Se afișează postările cu eticheta INVATATURI CRESTINE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta INVATATURI CRESTINE. Afișați toate postările

marți, 4 septembrie 2018

Nu se poate !


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE... 😢😢😢


Ai trăit toată viața în păcate și la spovedanie vrei să primești iertare fără niciun canon. Nu se poate!
Ai stat toată ziua la televizor, iar seara vrei să ai mintea limpede și curată la rugăciune. Nu se poate!
Ai mers și tu o dată la biserică, și vrei ca Dumnezeu să-ți împlinească rugăciunea. Nu se poate!
Ai aprins și tu o lumânare la biserică și cu ea vrei să cumperi raiul. Nu se poate!
Ai făcut și tu câteva fapte bune, și vrei cu ele să compensezi toate faptele rele. Nu se poate!
Ai refuzat și ai înjurat toată viața preoții, iar la sfârșit cauți serviciile lor, slujbe și rugăciuni. Nu se poate!
Ai fost toată viața robul diavolului și al păcatelor, iar la moarte vrei să-ți scrie pe cruce: „robul lui Dumnezeu”. Nu se poate!
Ai uitat toată viața de Dumnezeu iar pe patul de moarte îți aduci aminte de El și vrei să te audă. Nu se poate!
Ai trăit toată viața fără Dumnezeu, și la sfârșit vrei să intri în raiul Lui. Nu se poate!
Ai trăit numai în lux și desfătări, necunoscând suferința și durerea, iar dincolo tot de fericire vrei să ai parte. Nu se poate!
N-ai dus niciun pomelnic niciodată la biserică, și după moarte vrei să fii pomenit. Nu se poate!
Ai ținut minte răul toată viața și n-ai iertat pe ceilalți, dar tu vrei să fii iertat de către Dumnezeu. Nu se poate!
Te-ai afumat toată viața cu tutun, iar la sfârșit vrei să ai parte de tămâie bine mirositoare. Nu se poate!
Ai făcut toată viața numai nedreptăți, iar la sfârșit vrei să fii trecut în rândul drepților. Nu se poate!
Ai fost toată viața ta un tâlhar și-un nelegiuit, iar după moarte vrei să fii lăudat și cinstit ca pe un om bun. Nu se poate!
Ai râs de creștini și i-ai urât toată viața, iar la sfârșit vrei să fii îngropat creștinește. Nu se poate!
Te-ai târât toată viața prin mocirla păcatelor, iar la sfârșit vrei să te înalți ușor ca un porumbel, curat. Nu se poate!
Ai iubit toată viața întunericul, și la moarte vrei să ajungi în lumină. Nu se poate!

Lucrează la mântuirea sufletului cât este ziuă, căci vine moartea și nu se mai poate face nimic.

Elena J.

Dar totusi sa nu uitam ca.......mare este mila Lui Dumnezeu .

marți, 10 iulie 2018

BOLI SI NENOROCIRI DIN CAUZA BLESTEMULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Multe boli cărora medicii nu le găsesc pricina pot fi din blestem. Cum să găsească medicii blestemul?
Odată mi-au adus la Colibă un paralizat. Un bărbat zdravăn nu putea sta jos. Trupul îi era înţepenit ca un lemn. Unul îl ducea în spate, iar altul îl ţinea de picioare. I-am pus două lemne de care s-a sprijinit, sărmanul. Cei care îl însoţeau mi-au spus: „De la vârsta de 15 ani este în starea aceasta şi au trecut 18 ani de atunci”. „Dar cum să păţească aceasta fără nici o pricină?”, am întrebat. „Nu se poate. Ceva se întâmplă aici”. Am căutat pe ici - pe colo şi am aflat că îl blestemase cineva. Ce se întâmplase? Odată, pe când mergea cu autobuzul la şcoală, stătea întins pe un scaun. La o staţie s-au urcat un preot în vârstă şi un bătrân şi stăteau în picioare lângă el.
Atunci cineva i-a spus: „Scoală-te, ca să stea vârstnicii!”. Acela însă s-a întins şi mai mult pe scaun, fără să dea importanţă la cele zise. Atunci bătrânul care stătea în picioare i-a spus: „Întins să rămâi şi niciodată să nu poţi şedea!” Şi blestemul a prins. Vezi, tânărul a fost obraznic. Ca şi cum ar fi spus: „De ce să mă scol, dacă am plătit locul?” Da, dar şi celălalt a plătit şi este în vârstă, respectabil şi stă şi în picioare, iar tu eşti un copil mic de 15 ani şi stai jos. „Aceasta este pricina i-am spus. Caută să te pocăieşti, dacă vrei să te faci bine. Este nevoie de pocăinţă”. Sărmanul, de îndată ce şi-a dat seama şi şi-a recunoscut greşeala s-a făcut bine.
Câte întâmplări asemănătoare nu se petrec din pricina blestemului şi a supărării peste măsură!
Când se distrug familii întregi sau mor multe persoane într-o familie să ştiţi că se întâmplă aceasta fie din nedreptate, fie din vrăji, fie din blestem.
Un tată avea un copil ce nu mai stătea acasă. Odată tatăl său i-a spus foarte supărat: „Să vii odată pentru totdeauna!”. 
În acea noapte, când băiatul venea acasă, exact în faţa casei sale l-a lovit o maşină şi a murit. Prietenii lui l-au ridicat şi l-au dus în casă. A venit după aceea şi tatăl lui la Coliba mea şi plângea „Copilul a murit în faţa uşii casei mele”, spunea. Mai târziu, când l-am întrebat mai stăruitor, mi-a mărturisit: „I-am spus un cuvânt”. „Ce i-ai spus?” l-am întrebat. „M-am înverşunat că umbla noaptea şi i-am spus: «Să vii odată pentru totdeauna!». Nu cumva a fost din aceasta?” „Ei, din ce altceva? i-am spus. Caută să te pocăieşti şi să te spovedeşti!”.
Vedeţi, i-a spus numai aceste cuvinte: „De data aceasta să vii odată pentru totdeauna”, şi l-au adus pe copil mort. După aceea să vezi durere şi plâns la tatăl său!
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 103-105)

joi, 14 iunie 2018

Respectul pentru părinţi

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Copil fiind, mă lua tata de mânuţă şi mă ducea la biserica din sat. Acolo, la Sfânta Liturghie, după ce se cânta „Tatăl nostru”, era obiceiul ca tinerii să sărute mâna bătrânilor. Frumos obicei, care, din păcate, astăzi nu se mai păstrează. Frumos şi creştineşte este, de asemenea, să sărutăm mâna mamei, mâna tatălui, a naşilor şi, mai ales, mâna preotului.

De ce creştinii ortodocşi sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor noştri?

Se sărută mâna preoţilor şi a ierarhilor pentru că mâinile lor sunt slujitoare ale sfinţeniilor lui Dumnezeu şi se umplu de harul Sfintelor Taine pe care le slujesc. Din mâna preotului primim Sfânta Împărtăşanie, vrednicie pe care nu o au nici îngerii.

Am văzut, întâmplător, că unii creştini, când îşi aduc darul la Sfântul Altar, nu sărută mâna preotului. Cred că din neştiinţă. Nu ştiu de ce binecuvântare se lipsesc şi n-au auzit istorioara cu cneazul Miloş şi tânărul preot, care sună aşa:

Un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el.

În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inima înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: “Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău (vrednicia şi vechimea tagmei preoţeşti – n.n.), care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

Sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul Apostolului Pavel, sărutare sfântă. (I Cor. 16,20)

Cu sinceritate şi fără nicio excepţie, vă sărut mâna, părinţi ortodocşi!

SURSA NET

sâmbătă, 4 martie 2017

RĂSPUNS UNEI MAME CARE ARE FIICA LA CONCURSURILE DE MISS

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dumneavoastră a fost aleasă „Miss”. Ca şi cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.
Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare: „Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta este foarte măgulitor”. Căci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre? Între numeroasele crize contemporane, criza educaţiei este una dintre cele mai importante. Cine ştie care poate fi numită cu mai mult temei educată: o damă de la oraş sau o ciobăniţă sfioasă de la munte! În această privinţă nu se va ajunge la o înţelegere până ce nu ne vom întoarce la concepţia despre educaţie a poporului şi nu vom spune, în armonie cu multele milioane de glasuri ale poporului: educat (obrazovan) este cine are obraz. Iar cine nu are obraz nu este educat, oriunde ar locui, orice poziţie ar ocupa şi orice grămadă de cunoştinţe ar avea în cap.
În satele noastre din Şumadia, despre frumuseţe se şopteşte, iar despre caracter se vorbeşte cu voce tare. Asta vine din conştientizarea adâncă de către popor a faptului că frumuseţea este un lucru trecător şi care nu depinde de om, în vreme ce caracterul este un lucru netrecător şi care depinde de om. Ştiţi, oare, cântecul popular despre Miliţa fecioara? Ce minunat le-a răspuns unor linguşitori: „Nu-s din iele ca să adun norii, ci-s fecioară să privesc în faţă!”
Concursurile moderne de „Miss” sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multelor „Miss” din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori – sărmanii copii! –, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată, priviţi rubrica la care sunt înscrise de obicei „reginele frumuseţii”! Oare şi fiica dumneavoastră?… Mai bine i-aţi fi dat să citească actul despre moartea eroică a tatălui ei în Ţer-Planina decât să o fi expus la un concurs pestriţ şi primejdios. Cine vă poate garanta că marea dumneavoastră bucurie nu se va preface grabnic într-o nespusă întristare şi în ruşine? O ruşine, de vă veţi închide în cameră şi vă veţi ascunde faţa cu mâinile de lumina soarelui. Şi veţi şti că vecinii chicotesc răutăcios, şi asta vă va rupe şi mai mult inima.
Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de Sfântele Ecaterina şi Varvara, Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în lăuntrul lor o frumuseţe mai înaltă decât cea a trupului lor. Dar va putea, oare, să o biruie fiica dumneavoastră, care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să-i ajute Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc.
Negustorii americani de filme au născocit – cu totul din capul lor, mai mult pentru comerţ – că Iuda vânzătorul era cel mai frumos dintre cei doisprezece apostoli. Asta, fireşte, nu se poate dovedi cu nimic în lume, afară, poate, de sfârşitul lui Iuda. Precum aţi auzit şi aţi citit negreşit, sfârşitul lui a fost asemănător cu cel al unora dintre reginele şi regii moderni ai frumuseţii. Acest „frumos” Iuda, după ce L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu, s-a coborât la pârâu şi s-a spânzurat. Şi aruncând arginţii în templu, a ieşit şi s-a spânzurat.
Cine merge la plimbare departe cu diavolul, greu se mai întoarce la calea dreaptă.
Ce să vă sfătuiesc? Măritaţi-vă fiica cât mai degrabă, şi cu cât mai modest, cu atât mai bine. Cu un brutar sau cu un cizmar. Fireşte, dacă acel om cinstit se va hotărî să ia asupra sa o răspundere ca aceasta. Aşa puteţi trage nădejde că veţi trăi să vă bucuraţi de nepoţi legiuiţi, şi veţi da mulţumită lui Dumnezeu. După atotputernicia Sa, Făcătorul îl poate opri pe om ca să nu cadă pe calea lunecoasă pe care a apucat-o din neştiinţă ori slăbiciune. Fie ca El să vă stea într-ajutor dumneavoastră şi celor pe care îi iubiţi cel mai mult pe lume, copiilor dumneavoastră!
(din „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – Scrisori misionare”, Sophia, 2002)

vineri, 25 ianuarie 2013

Are rost sa intrebe cel care nu implineste ?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand:

- Parinte, umblu la batrani si imi spun de mantuirea sufletului meu si nimic nu pricep din cuvintele lor ! Ce sa fac? Oare sa nu merg sa mai intreb, de vreme ce nu fac nimic si sunt cu totui in necuratie ?

Si avea batranul doua vase goale si i-a zis:

- Mergi de adu un vas din acelea si toarna untdelemn si, clatinindu-l, varsa-l si pune-l la loc !

Daca a facut asa, de doua ori, i-a zis:

- Adu-le pe amandoua acum, si vezi, care este mai curat !

I-a raspuns fratele:

- Mai curat este cel in care am turnat untdelemn.

I-a zis batranul:

- Asa este si sufletul ! Chiar de nu va tine minte nimic din cele ce intreaba, tot mai mult se curateste decat cel ce nu intreaba nimic.

joi, 18 octombrie 2012

De ce nu S-a casatorit Hristos?



BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Evanghelia Sotiei lui Iisus: cum a fost colat un FALS. Evangheliile Secrete…

Din primele secole ale Crestinismului si pana la sfarsitul veacurilor au existat si vor exista oameni pentru care Mantuitorul Iisus Hristos este doar un simplu om. Acestia vad in El un om intre oameni, o persoana care prin viata si activitatea Sa a marcat fundamental istoria omenirii. Iar daca Il lipsesc pe Hristos de divinitate, de faptul ca este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, aceste persoane nu vor fi interesate de lucrarea Sa rascumparatoare, de izbavirea neamului omenesc de pacat si mantuire, ci mai ales de diferite aspecte \"lumesti”, menite sa redea lumii cat mai fidel adevarul istoric privitor la El.

Aceasta perspectiva se afla la temelia unui demers aproape tot atat de vechi ca si Crestinismul, acela de a deslusi misterul ce invaluie starea Sa civila: a fost sau nu Hristos casatorit? \"In fond, daca Iisus a fost intru totul asemenea noua, de ce nu si-ar fi intemeiat o familie”, isi spun ei, nutrind ganduri vecine cu blasfemia. Dovezile, care sa demonstreze faptul ca a fost casatorit si care sa \"clatine din temelii\" invatatura bimilenara a Bisericii, sunt mult ravnite, cautate si asteptate de unii dintre cercetatorii veacului nostru secularizat.

In cautarea sotiei lui Iisus

Pe acest fundal a aparut recent o stire, ce a facut inconjurul lumii, despre descoperirea unui text foarte vechi, in care Iisus ar pomeni despre \"sotia mea”. Textul provine dintr-un mic fragment de papirus, probabil din secolul al IV-lea, parte a unei pagini dintr-un document pierdut. Textul se afla inca in procesul de analiza lingvistica si chimica pentru a determina daca este intr-adevar un fragment dintr-un manuscris din secolul al IV-lea.

Scris in vechea scriere sahidica copta, textul este probabil o traducere a unui document in limba greaca, mai timpuriu. Deoarece randurile pe toate celelalte parti ale fragmentului sunt rupte si incomplete, identificarea unor propozitii deplin inteligibile este imposibila. Se pare ca numele lui Iisus si al Mariei, probabil al Mariei Magdalena, apar, precum si cateva enunturi, in cadrul carora Iisus foloseste expresia \"sotia mea”. Este indeobste cunoscut faptul ca in alte scrieri apocrife, din primele secole, Maria Magdalena a fost infatisata ca un ucenic apropiat al lui Iisus, insa nu ca sotie, scrieri cunoscute Parintilor Bisericii. Vehicularea numelui Mariei Magdalena, ca potentiala sotiei a lui Iisus, devine frecventa mai ales dupa descoperirea scrierii apocrife \"Evanghelia lui Iuda”.

Faptul ca tot mai multi oameni adera la ipotezele cercetatorilor nu face decat sa arate ca Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, si invatatura Bisericii in general, au devenit in viata noastra realitati lipsite de importanta. Dar, si mai ingrijorator, nu-L traim pe Hristos. De aceea acceptam cu atata usurinta falsificarea adevarului de credinta.

De altfel, Evangheliile si multe din celelalte carti ale Noului Testament, documente de dimensiuni extinse ale primului secol nu ofera niciun indiciu clar potrivit caruia Iisus ar fi fost vreodata casatorit.

Biserica nu poate fi acuzata de o anume conspiratie, de falsificare a adevarului istoric in aceasta privinta, de vreme ce nu exista un motiv intemeiat pentru acest lucru. Sfintii Apostoli si Evanghelisti au consemnat ceea ce ochii lor au vazut, ceea ce urechile lor au auzit si, mai ales, ceea ce Dumnezeu le-a revelat prin inspiratia divina. Mai mult, casatoria era vazuta ca un legamant sfant atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament. Trebuie amintit faptul ca Sfantul Apostol Petru impreuna cu alti Apostoli, au fost casatoriti. Biblia si teologia ortodoxa confirma casatoria ca fiind instituita de Dumnezeu, cinstita si sfanta, una dintre Sfintele Taine ale Bisericii. Asa cum Biserica cinsteste viata in castitate inchinata lui Dumnezeu, tot astfel ea vede in casatorie o imagine a Imparatiei, o cale de cunoastere a lui Dumnezeu.

Hristos, Mirele cel nenuntit

Biserica marturisind ca Mantuitorul Iisus Hristos este \"Dumnezeu adevarat” (deofiinta cu Dumnezeu Tatal dupa dumnezeire), si \"om adevarat\" (deofiinta cu noi dupa omenitate), subliniaza modul Sau unic de existenta in istorie si in vecii vecilor. In Persoana Cuvantului intrupat, nascut din Tatal, mai dinainte de toti vecii, iar la \"plinirea vremii” din Fecioara Maria, firea dumnezeiasca si cea omeneasca sunt unite in chipul cel mai deplin cu putinta.

Prin Persoana Sa divino-umana, Mantuitorul Hristos Se arata deasupra scopului nuntii. Daca nunta presupune \"unirea intr-un trup\" a sotului si sotiei, pentru ca impreuna sa inainteze prin iubire in cunoasterea lui Dumnezeu, spre mantuire, Hristos in calitate de Nou Adam cuprinde in Sine, in chip de taina, intregul neam omenesc.

Prin urmare, \"casatoria”, in privinta Mantuitorului, nu trebuie privita in termeni pur omenesti, potrivit firii umane cazute, ci ca realitate duhovniceasca, mai presus de cuget. In acest sens, Sfintii Parinti ne arata ca actul unirii dintre cele doua firi in Persoana lui Hristos reprezinta o \"nunta”.

Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: \"Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua\".

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ni-L descriu pe Hristos in calitate de Mire al Bisericii. Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca \"Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau\". (Matei 22-2)

In Cantarea Cantarilor raporturile dintre \"Cel Iubit\" sau \"Mire\" si dintre \"Cea Iubita\" si ,\"Mireasa\" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufletul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.

Astfel, relatia de dragoste jertfelnica constituie modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o \"mare\" in Hristos si in Biserica. Deloc intamplator, episodul biblic de la Cana Galileii nu ni-L prezinta pe Hristos in calitate de mire, nici ca pe un simplu nuntas, ci ca pe Dumnezeu-Omul, Cel care savarseste minuni prefacand apa in vin. Insusi Mantuitorul este Cel ce binecuvinteaza unirea sotilor prin Taina Nuntii.

Iata de ce Hristos nu a avut - si nu putea avea - o sotie din randul oamenilor, pentru ca in chip tainic, ne cheama pe toti laolalta si pe fiecare in parte, la nunta cea Cereasca.

Sa bagam de seama ca nu cumva, aflandu-ne in cautarea sotiei istorice a lui Hristos, in laboratorul de cercetare a fragmentelor \"revolutionare\" de papirus, pe prima pagina a ziarelor sau in \"prime-time-ul\" canalelor de stiri, sa uitam, asemenea fecioarelor celor lenese, ca El, \"Mirele cel nenuntit”,  vine catre noi in miez de noapte.

SURSA

http://ro.netlog.com/artasireligie/blog/blogid=1516602 

miercuri, 12 septembrie 2012

De ce se poartă doliu după cineva mutat din lumea aceasta

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Răspunsuri oferite de preotul paroh la Gheorghe Şurpănelu, Parohia "Sfântul Gheorghe Eternitate" Iaşi

Părinte, care este semnificaţia doliului pe care-l adoptă creştinii când dintre ei pleacă cineva la ceruri? De ce negru?

Doliul semnifică starea de întristare a cuiva, care plânge după un apropiat al său ce s-a mutat din viaţa aceasta. Negrul doliului simbolizează tristeţea celui ce îl poartă.

Cât trebuie purtat, de către cine şi de ce?

De regulă, doliul se poartă de cei apropiaţi răposatului timp de 40 de zile, pentru ca cei din jur să înţeleagă starea lor, să se roage împreună cu ei pentru cel adormit. Faţă de persoanele în doliu avem un comportament rezervat.

Cât este de important acest gest?

Importanţa doliului pentru cei care-l poartă constă în faptul că cei din jur înţeleg că trec printr-un moment de întristare şi că au nevoie de înţelegerea şi compasiunea lor.

Şi renunţarea bărbaţilor la a se bărbieri este semn al doliului? E obligatoriu?

De obicei, bărbaţii care au pierdut pe cineva apropiat, pe lângă purtarea hainelor cernite, stau nebărbieriţi, tot în semn de doliu, până la 40 de zile. Renunţarea la a se bărbieri este un doliu pe care-l respectă cei apropiaţi (soţul, copiii), nefiind obligatoriu. În armată era acceptată nebărbierirea în semn de doliu doar trei zile.
Dar despre hainele călugăreşti sau preoţeşti ce ne puteţi spune? Ce semnifică în acest caz negrul?

Hainele călugăreşti sau preoţeşti nu sunt îmbrăcăminte de doliu. Sfintele Canoane şi legiuiri bisericeşti au statornicit ca slujitorii bisericeşti să poarte chiar şi în viaţa de toate zilele costumul clerical, deosebit de cel al laicilor, atât prin formă sau croială, cât şi prin culoare. Canonul 27 al Sinodului VII Ecumenic prezintă veşmintele pe care le îmbracă persoanele bisericeşti (în afara sfintelor slujbe), precizând că se cuvine a fi lungi şi cât cu putinţă întunecate, pentru că lungimea închipuie buna-cuviinţă, iar întunecimea (culoarea neagră) este icoana smereniei

duminică, 26 august 2012

Pendulă intre bine si rau

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Întâmpinăm viaţa printr-un ţipăt ce nu prea poate fi atribuit bucuriei. Ieşim spre lume încrâncenaţi şi supăraţi că de acum va trebui să respirăm singuri, că simbioza mama-făt s-a terminat… Ne liniştim repede şi ne obişnuim cu noul mediu de care devenim tot mai interesaţi. Începem să cunoaştem zâmbetul şi bucuria copilărească, să remarcăm lucrurile din jurul nostru şi să apreciem apropierea fiinţelor pe care le vedem cel mai des: mama şi tata.

Ne alipim uşor ca şi copii dar ne dezlipim repede odată ce cunoaştem perioadele de alienare ale rebelei adolescenţe. De cele mai multe ori dezlipirea este definitivă dar îndulcită de maturitatea pe care ne-o însuşim cu amar la fiecare cotitură de viaţă. Ne facem prieteni, ne apreciem părinţii şi ne construim familii, iubim şi ne fericim adesea că iubirea ne este împărtăşită. Respirăm cu nesaţ din aerul viciat al vieţii în care suntem obligaţi să trăim şi constatăm, cu fiecare zi a maturităţii că suntem invariabil prinşi între binecuvânatare şi blestem, între bine şi rău, plăcut şi urât. Încercăm din răsputeri să ne curăţăm haina de petele reprobabile sau măcar să cârpim cu alte petice ce se murdăresc la fel de repede. Învăţăm cu greu că răul pe care nu vrem să îl facem stă lipit de noi şi uităm repede că şi binele nostru vremelnic ascunde cu tenacitate întunecate părţi.

Cu ochii în colb şi mintea divizată de atâtea şi atâtea scenarii de viaţă prindem câteodată un curaj vecin cu nebunia şi credem că ne putem coordona viaţa, că ea este o sumă a alegerilor bune pe care vrem să le facem, că ceea ce strângem în pumni este definitiv al nostru. În nebunia sa, omul poate ajunge să se considere singur în măsură să-şi coordoneze viaţa, să scrie propriul manual despre bine şi rău şi să nu răspundă de nimic în faţa nimănui. Ba chiar poate refuza să deschidă pumnii şi ochii pentru a vedea cantitatea de praf pe care a reuşit să o agonisească.

Când le vorbeşte despre binecuvântare şi blestem, Moise nu le spune că sunt obligaţi să penduleze pentru totdeauna, generaţie după generaţie, între aceste două situaţii. Nu le spune nici că pot stabili singuri ce este binecuvântare şi ce este blestem în funcţie de propriile opinii şi doleanţe ci îi sfătuieşte să ridice ochii din ţărână şi să înţeleagă că deasupra lor stă Dumnezeu, Iniţiatorul binecuvântarii, Stăvilarul blestemului. Le spune că ascultarea de Cuvântul Lui este sinonimă cu lipirea de bine şi că pumnul ridicat spre cer şi viaţa deşănţată rodeşte doar blestem.

Ne-am obişnuit să căutăm răspunsuri la situaţiile în care suntem, printre noi. Ne analizăm anii copilăriei ca să vedem de unde a plecat alienarea, fugim repede la preot să ne spovedim anii depărtărilor atunci când răul pare că nu vrea să ne ocolească şi suntem gata să plătim scump pentru orice soluţie instant care ne poate vindeca de blestem şi ne poate orienta spre bine.

Este însă timpul să ne ridicăm din ţărână, să privim spre cer şi să raportăm viaţa la Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori binecuvântarea poartă hainele urâte ale unui presupus blestem şi nu de puţine ori blestemul a ştiut să găsească drum spre noi acoperit de poleiala unei presupuse binecuvântări. Este, de asemenea timpul, să recunoaştem că singurul care ne poate vindeca de pendularea nebună între bine şi rău este doar Dumnezeu iar El poate face aceasta numai cu o viaţa predată în totalitate. Este timpul să adunăm din fiecare colţ al existenţei cioburile fiinţei noastre egoiste şi atotsuficiente şi să le dăruim Celui care are clei suficicient pentru a le reda întregului.

Este timpul să recunoaştem în Dumnezeu nu un tonomat de binecuvântări ci un Călăuzitor de vieţi!

duminică, 5 august 2012

Maurice Banjoko- Cum am devenit Ortodox

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Sunt din Nigeria, m-am născut acolo iar la vârsta fragedă de 18 ani am plecat cu tatăl meu la Londra. Tata lucra pentru o companie aeriană și călătoream mult. Însă ca tânăr, exista ceva în mine, un fel de dorință calmă. Nu știam prea bine ce voiam, dar știam că voiam să mă expun lumii, să mă descopăr iar când am ajuns în Londra, am decis să rămân acolo și să experientez diverse lucruri ca tânăr. M-am înscris la facultate unde am studiat economia și mi-am trăit viața în Londra ca orice tânăr de 18, 19, 20 de ani. Am experimentat numeroase lucruri care scoteau la iveală atât ce era mai bun cât și ce era mai rău în mine. Înaintea acestora însă, în Nigeria, tata ne dăduse un îndrumar de spiritualitate. Ne crescuse cu teamă de Dumnezeu, într-un mod carismatic, așa că simțeam dragostea de Dumnezeu. Ca tânăr, însă, m-am distrat și am intrat în dificultăți, cum era de așteptat. Mă jucam prea mult, lucram, pierdeam bani, și am început să conștientizez faptul că nu eram un supraom și că aveam nevoie de ajutor. Aici a intervenit ortodoxia.

 Am fost norocos fiindcă locuiam lângă biserica ortodoxă din Londra și într-o zi mi-am dat seama că există această catedrală minunată, am intrat în ea și am descoperit o oază de pace, de liniște, departe de zgomotul orașului. Am început să vorbesc cu părinții de acolo și primul meu gând a fost „Ce vor crede despre un african în biserica aceasta frumoasă ortodoxă?”. Primul lucru care m-a impresionat a fost dragostea și normalitatea cu care s-au purtat. Am rămas șocat când am văzut că știau ce fel de viață duceam, păreau să se identifice mult cu mine. Mă simțeam foarte confortabil în preajma părinților de acolo iar în doi ani am fost creștinat. Desigur, m-a ajutat și faptul că am cunoscut o doamnă minunată din Rusia care nu practica ortodoxia când ne-am cunoscut, și ea era foarte tânără, dar care atunci când ne-am împărtășit câteva experiențe  dureroase, a început să revină la credință ca sprijin. Împreună am început să căutam deci credința ortodoxă. Acesta a fost începutul în 2005.

După cum știți, după botez vine o serie de angajamente pe care le faci, dar încercările nu se opresc, de fapt, s-au înmulțit, aveam nevoie de un loc unde să mă pot îndepărta de viața rapidă din Londra, voiam un loc liniștit unde să pot reflecta, unde mă puteam regăsi pe mine și pe Dumnezeu în mine. Știam că e acolo, dar nu îl cunoșteam pentru că totul era prea zgomotos și prea rapid. Prietenul unui prieten  mi-a spus că dacă sunt serios și îmi doresc cu adevărat să găsesc adevărata cale, dacă aveam suficient curaj, nu trebuia să merg în America sau în Galapagos, unde erau suficiente tentații, ci la muntele Athos. Neștiind nici ce e, nici unde se află, am cercetat mult și am reușit să obțin multe informații, mulțumită relației bune care există între Anglia și ortodoxie, de la părinții de la biserică și prieteni de-ai lor din Athos.

 Astfel a început serviciul meu aici în numele Domnului în acest Paradis în anul 2007. Interesant e că prima oară când am venit aici, am rămas timp de trei luni iar starețul nu a înțeles de ce o persoană ca mine ar dori să rămână aici un răstimp atât de lung și mi-a zis să merg și la alte mănăstiri. Mi-a zis că Ortodoxia e vie și în alte locuri. S-a gândit că nu înțeleg separarea, puritatea care se găsește aici, așa că l-am ascultat. M-am plimbat pe la alte mănăstiri din muntele Athos și după o săptămână și jumătate m-am întors și i-am zis că îmi doresc mult să rămân. Trebuie să mă mântuiesc, trebuie să-mi găsesc identitatea care știam că se afla acolo din copilărie și simteam că mă aflu în locul potrivit. Astfel a început legătura mea cu ortodoxia într-un loc al ordinii, al ascultării, al tradiției, al bazei adevărului care mă conectează și ca african, ca nigerian. Mi-am dat seama că lumea în care trăim e plină de furii, de distracții, de lucruri care nu sunt bune decât la suprafață, dar care după un timp se sting. Mi-am dat seama că aici este puterea de care are nevoie continentul meu și pe cât mă adânceam mai mult în credință, cu atât am început să privesc mai bine cine sunt, de unde sunt. Credeam că voi uita și voi întoarce spatele culturii mele, dar, de fapt, devenea mai bogată și mi-am dat seama că ar putea exista o misiune pentru mine, o nevoie cel puțin să împărtășesc Adevărul cu poporul meu ca tânăr, fiindcă se pot raporta la asta, rezonează cu mine. Nu ca bătrân, ca tată, cărora i-ar răspunde că nu înțelege nevoile tinerilor – să facă bani, să se căsătorească, situația politică, confuzia socială cauzată de atâtea influențe de-a lungul decadelor. Asta mi-a adus multă lumină și înțelegere: istoria Evangheliilor, asemănarea privind raportul dintre tradiție și respect față de ceva care e mai mare decât noi. Mi-am dat seama că această conștiință se află într-o situație delicată din cauza mișcării penticostale carismatice și că era foarte important pentru stabilitatea națiunii, sigur, nu doar în Africa. Nu e cazul Greciei, spre exemplu, căci ei au fost binecuvântați cu această moștenire pe care o împărtășesc cu multe alte culturi. Însă în Anglia, tinerii își trăiesc viața fără rădăcini, oamenii mor zilnic iar în două săptămâni uităm deja de ei. Am prieteni care au murit și după o luna, viața continua.

 Risipa de viață m-a făcut să-mi dau seama că Ortodoxia chiar e răspunsul la josnicia, la viața fără sens pe care tinerii o duc. Asta m-a făcut să întăresc legătura cu locul în care am fost primit cu dragoste. Ascultările m-au făcut să înțeleg structura, să înțeleg că nu pot să fac tot ce-mi face mie plăcere, există o ordine a reverenței. Trebuie să obții mai întâi binecuvântarea să faci ceea ce vrei să faci. Este o siguranță care te ajută să devii smerit pentru că știm că mândria vine înaintea căderii și cred că smerenia lipsește mult din lume. Aici, în muntele Athos, mai ales aici la mănăstirea Vatopedi există multă smerenie; sunt mulți părinți care au dobândit multe lucruri în viețile lor iar aici se supun eminenței modelului lui Dumnezeu. Am fost șocat când am aflat de realizările părinților de aici și cât de împliniți sunt. Mi-am dat seama că asta e cheia pentru tinerii de azi, înainte de a permite mândriei și naivității, într-un sens, să le strice viețile și să-i facă de râs. Am văzut și alte lucruri aici, cum ar fi relevanța ortodoxiei pentru criza financiară. Am fost deseori întrebat dacă criza din Europa este una financiară sau spirituală. Pot spune fără urmă de îndoială că această criză finaciară se bazează pe o eroare spirituală, o ignoranță spirituală; dacă principiile credinței s-ar aplica economiei, asta ar creea longevitate, stabilitate și încredere. Lucrez în domeniul finanțelor, ofer consultanță și știu că cel mai evident lucru pe care îl observăm zilnic este panica oamenilor. Oamenii tind spre mentalitatea curselor de șoareci, să se panice, să retragă toată investiția dintr-un loc și să o răstoarne în altul într-o clipită dacă aud zvonuri sau chiar având niște dovezi și putem observa că această acțiune se repetă aleatoriu. În mod evident, toți oamenii de afaceri știu că nicio investiție pe termen scurt nu e sustenabilă, nu putem trăi de pe o zi pe alta. Asta oferă ortodoxia. Dacă îmbrățișăm principiile răbdării, reverenței și teama de Dumnezeu, vom ști că eu, ca persoană, nu mă pot gândi doar la mine, ci trebuie să mă gândesc și la ceilalți pentru că am o responsabilitate. Asta lipsește în situația din Europa unde, deși națiunile au stabilit o structură, aceasta a fost ridicată după literă, și nu după duh. Cred că în muntele Athos există un duh al unității Europei și asta trebuie să împărtășim cei ce venim din Africa de Sud, Grecia, Rusia, Cipru.

 Este un privilegiu și o comoară pe care banii nu o pot cumpăra. Ne apropiem de Sfintele Paști …Cred că nici nu m-am prezentat încă. Sunt Maurice Banjoko, a fost o mare plăcere să petrec timp aici. După cum am menționat, la început am rămas aici trei luni gândindu-mă că e suficient, că m-am căit destul, dar mi-am dat greu seama că muntele mă tot chema înapoi și m-am gândit că mă voi întoarce, poate peste o decadă. Însă prezența mea aici a tot crescut, vin de 5 ori pe an când serviciul și familia îmi permit. Mă aflu a doua oară aici în luna aprilie și îmi doresc ca aceste cuvinte să fie poată fi împărtășite de toți cei care ascultă. După cum am spus, tata ne-a crescut creștini și el alesese o cale pentru fiecare, dar la 18 ani ai libertatea de a vota, de a îți alege singur calea în viață. Eu am ales iar când alegerea mea a culminat cu decizia de a fi botezat ortodox, tata și mama au fost foarte nesiguri, dar m-au însoțit fiindcă au simțit că dacă mă sprijină, aveau mai multe șanse de a-și înțelege fiul și de a nu-l pierde printr-o religie nouă-după cum credeau ei. Au fost foarte impresionați la botez când au ascultat Evangheliile și au simțit harul slujbei, chiar în biserică. Din acel moment părinții mi-au acceptat și îmbrățișat credința în ortodoxie și, cel mai important, au văzut cum mi-au schimbat viața. Părinții știau cum eram înainte, ce probleme aveam (instabilitate, vicii) și după ce am format legătura cu ortodoxia și au văzut că m-am liniștit, că am început o relație consecventă care a rezultat în căsătorie, s-au conformat și și-au dat acordul fiindcă au văzut rezultatul.

Traducere pentru Familia Ortodoxa de Aura Mircea, dupa http://www.pemptousia.com ( video, engleza)

Sursa:
http://www.familiaortodoxa.ro

marți, 12 iunie 2012

CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...Articol din INVATATURA CRESTIN ORTODOXA

                      

1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?

Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea
sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după
cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va
pierde sufletu său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

2. Dar ce este mântuirea?

Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în
Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să
conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci
Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I
Tim. 2, 4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi
temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?

Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin
patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi
apoi în mod desăvârşit prin Însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul,
cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în
multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a
grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile;
Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii SaLe...»
(Evr. 1, 1-3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

DESPRE DESCOPERIREA DUMNVEZEIASCĂ

6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu
a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L
cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire?

Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţa de oameni.
„Dumnezeu este iubere” (I Ioan 4, 8), iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii
Părinţi. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra,
întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de
adevărul cel mântuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din
nesfârşita Lui iubire faţa de noi.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toţi oamenii?
Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de
mântuire, dar, întrucât nu toţi erău vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea
a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o
primi.
9. De ce nu toţi oamenii pot prizni Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în
păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii,
care au primit şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu. Această
Descoperire a fost adusă osmenilor în chip deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care Luminează pe tot omul ce vine în
lume” (Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi
Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagâni şi de către unii eretici,
că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Întâi pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel
nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să
fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător. În al doilea rând,
dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi
reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici judecău
aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de
iubire.
Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii,
Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu
oamenii. Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate
timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în
multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe
urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă
şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El
sălăşluieşte şi în inimile noastre.
Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul
şi asemănarea Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.
Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe
pamânt s-a făcut prin întruparea Sa în om. Credinciosul poate primi Descoperirea
dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.
Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te
doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când
voi veni şi mi voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel
suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniţtit este sufletul
nostru pâna nu se va odihni întru Tine».2 Ca fiinţă înzestrată cu minte, întruât este creat după
«chipul Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu.
Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei
care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea
omenească în lucrarea mântuirii?

Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind garantată
de Dumnezeu însuşi Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârşita Lui întelepciune şi de
împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească
poate înţelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate
2 Fer. Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661.
pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de aceeaşi
părere cu Descoperirea de sus ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum
fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele fireşti pe care mintea noastra
ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile
Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului
despre El.3
Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea îşi
pune încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu
ne înşala, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi?4 «Nu e mai
cuminte zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»5 De asemenea, Sfântul Ioan
Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul
Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea noastră se
pot înşela; cuvântul Lui, niciodată.

13. Câte feluri de Descoperiri sunt?

Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă,
însă, ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două
feluri: întâi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea, Descoperirea dată pe calea mai
presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul
lui Dumnezeu, dat celui credincios.

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?

Prin Descoperirea pe calea firii, numit şi Revelaţia naturală, se înţelege comoara de
învăţături pe care natura şi firea omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri
ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o.
Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit făr
un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui
Făcător atotputernic, prea înţelept şi prea iubitor. Întreaga fire ne grăieşte despre Dumnezeu,
după cuvântul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici
cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot Pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile
lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Întreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei arată că din carte
şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei - spune Sfântul Atanasie.6 Chiar dacă unele popoare se
închina la pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare decât ele.7 «Întreabă lumea,
podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după înţelegerea lor: „Dumnezeu ne-a făcut”.
Lucrurile acestea le-au cercetat şi nobilii filozofi şi din artă au cunoscut pe artist».8 Sfântul
Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul Psalmistului: „Cele nevăzute ale Lui
(Dumnezeu) de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi
dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea
supranaturală?

Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi oameni aleşi (în
Vechiul Testament) şi mai apoi prin Însuşi Fiul Său întrupat (în Noul Testament). Prin
Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu şi la câteva dintre
însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii
înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a
adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă,
3 Tertulian, Contra lui Marcian, I, 18, Migne, P. L., II. col. 226.
4 Sf. Ciprian, Despre moarte 6, Migne, P. L., IV, col. 586.
5 Origen, Contra lui Cels, I, ,11, Migne, P. G., XI, col. 676.
6 Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G. XXV, col. 68.
7 Fer. Ieronim, Comentar La Psalm 95; Anecdota Meredsolara 3, 2, 137.
8 Fer. Augustin, Cuvântări 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776.
1marginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea sau Revelaţia
supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decât de omul credincios, adică prin credinţă.

16. Prin ce s-a dat oamenitor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin
simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri
(Fac.18. 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20, 19-31).
Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea
supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi
putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a
lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau
inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi
pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfânta Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II Regi
23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura
proorocilor: Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri:
„După ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în
zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin
semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate
hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul
are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?

Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea
Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani -
se poate împarţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea
Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două: 1) de la facerea
primilor oameni până la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se
înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o
Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia
şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în
lume şi petrecea împreună cu acest om.
Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea
cuprinde toate veacurile – aproape 14 – călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se
încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci
pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către
Hristos” (Gal. 3, 24).
Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1, 17). Ea
începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne
găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a
Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi
Fiului Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip
hotarât: „În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el
o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui
socotinţă, astfel cum hotărise La Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate
să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9-10).

18. De unde ştim că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Descoperirii?

Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi din
istoria Bisericii Creştine.
În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i
răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii âi întreg Noul
Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi
plinitorul Descoperirii dumnezeieşti.
Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui
Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul
Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana
Mântuitorului. Proorocul Isaia - supranumit şi Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeşte
pe larg de naşterea şi mai ales de patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum sunt
înfăţişate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3; I Petru 2, 24; Matei
26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.).
Documentele creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că
Iisus Hristos ca Dumnezeu-Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi Tiberiu şi a
suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nici o
alta persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos.

Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea intemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeieşti?

Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască
poate fi împărţită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde
mai mult sau mai puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna
egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat
până la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre
cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe de sus, prin Descoperirea
mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii. După venirea Mântuitorului,
Care a desăvârşit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost
înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale.
Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea
dumnezeiască, înfăţişate prin cele două Testamente. Sfântul Grigorie Teologul, vorbind
despre schimbările produse de către acestea în viaţa omenirii de-a lungul timpului, le numeşte
cutremure de pamânt şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre
care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la
Evanghelie. Dar e şi un al treilea cutremur, care este mutarea din această viaţă în cealaltă».9
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeieşti.
Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul, de
Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ei arată că este o desăvârşire a Noului Testament faţă de
cel Vechi. Acesta din urmă îşi păstrează valoarea lui, e adevărat. Mântuitorul zice: „Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că
adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din
Lege, până ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie
«plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Aţi auzit că s-a zis celor
de demult...”, „Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 ş.u.). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea
celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă «umbra
legii». Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul,
prin cuvinte ca: «Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în slavă».10
Duhul Sfânt însuşi Şi-a rânduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurând-o după puterea de
primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvârşite de Domnul, după
patimi şi înviere a fost insuflat Ucenicilor, iar după înălţare, la Cincizecime, S-a arătat în chip
de limbi de foc.11

20. De ce învăţătura creştină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinţei?

Pentru că învăţătura creştină a fost dată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul
nostru Iisus Hristos, şi pentru că nimeni altul n-a cunoscut că El de-a dreptul pe Dumnezeu şi
9 Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A.
10 Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD.
11 Idem, op. cit., 26, col. 164 A.
n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e Însuşi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată; Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”
(Ioan 1, 18). Mântuitorul însuşi declară: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan
14, 9). Căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte
nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus
Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevărului dumnezeiesc, pe care
omenirea s-a învrednicit să le cunoască de la începutul lumii. Credinţa adusă de El a
astâmpărăt şi astâmpără setea după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat faţa lumii
vechi. Prin luminarea şi schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească,
veştejită de păcat de Izvorul nesecăt al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborât cerul pe
pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului: „Doamne, pleacă cerurile Tale si Te pogoară,
atinge-te de munţi şi fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au deschis
(Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfârşit, nici o altă credinţă sau cunoaştere religioasă n-a putut şi
nu poate înlocui pe cea creştină, fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia. Învăţătura creştină
stă pe culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de
adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în Hristos.


21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască?

Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două cai: 1. printr-una personală,
aflată în cercetător; 2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credinţa.
Credinţa e socotită ca Des coperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.13 Ea
singura ne duce într-o lume mai presus de fire si ne înzestreaza cu puterea de a deosebi ce e
omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredin)am despre
Descoperirea dumnezeiasca sint semnele aflate chzar în Descoperire. Au fost şi sunt semne
vădite ale Descoperirii dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeieşti?

Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:
1) Înalţimea învăţăturilor descoperite;
2) Curaţia lor dumnezeiască;
3) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăintrice şi ele pot fi înţelese numai când Descoperirea e bine
cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce
se dăruieşte unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi
prin semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi calitatea morală a
persoanei prin care se face Descoperirea

. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt
fapte săvârşite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minţii şi ale
firii, care se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi
îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile
Sale cele necunoscute.
Dumnezeu este cel dintâi şi cel mai mare făcător de minuni, ca unul Care este Însuşi
izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor şi asupra
Sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a
înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bolnavi, a înviat morţi, ceea ce-L face să spună: «De n-aş
fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea» (Ioan 15, 24).
Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-Şi, cea mai mare este învierea Sa din
morţi. Minunile Sale dovedesc obârşia şi puterea Sa dumnezeiască, aşa cum El însuşi declară:
„Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lururi pe care le fac, mărturisesc
despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oamenii aleşi de Dumnezeu
12 Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia după Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608.
13 Epistola către Diognet, 8. 6, Funk; Petres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; în Scrierile Părinţilor Apostolici, în„P.S.B.”, Bucureşti, 1979, p. 342.
şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască:
Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii şi alţii. Dar aceştia au săvârşit minuni numai cu
puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.
24. După ce se cunosc adevăratele minuni?

Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiţii, dintre
care însemnăm:

1) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în Sfânta Scriptură şi în
Sfânta Tradiţie;
2) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale
Sfinţilor;
3) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
4) Să nu contrazică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie;
5) Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;
6) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;
7) Savârşitorul minurui să graiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu
urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
8) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea14;
9) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?

Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri
şi întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea
mântuirii şi care se petrec întocmai. Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale
firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi ele se fac numai sub
insuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte din cărţile Vechiului Testament, unde
prevestesc pe Mântuitorul şi multe întâmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare.
Noul Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seamă de proorocii;
Mântuitorul încă a: proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeieşti, stau numai în puterea lui
Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se întemeiază sau pe socoteli
plăpânde, sau pe superstiţii. Proorociile dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o
lucrare necunoscută firii omeneşti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor
întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor15. «Fiindcă cele prezise se întâmplă, cred şi mă
supun lui Dumnezeu», zice Teofil al Antiohiei.16 Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului
Testament sunt cele privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis
cu mare siguranţă vremea venirii Mântuitorului (Daniil 9, 24-27) naşterea, patimile, moartea,
proslăvirea (Isaia 7, 14; 53, 2 şi urm.) şi chiar slujirile Sale de: profet (Deut. 18, 15; Isaia 42,
1-4), preot şi împărat (Ps. 109, 4-6; 1, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre
Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai17.

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?

Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi atrag în repetate rânduri atenţia atât asupra proorocilor adevăraţi, cât şi asupra
celor mincinoşi, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să
cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine să osândim şi să
combatem pe cele false. Mântuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfârşitul lumii
„se vor ridica hrisroşi mincinoşi şi prooroci mincimoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să
amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Asemenea prooroci mincinoşi
14 Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788.
15 Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305.
16 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1, 14, Migne, P. G., VI, col. 1045; în Apologeţi de limbă greacă; în
„P.S.B.”, Bucureşti, 1980, p. 291.
17 Fer. Augustin, Despre credinţă îin lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne, P. L., XL, col. 180.
s-au ivit deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă, pentru a nu fi
lăsaţi să-şi facă lucrul lor. Lactanţiu ne spune ca adevăraţii prooroci:
1) Predica toţi un singur Dumnezeu;
2) Nu suferă de nebunie;
3) Nu sunt înşelători;
4) Nu umblă după averi sau câştig;
5) Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu întreţinerea pe care le-o
trimite Dumnezeu;
6) Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai;
7) Ei îşi adeveresc trimiterea chiar şi prin suferirea chinurilor şi a morţii18.

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această descoperire o dată pentru totdeauna, în vederea mântuirii
oamenilor, potrivit planului Său veşnic. Dumnezeu Se descoperă atunci când ştie că aceasta
este de cea mai mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu Se repetă ca oamenii,
pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea
învăţăturii sau a altui lucru este semnul nedesăvârşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii
dumnezeieşti, adică o nouă venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o nouă întrupare,
patimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau
a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă ceea ce ar fi o necuviinţă
faţă de numele şi puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe toţi să
creadă nu poate sta în picioare pentru ca nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu
toate ca El era Descoperirea însăşi. Învăţătura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei
învârtoşaţi la inima n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi (Luca 16, 31).


miercuri, 6 iunie 2012

Unicitatea chipului lui Dumnezeu din noi

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Dat fiind că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, tot ceea ce este afirmat cu privire la El trebuie să fie deopotrivă afirmat şi cu privire la om. Păstrând proporţiile, desigur. Viaţa oamenilor presupune schimb, solidaritate, identitate. Libertatea, capacitatea de a ne modela prin proprie iniţiativă fie spre bine, fie spre rău, este înscrisă în firea noastră. E şansa noastră de a ne împărtăşi de Dumnezeu, care nu este gelos, cum erau zeii din Olimp, în a ne oferi îndumnezeirea. Sau, dimpotrivă, ne putem mutila sufleteşte. De reţinut e faptul că alegerea noastră ne va marca pentru eternitate.



Potrivit viziunii ortodoxe, chipul lui Dumnezeu din om este un lucru care nu poate fi anulat. El poate fi acoperit de păcat, desfigurat şi murdărit, dar nu poate fi distrus, este un dar care nu mai poate fi luat înapoi. Chipul lui Dumnezeu se reflectă şi în libertatea cu care a fost înzestrat omul. Libertatea exterioară de a călători, de a trăi unde vrem, de a publica cărţi, de a ne întâlni cu alte persoane poate fi diminuată sau chiar suprimată. Dar libertatea interioară rămâne întotdeauna intactă, oricât de mari ar fi presiunile exterioare.

Şi ea poate fi zdruncinată de persecuţii, dar nu poate fi aneantizată. E ceea ce Soljeniţîn a subliniat pe drept cuvânt în opera "Primul cerc". Prizonierul Bobinin, chemat înaintea lui Abakumov, atotputernicul ministru al securităţii statului din vremea lui Stalin, îi spune cu un aer sfidător: "Tu ai nevoie de mine, nu eu de tine". Abakumov este mirat: el poate tortura orice prizonier, îi poate suprima viaţa, iar Bobinin nu are nici un mijloc de a riposta. Ei bine, nu, răspunde Bobinin; şeful poliţiei secrete nu îi poate înspăimânta decât pe cei care au "mult de pierdut".

Bobinin a pierdut tot, totul cu excepţia libertăţii sale interioare, şi pe aceea nici un minister al securităţii statului nu poate să i-o confişte.

În Vechiul Testament, un exemplu elocvent de libertate este cel al patriarhului Avraam. Printr-o alegere personală şi-a abandonat pământul natal, rudele sale şi casa părintelui său; fără cea mai mică idee despre locul unde va merge, el se îndreaptă spre necunoscut (Fac. 12, 1-4). "Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate" (Fac. 15, 6). Actul său de credinţă este de asemenea un act de libertate, o afirmare a chipului divin şi, astfel, a faptului de a fi o persoană autentică.

Avraam nu este sclavul mediului în care trăieşte, ci este stăpân pe sine. Dar, la o măsură mult mai impresionantă, putem vorbi despre Maica Domnului, care în Noul Testament este un exemplu de libertate adevărată, de persoană autentică, după chipul lui Dumnezeu, când, în momentul Bunei Vestiri, ea alege în mod liber primirea, acceptarea mesajului Arhanghelului Gavriil. Cum a scris unul dintre sfinţii celui de-al doilea mileniu, Nicolae Cabasila: "Întruparea Cuvântului n-a fost doar opera Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt… ci, de asemenea, a fost şi lucrarea liberei voinţe şi a credinţei Fecioarei…

Doar după ce i s-a spus cum va fi aceasta şi după ce a fost încurajată, Dumnezeu a făcut din ea maica Sa şi a primit de la ea trupul pe care ea a vrut să I-l ofere în mod liber. Precum El a fost zămislit prin propria Sa liberă alegere, la fel şi ea a devenit Maica lui Hristos conform voinţei sale liber consimţite".

Nu este o coincidenţă că Întruparea lui Hristos care reînnoieşte chipul lui Dumnezeu din om este posibilă tocmai prin act de voinţă deliberată, prin reafirmarea libertăţii umane. Scopul venirii lui Hristos fiind ridicarea chipului căzut, Mântuitorul vine în acelaşi timp pentru a ne face liberi (In. 8, 36).

Dumnezeu nu face niciodată lucruri identice

După cum chipul lui Dumnezeu se referă la libertate, libertate exercitată în legătură cu harul lui Dumnezeu, ea implică inepuizabile posibilităţi de manifestare.

Fiecare dintre noi fiind liber, exprimă chipul lui Dumnezeu în el într-o manieră care îi este proprie, inimitabilă. În fiecare din noi se ascunde o comoară nepreţuită care nu aparţine altcuiva decât nouă. Fiecare trebuie să-şi amintească că este unic; nici o fiinţă identică lui sau ei n-a trăit vreodată înainte ca ea să se nască, căci dacă s-ar fi născut cineva mai înainte identici cu noi, nu ar mai fi fost nevoie să existăm. Dumnezeu nu face niciodată de două ori acelaşi lucru, şi aceasta pentru că toate nu se fac decât o singură dată, încât fiecare fiinţă umană aparţine eternităţii. De la fiecare dintre noi Dumnezeu aşteaptă ceva nou şi diferit, ceva ce nu a aşteptat de la nici o altă persoană din câte au fost create şi nici nu va mai aştepta de la altcineva.

Fiecare are vocaţia de a aduce ceva la desăvârşire în această lume, de a face acel lucru desăvârşit în maniera proprie lui; cosmosul are nevoie de fiecare fiinţă umană în specificitatea sa. Hristos nu mă va întreba niciodată de ce nu ai fost Moise sau Serafim de Sarov. El mă va întreba: "Pentru ce nu ai fost tu Kallistos?"

Acest sens al unicităţii chipului divin în fiecare persoană este minunat transpus într-un text din Rusia kieveană, "Învăţătură pentru prinţul Vladimir Monomahul":

"Cine nu va cânta şi slăvi puterea Ta, minunile Tale şi frumuseţile acestei lumi? Cât de armonios este alcătuit cerul! Cum au fost create soarele şi luna şi stelele, întunericul şi lumina, pământul şi apele, o Doamne!… Şi noi contemplăm această minune: omul pe care Tu l-ai zidit din ţărână; şi cât de felurite sunt chipurile oamenilor. Dacă noi am putea să adunăm lumea întreagă la un loc, nu am găsi două feţe asemenea, ci fiecare are prin înţelepciunea lui Dumnezeu propriul chip."

Fiecare faţă (prosopon) sau persoană umană este distinctă şi diferită. Prin faptul că fiecare dintre noi este unic şi irepetabil, el sau ea sunt infinit de preţios. Fiinţele umane nu sunt unităţi interşanjabile, stereotipi care să poată fi programaţi automat pe calculator.

Persoana umană nu poate fi măsurată cantitativ. Fiecare, unic fiind, are o valoare absolută şi trebuie considerat ca un scop în sine, şi nu ca un mijloc care să-ţi permită să atingi un alt scop; trebuie văzut ca subiect, şi nu ca un obiect.

Homo viator

Filiaţie divină, libertate, unicitate, valoare infinită, toate acestea sunt incluse în faptul că suntem după chipul lui Dumnezeu. Acesta semnifică încă un lucru în plus, mişcarea, creşterea, progresul dinamic, ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea epektasis.

În versiunea ebraică originală a cărţii Genezei, cei doi termeni, chip şi asemănare, erau probabili sinonimi. Dar Părinţii greci au văzut îndeobşte o diferenţă de sens aici. "Orice fiinţă cuvântătoare este după chipul lui Dumnezeu", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, "dar numai cei buni şi drepţi ajung la asemănarea cu El."

Chipul, în această interpretare, face referire la darurile originare, voinţă liberă, conştiinţă, raţiune, care sunt oferite tuturor fiinţelor umane şi pe care nu le pierde nimeni niciodată total. Asemănarea, din contră, exprimă ţinta finală care trebuie atinsă prin folosirea corectă a libertăţii, a raţiunii…

Chipul reprezintă punctul de plecare, asemănarea, punctul de sosire, terminus. Cei păcătoşi, pentru că nu încetează să fie fiinţe umane, continuă să poarte în ei pecetea chipului lui Dumnezeu, dar numai sfinţii exprimă asemănarea cu El pentru că aceasta implică plenitudinea vieţii în Dumnezeu, îndumnezeirea.

Orice persoană este astfel un pelerin care urmează drumul de la chip la asemănare. Faptul de a fi om semnifică ideea de a fi călător, de a fi pelerin.

Persoana este esenţialmente dinamică. "Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă…" (Filip. 3, 14), spune Sfântul Apostol Pavel, şi aşa "ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă (2 Cor. 3, 18)."

Fiecare frontieră implică un dincolo de ea, orice limită presupune transcenderea ei, fiecare sfârşit este un nou început. Să fii în mod real uman înseamnă să nu fii niciodată satisfăcut de tine, ci întotdeauna să speri la mai mult, înseamnă să fii permanent însetat, să fii însetat de infinit.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu din "La Trinité, coeur de notre vie", Mgr. Kallistos Ware, în Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité,tome 36, 1984)

luni, 4 iunie 2012

CRESTINII SECOLULUI XXI: ISPITELE SI COMPORTARILE NOASTRE DIN BISERICA



CRESTINII SECOLULUI XXI: ISPITELE SI COMPORTARILE NOASTRE DIN BISERICA: Expresia “nu prea e dus la biserica” are, fara indoiala, o conotatie negativa. Dar a nu fi dus la biserica in fapt, este o realitatea ...URMEAZA LINCUL....

miercuri, 9 mai 2012

De ce mor oamenii de tineri?

Pagina de Folos: De ce mor oamenii de tineri? Fericirea drepţilor şi pedepsirea păcătoşilor.

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

CAP. 3

Intelepciunea lui Iisus Sirah

Înţel.3:1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele.

Înţel.3:2. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire.

Înţel.3:3. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace.

Înţel.3:4. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire.

Înţel.3:5. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El.

Înţel.3:6. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit.

Înţel.3:7. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi.

Înţel.3:8. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în veci.

Înţel.3:9. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui.

Înţel.3:10. Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat.

Înţel.3:11. Defăimătorii înţelepciunii şi ai învăţăturii sunt ticăloşi, şi nădejdea lor este deşartă şi ostenelile lor fără de folos şi lucrurile lor netrebnice.

Înţel.3:12. Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi şi spiţa lor este blestemată.

Înţel.3:13. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor.

Înţel.3:14. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea şi împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată pentru credinţa lui şi în templul Domnului locul cel mai de dorit.

Înţel.3:15. Căci roada bunelor osteneli este slăvită şi rădăcina înţelepciunii n-are pieire.

Înţel.3:16. Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge.

Înţel.3:17. Că de vor şi avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste.

Înţel.3:18. Iar de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde şi fără mângâiere vor fi în ziua judecăţii,

Înţel.3:19. Căci neamul celui nedrept are sfârşit groaznic.

miercuri, 18 aprilie 2012

INVATATURI ...DESPRE GANDURI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...


Deoarece sunt multi cei care se lupta cu gandurile necurate si mai multi aceia care nu arareori "se pierd" in valmasagul razboiului cu ele, s-a facut o incercare prin care crestinul ce se nevoieste sa inteleaga ce sunt gandurile, de unde provin ele, care sunt urmarile lor si cum pot fi ele infruntate.

1. Nevointa aspra.

S-a spus de multe ori ca pentru cel ce se roaga rugaciunea este o fapta dinamica, folositoare si placuta lui Dumnezeu.
Acest fapt adevarat il irita pe diavol si-l face sa lupte impotriva celui ce se roaga. De aceea credinciosul care doreste unirea sa cu Dumnezeu, intalneste piedici diavolesti organizate in sisteme capabile si de o ofensiva infricosator de bine programata.
Din pricina acestei ofensive programate rugaciunea devine uneori o fapta obositoare, care pricinuieste o osteneala mai mare decat oricare alta lucrare. De aceea, unul dintre parintii pustiei subliniaza: "Nu exista osteneala mai mare decat a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva pana la ultima sa suflare, cere nevointa". Si nu numai rugaciunea este aceea care oboseste, ci mai ales razboiul indarjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare.

Mania diavolilor impotriva celor ce se roaga este vadita. Razboiul viclenilor diavoli impotriva celor ce se roaga este de doua feluri: la vedere si nevazut, pentru incepatori si pentru cei desavarsiti.

La incepatori foloseste de multe ori si razboiul vazut. Foloseste sunete, obiecte, pricinuieste zgomote ca sa-i poata distrage de la rugaciune.

Totusi si pe incepatori si pe cei desavarsiti ii lupta mai ales prin ganduri.

Asadar, cel ce a inceput lupta impotriva gandurilor, si-a luat asupra sa o nevointa aspra deoarece gandurile constituie piedica cea mai mare pe care o intampina omul in curatirea si desavarsirea sa duhovniceasca. Si la aceasta desavarsire nu se ajunge altfel, decat numai prin chemarea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar chemarea trebuie sa fie atat de deasa, incat, asa cum subliniaza Sfantul Grigorie Teologul "e mai de preferat sa pomeneasca cineva pe Dumnezeu, decat sa respire".

Dar mai exista si razboiul launtric, nici un razboi nu este atat de salbatic, precum acela al unui gand viclean ce se cuibareste in sufletul nostru si ne razboieste de acolo. Toate cele ce provin dinlauntrul nostru sunt mai grele decat cele ce ne ataca din afara. Cariul ce se naste in lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlauntrul nostru sunt viclene si pricinuiesc o catastrofa mai mare decat cea pricinuita de cauze exterioare.

Statele de asemeni nu au fost distruse atat de mult de dusmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlauntru.

Asadar, sufletul nu poate fi distrus atata de masinatiile ce vin din afara, precum de bolile ce se sadesc inlauntrul nostru, adica de gandurile necurate si hulitoare.

2. Gandurile si provenienta lor.

Ce sunt gandurile si de unde provin?

Cand spunem ganduri, nu intelegem prin aceasta in mod simplu cugetele, ci chipurile si reprezentarile sub care se infatiseaza ele de fiecare data insotind cugetarile corespunzatoare. Deci chipurile impreuna cu cugetarile se numesc ganduri.

Prima si cele mai de temelie pricina a gandurilor in om este pacatul stramosesc. Pana atunci mintea omului era neimpartita la alte lucruri, fiind atintita numai la Dumnezeu, insa din clipa savarsirii pacatului stramosesc a inceput sa lucreze gandul tagaduirii si in continuare toate celelalte ganduri.

A doua cauza care pricinuieste gandurile in om sunt organele simturilor, atunci cand acestea nu sunt conduse de mintea cea stapanitoare. Dar mai ales auzul si vederea. Astazi, indeosebi, datorita tehnologiei simturile primesc mult mai multe iritatii decat mai demult. De aceea si lupta cu gandurile este mai puternica.

Al treilea motiv sunt patimile care exista in om. De la acestea diavolii iau pricina sa miste impotriva noastra gandurile cele rele.

Al patrulea motiv si cel mai insemnat sunt diavolii. Sfantul Grigorie Sinaitul subliniaza in mod explicit si pregnant: "Gandurile sunt cuvintele diavolilor si inainte-mergatoarele patimilor".

Inca si Sfantul Isaac Sirul spune ca gandurile starnesc si "vointa naturala" ce exista in noi insine, precum si inclinatiile ce le are sufletul nostru.

In mod deosebit razboiul acesta este mai puternic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul in timpul atacului gandurilor viclene. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca razboiul acesta este mult mai greu decat razboiul cel simtit.

Gandurile viclene pot aparea de asemenea si din temperamentul trupului, dar si din dieta zilnica, precum si din miscarile trupului insusi.

Gandurile necurate provin din motivele de mai sus.

3. Calatoria spre tara pacatului.

Pacatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta intamplare. Dar pentru punerea in practica a acestui fapt au premers actiuni repetate. Ca sa se savarseasca o ucidere, de pilda, in mintea omeneasca au premers mii de cugetari si planuri. Pana sa ajunga la savarsirea uciderii mintea omeneasca a devenit un intreg cartier militar.

Asa se intampla si cu savarsirea oricarui alt pacat. In atelierul ce se numeste minte omeneasca, a premers un intreg studiu si nenumarate actiuni, desigur fara ca cineva sa priceapa ceva.
Si inceputul a pornit de la un gand simplu. Dar sa mergem mai departe pe drumul catre tara pacatului dupa atacul acelui gand simplu.
De faptul ca prin mintea noastra trece in mod simplu o cugetare simpla sau un chip nu suntem noi raspunzatori si nici nu este greu sa le stam impotriva. Dar din clipa in care vom deschide usa acestei cugetari si vom incepe sa discutam cu ea, sa luam aminte la gandul acesta, atunci el se poate inradacina intru noi si atunci poate deveni un gand care tinde sa ne stanjeneasca.

Gandul care este lasat sa se dezvolte si sa se instapaneasca astfel devine calauza spre pacat.

Sa urmarim putin aceasta calatorie care pe plan spiritual este foarte asemanatoare cu ceea ce este mersul si evolutia bolii in trupul omenesc. Si precum pentru a ajunge cineva la spital, dupa cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbari in organismul uman, asa si pentru a ajunge cineva la savarsirea pacatului a premers un razboi mare, o multime de schimbari in acest atelier, care este mintea omeneasca. Si precum pentru nasterea unui copil a premers o intreaga lucrare, de la zamislire pana la purtarea in pantece timp de noua luni, tot asa si pentru pacat premerge un mecanism complicat: zamislirea gandurilor, purtarea in pantece a pacatului si nasterea lui.

Sfantul Nicodim Aghioritul considera ca gandul este inceputul, centrul, radacina din care rasare tulpina, ramurile si intregul copac al pacatului.

Raul incepe de la primul gand si se mareste continuu. Atunci cand cineva arunca o piatra intr-o fantana, unduirea pricinuita de caderea ei pricinuieste la inceput un cerc mic, cercul cel mic in continuare pricinuieste altul mai mare, acesta, altul si mai mare, pana cand valul ajunge la pereti. Asa se intampla si cu pacatul. Inainte de savarsirea lui premerg mecanisme si actiuni succesive.

4. Treptele pacatului.

Astfel putem distinge trei stadii in cadrul calatoriei spre tara pacatului:

a. atacul

b. consimtirea

c. robia.

Cum functioneaza acest mecanism?

Functioneza astfel: Un oarecare gand viclean - al slavei desarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc. - vine in mintea omului. Diavolul lucreaza prin imaginatie si prezinta chestiunea cat se poate mai atractiva. In felul acesta atacul devine mai atragator si mai puternic.

Pana in acest punct omul nu este raspunzator. Asadar un atac, un asalt al vrajmasului sau, mai simplu, o bataie in usa constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normala. Caci este cu neputinta sa existe om care sa nu primeasca atacul. Sfantul Efrem Sirul spunea ca precum in gradina, in chip firesc, impreuna cu plantele bune rasar si buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur imprejur de valuri, asa si omul neaparat va veni in contact cu atacurile gandurilor.

Stadiul luptei cu pacatul incepe de aici incolo. Inceputul luptei este atacul. Daca omul il indeparteaza din mintea sa fara sa conlucreze deloc cu el, atunci se izbaveste si scapa de urmarile nenorocite ce urmeaza. Dar daca primeste convorbirea cu gandul cel viclean care mai inainte in mod simplu i-a batut in usa, pricinuieste prietenia si atunci ajunge la consimtirea pacatului, care este stadiul al doilea in savarsirea pacatului.

De acum omul, avandu-se pe sine ca actor principal, savarseste pacatul in adancurile nepatrunse ale sufletului sau. Judeca, huleste, desfraneaza, preadesfraneaza, savarseste ucidere si alte nenumarate fapte rele, si face tot ceea ce isi poate inchipui mintea omeneasca.

Dupa aceasta nu ramane nimic altceva fara numai stadiul al treilea al pacatului, care este savarsirea activa a lui de catre om, a carui minte mai inainte a devenit roaba gandului pe care iata de acum nu-l mai poate stapani, ci ea este stapanita de el.

Astfel gandul care a inceput cu o simpla bataie in usa, cu un atac, a inaintat, prin deschiderea usii, la consimtire si in cele din urma neputand fi biruit, a sfarsit prin savarsirea pacatului.
Aceasta este calatoria spre pacat, care incepe printr-un simplu gand.

5. Patimile - izvorul gandurilor viclene.

Pana la moarte, in tot acest timp in care sufletul se afla in trup, nu este cu putinta ca omul sa nu aiba ganduri si razboi.

Pricina de baza a gandurilor este razboiul diavolului. Cele mai multe dintre ganduri sunt diavolesti. Scopul diavolului este sa-l arunce pe om in pacat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfantul Macarie Egipteanul numeste consimtirea cu gandurile viclene, preacurvie duhovniceasca. De aceea si spune: "Pazeste-ti sufletul tau curat, deoarece este mireasa lui Hristos".

De cele mai multe ori gandurile seamana cu un "curent de apa" inaintea caruia omul de multe ori intra in panica. De aceea diavolii mai intai ne lupta cu gandurile si dupa aceea cu lucrurile. Daca cedam in ele atunci incet-incet ne inbrancesc in pacatul cu fapta.

Sfantul Ioan Damaschin ne spune ca gandurile principale ale rautatii sunt opt. Sa le enumeram:

a. al lacomiei pantecelui

b. al desfranarii

c. al iubirii de argint

d. al maniei

e. al mahnirii

f. al plictiselii

g. al slavei desarte

h. al mandriei.

Altcineva ne va spune ca patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea si grija nerationala fata de noi insine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorasc trei ganduri principale: al lacomiei pantecelui, al slavei desarte si al mandriei. Din aceste trei ganduri provin toate celelalte.

6. Categoriile de ganduri.

Cele citate mai sus se refera la gandurile viclene. Insa, in afara de acestea exista si ganduri bune si desarte sau ganduri omenesti. Gandurile bune vin de la Dumnezeu.

Dar cum le vom deosebi de gandurile viclene?

Un oarecare frate a intrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta si a primit raspunsul urmator: "Atunci cand gandul te indeamna sa faci ceva dupa voia lui Dumnezeu si ai bucurie in a face aceea si o intristare care i se impotriveste, afla ca e de la Dumnezeu. Iar gandurile de la diavoli sunt tulburate si pline de intristare".

Deci gandurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc in om o pace si bucurie launtrica. Si dimpotriva, gandurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare si mahnire.

7. Gandurile - inceputul razboiului.

In general, asa cum am spus si mai sus, gandurile sunt inceputul razboiului diavolului impotriva noastra. Si razboiul incepe prin atacul gandului, inainteaza la consimtire si sfarseste prin savarsirea pacatului.

Aceasta este calatoria si evolutia gandurilor care vin mai ales de la diavol si de la om.

8. Viclenia diavoleasca.

Sa vedem asadar, cum este atacat omul de ganduri, sau ce mod folosesc diavolii ca sa ne atace prin ganduri.

Viclenia diavolilor care vor sa semene inauntrul nostru o mie si unul de ganduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateaza si cel mai neinsemnat fapt al vietii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, sau iscodeste modul cel mai ciudat pentru ca sa ne intineze.

Mai intai de toate, inainte de a ne arunca in pacat, ne aduc ganduri ca Dumnezeu este iubitor de oameni.
Iar dupa pacat ne bombardeaza cu gandurile ca Dumnezeu este aspru si neindurator, ca sa ne arunce in deznadejde.

9. Gandurile de hula.

Dupa aceea diavolii incearca sa ne intineze clipele sfinte, precum sunt rugaciunea, Sfanta Euharistie, sau ne arunca ganduri de hula impotriva lui Dumnezeu.
Deci acest preanecurat de multe ori ne arunca ganduri hulitoare in vremea slujbelor sfinte si mai ales in aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne sa hulim pe Domnul si cele sfinte. Adica satana vine in ceasul in care se savarseste taina Sfintei Liturghii si ne baga diferite ganduri de hula: cum ca cele sfintite nu sunt Trupul si Sangele lui Hristos, ca ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce ganduri si mai necuviincioase si necurate, pe care ne rusinam sa le spunem.
Sfantul Ioan Scararul ne spune ca un monah era luptat de aceste ganduri de 14 ani intregi. Nici un gand nu este atat de greu de spovedit ca gandurile hulei care il poate duce pe om si la deznadejde.
Acest razboi il avea si avva Pamvo si "rugand pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiasca spunandu-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mahni pentru pacate straine, ci ingrijeste-te de faptele tale".

Aceste ganduri de hula si necurate au luptat si pe alti barbati mari si drepti, precum pe Sfantul Meletie Marturisitorul. Si lucrul acesta il adeveresc Sfintii Petru al Alexandriei si Pafnutie Marturisitorul. Sfantul Petru al Alexandriei povesteste ca "in vreme ce marturiseam credinta in Hristos si-mi munceau trupul cu diferite chipuri si-l ardeau cu foc, diavolul dinlauntrul meu il hulea pe Dumnezeu".

Sfantul Nicodim Aghioritul subliniaza ca gandurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mandrie si din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai buna impotriva lor este smerenia si prihanirea de sine.

10. Siragul gandurilor.

In Scara Sfantului Ioan Sinaitul se spune urmatoarele: "Sa bagam de seama si vom afla ca atunci cand suna trambita duhovniceasca (clopotul de rugaciune) se aduna fratii in chip vazut si vrajmasii in chip nevazut. De aceea stand langa pat, unii dintre acestia, dupa ce ne-am desteptat ne indeamna sa ne intindem iarasi in pat zicand: "Mai stai pana ce se vor ispravi cantarile incepatoare si vei merge la biserica dupa aceea. Unii apoi, stand noi la rugaciune ne scufunda in somn; altii ne impung in stomac mai mult ca de obicei, altii ne atrag mintea la ganduri urate; altii ne indeamna sa ne rezemam de perete, socotindu-ne slabiti; ba uneori fac sa vina peste noi multe cascaturi". Altii ne aduc aminte de conturi si contracte si de dobanzi bancare. Si astfel, in loc sa plecam de la biserica folositi sufleteste, plecam pagubiti, fara sa fi auzit nici macar lucrurile cele mai elementare. Si in timp ce de multe ori in vremea rugaciunii mintea noastra este plina de ganduri necuviincioase, indata ce se termina rugaciunea, toate dispar.

Stie diavolul folosul ce vine din rugaciune si de aceea incearca s-o murdareasca.
Iar daca vom birui pe diavol prin multe nevointe, atunci ne aduce ganduri de mandrie schimband tactica si spunandu-ne ca, am sporit - chipurile - in virtute, deoarece, de pilda, au disparut toate gandurile de desfranare.

Gandul acesta, ca am biruit pe diavolul seamana cu un sarpe care este ascuns in murdaria mandriei. In adancul inimii noastre exista gand viclean.

Exista diavoli care intineaza sufletul nostru imediat cum ne culcam. Exista si altii care ne intineaza prima noastra cugetare, adica atunci cand abia ne sculam din somn. Diavolul nu pierde niciodata ocazia sa ne lupte.

Uneori ne aduce ganduri impotriva parintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim, si, dupa spovedanie, ne intineaza cu amintirea pacatelor ce le-am spovedit ca sa ne duca la deznadejde. Alteori iarasi ne arunca in pacat si dupa aceea ne aduce ganduri sa invatam si pe altii a pacatui.


In linii generale, acestea sunt gandurile pe care le pricinuieste diavolul.

Gandurile pricinuite de om insusi

Mintea omului este ca un caine care pururea da tarcoale macelariei. Caci precum cainele se duce la macelarie sa rapeasca vreo bucata de carne sau precum unui prieten al mancarurilor ii place sa vorbeasca mereu despre ele, asa este si mintea omului. De multe ori se hraneste cu intelegeri necuviincioase si necurate.

Un monah care nu are nimic si nici nu doreste nimic (si prin extensie un crestin), nu este deranjat in rugaciunea sa de cele ce le are. In vremea rugaciunii nu-i vin in mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. In timp ce unul iubitor de agoniseala va avea inchipuiri si ganduri ale lucrurilor materiale atunci cand se roaga.

Omul necumpatat, adica rob pantecelui are cugetari si ganduri pline de idoli necurati. Sfantul Ioan Scararul aduce si un exemplu. Asa cum multimea balegarului da nastere la viermi, asa si multimea mancarurilor naste caderi, ganduri necurate si vise necurate. Lacomia pantecelui este pentru gandurile desfranarii ceea ce este untdelemnul pentru foc.

De aceea Sfantul Ioan Sinaitul, scriind Scara, dupa cuvantul despre lacomia pantecelui, in chip intelept a asezat cuvantul despre desfranare "deoarece - spune el - cred ca aceasta este maica aceleia".

Adica, de unde provin gandurile viclene? Daca un om traieste bine, are toate conforturile si nu se osteneste, nici nu se nevoieste deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc sa aiba ganduri de desfranare, care vor sfarsi in fapte. Si iarasi, cand omul isi are simturile nestapanite si vede oarecare persoana, sau atinge cu mana pe cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca si cum ar deschide el insusi usa gandurilor necurate. Desigur in cazul acesta ajuta si firea omului care inclina spre aceste ganduri.

Inca si neascultarea fata de fagaduintele date lui Dumnezeu naste "depozit de ganduri", adica mintea omului devine depozitul gandurilor rele. Aceleasi ganduri le creeaza si neascultarea de parintele nostru duhovnicesc.

De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creeaza ganduri de hula, ba chiar si pe acela ca Dumnezeu este nedrept si partinitor. Caci unora le da vedenii si minuni, iar altora nu le-au dat nimic.

11. Legatura gandurilor.

Exista insa si ganduri care provin si de la om si de la diavol. Acestea sunt ganduri unite - legate, combinate.

Am vazut - spune Sfantul Ioan al Scarii - pe unii mancand cu lacomie si nefiind luptati indata. Si pe altii intalnindu-se si avand legaturi cu femeile si in vremea aceea sa nu aiba nici un gand viclean. Dar in vremea in care se credeau in pace si siguranta in chilia lor au suferit vatamare neprevazuta. Firea i-a imbrancit sa manance si sa bea cu indestulare si sa priveasca cu patima. Satana a exploatat asta si i-a aruncat in pacat.

In linii generale acestea sunt gandurile ce vin de la om si de la diavol.

In tot acest razboi exista o scara: atac, unire, consimtire si robie. Vrajmasul il ataca pe om cu un gand simplu sau cu un chip. Cand il primeste, atunci se face consimtirea. Incepe impreuna-vorbirea cu gandul. Din momentul acesta incepe responsabilitatea omului. Dupa aceea omul consimte cu placere sa infaptuiasca ceea ce-i spune gandul si la sfarsit se robeste de patima.

12. Urmarile gandurilor.

Cand gandul petrece mai mult timp in noi, ne facem robi in straduinta noastra si toata stradania ni se indreapta spre alipirea de lucrurile zidite si spre dorinta de a le dobandi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleaga de hrana cea vesnica. Si cand mintea omului se va departa cu desavarsire de Dumnezeu, atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care il vedem petrecandu-se in societatea de astazi. Gandul omului s-a lipit numai de pamant si nu se gandeste deloc la cer, avand ca rezultat indobitocirea omului si indumnezeirea tehnicii in orice forma ar fi ea. Cand omul nu se lupta impotriva gandului sau, atunci se face rob pacatului.

Gandurile ne macina si ne zdrobesc creandu-ne probleme si in relatiile noastre personale.

Gandurile intra si ne intineaza sufletul, il intoxica si il otravesc. Aceasta este lupta celui viclean. Si dupa aceste sageti otraveste tot sufletul - spune Isihie prezviterul.

Prin primirea gandurilor diavolul dobandeste stapanirea si il poate duce pe om chiar si la sinucidere, doarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului.

Gandul spurcat arunca la pamant sufletul omului.

Cel ce simte supararea continua a gandurilor si se arde de poftele carnii, dovedeste ca se afla departe de mireasma Duhului.

Se pierde indrazneala catre Dumnezeu. Cand mintea intra in discutie cu gandurile necurate, atunci indrazneala catre Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a carui minte se intineaza mereu cu ganduri necurate si viclene, exact asa cum ticalos este acela care fiind inaintea unui stapanitor pamantesc isi intoarce fata de la el si vorbeste cu vrajmasii aceluia.

Gandurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu isi descopera tainele Sale omului ce este stapanit de ganduri necurate.

Fiindca gandurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creeaza si alte felurite anomalii trupesti: nelinistea, nesiguranta, precum si alte boli trupesti isi au cauza din ganduri. Lucrul acesta l-au constientizat chiar si medicii, fapt pentru care dau porunca sa nu ne gandim la diferite lucruri si sa nu ne suparam.

Un gand il poate face pe om sa nu doarma toata noaptea. De aceea spunem ca gandurile il tulbura pe om si chiar ii distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gandul si ma tulbura".

Acestea, pe scurt, sunt consecintele gandurilor viclene. Trebuie insa sa vedem si modalitatile de infruntare a acestor ganduri, care vin mai ales de la diavolul.

13. Infruntarea gandurilor.

Cum se poate elibera cineva de ganduri? Sfintii Parinti ai Bisericii noastre ne-au aratat diferite moduri de infruntare a gandurilor.

Sfantul loan Gura de Aur ne sfatuieste sa nu le exprimam, ci sa le inecam in tacere. Deoarece si fiarele si taratoarele atunci cand cad in vreo groapa, daca afla vreo iesire inspre sus, urca si, de obicei, devin mai salbatice. Dar daca raman mereu inchise inlauntru, usor se pierd si dispar.

La fel se intampla si cu gandurile spurcate. Daca afla vreo iesire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacara launtrica. Iar daca sunt inchise cu tacerea, slabesc, se topesc ca de foame si dispar repede.

a. Primul mod de infruntare este cugetarea: "Cum sa fac acest mare rau si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu?" (Fac. 39, 9). Atunci cand ne tulbura vreun oarecare gand necuviincios, sa ne gandim ca nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici si mai lipsite de importanta.

Cercetarea legii lui Dumnezeu si cugetarea la cele pe care le-a facut Dumnezeu pentru noi precum si la bunurile viitoare, micsoreaza gandurile viclene si le face sa nu afle loc inlauntrul nostru.

b. Spovedirea lor. Precum sarpele, atunci cand iese din culcusul lui, alearga sa se ascunda, asa si gandurile viclene, prin spovedanie, pleaca de la om. Trebuie sa stim ca nimic nu pricinuieste atata bucurie diavolilor, ca tainuirea gandurilor.

c. Smerirea sufletului si osteneala trupeasca in tot timpul, locul si lucrul, ajuta pe om ca sa nu aiba ganduri necurate.

d. "Ingrijeste-te sa te eliberezi de patimi si indata vei alunga gandurile de la mintea ta", subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Adica, pentru a se elibera cineva de desfranare, trebuie sa se osteneasca trupeste si sa posteasca; ca sa elibereze de manie si mahnire, trebuie sa dispretuiasca slava si necinstea; ca sa se elibereze de tinerea de minte a raului, trebuie sa se roage pentru cel ce l-a mahnit.

Nu putem impiedica gandurile sa nu vina, insa putem sa nu le primim. Daca nu putem impiedica ciorile sa zboare pe deasupra noastra, putem insa sa le impiedicam sa nu-si faca cuiburi pe capetele noastre.

Dar sa ascultam putin pe Sfantul Vasile cel Mare ce spune referitor la razboiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea sa le infruntam cu grija si veghe sporita, precum face atletul care evita loviturile luptatorilor prin precautie atenta si incovoierea trupului si sa incredintam sfarsitul razboiului si evitarea loviturilor rugaciunii si ajutorului de sus.

Si chiar daca vrajmasul cel viclean ne aduce imaginatiile lui cele viclene in timpul rugaciunii, sufletul nostru sa nu-si intrerupa rugaciunea si sa nu creada ca este responsabil de atacurile viclene ale vrajmasului, precum si de imaginatiile ciudatului facator de minuni. Dimpotriva, sa se gandeasca la faptul ca gandurile acestea se datoreaza obrazniciei descoperitorului rautatii, sa-si mareasca durata de ingenunchieri si sa-L roage pe Dumnezeu sa distruga zidul gandurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fara de impiedicare sa se apropie de Dumnezeu.

Iar daca influenta vatamatoare a gandului devine mai puternica din pricina obrazniciei vrajmasului, nu trebuie sa ne infricosam, nici sa ne lasam de nevointa la mijlocul ei, ci sa rabdam pana atunci cand Dumnezeu, vazand insistenta noastra, ne va lumina cu harul Sfantului Duh care pe vrajmas il pune pe fuga iar mintea noastra o umple de lumina, asa incat gandul nostru sa slaveasca pe Dumnezeu cu pace si bucurie netulburata".

In general Sfintii Parinti au trei moduri de infruntare a gandurilor necurate:

a. Rugaciunea

b. impotrivirea

c. Dispretuirea (defaimarea)

a. Rugaciunea

Este cu neputinta ca incepatorul sa alunge singur gandurile. Lucrul acesta este un semn al celor desavarsiti.



Rugaciunea mintii "Doamne lisuse Hristoase. Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul" este arma cea mai puternica, necesara celui ce vrea sa biruiasca gandurile. "Cu numele lui Iisus biciuieste pe vrajmasi, caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant" - ne spune Sfantul Ioan Scararul.

"Cugetarea in adancul inimii, continua si cu intelegere, cu sete si cu credinta a numelui Cel preadulce al lui Iisus adoarme toate gandurile cele rele si desteapta pe toate cele bune si duhovnicesti. Si de acolo, din inima, de unde mai inainte ieseau ganduri viclene, ucideri, desfranari (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies ganduri bune si cuvinte de intelepciune si de har".

b. Impotrivirea

Rugaciunea este pentru incepatori si neputinciosi. Iar cei care se pot lupta sa foloseasca impotrivirea, care obisnuieste sa astupe gura diavolilor. In felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari razboaie ce i le-a pus inainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu paine va trai omul", slava desarta prin "sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau", si iubirea de arginti prin "numai Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti" (Mt. 4, 10).
Sfintitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Cand diavolii iti aduc vreun gand de mandrie, atunci sa-ti aduci aminte de gandurile necuviincioase pe care ti le spuneau si smereste-te. Iar cand iti vor aduce ganduri necuviincioase sa-ti aduci aminte de acele ganduri de mandrie si sa le biruiesti in felul acesta, incat nici sa nu deznadajduiesti din pricina gandurilor necuviincioase, nici sa te mandresti din pricina celor bune".

Astfel cand un oarecare cuvios batran era luptat de ganduri de mandrie, isi spunea gandului sau: "Batrane, vezi-ti desfranarile tale", si razboiul inceta.

Exista cazuri cand cineva isi mobilizeaza toate puterile duhovnicesti, toate gandurile bune si totusi nu poate alunga un gand rau. Care este pricina? "Deoarece mai intai am primit sa judecam pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru si gandul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai inainte.

Uneori suntem fara minte, de aceea ne stapanesc gandurile.

Insa de cele mai multe ori nu avem puterea sa ne luptam impotriva gandurilor, deoarece cedam atacurilor lor, primim astfel de rani duhovnicesti care nu se vindeca nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp.

De aceea e mai bine sa scape cineva prin puterea rugaciunii si a lacrimilor, deoarece:

- sufletul nu are intotdeauna aceeasi putere, in al doilea rand

- diavolul are experienta multor mii de ani, in timp ce a noastra este foarte limitata si, incercand sa ne impotrivim, vom fugi biruiti si raniti, caci mintea noastra iarasi se intineaza cu imaginatia necuviincioasa

- alunga mandria si arata smerenie cel ce scapa la Dumnezeu in ceasul razboiului gandurilor si se marturiseste pe sine nevrednic, smerit si neputincios in a se lupta, si numai pe fisus Hristos tare si puternic in razboi, deoarece El ne-a spus: "indrazniti, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33), adica patimile, gandurile si pe diavolul.

c. Dispretuirea (defaimarea)

Daca ne ocupam cu gandurile ce ni le aduce vrajmasul, niciodata nu vom putea face vreun bine, caci va fi razboit de acela.

Dispretuirea, si faptul de a nu se ocupa cineva cu gandurile vrajmasului este arma cea mai puternica si ea constituie lovitura cea mai tare data diavolului. Trebuie sa consideram gandurile lui ca ganganiile, ca latraturile cateilor, ca niste tantari si in cel mai rau caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece:

- credem in puterea marelui nostru Conducator Iisus Hristos

- credem ca dupa Crucea si moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere impotriva noastra, ci este slab si neputincios dupa cele scrise: "Vrajmasului i-au lipsit sabiile pana in sfarsit" (Ps. 9, 6).

Mai mare biruinta impotriva diavolilor si rusinare a lor nu exista ca dispretuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este inarmat cu harul lui Dumnezeu si ramane neatins de ganduri si diavoli.

Acestea sunt cele trei moduri de infruntare a gandurilor ce vin mai ales de la diavolul.

In completare am putea spune ca pomenirea mortii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gandurilor. Ea nepricinuieste dureri de inima pentru pacatele noastre si ne pazeste mintea de ganduri. Cel ce socoteste ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vietii sale, va limita intr-un grad foarte mare gandurile necuviincioase.

Stai la masa si mananci? Sa ai pomenirea mortii, ca sa nu te ispiteasca lacomia pantecelui.

Noi insine sa zugravim in mintea noastra imaginea mormintelor ca sa stergem de la noi nesimtirea ce ne stapaneste.

Staretul Siluan, ultimul sfant oficial al Sfantului Munte, spunea: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui". In modul acesta nici un gand nu se va incuiba inlauntrul nostru.

Ce mod trebuie sa folosim noi ca sa scapam "de mucenicia cea indelungata si mult chinuitoare", asa cum caracterizeaza Sfantul Teodor Studitul lupta cu gandurile?

Sa urmam tactica Sfantului Ioan Colov, care a incercat toate modalitatile.

Acest mare nevoitor al duhului ne sfatuieste urmatoarele: "Asemenea sunt unui om care sade sub un copac mare si vede multe fiare si taratoare venind spre dansul. Si cand nu va putea sa stea impotriva lor, alearga sus in copac si scapa. Asa si eu stau in chilia mea si vad cugetele cele viclene venind impotriva mea. Atunci ma urc in copacul vietii, la Dumnezeul meu, prin rugaciune, si ma izbavesc de vrajmasul".

***

Acest articol nu constituie un studiu amanuntit privitor la subiectul cel atat de important al gandurilor, ci este o predica ce s-a tinut cu catva timp mai inainte. Daca din aceasta lucrare mica se va folosi cineva, sa se roage si pentru cei care s-au ostenit intru alcatuirea ei.

ierom. Benedict Aghioritul

Arhivă blog

Lista mea de bloguri

Etichete

“Hristos a inviat 1 MARTIE 10 MINUNI ALE LUMII...DESPRE CARE NU STIAI 10 sfaturi pentru barbati 100 POVETE ORTODOXE 42 DE SFATURI PENTRU 100 DE ANI ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESC ACATIST DE POCĂINŢĂ (folositor pentru pruncii avortaţi ACATISTE ACATISTUL SF. PROOROC DAVID Adormirea Maicii Domnului AICI GASESTI CANTARI DUHOVNICESTI-LITURGICE AICI GASESTI INTREBARI SI RASPUNSURI AICI GASESTI SFATURI PENTRU SPOVEDANIE AICI GASESTI VIETILE SFINTILOR AICI UN PROGRAM ORTODOX-24 ORE ORTODOXE ALFABETUL... CREŞTINULUI ORTODOX APA SFINTITA Articole Apopei Roxana AU NEVOIE DE AJUTOR Biblia - Cartea vieţii Biblia cea adevărată Biciul lui Dumnezeu Binecuvantare Binecuvântarea părintilor asupra copiilor BISERICI BISERICI TIMISOARA BOBOTEAZA Buna Vestire CANONUL ŞI PRAVILA Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele preotilor Cartea cu cele douăsprezece vineri... Casa sufletului CĂRTI Căsătoria creştinelor ortodoxe cu musulmani - Capcană periculoasă Când trebuie să mergem la Sfânta Biserică? Ce se intampla cu oamenii care mor nespovediti ? CELE 10 PORUNCI CELE SAPTE PĂCATE DE MOARTE Cele trei cete diavolesti CICLUL MENSTRUAL ȘI SLUJBELE BISERICEȘTI CITATE DE INTELEPCIUNE CITATE DIN SFANTA EVANGHELIE Completare la cateheza „O mamă creştin ortodoxă“ Completare la cateheza despre Lumânare COMPORTAREA IN BISERICA Copii si Capcanele iadului CREDINŢA CEA ADEVǍRATǍ CREZUL CRUCEA – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni Crucea Sfantului Andrei CUGETARI SI CITATE ORTODOXE Cum inseala diavolul pe om Cum ne imbracam cand mergem la biserica... CUM SA NE RUGAM CUM SE FACE UN POMELNIC Cum se vede Dumnezeu Cum trebuie sa ne închinăm în biserică CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DESPRE SFANTA TRADITIE CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE P Ă C A T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M Cuvânt către creştinii ortodocşi – Spovedania unui monah din Muntele Athos CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE C U L T U L A D V E N T I S T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE CULTUL BAPTIST Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Diferenţele dintre ortodocşi şi catolici CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE POMENILE SI RUGĂ CIUNILE PENTRU CEI ADORMIŢI CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE Cuvânt către creştinii ortodocşi despre ZICERI şi contra ZICERI Cuvînt către crestinii Ortodocsi De ce avem pagube în gospodărie? De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ? De ce nu avem bănci în biserică ? DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ DESPRE CREAŢIONISM ŞI EVOLUŢIONISM DESPRE PĂCATUL BETIEI DESPRE V E Ş N I C I E Despre cinstirea sfintelor moaște DESPRE P R O S T I T U Ţ I E Despre prietenie Despre Rugaciunea - Tatal nostru DESPRE A C U P U N C T U R A DESPRE ACTELE CU CIP DESPRE ARTA SI RELIGIE DESPRE ASCULTARE DESPRE ATEISM DESPRE AVORT DESPRE BETIE Despre blândete Despre Blesteme DESPRE BOALA DESPRE BOALĂ SI SUFERINTĂ Despre bunătate DESPRE C R E D I N Ţ Ă DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR Despre credinta DESPRE CRUCE CANDELE..ICOANE Despre Denii Despre depresie DESPRE DESFRANARE DESPRE DISCOTECĂ Despre droguri Despre Duhul Sfant DESPRE EGOISM DESPRE EUTANASIE Despre Evolutionism Despre farmece si vrăji DESPRE FĂTĂRNICIE DESPRE FEMEIA CRESTINA DESPRE FERICIRE Despre frică Despre fumat DESPRE GANDURI SI INFRUNTAREA LOR Despre Halloween Despre horoscop . DESPRE INCINERARE DESPRE INGERUL PAZITOR DESPRE INVIDIE SI URA Despre Ispită DESPRE IUBIRE Despre iubirea de aproapele DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU DESPRE LACRIMI DESPRE LUMANARI DESPRE MAICA DOMNULUI Despre mama creştin-ortodoxă DESPRE MANDRIE DESPRE MANIE DESPRE MANTUIRE Despre masturbare DESPRE METANII DESPRE MINCIUNA DESPRE MOARTE DESPRE NĂDEJDE Despre O.Z.N.-uri DESPRE OMUL FRUMOS..DAN PURIC Despre Ortodoxie DESPRE P O C Ă I N Ţ Ă DESPRE PACAT DESPRE PARASTASE DESPRE PATIMILE OMULUI Despre păcat DESPRE PLANSURI DESPRE POCAINTA Despre pocăinţă DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE DESPRE POMELNIC ŞI ACATIST DESPRE POST DESPRE PREOTUL DUHOVNIC Despre Psaltire Despre puterea Sfintei Cruci Despre Răbdare Despre rugăciune DESPRE SARINDARE DESPRE SECTARI DESPRE SFANTA ANAFORĂ DESPRE SFANTA LITURGHIE DESPRE SFANTA TREIME Despre Sfânta Împărtășanie Despre sfintele Pasti DESPRE SFINTENIE SI FARMECE DESPRE SFINTI DESPRE SLAVA DESARTA Despre smerenie DESPRE SUFLET DESPRE TAINA MIRUNGERII DESPRE TALISMAN DESPRE TAMAIE DESPRE VALENTINE’S DAY Despre Vâsc DESPRE VEDENII SI DIAVOLI Despre Vesnicie Despre Virtute Despre vise DESPRE VRAJI DESPRE YOGA ŞI REÎNCARNARE DIN INVATATURILE PARINTELUI IACOB IONESCU Din sfaturile Maicii Siluana Vlad DIN SFATURILE PARINTELUI IOAN DIVERSE Dovada de la IERUSALIM pe care CRESTINISMUL o astepta de 2000 de ani! DRUMUL SUFLETULUI DUPA MOARTE DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR (Luca 17: 14) Duminica dinaintea inaltarii sfintei cruci Duminica Samaricencei Duminica Sfintei Cruci Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul? DUMNEZEU ŞI OMUL FALSII STAPANI FAMILIA FEMEIA CANANEIANCA FERICIRILE FLORIILE FLORILE LA ICOANE GANDURI PENTRU ZILELE CE VIN Grija fata de suflet(Sfantul Ioan Gura de Aur) HRANA PENTRU SUFLET HRISTOS VINE ATUNCI CAND îI SEMENI! ICOANE FACATOARE DE MINUNI Ieromonahul Savatie Baştovoi Inaltarea Domnului Inăltarea Domnului INĂLTAREA SFINTEI CRUCI INCINERARE SAU INHUMARE Intampinarea Domnului INTERVIURI INTERZIS...FEMEILOR ! Intrarea în Biserică a Maicii Domnului INVATATURI CRESTINE INVATATURI CRESTINE SPUSE DE SFINTII PARINTI INVĂTĂTURĂ DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXĂ Ioan Monahul ISTORIOARE DUHOVNICESTI iu Iubim câinele şi uităm pe Dumnezeu??? Izvorul Tămăduirii ÎN FIECARE DUMINICĂ SĂ MERGEM LA SFÂNTA BISERICĂ Înălţarea Domnului Îndemnurile Maicii Pelagheia din Reazan Întrebări şi răspunsuri din credinţa creştin ortodoxă şi din Noul Testament ÎNVĂTĂTURI CORECTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI GREŞITE DESPRE SĂRBĂTORI ÎNVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU Învăţătură despre icoana Sfintei Treimi Învăţături patristice La ce foloseşte rugăciunea neîncetată? LITURGHIA CATEHUMENILOR Maica Gavrilia Papaiannis MANASTIRI Maxime si cugetari crestine Mândria spirituală MESAJE DIN APOCALIPSA Miercurea Patimilor MILĂ SI MILOSTENIE MILOSTENIE MINUNEA DE LA SFANTUL MORMANT Minunea Taborică MINUNI MINUNI CU IISUS HRISTOS MINUNI DIN ZILELE NOASTRE MIR DE NARD AUTENTIC IN ROMANIA Motive şi simboluri: Ciocanul MUZICA ORTODOXA Nașterea Domnului (Crăciunul) NEINTELEGERILE VIETII...DRUMUL SPRE SINUCIDERE O ISTORIOARA CU O VEDENIE FALSA OAMENI CU CARE NE MANDRIM OBICEIURI DE SFINTELE PASTE ORTODOX PACAT SAU NU? PARACLISUL MAICII DOMNULUI PARASTASELE SI FOLOSUL LOR PARINTELE ARHIMANDRIT JUSTIN PARVU PARINTELE IOSIF TRIPA PARINTELE IUSTIN PARVU Parintele Proclu PAROHIA VIILE TIMISOARA PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC ŞI PROCLU NICĂU DESPRE JUDECAREA PREOŢILOR Părintele Calistrat păzitorul vieţii Pedeapsa Pelerinaj Dobrogea 2018 Pelerinaj Israel 2017 Pentru cei ce nu pot avea copii Pentru scaparea de demoni Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul Peştera celor veşnic osândiţi PILDA PILDE PILDE CRESTINE Pilde pentru suflet POEZII Poezii - preot Ioan POEZII CU CAMELIA CRISTEA Poezii cu Eliana Popa Poezii cu Maria Pintecan POEZII CU MOS CRACIUN Poezii cu Preot Ion Predescu Poezii Daniela Poezii de Maria Luca Poezii de Ciabrun Marusia Poezii de COSTEL URSU Poezii de Daniela Florentina Luncan Poezii de Horatiu Stoica Poezii de Mihaela Stoica - Cucoanes Poezii de Preot Sorin Croitoru Poezii de Sf. Ioan Iacob Hozevitul Poezii Horatiu Stoica Poezii pentru Dumnezeu POGORAREA SFANTULUI DUH Poiezii de Traian Dorz POIEZIOARE POMENI SI SARINDARE Pomenirea celor 40 000 de mucenici POMENIREA MORTILOR Povara Crucii POVESTIRI DIN PATERIC POVESTITE DE SFINTI PREOT GEORGE ISTODOR Preot Ilarion Argatu PREOT IOAN PREOTUL DUHOVNIC PREVIZIUNI ALE SFINTILOR PROFETII Prohodul Adormirii Maicii Domnului PROOROCUL MOISE PSALMI. PSIHOLOGIE CRESTINA PUTEREA SFINTEI CRUCI PUTEREA CUVANTULUI PUTEREA RUGACIUNII Răspuns înţelept RUGA LA CEAS DE SEARA : Rugaciune pentru dobandirea de prunci Rugaciune pentru izbavire de boala Rugaciune pentru pogorarea Sfantului Duh RUGACIUNEA DE MULTUMIRE RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE. Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca RUGACIUNI RUGACIUNI LA INTRAREA IN BISERICA Rugăciune Rugăciune pentru bolnavi Rugăciune pentru toti binefăcători si miluitori mei Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama Rugăciunea către Sfântul înger Rugăciunea minții RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON Rugăciuni către domnul nostru Iisus Hristos Rusaliile SAITURI IMPORTANTE Sãptãmâna Patimilor SARBATORI SATANISMUL ÎN MUZICA ROCK Să nu-i mai judecăm pe preoţi!!! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate Săptămâna Patimilor Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august) Sclavia modernă SCURTE REGULI PENTRU O VIAŢĂ CUCERNICĂ LA UN CREŞTIN ORTODOX Secta Desancăi Nicolai din Arad SF DIMITRIE sfa Sfantii Petru si Pavel Sfantul Antim Ivireanu Sfantul Antonie Cel Mare SFANTUL MASLU Sfantul Nicolae Sfantul Spiridon Sfantul Teodor Sfantul Valentin SFANTUL VASILE CEL MARE Sfaturi de la Preot Ioan Clopotel SFATURI CATRE CRESTINII ORTODOCSI SFATURI DE LA PARINTELE IOAN Sfaturi de la Preot Ioan SFATURI DESPRE IERTARE SFATURI DUHOVNICESTI Sfaturi duhovniceşti SFATURI ORTODOXE SFATURI PENTRU PARINTI SFATURILE LUI VALERIU POPA Sfântul Gheorghe Sfântul Nectarie Sfinte sărbători Sfintele Paste. SFINTELE TAINE SFINTI Sfintirea uleiului SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI DIN SEVASTIA. SPUSE DE PARINTELE STANILOAIE SPUSE DE SFINTII PARINTI Statornicia în credinţă STATUS DESPRE VIATA Sufletul copilului : sincer şi curat....! SUPERSTITII TAINA NUNTII Taina Sfântului Botez TAINA SFINTEI SPOVEDANII TRADITII TROITA comoară a culturii arhaice româneşti Un preot la "Filmul blestemat" 20 mai 2006 Urare de Anul Nou URCUŞUL DUHOVNICESC .Arhimandritul Teofil Paraian Versuri de Horațiu Stoica VESTIMENTAȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ VIATA DUPA MOARTE VINDECARI HARICE BOALA SI MOARTEA Zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI DE CĂTRE SFÂNTA ANA

Translate

BIBLIA ORTODOXĂ

PENTRU VIZITATORI


PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

Postare prezentată

DACĂ DORITI SĂ CONTACTATI ADMINISTRATORUL BLOGULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE... DESPRE MINE balulescu_iliana@yahoo....

Powered By Blogger

Blog de Colaje Ortodoxe

Blog de icoane Ortodoxe...

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Biserica - Casa lui Dumnezeu

BLOG CRESTIN ORTODOX

Blog Maica Domnului

MAICA SILUANA VA RASPUNDE

Ce trebuie sa stie un crestin

Blog Crestin Ortodox

Blog Crestin Ortodox
clik pe poză

PSALMII

Lectură potrivită in vreme de post: psalmii

Powered By Blogger

Totalul afișărilor de pagină