în trei
părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea
Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i
în două: A. De la facerea primilor oameni până la căderea în păcat;
după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării
omului din aceste două răstimpuri. Omul raiului primea o Descoperire
de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu îl
povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa
cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.
B. Descoperirea începută odată cu darea Legii Vechiului
Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14 călăuzite de legea
lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului.
Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru
Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte «călăuză
către Hristos» (Galateni 3:24).
C. Plinătatea harului şi adevărului (loan 1: 17). Ea începe
odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului
Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii
dumnezeieşti, făcută în persoana însăşi a Mântuitorului, care ne dă
deplină cunoaştere despre Dumnezeu, ca cel ce este însuşi Fiul lui
Dumnezeu (Matei 9:27; Ioan 12:6). Sfântul Apostol Pavel spune
aceasta în chip hotărât: «În zilele acestea mai de pe urmă
(Dumnezeu) a grăit nouă întru Fiul» (Evrei 1:2) şi tot el o lămureşte,
însemnându-i şi scopul: «Arătându-ne nouă taina voii Sale, după
bună-voinţa Sa, pe care mai înainte a rânduit-o întru Dânsul
despre întocmirea plinirii vremurilor, ca toate să le unească sub
un cap întru Hristos şi cele din ceruri şi cele de pe pământ»
(Efeseni 1:9-10).
18. De unde ştim că lisus Hristos este desăvârşirea şi
plinirea Descoperirii?
Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor
Vechiului Testament şi din istoria Bisericii Creştine. În adevĂr,
Sfântul Apostol Pavel precizează: «Iar când a venit plinirea vremii,
a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel născut din femeie, născut sub
lege, ca pre cei de sub lege să-i răscumpere, ca să luăm moştenirea
fiască» (Galateni 4:4-5). Sfintele Evanghelii şi întreg Noul Testament
întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu şi
plinitorul Descoperirii dumnezeieşti.
                    Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la
Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în
persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel
citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana
Mântuitorului. Proorocul Isaia - supranumit şi Evanghelistul Vechiului
Testament - vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de patimile,
moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 şi 53). Toată această
proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa
cum sunt înfăţişate de Noul Testament (Matei 1:21 ; Luca 1:31 si
urm.; 1 Corinteni 15:3; 1 Petru 2:24 ; Matei 26:62; Faptele
Apostolilor 8:32; 1 Ioan 3:5, etc).
                  Documentele creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II
susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos nu este o născocire şi că a trăit
cu adevărat sub împăraţii August şi Tiberiu şi a suferit moartea sub
Pilat din Pont. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că
nici o altă persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut
rolul şi faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale Bisericii
adeveresc şi ele Dumnezeirea Întemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale
Descoperirii dumnezeieşti ?
                   Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că
Descoperirea dumnezeiească poate fi împărţită în trei mari perioade de
timp. Fiecăreia din aceste perioade îi corespunde mai mult sau mai
puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici
totdeauna egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine
neschimbată. Timpul de la căderea în păcat până la darea Legii pe
muntele Sinai, cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre
cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe
de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel
după darea Legii. După venirea Mântuitorului, care a desăvârşit
Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii dinainte n-au fost
înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea
Descoperirii prin credinţă.
         Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în
Descoperirea dumnezeiească înfăţişate prin cele două Testamente.
Sfântul Grigorie Teologul vorbind despre schimbările produse în viaţa
omenirii din trecut, prezent şi viitor, le numeşte cutremure de pământ
şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure,
din care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise,
celălalt de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e şi un al treilea
cutremur, care este mutarea din această viaţa în cealaltă».
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii
dumnezeieşti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de
nenumărate ori de Mântuitorul, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi.
Ei arată că este o desăvârşire a Noului Testament faţă de cel Vechi.
Acesta din urmă îşi păstrează valoarea lui, e adevărat. Mântuitorul
zice: «Să nu socotiţi că am venit să, stric legea sau proorocii; nu
am venit să stric, ci să plinesc. Că amin zic vouă-până ce va trece
cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege, până ce
vor fi toate» (Matei 5:17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul
Testament trebuiesc «plinite» în lumina gradului nou de Descoperire
(Noul Testament): «Aţi auzit că s-a zis celor de demult...», «Iară Eu
zic vouă» (Matei 5:21). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea celui
Vechi; dar e mai mult decât atât: El e «răsăritul cel de sus», care face
să treacă «umbra legii». Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei
Treimi, e arătat de Sfântul Grigorie Teologul, prin cuvinte ca:
«Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în
slavă». Duhul Sfânt însuşi şi-a rânduit lucrarea lui în chip treptat,
măsurând-o după puterea de primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la
început a lucrat prin minunile săvârşite de Domnul, după patimi şi
înviere a fost insuflat ucenicilor, iar după înălţare s-a aratat în chip de
limbi de foc.

20. De ce învăţătura creştină e socotită drept
cea mai înaltă treaptă a credinţei?
                Pentru că învăţătura creştină a fost dată de însuşi Fiul lui
Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos şi
pentru că nimeni altul ca El n-a cunoscut de-a dreptul pe Dumnezeu şi
n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e însuşi Dumnezeu: «Pe
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Cel Unul Născut Fiul,
care este în sânul Tatălui, Acela a spus» (Ioan 1:18). Mântuitorul
însuşi declara: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tată(Ioan
14:9). Căci «nimeni nu cunoaşte pe Fiul, fără numai Tatăl, nici pe
Tatăl nu-L, cunoaşte nimeni, fără numai Fiul şi acela căruia va
voi Fiul să-i descopere» (Matei 11:27). Iisus
Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine
ale adevărului dumnezeiesc pe care omenirea s-a
învrednicit să le cunoască de la începutul lumii.
Credinţa adusă de El a potolit şi potoleşte setea
după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat
faţa lumii vechi. Prin luminarea şi schimbarea
adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească, veştejită de
păcat, de izvorul nesecat al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a
coborât cerul pe pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului:
«Doamne, pleacă cerurile Tale şi Te pogoară, atinge-Te de munţi
şi vor fumega» (Psalm 63:6). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au
deschis (Luca 2:9-15; Matei 3:16). În sfârşit, nici o altă credinţă sau
cunoaştere religioasă n-au putut şi nu pot înlocui pe cea creştină,
fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia, învăţătura creştină stă pe
culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului
nu se desfată de adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în
Hristos.

21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea
dumnezeiască?
Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două căi:
1. Printr-una personală, aflată în cercetător;
2. Prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii.
Cea dintâi e credinţa. Credinţa e socotită ca Descoperire. Ea singură
îngăduie omului să vadă pe Dumnezeu. Ea singură ne duce într-o lume
mai presus de fire şi ne înzestrează cu puterea de a deosebi ce e
omenesc de ce e mai presus de om. Cea de a doua cale prin care ne
încredinţăm despre Descoperirea dumnezeiească sunt semnele aflate
chiar în Descoperire. Au fost şi sunt semne vădite ale Descoperirii
dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri
dumnezeieşti?
Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:
A) Înălţimea învăţăturilor descoperite;
B) Curăţia lor dumnezeiească;
C) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăuntrice şi ele se pot pricepe numai când
Descoperirea e bine cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi
de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se dedă unei asemenea
cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi prin
semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi
calitatea morală a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?
               Minunile sunt fapte dumnezeieşti, mai presus de mintea şi
puterea omenească. Ele sunt fapte săvârşite în firea văzută numai cu
puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii, ce se fac în
momente extraordinare, hotărâte de Ziditor şi urmăresc luminarea şi
îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui
Dumnezeu şi tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel
dintâi şi cel mai mare făcător de minuni, ca unul care este însuşi
izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii,
asupra oamenilor şi asupra Sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a
scăpat pe Sfântul Apostol Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a
înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bolnavii, a înviat morţi, ceea ce-L
face să spună: «De n-aş fi făcut lucruri între ei, pe care nimeni
altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea» (Ioan 15:24). Dintre minunile
pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-şi, cea mai mare este învierea Sa
din morţi. Minunile Sale dovedesc obârşia şi puterea Sa
dumnezeiească, aşa cum El însuşi declara: «lucrurile pe care mi le-a
dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lucruri pe care le fac, mărturisesc
pentru Mine că Tatăl M-a trimis» (Ioan 5:36). Minuni au făcut şi
oamenii aleşi de Dumnezeu şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre
aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiească: Moise, Ilie,
Elisei, Daniil, Iona, Sfinţii Apostoli şi alţii. Aceştia au săvârşit minuni
cu puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus
cu ei.

24. După ce se cunosc adevăratele minuni?
Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o
seamă de condiţii dintre care însemnăm:
A) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în
Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie;
B) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile
Mântuitorului şi ale Sfinţilor;
C) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
D) Să nu contrazică Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;
E) Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;
F) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;
G) Săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă
fără pată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
H) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea
I) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;
L) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?
                   Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin
scris, a anumitor adevăruri şi întâmplări care privesc viitorul, pe care
Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea mântuirii şi care se
petrec întocmai. Cele cuprinse în prorocii nu pot fi cunoscute pe cale
firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi
ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte
din cărţile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mântuitorul şi
multe întâmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare. Noul
Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seamă
de proorocii; Mântuitorul încă a proorocit (Matei 24). Proorociile, ca
semne ale Descoperirii dumnezeieşti, stau numai în puterea lui
Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile: omeneşti care se
întemeiază sau pe socoteli plăpânde, sau pe superstiţii. Proorociile
dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o lucrare necunoscută
firii omeneşti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor
întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor. «Fiindcă cele prezise
se întâmplă, cred şi mă supun lui Dumnezeu», zice Teofil al
Antiohiei.
          Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele
privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au
prezis cu mare siguranţă, vremea venirii Mântuitorului (Daniil 9:24-
27), naşterea, patimile, moartea, proslăvirea (Isaia 7:13, 53:2 şi urm.)
şi chiar slujirile Sale de: profet (Deuteronom 18:15; Isaia 42:1-4),
preot şi împărat (Psalm 59:5; Ieremia 23:5). Apostolii au arătat că
spusele proorocilor despre Mesia Hristos s-au împlinit întocmai.

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?
Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mântuitorul,
Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi atrag în repetate rânduri atenţia atât
asupra proorocilor adevăraţi, cât şi asupra celor mincinoşi, pe care
trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să
cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine
să osândim şi să combatem pe cele false.
       Mântuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfârşitul
lumii «se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor
da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe
cei aleş(Matei 24:24). Asemenea prooroci mincinoşi s-au ivit
deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă,
pentru a nu fi lăsaţi să-şi facă lucrul lor.

Lactanţiu ne spune că adevăraţii prooroci:
1) Predică toţi un singur Dumnezeu;
2) Nu suferă de nebunie;
3) Nu sunt înşelători;
4) Nu umblă după averi sau câştig;
5) Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu
întreţinerea pe care le-o trimite Dumnezeu;
6) Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai;
7) Ei îşi adeveresc trimiterea până la suferirea chinurilor şi a morţii.

27. De ce Dumnezeu nu repetă Descoperirea Sa?
Pentru că El a făcut această Descoperire odată pentru totdeauna,
în vederea mântuirii oamenilor, potrivit planului Său veşnic.
Dumnezeu se descoperă atunci când ştie că aceasta este de cea mai
mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu se repetă ca
oamenii, pentru că planul său iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde
repetarea Descoperirii.
                            Repetarea învăţăturii sau a altui lucru, este semnul
nedesăvârşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii dumnezeieşti, adică o
nouă venire a Vechiului şi a Noului Testament, cu o nouă întrupare,
pătimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arăta ca
prima Descoperire sau a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată,
sau a fost incompletă, ceea ce ar fi o necuviinţă faţă de numele şi
puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe
toţi să creadă, nu poate sta în picioare, pentru că nici în timpul
Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu toate că El era Descoperirea
însăşi. Învăţatura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei
învârtoşaţi la inimă n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi
(Luca 16:31).

28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască
cea mai presus de fire?
Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în
Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.

Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.