Se afișează postările cu eticheta DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ. Afișați toate postările

joi, 10 decembrie 2015

DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

           CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                         DESPRE
                            NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ
           „Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri
                     (Iacov 1:12).


                                                                                                       Preot Ioan
                                       Iubiţi credincioşi,

                 Când spunem că cineva are un necaz ne gândim la o neplăcere,
mâhnire, strâmtorare, impas. Necazuri au atât cei credincioşi sau
virtuoşi, cât şi cei răi şi nedrepţi. „Căci necazuri au amândoi: atât cel
ce săvârşeşte virtutea, pentru osteneala şi durerea împreunată cu ea,
cât şi cel ce iubeşte lumea, pentru nedobândirea statornică a celor
materiale. Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare, iar cel de-al
doilea necazuri stricătoare şi pierzătoare“ (Filocalia 2: 207).
Adesea necazurile sunt o urmare a păcatelor: „Necaz şi
strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, dar
cinste şi pace oricui face binele“ (Romani 2:9-10). Şi nu numai atât,
ci ne lăudăm şi în suferinţe, ştiind bine că suferinţa aduce răbdare, şi
răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu
ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile
noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă(Romani 5:3-4-5).
Însă de cele mai multe ori, necazurile vin din partea altora: „Feriţivă
de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor
vă vor bate cu biciul. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar
cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10:17-
22). Mântuitorul nu a avut păcat, dar a pătimit multe necazuri şi
suferinţe. De aceea El îi îndeamnă pe toţi cei ce-L vor urma: „În lume
necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).
El i-a prevenit că vor fi prigoniţi pentru numele Lui: „Fericiţi cei
prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor“ (Matei
5:10).
                         Ce spun Sfinţii Părinţi despre necazuri?

        „Răbdarea necazurilor e semnul cunoştinţei adevărate; la fel
şi neînvinovăţirea oamenilor pentru nenorocirile proprii“ (Sfântul
Marcu Ascetul).
       ► „Cel ce socoteşte necazurile venite din afară ca aduse de
dreptatea lui Dumnezeu, acela, căutând pe Domnul, a aflat deodată
cu dreptatea Lui şi cunoştinţa“ (Sfântul Marcu Ascetul).
        ► „În durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care
atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de chinurile
veşnice“ (Sfântul Marcu Ascetul).
         ► „Omul care rabdă necazurie cu inima bună şi cu mulţumire
va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea
mâniei, a limbii, a pântecelui şi a plăcerilor este de cel mai mare
ajutor sufletesc“ (Sfântul Antonie cel Mare).
        ► „Mustrarea este doctorie a iubirii dumnezeieşti faţă de
oameni“ (Clement Alexandrinul).
        ► „Cel ce se împotriveşte necazurilor, se războieşte fără să ştie
cu porunca lui Dumnezeu“ (Sfântul Marcu Ascetul).
        ► „Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu, doar în
măsura în care încape şi răbdarea necazurilor“ (Stareţ Alexandru,
Schitul Ghetsimani).
         ► „Viaţa fiecărui credincios este plină de lupte. Suferinţa este
cea care aduce liniştea, că viaţa este stadionul şi că, întocmai ca pe
stadion, se dau lupte grele, dar că la sfârşit vin şi trofeele. Cei ce
hulesc când au necazuri şi suferinţe, îndură şi necazurile şi
suferinţele şi pierd şi trofeul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
        ► „Nu există mărire fără pătimire, iar dragostea adevărată este
pusă la încercare prin potrivniciile vieţii. Nu vei ajunge vreodată la
virtute fără a suferi. Mergi aşadar cu nădejde pe drumul anevoios
al durerii“ (Sfântul Macarie).
        ► „Drumul către Dumnezeu este purtarea neţncetată a crucii.
Nimeni nu a mers la ceruri cu uşurătate“ (Sfântul Isaac Sirul).
         ► „Cine nu suferă de bunăvoie pentru curăţirea sa, va fi silit să
îndure suferinţa aici sau în iad“ (Călugărul Mitrofan Hilandarinul).

                   Crucea este singura cale care duce la cer

         În vremea când Sfântul prooroc Ilie fugea de la faţa lui Ahab, s-a
oprit în pustie şi s-a culcat la umbra unui pomişor. Era atât de amărât,
încât dorea ca somnul ce-l cuprindea să fie totuna cu
moartea. Atunci a venit la el un înger, care, arătându-i
o pâine şi un ulcior cu apă, i-a zis: „Scoală-te şi
mănâncă, deoarece drumul ce-l ai de făcut, este
încă lung“ (3 Regi 19:7). Proorocul s-a sculat, a
mâncat şi a băut, iar cu puterea câştigată în chip
minunat, a mers 40 de zile şi 40 de nopţi. Şi noi avem
amărăciuni, supărări şi îngrijorări asemenea Sfântului
Ilie. De aceea, să ne întărim mâncând pâinea cea cerească a Cuvântului
lui Dumnezeu, să bem apa cea răcoritoare a credinţei şi să ne împărtăşim
cu Sfintele Taine. Necazurile sunt crucile pe care ni le dă Domnul.
Crucea este singura cale care duce la cer. În cruce este mântuirea, în
cruce este viaţa, în cruce este biruinţa împotriva vrăjmaşilor, în cruce
este izvorul desfătărilor cereşti, săvârşirea smereniei.

                                           Necazurile

        Există o părăsire pedagogică pentru noi din partea lui Dumnezeu.
Şi a fost Dumnezeu scăpare săracului, ajutor la vreme potrivită în
necazuri“ (Psalm 9:9). Această părăsire pedagogică cuprinde şi
necazurile externe şi anumite descurajări lăuntrice. Şi aceasta se întâmplă
după ce cineva a obţinut succese prin diferite înfrânări şi virtuţi şi apoi
este expus slavei deşarte şi mândriei.
De aceea a îngăduit Dumnezeu să vină peste om necazuri, ca să-l
tămăduiască şi de aceste patimi apărute într-o formă nouă. După ce au
dispărut copacii patimilor, Dumnezeu vrea să extirpe şi rădăcinile lor.
Tocmai acum omul trăieşte sentimentul de descurajare şi de plictiseală,
sentimentul unui gol şi al unei aridităţi înspăimântătoare = fumul
mândriei. Sfinţii Marcu Ascetul şi Isaac Sirul ne spun că Dumnezeu
prin necazuri ne atrage de la păcate. Apoi necazurile urmează de multe
ori păcatelor, chiar dacă le-am mărturisit. Prin necazuri se restabileşte
firea căzută şi se întăreşte din nou. Necazurile vin spre probare, pentru
întărirea firii şi pentru ferirea de greşeli viitoare. Ne pot veni chiar atunci
când n-am păcătuit noi, adică ne vin pentru păcatele altora. Aşa cum
medicul este un binefăcător, deşi provoacă dureri trupului, tot aşa şi
Dumnezeu este bun pentru că prin necazuri şi suferinţe parţiale,
administrează credincioşilor mântuirea. După cum nu reproşăm nimic
medicului, cu atât mai mult nu se cuvine să reproşăm ceva lui
Dumnezeu: „Toate să le faceţi fără de cârteală şi fără de îndoială
(Filipeni 2:14).
                                    Rostul necazurilor

             ● Prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la păcate.
             ● Răbdarea lor este semn de putere şi înţelepciune.
             ● Necazurile ne vin, chiar când n-am păcătuit noi, pentru
                    păcatele altora.
             ● Necazurile urmează păcatelor, chiar dacă le-am mărturisit,
                   pentru restabilirea firii căzute.
             ● Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră necazurile, pentru
                  probarea credinţei noastre sau pentru ferirea de greşeli viitoare.

                   Stihuri din psalmi despre necaz şi ajutor

          ► „Dă-ne nouă ajutor, ca să ne scoţi din necaz, că deşartă este
izbăvirea de la om“ (Psalm 59:12).
          ► „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi
ajuţi mie grăbeşte-te!“ (Psalm 69:1).
          ► „Ajutorul meu şi izbăvitorul meu eşti Tu, Doamne nu zăbovi“
(Psalm 69:7).
          ► „Spre Tine, Doamne am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac“
(Psalm 70:1).
          ► „Ajutorul meu de la Domnul cel ce a făcut cerul şi pământul“
(Psalm120:2).
          ► „Întâmpinatu-m-au ei în ziua necazului meu, dar Domnul a
fost întărirea mea“ (Psalm 17:21).
          ► „Auză-te Domnul în ziua necazului, scutească-te numele
Dumnezeului lui Iacob“ (Psalm).
          „Vezi, pentru că Tu priveşti la necazuri şi la durere ca să le iei
în mâinile Tale; căci în Tine se încrede săracul, iar orfanului Tu i-ai
fost ajutor“ (Psalm 9:34).
         ► „Dă-ne nouă ajutor, ca să ne scoţi din necaz, că deşartă este
izbăvirea de la om. Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne
necăjesc pe noi“ (Psalm 59:12-13).

                                  Suferinţa în concepţia filosofilor

       Cei mai mulţi dintre filosofi susţin că originea reală a răului constă
în libertatea voinţei. Unii filosofi au acceptat suferinţa, alţii au negat-o,
unii au fugit de suferinţă, unii au combătut-o, iar alţii au preamărit-o.
              Euripide spune: „Nimeni nu se poate sustrage suferinţei, dar
înţelept este cel care o poartă cu blândeţe“.
             Sofocle zice: „Nu există viaţă fără jale, dar fericit este acela care
o încearcă mai puţin“.
             Socrate ne îndeamnă: „Mai bine este să suferi nedreptatea decât
a o face“.
             Schopenhauer spune: „Lumea e rea în sine, iar binele este numai
ceva părut“. Schopenhauer a făcut din suferinţă problema centrală a
filosofiei sale.

                                     Realitatea suferinţei

      Suferinţele şi necazurile în această lume sunt realităţi şi adevăruri de
necontestat. Ele au apărut odată cu păcatul în lume. Înainte de a cădea în
păcat, primii oameni nu cunoşteau ce este suferinţa şi necazul, duceau o
viaţă fericită. Odată cu păcatul, în viaţa oamenilor au pătruns: bolile,
grijile, necazurile, ura, pasiunile, suferinţa, şi moartea. Păcatul nu
distruge ordinea naturală, exterioară, ci numai ordinea din om.
Tăgăduind această ordine pe care n-o poţi distruge nici n-o poţi schimba,
te loveşti de ea şi de aici suferinţă. Aşa cum există în lume, suferinţa are
un dublu aspect: suferinţă trupească şi suferinţă sufletească. Unii susţin
că suferinţa trupească este un nimic în comparaţie cu cea sufletească.
Într-adevăr, mai mari sunt durerile sufleteşti, căci ele cuprind şi rod
întreaga fiinţă a omului asemenea viermelui de la rădăcina plantelor.
Suferinţa este o mare taină, deoarece ea ajută omul să nu se sufoce în
cotidian.

                                          Originea suferinţei

        După învăţătura Sfinţilor Părinţi, răul îşi are originea în om şi anume
în voinţa liberă a omului, căci omul a fost creat de Dumnezeu bun. Odată
cu căderea sa, răul şi-a făcut apariţia în lume. Voinţa liberă a omului a
slăbit prin păcat. Dumnezeu n-a voit răul, dar l-a permis ca o consecinţă
a libertăţii: Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi
răul (Deuteronom 30:15). Dumnezeu a creat totul bun: Şi a privit
Dumnezeu toate câte a făcut şi iată TOATE ERAU FOARTE BUNE
(Facerea 1:31)“. Dumnezeu este autorul fiinţei şi al existenţei, şi ca
atare, El nu poate fi şi autorul nefiinţei şi al neexistenţei, nu poate fi şi
autorul binelui şi al răului.
        Sfântul Vasile cel Mare spune: „Nu este permis să se spună că
răul îşi are originea în Dumnezeu, căci viaţa nu naşte moartea, nici
întunericul nu este principiul luminii, nici boala nu este cauza
sănătăţii“.
         Fericitul Augustin spune că „originea tuturor relelor stă în
voinţa liberă a omului şi nu în Dumnezeu, cum susţin unii gânditori
şi filosofi, neputându-şi explica de unde vin asupra omului atâtea
necazuri şi suferinţe“. Au fost unii care au susţinut că răul este
substanţă, socotind că îşi are originea în materia veşnică, dar Sfântul
          Vasile cel Mare spune: „Răul nu este o esenţă vie şi însufleţită, ci o
dispoziţie în suflet, opusă virtuţii, dispoziţie născută în cei uşuratici
din cauza căderilor“. Alţii au atribuit răul din lume diavolilor şi
îngerilor lui.
           Dionise Areopagitul spune aşa: „Răul nu-şi are originea în
îngerii răi pentru că şi ei au fost buni, dar apoi au căzut. Ei îşi au
existenţa de la bine, cu toate că ei produc în lume necazuri şi
suferinţe oamenilor“.

                                         Maica Durerilor

              Viaţa Maicii Domnului pe pământ a fost un lanţ nesfârşit de
dureroase întâmplări. Cunoscând unele din acestea, pe bună dreptate o
putem numi şi Maica Durerilor. Dintre marile şi
multele ei suferinţe vom aminti şapte, aşa cum sunt
simbolizate în icoana alăturată, prin cele şapte săbii
care au străbătut sufletul Maicii Domnului, dar
vom aminti şi cele şapte mângâieri care le-au
urmat.
       1. Cea dintâi durere a Maicii Domnului a fost
momentul în care a trebuit să părăsească templul
unde stătuse timp de 11 ani şi unde ar fi voit să-şi
petreacă toată viaţa în slujirea lui Dumnezeu.
Durerea a fost şi mai mare când a văzut că, de ochii lumii, trebuie să
încheie logodnă cu Dreptul Iosif. Dar a primit-o, căci astfel a împlinit
voia lui Dumnezeu, renunţând la voia sa.
         ● Prima mângâiere: În timp ce Maica Domnului avea mâhnire în
suflet, fiind afundată în sfinte rugăciuni, Sfântul Arhanghel Gavriil i se
arată şi-i zice: „Bucură-te, cea plină de dar...“ adică îi spune să nu fie
tristă, căci Domnul era cu ea. El hotărâse începutul mântuirii lumii. I-a
vestit că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Gândind cum ar putea să nască
fără de bărbat, Sfântul Arhanghel Gavriil o linişteşte spunându-i că
Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt va lucra naşterea.
          2. A doua durere a avut-o când a văzut nedumerirea lui Iosif. Erau
atât de străini de astfel de vorbe, încât Iosif nu ştia nimic despre vestea
îngerului, iar Fecioara Maria, logodnica sa, nu-i destăinuie nimic. Ea
pleacă la rudenia sa, Elisabeta, căreia îi destăinuie taina sa. Iosif,
neînţelegând şi necunoscând taina ce se petrece, crede că Fecioara Maria
a alunecat în păcatul înşelător cu vreun bărbat. Dar îngerul, în lipsa
Fecioarei Maria, îi spulberă toate temerile omeneşti şi toate îndoielile.
       ● A doua mângâiere a fost când Maica Domnului a văzut
schimbarea lui Iosif, a văzut că e plin de bucurie faţă de ea, că este gata
să pună bătrâneţele sale în slujba iubirii pentru Maică şi Fiu, ca urmare a
liniştirii lui de către înger.
          3. Urmează a treia durere, cea din noaptea naşterii - când Maica
Domnului căuta adăpost la Betleem, dar este respinsă de toţi. Durerea
devine şi mai mare când vede că nu are altă soluţie decât a naşte pe Fiul
lui Dumnezeu în staulul de vite, în frig şi cu toate celelalte neajunsuri.
        ● A treia mângâiere a fost atunci când L-a născut pe Iisus Hristos.
Îngerii au venit să cânte şi Peştera cer s-a făcut. Odată cu venirea
îngerilor, vederea lor i-a umplut pe toţi de lumină şi căldură. A urmat
venirea păstorilor, apoi a magilor care i-au adus aur ca unui împărat,
smirnă ca unui arhiereu şi tămâie ca unui prooroc.
        4. A patra durere a fost proorocia bătrânului Simeon. Maica
Domnului cunoştea din Scripturi ce va suferi Mesia, dar acum i se spune
prin viu grai: „Şi prin sufletul tău va trece sabie“ (Luca 2:35). Câtă
îngrijorare şi durere nu vor fi produs în sufletul Maicii Domnului aceste
cuvinte! Nu le-a putut uita niciodată. Le auzea în continuu, ori de câte ori
Îl vedea pe Fiul Său fie liniştit, fie îngrijorat, ştiind că-L creşte pentru
marea suferinţă. Încă de atunci ea a simţit răceala sabiei pătrunsă în
pieptul ei.
        ● A patra mângâiere a fost la nunta din Cana Galileii, unde, la
intervenţia Maicii Domnului, Iisus face prima sa minune în faţa
poporului. Ea mai văzuse şi alte minuni făcute de Iisus, dar s-a bucurat,
fiindcă prin această minune Fiul ei a salvat familia nuntaşilor de la
ruşine.
          5. A cincea durere a fost fuga în Egipt care i-a cauzat Maicii
Domnului multă suferinţă. Durerea aceasta a crescut în sufletul ei
preacurat atunci când a aflat de moartea celor 14.000 de prunci ucişi din
porunca regelui Irod şi când a văzut în duh atâtea mame înnebunite de
durere, îmbolnăvite sau murind peste leagăne, peste trupurile copiilor
tăiaţi în bucăţi sau peste mormintele copiilor.
        ● A cincea mângâiere a fost la Învierea Domnului. Mironosiţele,
dintre care n-a lipsit Maica Domnului, au mers dis-de-dimineaţă, când
răsare soarele, la mormânt. Prima care L-a văzut pe Iisus înviat a fost
Maica Domnului. Ea a văzut şi moartea, dar şi învierea Lui. Sfinţii
evanghelişti nu au scris acest lucru din două motive: pentru a o feri pe
Maica Domnului de ura evreilor şi pentru că nu voiau să dea ca martor
pentru un eveniment aşa de important chiar pe Maica Lui, căci atunci
mulţi ar fi zis: Maica poate zice despre Fiul ei orice. Ea a văzut pe Fiul ei
înviat în calitate de Fiu ceresc. Lumina şi bucuria simţită i-au tămăduit
toate rănile provocate de tăioasa sabie a răutăţii omeneşti.
         6. A şasea durere a fost atunci când l-a pierdut pe Iisus în Ierusalim
la templu. Ce frică a avut timp de trei zile cât l-a căutat! Câte gânduri nu
vor fi trecut prin mintea ei: să-L fi furat oare cineva, să se fi rătăcit
printre străini, să fi ajuns rob, oare ce fel de mamă era ea? Cum va
răspunde în faţa lui Dumnezeu, a cunoscuţilor şi a rudeniilor ei?
      ● A şasea mângâiere i-a fost încreştinarea lumii. În mijlocul
Sfinţilor Apostoli se afla Maica Domnului. Bucurie mare a avut Maica
Domnului atunci când a văzut că Iisus este căutat, iubit, crezut. Ce
bucurie a simţit atunci când a văzut, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, că
s-au botezat 3.000 de suflete, iar puţin mai târziu încă 5.000!
        7. A şaptea durere a fost cea mai adâncă şi cea mai pătrunzătoare.
Deşi ştia din spusele Sfinţilor Apostoli că Domnul îşi vestise tristul
sfârşit, totuşi ne întrebăm: ce a simţit Maica Domnului când a aflat
vestea că Iisus a fost vândut de către Iuda? Ce a simţit când L-au prins
ostaşii în Grădina Ghetsimani, când a văzut că Apostolii se despart unii
de alţii şi dispar, pierzându-şi încrederea şi credinţa în Învăţătorul lor?
Ce a simţit Prea Curata când a auzit strigătul mulţimii: „Ia-L, Ia-L,
răstigneşte-L, răstigneşte-L“. Ce a simţit văzându-L condamnat la
moarte, legat de stâlp şi biciuit, punându-i-se cununa de spini pe cap şi
crucea pe umeri, sau văzându-L cum a căzut de 14 ori sub greutatea ei?
Urmează răstignirea, moartea şi îngroparea. Ce a simţit Maica Domnului
în acea noapte la picioarele crucii, cuvântul omenesc nu este în stare să
spună, deoarece cu cât o iubire este mai mare, cu atât durerea este mai
mare. Iar noi suntem convinşi că nu a fost pe pământ o iubire aşa de
mare ca iubirea Maicii Domnului faţă de Fiul ei, căci ştia din glasul
îngerului că El este şi Fiul Celui Prea Înalt.
        ● A şaptea mângâiere a fost vestirea morţii ei. Ea nu a murit, ci a
adormit. Ea s-a mistuit de dorul lui Iisus; de aceea adormirea ei a fost o
bucurie, pentru că mergea la Fiul ei iubit. Ea a fost ridicată cu trupul la
cer spre a fi alături de dumnezeiescul ei Fiu

           Să luăm aminte la purtarea de grijă a lui Dumnezeu, căci aşa
             cum s-a întâmplat cu Maica Domnului, când după fiecare
               durere a primit de la Dumnezeu câte o mângâiere, aşa se
              întâmplă în viaţă cu fiecare dintre noi; după fiecare durere
          trupească sau sufletească primim şi o mângâiere, numai să avem
                                                     ochi de văzut.

                                           Este drept?

           De multe ori când oamenii dau de necazuri şi suferinţe încep să
cârtească ca şi cum n-ar fi drept să vină peste ei toate acestea. N-ar mai
spune că-i nedrept dacă ar şti ce-i păcatul, dacă ar privi peste umăr înapoi
şi ar vedea cât de mult au păcătuit în faţa lui Dumnezeu, „Pentru că toţi
greşim în multe chipuri“ (Iacov 3:2), dacă ar cunoaşte cuvintele
dreptului Iov: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom
primi oare şi pe cele rele?“ (Iov 1:10), căci: „Fericit este omul pe care
Dumnezeu îl mustră! Şi să nu dispreţuieşti certarea Celui
Atotputernic“ (Iov 5:17). Şi atunci îi întrebăm pe aceşti oameni:
            ♦ Este drept că Dumnezeu a trimis la moarte pe cruce în chinuri
             cumplite pe Fiul său cel nevinovat şi neprihănit pentru a mântui            gloatele de păcătoşi?
            ♦ Este drept ca Tatăl să-l ierte pe fiul cel rătăcit din parabola fiului
                  risipitor?
            ♦ Pilda lucrătorilor la vie, tocmiţi în momente diferite şi primind
                  aceeaşi simbrie, este dreaptă?
            ♦ Este drept că femeia adulteră, prinsă asupra faptului, scapă de
                  osândă?
            ♦ Este drept că Hristos vădeşte o statornică preferinţă şi îngăduinţă
                 pentru vameşi, desfrânate şi alte feluri de păcătoşi?
            ♦ Este drept ca Hristos să-şi ierte ucigaşii şi să ne ceară să-i iubim pe
                 vrăjmaşii noştri?
           ♦ Este drept atunci când Dumnezeu pe ucigaşi şi pe hulitori îi iartă, iar
pe Sfinţii Apostoli, ucenici şi credincioşi îi meneşte răstignirii, arderii pe
rug, tăierii capetelor, prigoanei?
Şi atunci putem spune aşa: O, Hristoase care iubeşti pe cei ce te
răstignesc şi răstigneşti pe cei ce te iubesc!.. Sfântul Isaac Sirul
spune: „Nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept!“ La prima vedere
afirmaţia ni se pare stranie, revoltătoare şi de neînţeles. Dar pentru a
înţelege corect, să ne amintim ce spune psalmistul David: „Să nu intri
la judecată cu robul tău că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta“
(Psalm 142:2). Deci, dacă Dumnezeu ar intra cu noi la judecată, osândiţi
am fi cu toţii, până la unul.
Din fericire, Dumnezeu nu judecă numai după dreptate ci şi după
milă, dragoste şi îndurare, de fapt după „nedreptate“. O zicală populară
spune: „Dumnezeu înşală la cântar“, adică vine în ajutorul nostru la
judecată pentru a ne mântui sufletele şi dacă ne-am spovedit cu căinţă şi
sinceritate cel puţin de 4 ori pe an (în cele patru posturi mari) păcatele
uitate sau din neştiinţă, care le mai avem pe suflet ni le iartă El din mila
lui cea mare.

                          Cei răniţi, sunt răniţi de oameni

Omul nu se simte niciodată pe deplin satisfăcut de viaţă. Dumnezeu
dă cele bune spre consolare, iar cele rele spre avertizare. „Relele se
înmulţesc în lume pentru a nu îndrăgi lumea. Oamenii mari, Sfinţii,
au dispreţuit lumea în strălucirea ei şi noi nu putem să o dispreţuim
nici în urâţenia ei“ (Fericitul Augustin). Când îl mai slăbesc necazurile
şi suferinţele se nasc în el alte frământări, alte nedumeriri, îl torturează
întotdeauna ceva. Este veşnic nemulţumit. Suspendat între cer şi pământ,
se zbate să urce văzduhul desăvârşirii. Dacă are ochi de vultur va
observa că aripile îi sunt fragile ca de fluture: Oricât ar înainta spre
culmi, încă e departe de ele. Numai existenţa absolută îi procură odihna.
Omul este pentru om pricină de multe necazuri, suferinţă, furt, adulter,
crime, violuri... Fericitul Augustin spune: „Pe cine vatămă răsăritul
sau apusul soarelui? Deci timpul nu vatămă pe nimeni. Cei răniţi
sunt răniţi de către oameni“. O mulţime de păcate sunt cauzate de
păcatele celor răi. Suportăm deci nu numai consecinţele faptelor noastre,
dar şi pe ale altora. Apoi oricine ştie că păcate personale ca: beţia,
desfrâul, necumpătarea duc de-a dreptul la suferinţă.

      Păziţi-vă de păcat şi nu veţi avea atâta suferinţă de dus

     Iată ce ne spune Părintele Arsenie Boca despre crucea necazurilor
şi a suferinţelor: Iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos
nu a încetat nici pe cruce. Ba, dimpotrivă, de aici străluceşte cu mai
mare putere peste toţi oamenii, chemând pe toţi răstigniţii vieţii la
sine. Iisus este Împăratul, singur în felul lui, care nu de pe tron, ci
de pe Cruce aşteaptă pe oameni să vină la El. Primul care a venit la
Iisus Cel răstignit a fost tâlharul. Aceasta este o mare mângâiere
între oameni, pentru că nimeni nu mai are dreptul să
deznădăjduiască. Fiecare dintre noi avem necazurile şi păcatele
noastre, fiecare cu inima noastră. Deosebirea mare între noi şi Iisus
este că El nu avea vină, pe când noi toţi avem vină. Şi iarăşi, cea mai
mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus, a primit Crucea, n-a ocolit-o,
nu s-a apărat de ea, n-a strigat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat
stăpânirea omenească ce-L răstignea şi-L hulea. Noi, dimpotrivă,
căutăm pe toate căile cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm
nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi strigăm în gura mare ce
cruce grea avem de dus. Ne numim creştini, dar ne ducem crucea
târâş şi am fi bucuroşi să scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea
lui Hristos, dar şi Crucea lui Hristos ne face de ruşine pe noi. Căci să
fim drepţi: nouă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă
nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi picioare şi încă nu şi-a
bătut joc nimeni de noi, cum şi-au bătut joc de Iisus. Dar, chiar
acestea toate de le-am păţi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea
noastră aşa cum a răbdat Hristos tot pentru a noastră mântuire. Nu
este altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor decât calea crucii.
Dacă ar fi fost alta, ne-ar fi arătat-o pe aceea. Prin Cruce, prin
suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu
şi se intră cu atât mai sigur cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.
Deci, cel ce vrea să se mântuiască, n-are pe nimeni de osândit pentru
crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea sufletului
său să vină la Iisus, răstignirea îl aşteaptă. În necazuri se vede
iubirea lui Dumnezeu. În cuptorul suferinţelor de tot felul se
curăţeşte sufletul omenesc pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Suferinţa smereşte trufia omului şi-l face pe Dumnezeu prieten. Aşa
să vă tâlcuiţi crucea pe care o aveţi de dus. În Cruce, Dumnezeu a
ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia. Vai de cine nu are o cruce
de dus: acela nu are prin ce se mântui. Trebuie să ne intereseze
mântuirea, primirea în Împărăţia lui Dumnezeu şi nu ceea ce-i
interesează pe oameni, cum să scape de cruce. Neajunsurile
(necazurile, bolile) au un preţ înaintea lui Dumnezeu dacă sunt duse
cu înţelesul de Cruce. Sfântul Apostol Pavel ne spune întărindu-ne
nădejdea că, deşi trupul nostru dinafară se prăpădeşte pe zi ce trece
în tot felul de necazuri, Dumnezeu ne lucrează o locuinţă veşnică,
nefăcută de mână, în care ne va primi şi o vom primi în schimb, căci
după răstignire aşteptăm o înviere. Nu se termină totul cu
mormântul. Acesta-i motivul pentru care încurajăm la răbdare,
mulţumire în necazuri, pe orice răstignit al vieţii. Chiar dacă noi nu
pricepem aşa de bine să ne desluşim taina suferinţei, totuşi
asigurăm, luând garanţie pe Cel răstignit că multe sunt rosturile şi
binecuvântate roadele ei. Greutatea crucii atârnă de greutatea
păcatelor făcute. Păziţi-vă de păcat şi nu veţi avea atâta suferinţă de
dus! Că la urma urmelor umblarea după păcate atrage nu numai
răstignirea noastră, ci şi răstignirea nedreaptă a lui Iisus Hristos. Şi
mai presus de toate, este faptul că : viaţa lui Iisus, Duhul Lui,
purtarea Lui să se arate în viaţa noastră, că altfel nu semănăm cu El.
De aceea ni s-a dat tuturor Crucea, ca în aceasta să ne asemănăm cu
Iisus. Pentru înviere nu este mare lucru!
         Dar iată şi două istorioare din Pateric despre ce înseamnă a-ţi duce
crucea cu demnitate:
         Călugărul Nicolae de la Schitul Nou, după o viaţă zbucimată a
căzut în grea boală, iar corpul lui i-a fost cuprins de putrejune. Din
pricina ţintuirii sale la pat şi a formei sale de boală, răspândea un
miros de nesuportat. A îndurat însă cu mulţumire şi înălţând slavă lui
Dumnezeu, după cum spunea la înmormântarea sa, Haralambos,
stareţul mănăstirii Dionisiu: „Am văzut cu toţii răsplata îndurării
sale. Coliba sărăcăcioasă strălucea şi răspândea bună mireasmă
şi cu toţii am primit de veste să ne bucurăm“.
Un alt călugăr era tulburat de ispitele, necazurile şi suferinţele
vieţii acesteia şi cârtea împotriva lui Dumnezeu, cerând o cruce mai
uşoară. Într-o noapte, în vis, s-a văzut pe sine într-o peşteră __________foarte
mare, ai cărei pereţi erau plini de cruci. Erau acolo cruci de aur, cruci
de argint, cruci de aramă, cruci de fier, de piatră şi de lemn. Un glas a
grăit: „Ruga ţi-a fost ascultată! Alege-ţi ce cruce doreşti, după
puterile tale!“ Şi călugărul s-a pornit să caute crucea cea mai mică şi
mai uşoară. A aflat, într-un târziu, o cruce mică de lemn şi a întrebat:
„Pot s-o iau pe aceasta?“ Şi vocea i-a răspuns: „Dar tocmai aceea
este crucea ta, pe care o purtai, iar toate celelalte sunt mult mai
grele“.
Aşadar, Dumnezeu nu ne trimite niciodată greutăţi peste
puterile noastre. În viaţa aceasta este cu neputinţă să ne
ascundem din faţa necazurilor şi suferinţelor, şi de aceea trebuie
să avem răbdare, să ne rugăm şi să aşteptăm.

                                   Iubiţi credincioşi,

                    Domnul Iisus Hristos a răspândit peste tot, din belşug, viaţă,
mulţumire, bucurie şi toate făpturile, în frunte cu omul, Îl preamăresc pe
Creator pline de veselie, bucurându-se de viaţă. Ne întrebăm de ce viaţa
oamenilor este atât de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu
seamă a celor înclinaţi spre credinţă. Explicaţia este foarte simplă. Viaţa
noastră este otrăvită fie de noi înşine, prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără
de trup, acesta ocupându-se mai cu seamă de cei care vor să ducă o viaţă
mai râvnitoare către Dumnezeu. Uneori, din cauză că viaţa ne este
inundată de necazuri şi suferinţe, sufletul ne este cuprins de o aşa
amărăciune că ajungem să ne dorim moartea. Să murim este lesne şi nu
trebuie să aşteptăm prea multă vreme. Dar oare suntem pregătiţi pentru
moarte? Fiindcă nu putem spune că nu ştim că după ce murim vom fi
supuşi judecăţii, după felul în care am trăit în viaţă: ... precum este
rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata
(Evrei 9:27). Dumnezeu ne îndeamnă să alegem fericirea prin smulgerea
din păcat.
  Scopul vieţii noastre pe pământ este ca după ce am fost supuşi la tot
felul de necazuri şi suferinţe şi după ce am sporit puţin câte puţin în
virtute cu ajutorul harului pe care l-am primit prin Sfintele Taine, să
adormim, în ceasul morţii, în Domnul, găsind în El odihnă sufletelor
noastre. Necazurile, suferinţele şi moartea, inseparabile de această viaţă
sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i stă în
putere pentru a scăpa de ele. Spre deosebire de omul lumesc, creştinul le
acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu
există urcuş în viaţa duhovnicească. Nu este cu putinţă să ajungă
cineva la limanul mântuirii până nu va trece mai întâi prin uşa
răbdării. Pe cel ce trăieşte întru Hristos, Dumnezeu îl poartă în braţele
sale, ca pe un prunc. Chiar dacă vin necazuri asupra lui, acestea se
preschimbă în bucurie. Avem mare nevoie de smerenie, iar pe aceasta
n-o putem dobândi fără a fi suferit mult. Nici un om care doreşte să-I
urmeze Domnului nu poate scăpa de necazuri şi de prigoană. Nimeni nu
se mântuieşte trăind bine. Când trupul nostru se află în largul său,
bucurându-se de tihnă şi desfătare, toate poftele şi deprinderile rele se
trezesc în el. Când e strâmtorat, când nu-şi mai poate satisface poftele şi
patimile, acestea slăbesc şi până la urmă pier. Părintele Ilian din
Sfântul Munte Athos spunea: „Aminteşte-ţi întotdeauna: dacă viaţa
este grea şi amară, atunci duci viaţa cea bună. Însă dacă vieţuieşti în
tihnă, în belşug şi în cinstire şi mai vârtos, în desfătări trupeşti, te
afli pe calea cea largă şi te îndrepţi către pierzare“.
Iată de ce înţelepciunea şi bunătatea Tatălui Ceresc îngăduie să fim
încercaţi sufleteşte şi trupeşte de necazuri şi suferinţe. Iată de ce acestea
trebuie răbdate nu doar fără cârtire, ci să ne bucurăm de ele mai mult
decât de liniştea sufletească, de libertate şi de sănătate trupească.
Sfântul Nicolae Cabasila spune că „suferinţa este un mod prin care
Dumnezeu îl face pe om să nu se lege prea mult de lume“. Durerea şi
suferinţa ne sunt învăţători spre a privi cu alţi ochi viaţa noastră şi a
semenilor noştri. Budismul îşi îndeamnă adepţii să folosească durerea ca
pe un narcotic sau să o dea uitării sau să cadă în starea de amorţeală a
simţurilor, a nirvanei. Dar iată ce spune Hristos: „În lume necazuri veţi
avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Suferinţa este
o punte tainică ce ne trece pe ţărmul celălalt. Să ne rugăm ca Dumnezeu
să ne dea putere să îndurăm toate cu mulţumire.

                 O, Dumnezeule mare, Dumnezeule preaslăvit,
              Dumnezeul minunilor, al milelor, al îndurărilor, al
          negrăitei iubiri de oameni! Slavă Ţie, acum şi pururea şi
                                        în vecii vecilor. Amin!

       ■ Lasă necazurile tale în seama lui Dumnezeu, căci El ştie toate. De
necazuri nu scăpăm în nici un fel.
       ■ Am cunoscut un bătrân care era tot timpul vesel şi optimist, care
ajuta pe toţi cei aflaţi în necaz şi suferinţă, fără să fie solicitat, refuzând
orice formă de recompensă şi pe cât posibil păstrându-şi anonimatul.
Când l-am întrebat de ce face toate acestea, mi-a răspuns zâmbind:
„Adun gânduri bune... cu ajutorul lui Dumnezeu!“ A murit la o vârstă
înaintată, păstrându-şi zâmbetul pe chip şi având cu siguranţă „o colecţie
de gânduri bune“.
       ■ Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi
din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii.
       ■ Viaţa este o grea încercare. Necazurile nu ne vor părăsi până la
moarte. Cine fuge de necazuri fuge de viaţa veşnică. Creştinul nu va avea
parte de o existenţă idilică şi confortabilă. În schimb, nici bucuriile pe
care i le trimite Dumnezeu nu se compară cu bucuriile lumii acesteia.
      ■ „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce
nouă, mai presus de orice, slava veşnică covârşitoare“ (2 Corinteni
4:17).
      ■ „Fiecare necaz ce vine fără voia ta, vine să te înveţe să te
pocăieşti“ (Cuviosul Marcu Ascetul).
      ■ Suferinţele sunt corabia cu care navigăm spre Patria Cerească.

                 De ce necazurile îi găsesc atât pe oamenii

                                 răi cât şi pe cei buni

       ■ Vezi cât străluceşte aurul curat şi cât de scump se vinde? N-a fost
aşa de la început! A fost îngropat în noroi şi amestecat cu metale ieftine.
În această stare îl scot oamenii din pământ şi-l prelucrează aruncându-l
în foc. Acolo toate cele prisositoare fie sunt arse, fie se despart de aur,
care rămâne curat şi strălucitor. Orice om, oricât de bun ar fi, se
aseamănă cu aurul curat şi neprelucrat. În sufletele noastre, ale tuturor,
există ceva bun prin harul lui Dumnezeu. Acest lucru bun însă, acest aur
înţelegător, este de obicei cufundat înlăuntrul mocirlei păcatului şi
amestecat cu lucruri, cuvinte şi cugete neplăcute lui Dumnezeu. Singuri
nu putem să ne curăţăm sufletele noastre de orice rău şi să lăsăm în
acestea doar aurul bunătăţii, evlaviei şi virtuţii. Aşadar, ceea ce nu putem
să facem noi săvârşeşte Atotbunul şi Atotînţeleptul Dumnezeu. Acesta,
conform Sfintei Scripturi, este precum focul topitorului şi ca leşia
înălbitorului. Şi el se va aşeza să lămurească şi să cureţe argintul
(Maleahi 3:2-3), în focul suferinţelor, care le învaţă în chip practic
îndelunga răbdare, smerenia, supunerea faţă de voia divină, fuga la
Domnul prin rugăciune.

                              Istorioară cutremurătoare

      Într-o zi o doamnă mi-a spus că i-a murit copilul în floarea vieţii.
Iată care au fost cuvintele ei:
„Părinte, după ce mi-a murit singurul meu copil în vârstă de 24
de ani, primele luni au fost cumplite. Am fost în fiecare zi la
mormântul lui şi am plâns mult acolo. Apoi m-am împăcat cu voia
lui Dumnezeu şi am zis: Doamne, Îţi mulţumesc că nu mi-am pierdut
minţile. Şi iată de ce am spuns aşa. Mergând prin oraş am văzut pe
trotuar doi bătrânei care mergeau ţinându-se de mână. El i-a zis ei:
Filuţa, ia şi mânâncă o bucăţică de pâine, dar mestec-o bine ca să nu
te doară stomacul. Atunci am scos din geantă o hârtie de o sută de
mii de lei şi le-am dat-o spunându-le: Vă rog să nu vă supăraţi
pentru gestul meu, dar aşa am simţit în suflet dorinţa să vă dau
aceşti bani. Atunci el mi-a spus: Doamnă, nouă ne-a murit singurul
copil şi atunci eu am orbit de durere, iar Filuţa mea a înnebunit.
Apoi nu am mai avut bani să ne plătim chiria la apartament şi am
fost daţi afară. Vecinii au fost buni cu noi şi ne-au îngăduit să stăm
pe casa scării. Acum mă duc cu ea să ne luăm nişte medicamente de
la farmacie, deci bogdaproste pentru aceşti bani pe care ni i-aţi dat
că mare nevoie aveam de ei“.

                                                      Mâhnirea

             ■ Mâhniţi-vă cu măsură. Parcurgeţi cu inima făgăduinţele
luminoasei noastre credinţe şi multe revelaţii veţi găsi în ele spre alinarea
necazurilor voastre! Aveţi necaz după necaz... Ştiţi ce înseamnă aceasta?
Că Dumnezeu Îşi aminteşte de voi. Este neobişnuit să gândim aşa, dar
aşa este. Şi Şi-a adus aminte de voi nu cu mânie, ci cu milă. Voi vedeţi
numai lipsurile şi pierderile, iar mila care se ascunde sub ele nu o vedeţi.
Pe pământ sunt mai multe necazuri decât bucurii. Şi unele şi altele sunt
îngăduite de Dumnezeu, fie pentru trezirea din adormirea morală, fie
pentru curmarea nedreptăţilor şi a păcatelor, fie pentru curăţirea lor prin
pocăinţă, fie pentru sporirea ascultării faţă de Dumnezeu, Care pe toate
le orânduieşte, fie pentru a ne da prilejul să arătăm bărbăţie şi răbdare şi
alte virtuţi înalte spre slava lui Dumnezeu.
            ■ Trebuie să avem chip de creştin. Un adevărat creştin nu se plânge
pentru orice. Necazurile sunt ca nişte pişcături de ţânţari, iar noi ne
plângem de parcă am fi pe pragul morţii. Ziua sfârşeşte cu apusul, iar
noaptea înstelată cu răsăritul. Sfârşitul bucuriei este întristarea, iar
sfârşitul întristării este bucuria. Ai primit Botezul, atunci primeşte-ţi
crucea.

                Tatăl este Cel care ne întinde paharul

   Sfântul Ignatie Briancianinov scria cu privire la paharul lui Iisus:
La fel şi tu, când eşti înconjurat de nenorocire, să te mângâi şi să-ţi
întăreşti sufletul, zicând: Oare nu voi bea paharul pe care Tatăl mi l-a
dat? (Ioan 18:11). Paharul este amar, dar Tatăl este Cel care ţi-l întinde;
Cel Atotbun şi Atotînţelept. Nu fariseul, nici Caiafa, nici Iuda nu a
pregătit acest pahar; nu Pilat, nici ostaşii lui nu ţi-l dau. Oare nu voi bea
paharul pe care Tatăl mi l-a dat? Când ţi se întinde paharul, întoarce-ţi
faţa de le cei care ţi l-au dat, ridică-ţi ochii la cer şi spune: Oare nu voi
bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl?
Dacă trebuie să beau acest pahar al suferinţei, nu îl voi lua nici de la
Iuda, nici de la Pilat sau de la Caiafa, sau de la oameni. Îl voi primi
numai de la Tatăl. Paharul pe care Tatăl Mi l-a dat, oare nu îl voi bea?
Dumnezeu nu ne trimite suferinţa, ci o îngăduie, o permite întotdeauna
spre sfinţirea noastră şi pentru sporirea întru Hristos.
Sfântul Ignatie Briancianinov scria: Paharul mântuirii voi lua. Nu
pot refuza Paharul, adică făgăduinţa binelui ceresc şi veşnic. Sfântul
Apostol Pavel ne învaţă răbdarea, spunând: Prin multe necazuri
trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor
14:22). Cum poate lepăda cineva paharul, care este mijlocul de a
dobândi această Împărăţie şi de a creşte întru ea? Voi lua paharul - darul
lui Dumnezeu.
    Sfântul Apostol Pavel scria către Filipeni: Căci de dragul lui
Hristos s-a dat vouă nu numai să credeţi în El, dar şi să pătimiţi
pentru El (Filipeni 1:29).

                 O deosebire: Iisus faţă de Sfinţii Apostoli

            Să comparăm purtarea lui Iisus cu cea a Sfinţilor Apostoli, în
Grădina Ghetsimani. Iisus a avut puterea de a spune: Oare nu voi bea
paharul pe care Tatăl Mi l-a dat? Ce au făcut însă Sfinţii Apostoli? L-au
părăsit şi au fugit. De unde a luat Iisus această linişte şi acest curaj de
necrezut? Răspuns: S-a rugat! De ce au căzut ucenicii atât de adânc?
Răspuns: Au adormit, pe când Iisus Se afla în rugăciune. Privegheaţi şi
vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Că duhul este osârduitor, dar
trupul, neputincios (Matei 26:41).

                                              Paharul mântuirii

     Iisus a băut paharul suferinţei pe care noi I l-am dar, pentru ca El să
ne poată întinde alt pahar, unul cu totul deosebit. În acea ultimă noapte,
înainte chiar ca El să fi pornit să bea amarul pahar, ne-a pregătit nouă un
alt pahar - paharul mântuirii, potirul euharistic: Şi luând paharul,
mulţumind, le-a dat, şi au băut toţi din el (Marcu 14:22). S-au
împărtăşiti de sărbătoarea iubirii dumnezeieşti, în ajunul marelui act al
acestei iubiri. Au gustat din izbânda pe care El avea să o câştige
împotriva puterilor întunericului. Acesta este Trupul Meu, care se
frânge pentru voi. Acesta este Sângele Meu, al Legii cele noi, care
pentru voi şi pentru mulţi se varsă (Marcu 14:24). Acesta este paharul
mântuirii, paharului Scumpului Sânge al lui Hristos care ne curăţeşte de
păcat şi ne împărtăşeşte viaţa veşnică. Acesta este paharul harului.
Celălalt pahar, paharul suferinţei, care ni se cuvenea de drept nouă, El l-a
băut pentru noi. Aşadar, să cântăm cu psalmistul David: Paharul Tău
este adăpându-mă ca un puternic (Psalmul 22:6).

                     Se revarsă din el mila lui Dumnezeu

           Din potirul euharistic pe care El ni-l oferă se revarsă ridicarea
blestemului. Din acest potir primim viaţa veşnică, iertare, tărie,
plinătatea prezenţei Lui dumnezeieşti. Ne ospătăm sărbătoreşte, noi, care
nu aveam dreptul de a pune piciorul în casa Sa. Îmbrăcăm hainele de
sărbătoare, noi, care nu îndrăzneam să aşteptăm o chemare la ospăţul de
nuntă. Bem din paharul mântuirii, noi, care suntem cu totul nevrednici,
însă ne apropiem, CU FRICĂ DE DUMNEZEU, CU CREDINŢĂ ŞI
CU DRAGOSTE. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu
are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6:54).
Iisus ne întreabă astăzi, aşa cum i-a întrebat pe Iacob şi pe Ioan,
odinioară: Puteţi voi bea paharul pe care Îl beau Eu? (Marcu 10:38).
Iar noi răspundem: Da, Doamne, dar numai pentru că putem bea şi
din celălalt pahar pe care Tu ni l-ai dat, din paharul mântuirii, din
paharul iertării, din medicamentul nemuririi: Sfânta Euharistie.
Iisus Hristos este Cel care ne ajută să ne folosim de suferinţă în mod
pozitiv. Patima lui de pe Sfânta Cruce a fost o suferinţă pozitivă, rodnică,
răscumpărătoare, deoarece Iisus Hristos a pus-o în mâinile Tatălui. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, putem cu adevărat să ne preschimbăm semnele
rănilor în aureole. Iisus nu a venit în lume pentru a justifica suferinţa
sau pentru a o explica, a venit în lume ca umple suferinţa de
prezenţa Lui. Cu alte cuvinte a venit să transforme suferinţa într-o
experienţă pozitivă, a venit pentru a face din simbolul celui mai
mare rău din lume - crucea - semnul PLUS.
Unul din Sfinţii Părinţi spunea odată: Dumnezeu dă învăţăminte
inimii nu prin idei, ci prin suferinţă. Tăria nu se naşte din bucurie, ci în
tăcerea adâncă a inimilor îndelung răbdătoare. Nicio nenorocire nu ar
putea tulbura cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu, dacă acesta ar cunoaşte
adevăratul motiv pentru care Dumnezeu i-a trimis-o. Iar acest motiv este
totdeauna dragostea.
De aceea zice Sfântul Apostol Iacov: Mare bucurie să socotiţi,
fraţii mei, când daţi de felurite ispite, ştiind că încercare credinţei
voastre naşte răbdare (Iacov 1:2-3).
Sfântul Apostol Pavel spune: Şi nu numai atât, dar şi în necazuri
să ne lăudăm, bine ştiind că necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea
încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru
că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul
Sfânt Care ni S-a dat (Romani 5:3-5).
Iar psalmistul David spune: Mai înainte de a fi umilit, am greşit;
pentru aceasta cuvântul Tău am păzit... Bine este mie că m-ai smerit,
ca să învăţ îndreptările Tale (Psalm 118:67-71).

                             Culoarea o alegem noi!

         Un preot avea odată în parohie o doamnă, care îşi petrecea cea mai
mare parte a vieţii pe patul de suferinţă. Într-o perioadă deosebit de grea
pentru ea, părintele i-a spus cu compătimire: Suferinţa îşi pune pecetea
şi ne marchează viaţa, nu-i aşa? Răspunsul a venit aproape
instantaneu: Da, suferinţa ne marchează viaţa cu pecetea ei, dar noi
ne alegem culoarea! Iar ea alesese minunatele culori ale credinţei şi
dragostei.

            Mai bine cartof moale şi maleabil decât ou tare


        Vorbind despre învăţămintele unei tragedii din viaţa sa, o mamă
spunea: Pe când soţul meu şi cu mine locuiam în oraş, cu mulţi ani în
urmă, copilaşul nostru în vârstă de şase luni a murit. Un bătrân care ne
cunoştea, auzind nenorocirea noastră a venit să ne consoleze. O
DURERE CA ASTA ESTE CA ŞI CUFUNDAREA ÎN APĂ
CLOCOTITĂ, a spus el. Dacă eşti un ou, nefericirea ta te va întări şi te
va face nesimţitor. Dacă eşti cartof, vei ieşi din ea moale şi maleabil,
flexibil şi adaptabil. De aceea trebuie să ne rugăm aşa: Doamne, fă-mă
să nu fiu ou tare, ci un cartof moale şi maleabil.
Ce este curajul? Un mare boxer, a dat următoare definiţie a
curajului: Curajul nu înseamnă să nu te temi. Înseamnă să te rogi să
primeşti de la Dumnezeu tăria de a face ceea ce trebuie să faci - fie că
te temi sau nu. Doamne, dă-mi puterea aceasta!

                                         Închisoarea lui Nero

        O mare credincioasă, pe care artrita acută o ţinea la pat de ani de
zile, spunea: Sunt în închisoarea lui Nero, dar nu sunt prizoniera lui
Nero. Cele mai frumoase din marile ei cărţi au fost scrise în perioada în
care era invalidă. Nu era însă o prizonieră a artritei. Se ridicase deasupra
durerii. Aceasta era încă o izbândă a lui Hristos asupra suferinţei.

                                   Unde erai Doamne?

              Într-o noapte, un om a avut un vis. A visat că mergea pe plajă,
alături de Domnul. În faţă, pe fundalul cerului, apăreau scene din viaţa
sa. În fiecare din acestea observă două rânduri de urme de paşi pe nisip -
una fiind a lui, iar cealaltă a lui Dumnezeu. Dar când ultima scenă trecu
prin faţa ochilor săi, omul privi înapoi şi văzu că în multe momente, de-a
lungul drumului vieţii sale, pe nisip nu era decât o singură pereche de
paşi. Şi mai observă că era vorba tocmai de momentele cele mai triste şi
mai grele din viaţă. Lucrul acesta îl supără şi Îi ceru socoteală lui
Dumnezeu: Doamne, am văzut că în clipele cele mai tulburi din viaţa
mea nu este decât o singură pereche de urme de paşi. Nu înţeleg de
ce m-ai părăsit când aveam cea mai mare nevoie de Tine!
Dumnezeu îi răspunse: Prietene drag, Eu te iubesc şi nu te-aş
părăsi niciodată. În momentele de încercări şi suferinţă, acelea
pentru care nu vezi decât o singură pereche de urme de paşi pe nisip,
atunci te purtam în braţe.
Iisus Hristos este cu adevărat Bunul Păstor Care Se pleacă să ridice
şi poartă la pieptul Său oaia cea bolnavă şi slăbită. Nu suntem noi, oare,
turma Lui, oile pe care le paşte? Să ne amintim şi să-I dăm slavă pentru
nenumăratele rânduri în care ne-a ridicat şi ne-a purtat pe braţe.

                          Cele patru ţinuturi ale durerii

        Suferinţa ne poate duce într-unul din aceste patru tărâmuri:
           - ţinutul sterp, în care încercăm să fugim de suferinţă;
           - ţinutul accidentat, abrupt, în care suntem copleşiţi de ea;
           - ţinutul amar, în care ne umplem de resentimente din cauza ei;
           - ţinutul cel bun, în care o suportăm în aşa fel, încât devine o
binecuvântare pentru noi şi pentru cei din jur. Pentru a intra pe tărâmul
cel bun, trebuie să încetăm a ne mai concentra asupra propriilor noastre
probleme, să acceptăm mângâierea lui Dumnezeu şi să întindem mâna şi
celorlalţi oameni care au nevoie de ajutor. Pentru că acum cunoscând
suferinţa, vom avea înţelegere pentru semeni şi vom căuta mai întâi să-i
alinăm. Iar dacă facem acest lucru, propriile noastre necazuri se vor
uşura. Dumnezeu ne mângâie pentru ca şi noi să devenim mângâietori,
nu doar pentru a ne face să ne simţim mai bine.

                            Da, ştiu, însă există Dumnezeu

     Ori de câte ori vorbeam mamei de problemele sau necazurile mele,
îmi răspundea astfel: Da, ştiu, dar există Dumnezeu! O repeta atât de
des şi părea atât de convinsă, încât am început să cred că Dumnezeu,
Creatorul şi Răscumpărătorul meu, era într-adevăr răspunsul suficient la
orice nevoie posibilă. Ochii mi s-au deschis asupra faptului că
Dumnezeu reprezintă tot ajutorul de care avem nevoie: Da, ştiu, dar
există Dumnezeu!
Necazurile nu m-au copleşit. Am început să privesc spre trecut şi mă
uimea cât fusesem de naiv, încât să mă las tulburat, când tot timpul Îl
avusesem pe Dumnezeu, Cel Atotputernic, Cel Atotvăzător, Cel
Atotcunoscător şi Atotiubitor Care m-a creat şi m-a răscumpărat cu
scumpul sânge al Fiului Său şi Care era aşadar lângă mine, gata să-mi
poarte de grijă. Descoperisem că Dumnezeu îmi ajunge, iar sufletul meu
şi-a găsit liniştea. Data viitoare când cineva vă va povesti supărările sale,
ce-ar fi să-i răspundeţi: Da, ştiu, dar există Dumnezeu! Să-L aducem
în viaţa noastră spunând: Eu nu pot, Doamne. Dar Tu poţi!

                                 În întuneric se văd stelele

          Soren Kirkegaard spune povestea unui om care călătorea noaptea
într-o diligenţă, prin mijlocul unei păduri. Drumul era luminat de două
felinare puternice. Deodată o rafală puternică de vânt le-a stins şi
întunericul a devenit de nepătruns. Abia atunci călătorul a observat
stelele care străluceau liniştit pe cerul nopţii.
Trebuie să fie întuneric, pentru a vedea stelele. Pentru cei care îşi
pun dădejdea în Dumnezeu, suferinţa poate deveni calea pe care propriile
lor lumini sunt stinse, iar ei sunt îndrumaţi de lumina lui Dumnezeu.
Suferinţa este ciudată şi ambiguă.
   Poate fi calea spre deznădejde şi moarte, pentru cei ale căror inimi
s-au împietrit şi care sunt ispitiţi săse răzvrătească, să cârtescă sau să-l
blesteme pe Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat cu unul dintre tâlharii
de pe cruce.
   Dar poate fi şi calea spre vindecare şi spre viaţă, dacă cel ce suferă
înţelege că depinde pe deplin de adevărata lumină, de Acela despre care
Crezul spune: A pătimit şi S-a îngropat.

                                              Calmante

             Cea mai multă publicitate se face calmantelor! Fie că este vorba
despre o durere de spate sau de o migrenă, de simptome uşoare de artrită
sau dureri de dinţi, suntem sfătuiţi să luăm o pastilă pentru a scăpa de
durere. Oamenii caută întotdeauna o viaţă scutită de durere. Sunt mulţi
aceia care spun că Iisus a purtat Crucea ca noi să nu fim nevoiţi să o
purtăm. Ei ignoră Sfânta Scriptură, care ne cheamă la o viaţă de urmare
lui Hristos prin purtarea propriei cruci.
       Aceste învăţături care uită de coroana cu spini, de cuiele crucii, de
buretele îmbibat cu oţet sau de rănile lui Hristos, ne oferă numai o
uşurare rapidă şi temporară a durerii.
     După cuvântul lui Nikolai Berdiaev: Răspunsul creştin la revolta
atee împotriva suferinţei este că Domnul Iisus Hristos Însuşi, Fiul lui
Dumnezeu, a suferit, şi de atunci suferinţa înseamnă purtarea unei
cruci. Iar crucea purtată cu credinţă, conduce în cele din urmă la
înviere. Dumnezeu are ultimul cuvânt.

                                 Nu vom fi scutiţi de suferinţă

   Zice Fericitul Augustin: Încercările vin de la Dumnezeu. Nu vom
fi scutiţi de suferinţă. Dacă dorim să fim fii ai lui Dumnezeu, să nu
ne aşteptăm să fim scutiţi de suferinţă, căci pe cine iubeşte Domnul îl
şi ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evrei12:6). Pe toţi
fiii? Fără excepţie? Ascultaţi. Fiul Cel Unul-Născut era fără de păcat şi
totuşi a suferit. A luat asupra Lui neputinţele noastre. Ca om, a mers la
pătimire cu tristeţe pentru ca noi să ne putem bucura. El a spus: Întristat
este sufletul Meu până la moarte. Însă nu precum voiesc Eu, ci
precum voieşti Tu, Tată (Matei 26:38-39). Sfântul Isaac Sirul spune:
Suferinţa îngăduită de Dumnezeu este un medicament pentru cel
lovit de boală.
                                               Eu voi fi cu tine

        În toate cărţile Vechiului Testament, singurul răspuns pe care Îl dă
Dumnezeu temerilor şi neliniştilor poporului lui Israel constă în aceste
simple cuvinte: Eu voi fi cu tine. Nu era nevoie să spună nimic mai
mult. Prezenţa Lui era garanţia perfectă că toate nevoile lor vor fi
satisfăcute; şi, din moment ce aveau această certitudine, nu se mai
temeau nici de cei mai groaznici duşmani. Venind să-i anunţe lui Iosif
apropiata naştere a lui Hristos, îngerul Domnului, i-a spus: Vor chema
numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu (Matei
1:23; Isaia 7:14). În această scurtă propoziţie ni se relevează cel mai
măreţ adevăr pe care îl poate cunoaşte lumea, şi anume că Dumnezeu
Cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului, nu este un
Dumnezeu îndepărtat, sălăşluind în slavă într-un cer de neatins, ci a venit
în Hristos pentru a locui printre noi, aici, în această lume, în mijlocul
celor săraci, ignoranţi şi neputincioşi, la fel de apropiat de noi ca şi
oricare dintre oameni - şi chiar mai apropiat.

                                          Mângâietorul

       Cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi - Duhul Sfânt - este numit
Mângâietorul. Ne putem încrede în mângâierea Lui în necazuri, în
încurajarea Lui atunci când ne pierdem nădejdea, în faptul că ne va
vindeca rănile, că ne va şterge lacrimile, ne va aprinde flacăra nădejdii în
inimi, ne va da pacea lui Dumnezeu. El ne conduce pe căile lipsite de
lumină şi ne spune că, aşa cum a făgăduit Domnul, întristarea noastră se
va preface în bucurie (Ioan 16:20).
Iisus Hristos le-a spus ucenicilor că Mângâietorul va fi mereu alături
de ei. Duhul Sfânt este adevăratul Mângâietor, de aceea trebuie să-L
chemăm în rugăciune.
Iată ce zice Origen: Hristos ia suferinţa umană asupra lui. Cei
care au citit Sfânta Scriptură au înţeles că Iisus Hristos face din
orice suferinţă omenească propria lui suferinţă.

                                         Lecţia crucii

    Certitudinea învierii ne dă puterea să suportăm lecţia crucii şi atunci
când viaţa aceasta va lua sfârşit, Dumnezeu le va răsplăti credinţa celor
ce au crezut în El. Zice Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Roma, care
erau aruncaţi spre mâncare leilor sau transformaţi în torţe la banchetele
imperiale: Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de
mărirea ce ni se va descoperi. Pentru tine suntem omorâţi toată ziua,
socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem
mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncul, şi
nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8,18,
36,39).

                         Când murmurăm împotriva lui Dumnezeu,
         aruncăm cu pietre în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Ştefan Slevoacă, Raze din lumina
lui Hristos, Editura Episcopiei Buzăului, 1996; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos,
Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Monahul Moise Aghioritul, Binecuvântarea durerii şi durerea
iubirii, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească,
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990;
Caută şi vei afla, Răspunsuri la întrebările creştinilor, Avva Eustratie Golovanski, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2009; Sfaturi înţelepte,

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi,

Arhivă blog

Lista mea de bloguri

Etichete

“Hristos a inviat 1 MARTIE 10 MINUNI ALE LUMII...DESPRE CARE NU STIAI 10 sfaturi pentru barbati 100 POVETE ORTODOXE 42 DE SFATURI PENTRU 100 DE ANI ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESC ACATIST DE POCĂINŢĂ (folositor pentru pruncii avortaţi ACATISTE ACATISTUL SF. PROOROC DAVID Adormirea Maicii Domnului AICI GASESTI CANTARI DUHOVNICESTI-LITURGICE AICI GASESTI INTREBARI SI RASPUNSURI AICI GASESTI SFATURI PENTRU SPOVEDANIE AICI GASESTI VIETILE SFINTILOR AICI UN PROGRAM ORTODOX-24 ORE ORTODOXE ALFABETUL... CREŞTINULUI ORTODOX APA SFINTITA Articole Apopei Roxana AU NEVOIE DE AJUTOR Biblia - Cartea vieţii Biblia cea adevărată Biciul lui Dumnezeu Binecuvantare Binecuvântarea părintilor asupra copiilor BISERICI BISERICI TIMISOARA BOBOTEAZA Buna Vestire CANONUL ŞI PRAVILA Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele preotilor Cartea cu cele douăsprezece vineri... Casa sufletului CĂRTI Căsătoria creştinelor ortodoxe cu musulmani - Capcană periculoasă Când trebuie să mergem la Sfânta Biserică? Ce se intampla cu oamenii care mor nespovediti ? CELE 10 PORUNCI CELE SAPTE PĂCATE DE MOARTE Cele trei cete diavolesti CICLUL MENSTRUAL ȘI SLUJBELE BISERICEȘTI CITATE DE INTELEPCIUNE CITATE DIN SFANTA EVANGHELIE Completare la cateheza „O mamă creştin ortodoxă“ Completare la cateheza despre Lumânare COMPORTAREA IN BISERICA Copii si Capcanele iadului CREDINŢA CEA ADEVǍRATǍ CREZUL CRUCEA – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni Crucea Sfantului Andrei CUGETARI SI CITATE ORTODOXE Cum inseala diavolul pe om Cum ne imbracam cand mergem la biserica... CUM SA NE RUGAM CUM SE FACE UN POMELNIC Cum se vede Dumnezeu Cum trebuie sa ne închinăm în biserică CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DESPRE SFANTA TRADITIE CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE P Ă C A T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M Cuvânt către creştinii ortodocşi – Spovedania unui monah din Muntele Athos CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE C U L T U L A D V E N T I S T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE CULTUL BAPTIST Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Diferenţele dintre ortodocşi şi catolici CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE POMENILE SI RUGĂ CIUNILE PENTRU CEI ADORMIŢI CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE Cuvânt către creştinii ortodocşi despre ZICERI şi contra ZICERI Cuvînt către crestinii Ortodocsi De ce avem pagube în gospodărie? De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ? De ce nu avem bănci în biserică ? DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ DESPRE CREAŢIONISM ŞI EVOLUŢIONISM DESPRE PĂCATUL BETIEI DESPRE V E Ş N I C I E Despre cinstirea sfintelor moaște DESPRE P R O S T I T U Ţ I E Despre prietenie Despre Rugaciunea - Tatal nostru DESPRE A C U P U N C T U R A DESPRE ACTELE CU CIP DESPRE ARTA SI RELIGIE DESPRE ASCULTARE DESPRE ATEISM DESPRE AVORT DESPRE BETIE Despre blândete Despre Blesteme DESPRE BOALA DESPRE BOALĂ SI SUFERINTĂ Despre bunătate DESPRE C R E D I N Ţ Ă DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR Despre credinta DESPRE CRUCE CANDELE..ICOANE Despre Denii Despre depresie DESPRE DESFRANARE DESPRE DISCOTECĂ Despre droguri Despre Duhul Sfant DESPRE EGOISM DESPRE EUTANASIE Despre Evolutionism Despre farmece si vrăji DESPRE FĂTĂRNICIE DESPRE FEMEIA CRESTINA DESPRE FERICIRE Despre frică Despre fumat DESPRE GANDURI SI INFRUNTAREA LOR Despre Halloween Despre horoscop . DESPRE INCINERARE DESPRE INGERUL PAZITOR DESPRE INVIDIE SI URA Despre Ispită DESPRE IUBIRE Despre iubirea de aproapele DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU DESPRE LACRIMI DESPRE LUMANARI DESPRE MAICA DOMNULUI Despre mama creştin-ortodoxă DESPRE MANDRIE DESPRE MANIE DESPRE MANTUIRE Despre masturbare DESPRE METANII DESPRE MINCIUNA DESPRE MOARTE DESPRE NĂDEJDE Despre O.Z.N.-uri DESPRE OMUL FRUMOS..DAN PURIC Despre Ortodoxie DESPRE P O C Ă I N Ţ Ă DESPRE PACAT DESPRE PARASTASE DESPRE PATIMILE OMULUI Despre păcat DESPRE PLANSURI DESPRE POCAINTA Despre pocăinţă DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE DESPRE POMELNIC ŞI ACATIST DESPRE POST DESPRE PREOTUL DUHOVNIC Despre Psaltire Despre puterea Sfintei Cruci Despre Răbdare Despre rugăciune DESPRE SARINDARE DESPRE SECTARI DESPRE SFANTA ANAFORĂ DESPRE SFANTA LITURGHIE DESPRE SFANTA TREIME Despre Sfânta Împărtășanie Despre sfintele Pasti DESPRE SFINTENIE SI FARMECE DESPRE SFINTI DESPRE SLAVA DESARTA Despre smerenie DESPRE SUFLET DESPRE TAINA MIRUNGERII DESPRE TALISMAN DESPRE TAMAIE DESPRE VALENTINE’S DAY Despre Vâsc DESPRE VEDENII SI DIAVOLI Despre Vesnicie Despre Virtute Despre vise DESPRE VRAJI DESPRE YOGA ŞI REÎNCARNARE DIN INVATATURILE PARINTELUI IACOB IONESCU Din sfaturile Maicii Siluana Vlad DIN SFATURILE PARINTELUI IOAN DIVERSE Dovada de la IERUSALIM pe care CRESTINISMUL o astepta de 2000 de ani! DRUMUL SUFLETULUI DUPA MOARTE DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR (Luca 17: 14) Duminica dinaintea inaltarii sfintei cruci Duminica Samaricencei Duminica Sfintei Cruci Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul? DUMNEZEU ŞI OMUL FALSII STAPANI FAMILIA FEMEIA CANANEIANCA FERICIRILE FLORIILE FLORILE LA ICOANE GANDURI PENTRU ZILELE CE VIN Grija fata de suflet(Sfantul Ioan Gura de Aur) HRANA PENTRU SUFLET HRISTOS VINE ATUNCI CAND îI SEMENI! ICOANE FACATOARE DE MINUNI Ieromonahul Savatie Baştovoi Inaltarea Domnului Inăltarea Domnului INĂLTAREA SFINTEI CRUCI INCINERARE SAU INHUMARE Intampinarea Domnului INTERVIURI INTERZIS...FEMEILOR ! Intrarea în Biserică a Maicii Domnului INVATATURI CRESTINE INVATATURI CRESTINE SPUSE DE SFINTII PARINTI INVĂTĂTURĂ DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXĂ Ioan Monahul ISTORIOARE DUHOVNICESTI iu Iubim câinele şi uităm pe Dumnezeu??? Izvorul Tămăduirii ÎN FIECARE DUMINICĂ SĂ MERGEM LA SFÂNTA BISERICĂ Înălţarea Domnului Îndemnurile Maicii Pelagheia din Reazan Întrebări şi răspunsuri din credinţa creştin ortodoxă şi din Noul Testament ÎNVĂTĂTURI CORECTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI GREŞITE DESPRE SĂRBĂTORI ÎNVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU Învăţătură despre icoana Sfintei Treimi Învăţături patristice La ce foloseşte rugăciunea neîncetată? LITURGHIA CATEHUMENILOR Maica Gavrilia Papaiannis MANASTIRI Maxime si cugetari crestine Mândria spirituală MESAJE DIN APOCALIPSA Miercurea Patimilor MILĂ SI MILOSTENIE MILOSTENIE MINUNEA DE LA SFANTUL MORMANT Minunea Taborică MINUNI MINUNI CU IISUS HRISTOS MINUNI DIN ZILELE NOASTRE MIR DE NARD AUTENTIC IN ROMANIA Motive şi simboluri: Ciocanul MUZICA ORTODOXA Nașterea Domnului (Crăciunul) NEINTELEGERILE VIETII...DRUMUL SPRE SINUCIDERE O ISTORIOARA CU O VEDENIE FALSA OAMENI CU CARE NE MANDRIM OBICEIURI DE SFINTELE PASTE ORTODOX PACAT SAU NU? PARACLISUL MAICII DOMNULUI PARASTASELE SI FOLOSUL LOR PARINTELE ARHIMANDRIT JUSTIN PARVU PARINTELE IOSIF TRIPA PARINTELE IUSTIN PARVU Parintele Proclu PAROHIA VIILE TIMISOARA PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC ŞI PROCLU NICĂU DESPRE JUDECAREA PREOŢILOR Părintele Calistrat păzitorul vieţii Pedeapsa Pelerinaj Dobrogea 2018 Pelerinaj Israel 2017 Pentru cei ce nu pot avea copii Pentru scaparea de demoni Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul Peştera celor veşnic osândiţi PILDA PILDE PILDE CRESTINE Pilde pentru suflet POEZII Poezii - preot Ioan POEZII CU CAMELIA CRISTEA Poezii cu Eliana Popa Poezii cu Maria Pintecan POEZII CU MOS CRACIUN Poezii cu Preot Ion Predescu Poezii Daniela Poezii de Maria Luca Poezii de Ciabrun Marusia Poezii de COSTEL URSU Poezii de Daniela Florentina Luncan Poezii de Horatiu Stoica Poezii de Mihaela Stoica - Cucoanes Poezii de Preot Sorin Croitoru Poezii de Sf. Ioan Iacob Hozevitul Poezii Horatiu Stoica Poezii pentru Dumnezeu POGORAREA SFANTULUI DUH Poiezii de Traian Dorz POIEZIOARE POMENI SI SARINDARE Pomenirea celor 40 000 de mucenici POMENIREA MORTILOR Povara Crucii POVESTIRI DIN PATERIC POVESTITE DE SFINTI PREOT GEORGE ISTODOR Preot Ilarion Argatu PREOT IOAN PREOTUL DUHOVNIC PREVIZIUNI ALE SFINTILOR PROFETII Prohodul Adormirii Maicii Domnului PROOROCUL MOISE PSALMI. PSIHOLOGIE CRESTINA PUTEREA SFINTEI CRUCI PUTEREA CUVANTULUI PUTEREA RUGACIUNII Răspuns înţelept RUGA LA CEAS DE SEARA : Rugaciune pentru dobandirea de prunci Rugaciune pentru izbavire de boala Rugaciune pentru pogorarea Sfantului Duh RUGACIUNEA DE MULTUMIRE RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE. Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca RUGACIUNI RUGACIUNI LA INTRAREA IN BISERICA Rugăciune Rugăciune pentru bolnavi Rugăciune pentru toti binefăcători si miluitori mei Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama Rugăciunea către Sfântul înger Rugăciunea minții RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON Rugăciuni către domnul nostru Iisus Hristos Rusaliile SAITURI IMPORTANTE Sãptãmâna Patimilor SARBATORI SATANISMUL ÎN MUZICA ROCK Să nu-i mai judecăm pe preoţi!!! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate Săptămâna Patimilor Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august) Sclavia modernă SCURTE REGULI PENTRU O VIAŢĂ CUCERNICĂ LA UN CREŞTIN ORTODOX Secta Desancăi Nicolai din Arad SF DIMITRIE sfa Sfantii Petru si Pavel Sfantul Antim Ivireanu Sfantul Antonie Cel Mare SFANTUL MASLU Sfantul Nicolae Sfantul Spiridon Sfantul Teodor Sfantul Valentin SFANTUL VASILE CEL MARE Sfaturi de la Preot Ioan Clopotel SFATURI CATRE CRESTINII ORTODOCSI SFATURI DE LA PARINTELE IOAN Sfaturi de la Preot Ioan SFATURI DESPRE IERTARE SFATURI DUHOVNICESTI Sfaturi duhovniceşti SFATURI ORTODOXE SFATURI PENTRU PARINTI SFATURILE LUI VALERIU POPA Sfântul Gheorghe Sfântul Nectarie Sfinte sărbători Sfintele Paste. SFINTELE TAINE SFINTI Sfintirea uleiului SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI DIN SEVASTIA. SPUSE DE PARINTELE STANILOAIE SPUSE DE SFINTII PARINTI Statornicia în credinţă STATUS DESPRE VIATA Sufletul copilului : sincer şi curat....! SUPERSTITII TAINA NUNTII Taina Sfântului Botez TAINA SFINTEI SPOVEDANII TRADITII TROITA comoară a culturii arhaice româneşti Un preot la "Filmul blestemat" 20 mai 2006 Urare de Anul Nou URCUŞUL DUHOVNICESC .Arhimandritul Teofil Paraian Versuri de Horațiu Stoica VESTIMENTAȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ VIATA DUPA MOARTE VINDECARI HARICE BOALA SI MOARTEA Zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI DE CĂTRE SFÂNTA ANA

Translate

BIBLIA ORTODOXĂ

PENTRU VIZITATORI


PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

Postare prezentată

DACĂ DORITI SĂ CONTACTATI ADMINISTRATORUL BLOGULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE... DESPRE MINE balulescu_iliana@yahoo....

Powered By Blogger

Blog de Colaje Ortodoxe

Blog de icoane Ortodoxe...

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Biserica - Casa lui Dumnezeu

BLOG CRESTIN ORTODOX

Blog Maica Domnului

MAICA SILUANA VA RASPUNDE

Ce trebuie sa stie un crestin

Blog Crestin Ortodox

Blog Crestin Ortodox
clik pe poză

PSALMII

Lectură potrivită in vreme de post: psalmii

Powered By Blogger

Totalul afișărilor de pagină