BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
NECAZURI
ŞI SUFERINŢĂ
„Omul
născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri
Iubiţi credincioşi,
Când spunem că cineva are un necaz ne gândim la o neplăcere,
mâhnire, strâmtorare,
impas. Necazuri au atât cei credincioşi
sau
virtuoşi, cât şi cei răi şi nedrepţi. „Căci necazuri au
amândoi: atât cel
ce săvârşeşte virtutea, pentru osteneala şi
durerea împreunată cu ea,
cât şi cel ce iubeşte
lumea, pentru nedobândirea statornică a
celor
materiale.
Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare, iar cel de-al
doilea
necazuri stricătoare şi pierzătoare“ (Filocalia
2: 207).
Adesea necazurile
sunt o urmare a păcatelor: „Necaz
şi
strâmtorare
peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, dar
cinste
şi pace oricui face binele“ (Romani 2:9-10). „Şi nu numai atât,
ci ne
lăudăm şi în suferinţe, ştiind bine că suferinţa aduce răbdare, şi
răbdarea încercare, şi
încercarea nădejde. Iar nădejdea nu
ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat
în inimile
noastre,
prin Duhul Sfânt, Cel dăruit
nouă“ (Romani 5:3-4-5).
Însă de cele mai multe ori, necazurile vin din partea altora: „Feriţivă
de
oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor
şi în sinagogile lor
vă vor bate cu biciul. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar
cel
care va răbda până la sfârşit, acela se va
mântui“ (Matei 10:17-
22).
Mântuitorul nu a avut păcat,
dar a pătimit multe necazuri şi
suferinţe. De aceea El îi îndeamnă pe
toţi cei ce-L vor urma: „În lume
necazuri
veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33).
El i-a prevenit că vor fi prigoniţi
pentru numele Lui: „Fericiţi cei
prigoniţi pentru dreptate, că a lor
este împărăţia cerurilor“ (Matei
5:10).
Ce
spun Sfinţii Părinţi despre necazuri?
► „Răbdarea necazurilor e
semnul cunoştinţei adevărate; la fel
şi
neînvinovăţirea oamenilor pentru
nenorocirile proprii“ (Sfântul
Marcu
Ascetul).
► „Cel ce socoteşte
necazurile venite din afară ca
aduse de
dreptatea
lui Dumnezeu, acela, căutând
pe Domnul, a aflat deodată
cu
dreptatea Lui şi cunoştinţa“ (Sfântul
Marcu Ascetul).
► „În durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care
atrage
la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de chinurile
veşnice“ (Sfântul Marcu Ascetul).
► „Omul care rabdă necazurie
cu inima bună şi cu mulţumire
va
lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea
mâniei,
a limbii, a pântecelui şi a
plăcerilor este de cel mai mare
ajutor
sufletesc“ (Sfântul Antonie cel Mare).
► „Mustrarea este doctorie a iubirii dumnezeieşti faţă de
oameni“
(Clement Alexandrinul).
► „Cel ce se împotriveşte
necazurilor, se războieşte fără să ştie
cu
porunca lui Dumnezeu“ (Sfântul Marcu Ascetul).
► „Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu, doar în
măsura în care încape şi răbdarea necazurilor“ (Stareţ Alexandru,
Schitul
Ghetsimani).
► „Viaţa fiecărui credincios este plină de
lupte. Suferinţa este
cea
care aduce liniştea, că viaţa este stadionul şi că, întocmai ca pe
stadion,
se dau lupte grele, dar că la
sfârşit vin şi trofeele. Cei ce
hulesc
când au necazuri şi suferinţe, îndură şi necazurile şi
suferinţele şi pierd şi trofeul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
► „Nu există mărire fără pătimire, iar dragostea
adevărată este
pusă la încercare prin potrivniciile vieţii. Nu vei ajunge vreodată la
virtute
fără a suferi. Mergi aşadar cu nădejde pe drumul
anevoios
al
durerii“ (Sfântul Macarie).
► „Drumul către Dumnezeu este
purtarea neţncetată a crucii.
Nimeni
nu a mers la ceruri cu uşurătate“ (Sfântul Isaac Sirul).
► „Cine nu suferă de
bunăvoie pentru curăţirea
sa, va fi silit să
îndure
suferinţa aici sau în iad“ (Călugărul Mitrofan
Hilandarinul).
Crucea
este singura cale care duce la cer
În vremea când
Sfântul prooroc Ilie fugea de la faţa
lui Ahab, s-a
oprit în pustie şi s-a culcat la umbra unui pomişor.
Era atât de amărât,
încât dorea ca somnul
ce-l cuprindea să fie totuna cu
moartea. Atunci a
venit la el un înger, care, arătându-i
o pâine şi un ulcior cu apă,
i-a zis: „Scoală-te şi
mănâncă, deoarece drumul ce-l
ai de făcut, este
încă lung“ (3 Regi 19:7). Proorocul s-a sculat, a
mâncat şi a băut, iar cu puterea câştigată în chip
minunat, a mers 40 de
zile şi 40 de nopţi. Şi noi avem
amărăciuni, supărări şi îngrijorări asemenea Sfântului
Ilie. De aceea, să ne întărim mâncând pâinea cea
cerească a Cuvântului
lui Dumnezeu, să bem apa cea răcoritoare
a credinţei şi să ne împărtăşim
cu Sfintele Taine.
Necazurile sunt crucile pe care ni le dă Domnul.
Crucea este singura
cale care duce la cer. În cruce este mântuirea, în
cruce este viaţa, în cruce este biruinţa
împotriva vrăjmaşilor, în cruce
este izvorul desfătărilor cereşti, săvârşirea smereniei.
Necazurile
Există o părăsire pedagogică pentru
noi din partea lui Dumnezeu.
„Şi a fost Dumnezeu scăpare
săracului, ajutor la vreme potrivită în
necazuri“
(Psalm 9:9). Această părăsire pedagogică cuprinde
şi
necazurile externe şi anumite descurajări lăuntrice. Şi aceasta se întâmplă
după ce cineva a obţinut
succese prin diferite înfrânări şi virtuţi şi apoi
este expus slavei deşarte şi mândriei.
De aceea a îngăduit Dumnezeu să vină peste om necazuri, ca să-l
tămăduiască şi de aceste patimi apărute
într-o formă nouă. După ce au
dispărut copacii patimilor, Dumnezeu vrea să extirpe şi rădăcinile lor.
Tocmai acum omul trăieşte sentimentul de
descurajare şi de plictiseală,
sentimentul unui gol şi al unei aridităţi
înspăimântătoare = fumul
mândriei.
Sfinţii Marcu Ascetul şi Isaac Sirul ne spun că Dumnezeu
prin necazuri ne
atrage de la păcate. Apoi necazurile urmează de multe
ori păcatelor, chiar dacă le-am
mărturisit. Prin necazuri se restabileşte
firea căzută şi se întăreşte din nou. Necazurile vin
spre probare, pentru
întărirea firii şi pentru ferirea de greşeli viitoare. Ne pot veni chiar atunci
când n-am păcătuit noi, adică ne vin pentru păcatele
altora. Aşa cum
medicul este un binefăcător, deşi provoacă dureri trupului, tot
aşa şi
Dumnezeu este bun
pentru că prin necazuri şi
suferinţe parţiale,
administrează credincioşilor mântuirea. După cum nu reproşăm nimic
medicului, cu atât
mai mult nu se cuvine să reproşăm ceva lui
Dumnezeu: „Toate
să le faceţi fără de cârteală şi fără de îndoială“
(Filipeni
2:14).
Rostul
necazurilor
● Prin necazuri ne atrage Dumnezeu de la păcate.
● Răbdarea lor este semn
de putere şi înţelepciune.
● Necazurile ne vin, chiar când n-am păcătuit noi, pentru
păcatele altora.
● Necazurile urmează păcatelor, chiar dacă le-am
mărturisit,
pentru
restabilirea firii căzute.
● Dumnezeu îngăduie
să vină asupra
noastră necazurile, pentru
probarea
credinţei noastre sau pentru ferirea de greşeli viitoare.
Stihuri
din psalmi despre necaz şi
ajutor
► „Dă-ne nouă ajutor, ca să ne
scoţi din necaz, că deşartă este
izbăvirea de la om“ (Psalm 59:12).
► „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi
ajuţi mie grăbeşte-te!“ (Psalm 69:1).
► „Ajutorul meu şi izbăvitorul meu eşti
Tu, Doamne nu zăbovi“
(Psalm
69:7).
► „Spre Tine, Doamne am nădăjduit, să nu
fiu ruşinat în veac“
(Psalm
70:1).
► „Ajutorul meu de la Domnul cel ce a făcut cerul şi pământul“
(Psalm120:2).
► „Întâmpinatu-m-au ei în ziua necazului meu, dar Domnul a
fost
întărirea mea“ (Psalm
17:21).
► „Auză-te Domnul în ziua
necazului, scutească-te
numele
Dumnezeului
lui Iacob“ (Psalm).
► „Vezi, pentru că Tu
priveşti la necazuri şi la durere ca să le
iei
în
mâinile Tale; căci în Tine se încrede
săracul, iar orfanului Tu i-ai
fost
ajutor“ (Psalm 9:34).
► „Dă-ne nouă ajutor, ca să ne
scoţi din necaz, că deşartă este
izbăvirea de la om. Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne
necăjesc pe noi“ (Psalm 59:12-13).
Suferinţa în concepţia
filosofilor
Cei mai mulţi dintre filosofi susţin că originea reală a răului constă
în libertatea voinţei. Unii filosofi au acceptat suferinţa, alţii au negat-o,
unii au fugit de
suferinţă, unii au combătut-o,
iar alţii au preamărit-o.
Euripide
spune: „Nimeni nu se poate sustrage suferinţei, dar
înţelept este cel care o poartă cu
blândeţe“.
Sofocle
zice: „Nu există viaţă fără jale, dar fericit este
acela care
o
încearcă mai puţin“.
Socrate
ne îndeamnă: „Mai
bine este să suferi nedreptatea
decât
a o
face“.
Schopenhauer
spune: „Lumea e rea în sine, iar binele este
numai
ceva
părut“. Schopenhauer a făcut
din suferinţă problema centrală a
filosofiei sale.
Realitatea
suferinţei
Suferinţele şi necazurile în această lume sunt realităţi şi adevăruri de
necontestat. Ele au
apărut odată cu păcatul în lume. Înainte de a cădea
în
păcat, primii oameni nu cunoşteau
ce este suferinţa şi necazul, duceau o
viaţă fericită. Odată cu păcatul, în viaţa oamenilor au pătruns:
bolile,
grijile, necazurile,
ura, pasiunile, suferinţa, şi moartea. Păcatul
nu
distruge
ordinea naturală, exterioară, ci numai ordinea din om.
Tăgăduind această ordine pe care n-o poţi
distruge nici n-o poţi schimba,
te loveşti de ea şi de aici suferinţă. Aşa cum există în lume, suferinţa
are
un dublu aspect:
suferinţă trupească şi suferinţă sufletească. Unii susţin
că suferinţa trupească este un nimic în comparaţie
cu cea sufletească.
Într-adevăr, mai mari sunt durerile sufleteşti,
căci ele cuprind şi
rod
întreaga fiinţă a omului asemenea viermelui de la rădăcina plantelor.
Suferinţa este o mare taină,
deoarece ea ajută omul să nu se sufoce în
cotidian.
Originea
suferinţei
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, răul îşi are originea în om şi
anume
în voinţa liberă a omului, căci omul a fost creat de Dumnezeu bun. Odată
cu căderea sa, răul şi-a făcut apariţia în lume. Voinţa
liberă a omului a
slăbit prin păcat. Dumnezeu n-a voit răul, dar l-a permis ca o consecinţă
a libertăţii: Iată, Eu
astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi
răul (Deuteronom 30:15). Dumnezeu
a creat totul bun: „Şi a privit
Dumnezeu
toate câte a făcut şi iată TOATE ERAU FOARTE BUNE
(Facerea
1:31)“. Dumnezeu este autorul fiinţei şi al existenţei, şi ca
atare, El nu poate fi
şi autorul nefiinţei şi al neexistenţei,
nu poate fi şi
autorul binelui şi al răului.
Sfântul
Vasile cel Mare spune: „Nu este permis să se spună că
răul îşi are originea în
Dumnezeu, căci viaţa nu naşte moartea, nici
întunericul
nu este principiul luminii, nici boala nu este cauza
sănătăţii“.
Fericitul
Augustin spune că „originea tuturor
relelor stă în
voinţa liberă a omului şi nu în Dumnezeu, cum susţin
unii gânditori
şi
filosofi, neputându-şi explica de unde vin
asupra omului atâtea
necazuri
şi suferinţe“. Au
fost unii care au susţinut că răul este
substanţă, socotind că îşi are originea în materia veşnică, dar Sfântul
Vasile
cel Mare spune: „Răul nu
este o esenţă vie şi însufleţită, ci o
dispoziţie în suflet, opusă virtuţii, dispoziţie născută în cei uşuratici
din
cauza căderilor“. Alţii au atribuit răul
din lume diavolilor şi
îngerilor lui.
Dionise
Areopagitul spune aşa: „Răul nu-şi are originea în
îngerii
răi pentru că şi ei
au fost buni, dar apoi au căzut.
Ei îşi au
existenţa de la bine, cu toate că ei
produc în lume necazuri şi
suferinţe oamenilor“.
Maica
Durerilor
Viaţa Maicii Domnului pe pământ
a fost un lanţ nesfârşit de
dureroase întâmplări. Cunoscând unele din acestea, pe bună dreptate o
putem numi şi Maica Durerilor. Dintre marile şi
multele ei suferinţe vom aminti şapte,
aşa cum sunt
simbolizate în icoana
alăturată, prin cele şapte săbii
care au străbătut sufletul Maicii
Domnului, dar
vom aminti şi cele şapte mângâieri care le-au
urmat.
1. Cea
dintâi durere a Maicii Domnului a fost
momentul în care a
trebuit să părăsească templul
unde stătuse timp de 11 ani şi
unde ar fi voit să-şi
petreacă toată viaţa în slujirea lui Dumnezeu.
Durerea a fost şi mai mare când a văzut că, de ochii lumii, trebuie să
încheie logodnă cu Dreptul Iosif. Dar a primit-o, căci
astfel a împlinit
voia lui Dumnezeu,
renunţând la voia sa.
● Prima mângâiere: În timp ce Maica Domnului avea mâhnire în
suflet, fiind afundată în sfinte rugăciuni,
Sfântul Arhanghel Gavriil i se
arată şi-i zice: „Bucură-te, cea plină de
dar...“ adică îi spune să nu fie
tristă, căci Domnul era cu ea. El hotărâse începutul mântuirii lumii. I-a
vestit că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu.
Gândind cum ar putea să nască
fără de bărbat, Sfântul Arhanghel Gavriil o linişteşte spunându-i că
Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt va lucra naşterea.
2. A
doua durere a avut-o când a văzut
nedumerirea lui Iosif. Erau
atât de străini de astfel de vorbe, încât Iosif nu ştia nimic despre vestea
îngerului, iar
Fecioara Maria, logodnica sa, nu-i destăinuie
nimic. Ea
pleacă la rudenia sa, Elisabeta, căreia
îi destăinuie taina sa. Iosif,
neînţelegând şi necunoscând taina ce se
petrece, crede că Fecioara Maria
a alunecat în păcatul înşelător cu vreun bărbat.
Dar îngerul, în lipsa
Fecioarei Maria, îi
spulberă toate temerile omeneşti şi toate îndoielile.
● A doua mângâiere a fost când Maica Domnului a văzut
schimbarea lui Iosif,
a văzut că e plin de bucurie faţă de ea, că este gata
să pună bătrâneţele sale în slujba iubirii
pentru Maică şi Fiu, ca urmare a
liniştirii lui de către
înger.
3. Urmează a treia durere, cea din noaptea naşterii
- când Maica
Domnului căuta adăpost la Betleem, dar este
respinsă de toţi. Durerea
devine şi mai mare când vede că nu
are altă soluţie decât a naşte pe Fiul
lui Dumnezeu în
staulul de vite, în frig şi cu toate celelalte
neajunsuri.
● A treia mângâiere a fost atunci când L-a născut pe Iisus Hristos.
Îngerii au venit să cânte şi Peştera cer s-a făcut.
Odată cu venirea
îngerilor, vederea
lor i-a umplut pe toţi de lumină şi căldură. A urmat
venirea păstorilor, apoi a magilor care i-au adus aur ca
unui împărat,
smirnă ca unui arhiereu şi tămâie ca unui prooroc.
4. A
patra durere a fost proorocia bătrânului
Simeon. Maica
Domnului cunoştea din Scripturi ce va suferi Mesia, dar acum i se spune
prin viu grai: „Şi prin sufletul tău va
trece sabie“ (Luca 2:35). Câtă
îngrijorare şi durere nu vor fi produs în sufletul Maicii Domnului aceste
cuvinte! Nu le-a putut
uita niciodată. Le auzea în continuu, ori
de câte ori
Îl vedea pe Fiul Său fie liniştit, fie îngrijorat, ştiind că-L creşte pentru
marea suferinţă. Încă de atunci ea a simţit răceala sabiei pătrunsă în
pieptul ei.
● A patra mângâiere a fost la nunta din Cana Galileii, unde, la
intervenţia Maicii Domnului, Iisus face prima sa minune în faţa
poporului. Ea mai văzuse şi alte minuni făcute de Iisus, dar s-a bucurat,
fiindcă prin această minune Fiul ei a
salvat familia nuntaşilor de la
ruşine.
5. A
cincea durere a fost fuga în Egipt care i-a cauzat Maicii
Domnului multă suferinţă. Durerea aceasta a crescut
în sufletul ei
preacurat atunci când
a aflat de moartea celor 14.000 de prunci ucişi din
porunca regelui Irod şi când a văzut în duh atâtea mame
înnebunite de
durere, îmbolnăvite sau murind peste leagăne,
peste trupurile copiilor
tăiaţi în bucăţi sau peste mormintele copiilor.
● A cincea mângâiere a fost la Învierea Domnului. Mironosiţele,
dintre care n-a
lipsit Maica Domnului, au mers dis-de-dimineaţă,
când
răsare soarele, la mormânt. Prima care L-a văzut pe Iisus înviat a fost
Maica Domnului. Ea a
văzut şi moartea, dar şi învierea Lui. Sfinţii
evanghelişti nu au scris acest lucru din două motive:
pentru a o feri pe
Maica Domnului de ura
evreilor şi pentru că nu voiau să dea ca martor
pentru un eveniment aşa de important chiar pe Maica Lui, căci
atunci
mulţi ar fi zis: Maica poate zice despre Fiul ei orice. Ea a văzut pe Fiul ei
înviat în calitate de
Fiu ceresc. Lumina şi bucuria simţită i-au tămăduit
toate rănile provocate de tăioasa
sabie a răutăţii omeneşti.
6. A şasea durere a fost atunci când l-a pierdut pe Iisus în Ierusalim
la templu. Ce frică a avut timp de trei zile cât l-a căutat!
Câte gânduri nu
vor fi trecut prin
mintea ei: să-L fi furat oare cineva, să se fi rătăcit
printre străini, să fi ajuns rob, oare ce fel de
mamă era ea? Cum va
răspunde în faţa lui Dumnezeu, a cunoscuţilor şi a rudeniilor ei?
● A şasea mângâiere i-a fost
încreştinarea lumii. În mijlocul
Sfinţilor Apostoli se afla Maica Domnului. Bucurie mare a avut Maica
Domnului atunci când
a văzut că Iisus este căutat, iubit, crezut. Ce
bucurie a simţit atunci când a văzut,
în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, că
s-au botezat 3.000 de
suflete, iar puţin mai târziu încă 5.000!
7. A şaptea durere a fost cea mai adâncă şi
cea mai pătrunzătoare.
Deşi ştia din spusele Sfinţilor Apostoli că Domnul
îşi vestise tristul
sfârşit, totuşi ne întrebăm: ce a simţit Maica Domnului când a
aflat
vestea că Iisus a fost vândut de către
Iuda? Ce a simţit când L-au prins
ostaşii în Grădina Ghetsimani, când a văzut că Apostolii se despart
unii
de alţii şi dispar, pierzându-şi încrederea şi
credinţa în Învăţătorul lor?
Ce a simţit Prea Curata când a auzit strigătul
mulţimii: „Ia-L, Ia-L,
răstigneşte-L, răstigneşte-L“. Ce a
simţit văzându-L condamnat la
moarte, legat de
stâlp şi biciuit, punându-i-se cununa de spini pe cap şi
crucea pe umeri, sau
văzându-L cum a căzut
de 14 ori sub greutatea ei?
Urmează răstignirea, moartea şi îngroparea. Ce a simţit
Maica Domnului
în acea noapte la
picioarele crucii, cuvântul omenesc nu este în stare să
spună, deoarece cu cât o iubire este mai mare, cu atât durerea este mai
mare. Iar noi suntem
convinşi că nu a fost pe pământ o iubire aşa de
mare ca iubirea
Maicii Domnului faţă de Fiul ei, căci ştia din glasul
îngerului că El este şi Fiul Celui Prea Înalt.
● A şaptea mângâiere a fost
vestirea morţii ei. Ea nu a murit, ci a
adormit. Ea s-a
mistuit de dorul lui Iisus; de aceea adormirea ei a fost o
bucurie, pentru că mergea la Fiul ei iubit. Ea a fost ridicată cu trupul la
cer spre a fi alături de dumnezeiescul ei Fiu
Să luăm aminte la purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, căci aşa
cum
s-a întâmplat cu Maica Domnului, când după fiecare
durere
a primit de la Dumnezeu câte o mângâiere, aşa se
întâmplă în viaţă cu fiecare dintre noi;
după fiecare durere
trupească sau sufletească primim
şi o mângâiere, numai să avem
ochi
de văzut.
Este
drept?
De multe ori când
oamenii dau de necazuri şi suferinţe încep să
cârtească ca şi cum n-ar fi drept să vină peste ei toate
acestea. N-ar mai
spune că-i nedrept dacă ar şti ce-i păcatul, dacă ar privi peste umăr
înapoi
şi ar
vedea cât de mult au păcătuit în faţa lui Dumnezeu, „Pentru
că toţi
greşim în multe chipuri“ (Iacov 3:2), dacă ar cunoaşte cuvintele
dreptului Iov: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom
primi
oare şi pe cele rele?“ (Iov
1:10), căci: „Fericit
este omul pe care
Dumnezeu
îl mustră! Şi să nu dispreţuieşti certarea Celui
Atotputernic“
(Iov 5:17). Şi
atunci îi întrebăm pe aceşti oameni:
♦ Este drept că Dumnezeu a trimis la moarte pe cruce în chinuri
cumplite pe Fiul său cel nevinovat şi
neprihănit pentru a mântui gloatele de păcătoşi?
♦ Este drept ca Tatăl să-l ierte pe fiul cel rătăcit din parabola fiului
risipitor?
♦ Pilda lucrătorilor la vie, tocmiţi în
momente diferite şi primind
aceeaşi simbrie, este dreaptă?
♦ Este drept că femeia adulteră,
prinsă asupra faptului, scapă de
osândă?
♦ Este drept că Hristos vădeşte o statornică preferinţă şi îngăduinţă
pentru vameşi, desfrânate şi
alte feluri de păcătoşi?
♦ Este drept ca Hristos
să-şi ierte ucigaşii şi să ne ceară să-i iubim pe
vrăjmaşii noştri?
♦ Este drept atunci
când Dumnezeu pe ucigaşi şi pe hulitori îi iartă,
iar
pe Sfinţii Apostoli, ucenici şi
credincioşi îi meneşte răstignirii, arderii pe
rug, tăierii capetelor, prigoanei?
Şi
atunci putem spune aşa: O,
Hristoase care iubeşti pe cei ce te
răstignesc şi răstigneşti pe cei ce te
iubesc!.. Sfântul Isaac Sirul
spune: „Nu
huliţi spunând că Dumnezeu
este drept!“ La prima vedere
afirmaţia ni se pare stranie, revoltătoare
şi de neînţeles. Dar pentru a
înţelege corect, să ne
amintim ce spune psalmistul David: „Să nu intri
la
judecată cu robul tău că nimeni din cei vii
nu-i drept înaintea Ta“
(Psalm
142:2). Deci, dacă Dumnezeu ar intra cu
noi la judecată, osândiţi
am fi cu toţii, până la unul.
Din fericire,
Dumnezeu nu judecă numai după dreptate ci şi după
milă, dragoste şi îndurare, de fapt după „nedreptate“. O zicală populară
spune: „Dumnezeu
înşală la cântar“, adică vine în ajutorul nostru la
judecată pentru a ne mântui sufletele şi
dacă ne-am spovedit cu căinţă şi
sinceritate cel puţin de 4 ori pe an (în cele patru posturi mari) păcatele
uitate sau din neştiinţă, care le mai avem pe
suflet ni le iartă El din mila
lui cea mare.
Cei
răniţi,
sunt răniţi de
oameni
Omul nu se simte
niciodată pe deplin satisfăcut
de viaţă. Dumnezeu
dă cele bune spre consolare, iar cele rele spre avertizare. „Relele
se
înmulţesc în lume pentru a nu îndrăgi
lumea. Oamenii mari, Sfinţii,
au
dispreţuit lumea în strălucirea
ei şi noi nu putem să o
dispreţuim
nici
în urâţenia ei“ (Fericitul Augustin). Când
îl mai slăbesc necazurile
şi
suferinţele se nasc în el alte frământări, alte nedumeriri, îl torturează
întotdeauna ceva.
Este veşnic nemulţumit. Suspendat între cer şi pământ,
se zbate să urce văzduhul desăvârşirii. Dacă are ochi de vultur va
observa că aripile îi sunt fragile ca de fluture: Oricât ar înainta spre
culmi, încă e departe de ele. Numai existenţa absolută îi procură odihna.
Omul este pentru om
pricină de multe necazuri, suferinţă,
furt, adulter,
crime, violuri... Fericitul
Augustin spune: „Pe cine vatămă răsăritul
sau
apusul soarelui? Deci timpul nu vatămă pe nimeni. Cei răniţi
sunt
răniţi de către oameni“. O mulţime de păcate sunt cauzate de
păcatele celor răi.
Suportăm deci nu numai consecinţele
faptelor noastre,
dar şi pe ale altora. Apoi oricine ştie
că păcate personale ca: beţia,
desfrâul, necumpătarea duc de-a dreptul la suferinţă.
Păziţi-vă de păcat şi nu veţi avea atâta suferinţă de dus
Iată ce ne spune Părintele
Arsenie Boca despre crucea necazurilor
şi a
suferinţelor: Iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos
nu a
încetat nici pe cruce. Ba, dimpotrivă, de
aici străluceşte cu mai
mare
putere peste toţi oamenii, chemând pe
toţi răstigniţii vieţii la
sine.
Iisus este Împăratul, singur în
felul lui, care nu de pe tron, ci
de
pe Cruce aşteaptă pe oameni să vină la El. Primul care a venit la
Iisus
Cel răstignit a fost tâlharul. Aceasta este o
mare mângâiere
între
oameni, pentru că nimeni nu mai are
dreptul să
deznădăjduiască. Fiecare dintre noi avem necazurile şi păcatele
noastre,
fiecare cu inima noastră.
Deosebirea mare între noi şi
Iisus
este
că El nu avea vină, pe când noi toţi
avem vină. Şi iarăşi, cea mai
mare
deosebire: Cel nevinovat, Iisus, a primit Crucea, n-a ocolit-o,
nu
s-a apărat de ea, n-a strigat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat
stăpânirea omenească ce-L
răstignea şi-L hulea. Noi, dimpotrivă,
căutăm pe toate căile cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm
nevinovăţia, cum să ne
ascundem păcatele şi strigăm în gura mare ce
cruce
grea avem de dus. Ne numim creştini,
dar ne ducem crucea
târâş şi am fi bucuroşi să scăpăm de ea. Noi facem de ruşine
Crucea
lui
Hristos, dar şi Crucea lui Hristos
ne face de ruşine pe noi. Căci să
fim
drepţi: nouă nu
ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă
nu
ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi picioare şi
încă nu şi-a
bătut joc nimeni de noi, cum şi-au
bătut joc de Iisus. Dar, chiar
acestea
toate de le-am păţi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea
noastră aşa cum a răbdat Hristos tot pentru a noastră mântuire.
Nu
este
altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor decât calea
crucii.
Dacă ar fi fost alta, ne-ar fi arătat-o
pe aceea. Prin Cruce, prin
suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în
Împărăţia
lui Dumnezeu
şi se
intră cu atât mai sigur cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.
Deci,
cel ce vrea să se mântuiască, n-are pe nimeni de osândit pentru
crucea
pe care o duce. Cine s-a hotărât
cu toată puterea sufletului
său să vină la Iisus, răstignirea
îl aşteaptă. În
necazuri se vede
iubirea
lui Dumnezeu. În cuptorul suferinţelor
de tot felul se
curăţeşte sufletul omenesc
pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Suferinţa smereşte trufia omului şi-l face pe Dumnezeu prieten. Aşa
să vă tâlcuiţi crucea pe care o aveţi de
dus. În Cruce, Dumnezeu a
ascuns
o taină: taina mântuirii fiecăruia. Vai de cine nu are o cruce
de
dus: acela nu are prin ce se mântui. Trebuie să ne intereseze
mântuirea,
primirea în Împărăţia lui Dumnezeu şi nu
ceea ce-i
interesează pe oameni, cum să scape
de cruce. Neajunsurile
(necazurile,
bolile) au un preţ înaintea
lui Dumnezeu dacă sunt duse
cu
înţelesul de Cruce. Sfântul Apostol Pavel
ne spune întărindu-ne
nădejdea că, deşi trupul nostru dinafară se
prăpădeşte pe zi ce trece
în
tot felul de necazuri, Dumnezeu ne lucrează o
locuinţă veşnică,
nefăcută de mână, în care ne va primi şi o
vom primi în schimb, căci
după răstignire aşteptăm o înviere. Nu se
termină totul cu
mormântul.
Acesta-i motivul pentru care încurajăm la
răbdare,
mulţumire în necazuri, pe orice răstignit
al vieţii. Chiar dacă noi nu
pricepem
aşa de bine să ne desluşim taina suferinţei, totuşi
asigurăm, luând garanţie
pe Cel răstignit că multe sunt rosturile şi
binecuvântate
roadele ei. Greutatea crucii atârnă de
greutatea
păcatelor făcute.
Păziţi-vă de păcat şi nu veţi avea atâta suferinţă de
dus!
Că la urma urmelor umblarea după păcate atrage nu numai
răstignirea noastră, ci
şi răstignirea
nedreaptă a lui Iisus Hristos. Şi
mai
presus de toate, este faptul că :
viaţa lui Iisus, Duhul Lui,
purtarea
Lui să se arate în viaţa noastră, că altfel nu semănăm cu El.
De
aceea ni s-a dat tuturor Crucea, ca în aceasta să ne asemănăm cu
Iisus.
Pentru înviere nu este mare lucru!
Dar iată şi două istorioare din
Pateric despre ce înseamnă a-ţi duce
crucea cu demnitate:
Călugărul Nicolae de la Schitul
Nou, după o viaţă zbucimată a
căzut în grea boală,
iar corpul lui i-a fost cuprins de putrejune. Din
pricina ţintuirii sale la pat şi a
formei sale de boală, răspândea un
miros de nesuportat.
A îndurat însă cu mulţumire şi înălţând slavă lui
Dumnezeu, după cum spunea la înmormântarea sa, Haralambos,
stareţul mănăstirii Dionisiu: „Am văzut
cu toţii răsplata
îndurării
sale.
Coliba sărăcăcioasă strălucea şi răspândea bună mireasmă
şi cu
toţii am primit de veste să ne bucurăm“.
Un alt călugăr era tulburat de ispitele,
necazurile şi suferinţele
vieţii acesteia şi cârtea împotriva lui
Dumnezeu, cerând o cruce mai
uşoară. Într-o noapte, în vis, s-a
văzut pe sine într-o peşteră __________foarte
mare, ai cărei pereţi erau plini de cruci. Erau
acolo cruci de aur, cruci
de argint, cruci de
aramă, cruci de fier, de piatră şi de
lemn. Un glas a
grăit: „Ruga ţi-a fost ascultată!
Alege-ţi ce cruce doreşti, după
puterile
tale!“ Şi călugărul s-a pornit să caute crucea cea mai mică şi
mai uşoară. A aflat, într-un târziu, o
cruce mică de lemn şi a întrebat:
„Pot
s-o iau pe aceasta?“ Şi vocea i-a răspuns: „Dar tocmai aceea
este
crucea ta, pe care o purtai, iar toate celelalte sunt mult mai
grele“.
Aşadar, Dumnezeu nu ne trimite niciodată greutăţi peste
puterile
noastre. În viaţa aceasta este cu
neputinţă să ne
ascundem
din faţa necazurilor şi suferinţelor,
şi de aceea trebuie
să avem răbdare, să ne rugăm şi să aşteptăm.
Iubiţi credincioşi,
Domnul Iisus Hristos
a răspândit peste tot, din belşug,
viaţă,
mulţumire, bucurie şi
toate făpturile, în frunte cu omul, Îl preamăresc
pe
Creator pline de
veselie, bucurându-se de viaţă. Ne
întrebăm de ce viaţa
oamenilor este atât
de tristă, strâmtorată, plină de amărăciuni, mai cu
seamă a celor înclinaţi
spre credinţă. Explicaţia este foarte simplă.
Viaţa
noastră este otrăvită fie de noi înşine,
prin păcat, fie de vrăjmaşul cel fără
de trup, acesta
ocupându-se mai cu seamă de cei care vor să ducă o viaţă
mai râvnitoare către Dumnezeu. Uneori, din cauză că viaţa ne este
inundată de necazuri şi suferinţe, sufletul ne este cuprins de o aşa
amărăciune că ajungem să ne dorim moartea. Să murim este lesne şi nu
trebuie să aşteptăm prea multă vreme. Dar oare
suntem pregătiţi pentru
moarte? Fiindcă nu putem spune că nu ştim că după ce murim vom fi
supuşi judecăţii, după felul în care am trăit
în viaţă: ... precum este
rânduit
oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata
(Evrei
9:27). Dumnezeu ne îndeamnă să alegem fericirea prin smulgerea
din păcat.
Scopul vieţii noastre pe pământ
este ca după ce am fost supuşi la tot
felul de necazuri şi suferinţe şi după ce am sporit puţin câte puţin în
virtute cu ajutorul
harului pe care l-am primit prin Sfintele Taine, să
adormim, în ceasul
morţii, în Domnul, găsind
în El odihnă sufletelor
noastre. Necazurile,
suferinţele şi moartea, inseparabile de
această viaţă
sunt teoretic
acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i stă în
putere pentru a scăpa de ele. Spre deosebire de omul lumesc, creştinul le
acceptă şi le întâmpină cu
bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu
există urcuş în viaţa duhovnicească. Nu
este cu putinţă să ajungă
cineva
la limanul mântuirii până nu va
trece mai întâi prin uşa
răbdării. Pe
cel ce trăieşte întru Hristos, Dumnezeu
îl poartă în braţele
sale, ca pe un prunc.
Chiar dacă vin necazuri asupra lui, acestea se
preschimbă în bucurie. Avem mare nevoie de smerenie, iar pe
aceasta
n-o
putem dobândi fără a fi suferit mult. Nici un om care doreşte să-I
urmeze Domnului nu
poate scăpa de necazuri şi de
prigoană. Nimeni nu
se mântuieşte trăind bine. Când trupul nostru
se află în largul său,
bucurându-se de tihnă şi desfătare, toate poftele şi deprinderile rele se
trezesc în el. Când e
strâmtorat, când nu-şi mai poate satisface
poftele şi
patimile, acestea slăbesc şi până la urmă pier. Părintele Ilian din
Sfântul
Munte Athos spunea: „Aminteşte-ţi întotdeauna: dacă viaţa
este
grea şi amară, atunci duci viaţa
cea bună. Însă dacă vieţuieşti în
tihnă, în belşug şi în cinstire şi
mai vârtos, în desfătări trupeşti,
te
afli
pe calea cea largă şi
te îndrepţi către pierzare“.
Iată de ce înţelepciunea şi bunătatea Tatălui Ceresc îngăduie
să fim
încercaţi sufleteşte şi trupeşte de necazuri şi suferinţe. Iată de ce acestea
trebuie răbdate nu doar fără cârtire, ci să ne
bucurăm de ele mai mult
decât de liniştea sufletească, de
libertate şi de sănătate trupească.
Sfântul
Nicolae Cabasila spune că „suferinţa este un mod prin care
Dumnezeu
îl face pe om să nu se lege prea mult
de lume“. Durerea şi
suferinţa ne sunt învăţători
spre a privi cu alţi ochi viaţa noastră şi a
semenilor noştri. Budismul îşi
îndeamnă adepţii să folosească durerea ca
pe un narcotic sau să o dea uitării sau să cadă în starea de amorţeală a
simţurilor, a nirvanei. Dar iată ce
spune Hristos: „În lume necazuri veţi
avea,
dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Suferinţa este
o punte tainică ce ne trece pe ţărmul
celălalt. Să ne rugăm ca Dumnezeu
să ne dea putere să îndurăm toate cu mulţumire.
O,
Dumnezeule mare, Dumnezeule preaslăvit,
Dumnezeul
minunilor, al milelor, al îndurărilor,
al
negrăitei iubiri de oameni! Slavă Ţie,
acum şi pururea şi
în
vecii vecilor. Amin!
■ Lasă necazurile tale în
seama lui Dumnezeu, căci El ştie toate. De
necazuri nu scăpăm în nici un fel.
■ Am cunoscut un bătrân
care era tot timpul vesel şi
optimist, care
ajuta pe toţi cei aflaţi în necaz şi suferinţă, fără să fie solicitat, refuzând
orice formă de recompensă şi pe cât posibil păstrându-şi anonimatul.
Când l-am întrebat de
ce face toate acestea, mi-a răspuns
zâmbind:
„Adun
gânduri bune... cu ajutorul lui Dumnezeu!“ A murit la o vârstă
înaintată, păstrându-şi zâmbetul pe chip şi
având cu siguranţă „o colecţie
de
gânduri bune“.
■ Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi
din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii.
■ Viaţa este o grea încercare.
Necazurile nu ne vor părăsi până la
moarte. Cine fuge de
necazuri fuge de viaţa veşnică. Creştinul nu va avea
parte de o existenţă idilică şi confortabilă. În schimb, nici bucuriile pe
care i le trimite
Dumnezeu nu se compară cu bucuriile lumii
acesteia.
■ „Căci necazul nostru de
acum, uşor şi trecător, ne aduce
nouă, mai presus de orice, slava veşnică covârşitoare“ (2
Corinteni
4:17).
■ „Fiecare necaz ce vine fără voia ta, vine să te
înveţe să te
pocăieşti“ (Cuviosul
Marcu Ascetul).
■ Suferinţele sunt corabia cu care
navigăm spre Patria Cerească.
De
ce necazurile îi găsesc atât pe oamenii
răi cât şi pe cei buni
■ Vezi cât străluceşte aurul curat şi
cât de scump se vinde? N-a fost
aşa de la început! A fost îngropat în noroi şi amestecat cu metale ieftine.
În această stare îl scot oamenii din pământ
şi-l prelucrează aruncându-l
în foc. Acolo toate
cele prisositoare fie sunt arse, fie se despart de aur,
care rămâne curat şi strălucitor. Orice om, oricât de bun ar fi, se
aseamănă cu aurul curat şi neprelucrat. În sufletele noastre, ale tuturor,
există ceva bun prin harul lui Dumnezeu. Acest lucru bun însă, acest aur
înţelegător, este de obicei cufundat
înlăuntrul mocirlei păcatului
şi
amestecat cu lucruri,
cuvinte şi cugete neplăcute
lui Dumnezeu. Singuri
nu putem să ne curăţăm sufletele noastre
de orice rău şi să lăsăm în
acestea doar aurul
bunătăţii, evlaviei şi virtuţii. Aşadar, ceea ce nu putem
să facem noi săvârşeşte Atotbunul şi Atotînţeleptul Dumnezeu. Acesta,
conform Sfintei
Scripturi, este precum focul topitorului şi ca
leşia
înălbitorului. Şi el se va aşeza să lămurească şi să cureţe argintul
(Maleahi
3:2-3), în focul suferinţelor,
care le învaţă în chip practic
îndelunga răbdare, smerenia, supunerea faţă de
voia divină, fuga la
Domnul prin rugăciune.
Istorioară cutremurătoare
Într-o zi o doamnă mi-a spus că i-a murit copilul în
floarea vieţii.
Iată care au fost cuvintele ei:
„Părinte, după ce
mi-a murit singurul meu copil în vârstă de
24
de
ani, primele luni au fost cumplite. Am fost în fiecare zi la
mormântul
lui şi am plâns mult acolo. Apoi m-am împăcat cu voia
lui
Dumnezeu şi am zis: Doamne, Îţi mulţumesc că nu mi-am pierdut
minţile. Şi iată de ce am spuns aşa.
Mergând prin oraş am văzut pe
trotuar
doi bătrânei care mergeau ţinându-se de mână. El
i-a zis ei:
Filuţa, ia şi mânâncă o bucăţică de pâine, dar mestec-o bine ca să nu
te
doară stomacul. Atunci am scos din geantă o hârtie de o sută de
mii
de lei şi le-am dat-o
spunându-le: Vă rog să nu vă supăraţi
pentru
gestul meu, dar aşa am simţit în suflet dorinţa să vă dau
aceşti bani. Atunci el mi-a spus: Doamnă, nouă ne-a murit singurul
copil
şi atunci eu am orbit de durere, iar Filuţa mea a înnebunit.
Apoi
nu am mai avut bani să ne plătim chiria la apartament şi am
fost
daţi afară.
Vecinii au fost buni cu noi şi
ne-au îngăduit să stăm
pe
casa scării. Acum mă duc cu ea să ne
luăm nişte
medicamente de
la
farmacie, deci bogdaproste pentru aceşti
bani pe care ni i-aţi dat
că mare nevoie aveam de ei“.
Mâhnirea
■ Mâhniţi-vă cu măsură. Parcurgeţi cu inima făgăduinţele
luminoasei noastre
credinţe şi multe revelaţii veţi găsi în ele spre alinarea
necazurilor voastre!
Aveţi necaz după necaz... Ştiţi ce înseamnă aceasta?
Că Dumnezeu Îşi aminteşte de voi. Este neobişnuit
să gândim aşa, dar
aşa este. Şi Şi-a adus aminte de voi nu cu mânie, ci cu milă. Voi vedeţi
numai lipsurile şi pierderile, iar mila care se ascunde sub ele nu o vedeţi.
Pe pământ sunt mai multe necazuri decât bucurii. Şi unele şi altele sunt
îngăduite de Dumnezeu, fie pentru trezirea din adormirea morală, fie
pentru curmarea
nedreptăţilor şi a păcatelor, fie pentru curăţirea
lor prin
pocăinţă, fie pentru sporirea
ascultării faţă de Dumnezeu, Care pe
toate
le orânduieşte, fie pentru a ne da prilejul să arătăm bărbăţie şi răbdare şi
alte virtuţi înalte spre slava lui Dumnezeu.
■ Trebuie să avem chip de creştin. Un adevărat creştin nu se plânge
pentru orice. Necazurile
sunt ca nişte pişcături de ţânţari, iar noi ne
plângem de parcă am fi pe pragul morţii. Ziua
sfârşeşte cu apusul, iar
noaptea
înstelată cu răsăritul. Sfârşitul bucuriei este întristarea, iar
sfârşitul întristării
este bucuria. Ai primit Botezul, atunci primeşte-ţi
crucea.
Tatăl este Cel care ne întinde paharul
Sfântul
Ignatie Briancianinov scria cu privire la paharul
lui Iisus:
La fel şi tu, când eşti înconjurat de nenorocire,
să te mângâi şi să-ţi
întăreşti sufletul, zicând: Oare
nu voi bea paharul pe care Tatăl mi
l-a
dat? (Ioan
18:11). Paharul este amar, dar Tatăl
este Cel care ţi-l întinde;
Cel Atotbun şi Atotînţelept. Nu fariseul, nici
Caiafa, nici Iuda nu a
pregătit acest pahar; nu Pilat, nici ostaşii
lui nu ţi-l dau. Oare nu voi bea
paharul
pe care Tatăl mi l-a dat? Când
ţi se întinde paharul, întoarce-ţi
faţa de le cei care ţi
l-au dat, ridică-ţi ochii la cer şi
spune: Oare nu voi
bea paharul pe care
mi l-a dat Tatăl?
Dacă trebuie să beau acest pahar al
suferinţei, nu îl voi lua nici de la
Iuda, nici de la
Pilat sau de la Caiafa, sau de la oameni. Îl voi primi
numai de la Tatăl. Paharul pe care Tatăl Mi
l-a dat, oare nu îl voi bea?
Dumnezeu nu ne
trimite suferinţa, ci o îngăduie, o permite întotdeauna
spre sfinţirea noastră şi pentru sporirea întru
Hristos.
Sfântul
Ignatie Briancianinov scria: Paharul mântuirii voi lua.
Nu
pot refuza Paharul,
adică făgăduinţa binelui ceresc şi veşnic. Sfântul
Apostol Pavel ne învaţă răbdarea, spunând: Prin
multe necazuri
trebuie
să intrăm în
Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele
Apostolilor
14:22).
Cum poate lepăda
cineva paharul, care este mijlocul de a
dobândi această Împărăţie şi de a creşte întru ea? Voi lua paharul - darul
lui Dumnezeu.
Sfântul
Apostol Pavel scria către Filipeni: Căci de dragul lui
Hristos
s-a dat vouă nu numai să credeţi în El, dar şi să pătimiţi
pentru
El (Filipeni 1:29).
O
deosebire: Iisus faţă de Sfinţii Apostoli
Să comparăm purtarea lui Iisus cu cea
a Sfinţilor Apostoli, în
Grădina Ghetsimani. Iisus a avut puterea de a spune: Oare nu voi bea
paharul pe care Tatăl Mi l-a dat? Ce au făcut
însă Sfinţii Apostoli? L-au
părăsit şi au fugit. De unde a luat Iisus această linişte şi acest curaj de
necrezut? Răspuns: S-a rugat! De ce au căzut
ucenicii atât de adânc?
Răspuns: Au adormit, pe când Iisus Se afla în rugăciune. Privegheaţi şi
vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Că duhul este osârduitor,
dar
trupul,
neputincios (Matei 26:41).
Paharul
mântuirii
Iisus a băut paharul suferinţei
pe care noi I l-am dar, pentru ca El să
ne poată întinde alt pahar, unul cu totul deosebit. În acea ultimă noapte,
înainte chiar ca El să fi pornit să bea amarul pahar,
ne-a pregătit nouă un
alt pahar - paharul
mântuirii, potirul euharistic: Şi luând paharul,
mulţumind, le-a dat, şi au
băut toţi din el (Marcu
14:22). S-au
împărtăşiti de sărbătoarea iubirii dumnezeieşti, în ajunul marelui act al
acestei iubiri. Au
gustat din izbânda pe care El avea să o câştige
împotriva puterilor
întunericului. Acesta este Trupul Meu, care se
frânge
pentru voi. Acesta este Sângele Meu, al Legii cele noi, care
pentru
voi şi pentru mulţi se
varsă (Marcu 14:24). Acesta
este paharul
mântuirii, paharului
Scumpului Sânge al lui Hristos care ne curăţeşte de
păcat şi ne împărtăşeşte viaţa veşnică. Acesta este paharul
harului.
Celălalt pahar, paharul suferinţei,
care ni se cuvenea de drept nouă, El
l-a
băut pentru noi. Aşadar,
să cântăm cu psalmistul
David: Paharul Tău
este
adăpându-mă ca un puternic (Psalmul
22:6).
Se
revarsă din el mila lui Dumnezeu
Din potirul
euharistic pe care El ni-l oferă se revarsă ridicarea
blestemului. Din
acest potir primim viaţa veşnică, iertare, tărie,
plinătatea prezenţei Lui dumnezeieşti. Ne ospătăm sărbătoreşte, noi, care
nu aveam dreptul de a
pune piciorul în casa Sa. Îmbrăcăm hainele de
sărbătoare, noi, care nu îndrăzneam să aşteptăm o chemare la ospăţul de
nuntă. Bem din paharul mântuirii, noi, care suntem cu totul nevrednici,
însă ne apropiem, CU FRICĂ DE DUMNEZEU, CU CREDINŢĂ ŞI
CU
DRAGOSTE. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu
are
viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi (Ioan 6:54).
Iisus ne întreabă astăzi, aşa cum i-a întrebat pe Iacob şi pe
Ioan,
odinioară: Puteţi voi bea paharul pe
care Îl beau Eu? (Marcu 10:38).
Iar noi răspundem: Da, Doamne, dar numai pentru că putem bea şi
din
celălalt pahar pe care Tu ni l-ai dat, din
paharul mântuirii, din
paharul
iertării, din medicamentul nemuririi: Sfânta
Euharistie.
Iisus Hristos este
Cel care ne ajută să ne folosim de suferinţă în
mod
pozitiv. Patima lui
de pe Sfânta Cruce a fost o suferinţă pozitivă, rodnică,
răscumpărătoare, deoarece Iisus Hristos a pus-o în mâinile Tatălui. Cu
ajutorul lui
Dumnezeu, putem cu adevărat să ne preschimbăm semnele
rănilor în aureole. Iisus nu a venit în lume pentru a justifica
suferinţa
sau
pentru a o explica, a venit în lume ca umple suferinţa de
prezenţa Lui. Cu alte cuvinte a venit să transforme suferinţa
într-o
experienţă pozitivă, a venit pentru a
face din simbolul celui mai
mare
rău din lume - crucea - semnul PLUS.
Unul din Sfinţii Părinţi spunea odată:
Dumnezeu dă învăţăminte
inimii nu prin idei,
ci prin suferinţă. Tăria nu se naşte din bucurie, ci în
tăcerea adâncă a inimilor îndelung răbdătoare. Nicio nenorocire nu
ar
putea tulbura cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu, dacă acesta
ar cunoaşte
adevăratul motiv pentru care Dumnezeu i-a trimis-o. Iar acest motiv
este
totdeauna dragostea.
De aceea zice Sfântul
Apostol Iacov: Mare bucurie să socotiţi,
fraţii mei, când daţi de
felurite ispite, ştiind că încercare credinţei
voastre
naşte răbdare (Iacov
1:2-3).
Sfântul
Apostol Pavel spune: Şi nu
numai atât, dar şi în necazuri
să ne lăudăm, bine ştiind că necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea
încercare,
iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru
că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat
în inimile noastre prin Duhul
Sfânt
Care ni S-a dat (Romani 5:3-5).
Iar psalmistul
David spune: Mai înainte de a fi umilit, am greşit;
pentru
aceasta cuvântul Tău am păzit... Bine este mie că m-ai
smerit,
ca să învăţ îndreptările Tale (Psalm 118:67-71).
Culoarea
o alegem noi!
Un preot avea odată în parohie o doamnă,
care îşi petrecea cea mai
mare parte a vieţii pe patul de suferinţă.
Într-o perioadă deosebit de grea
pentru ea, părintele i-a spus cu compătimire:
Suferinţa îşi pune pecetea
şi ne
marchează viaţa, nu-i aşa? Răspunsul a venit aproape
instantaneu: Da,
suferinţa ne marchează viaţa cu pecetea ei, dar
noi
ne
alegem culoarea! Iar ea alesese minunatele culori ale credinţei şi
dragostei.
Mai
bine cartof moale şi maleabil decât ou
tare
Vorbind despre învăţămintele unei tragedii din viaţa
sa, o mamă
spunea: Pe când soţul meu şi cu mine locuiam în oraş, cu mulţi ani în
urmă, copilaşul nostru în vârstă de şase luni a murit. Un bătrân care ne
cunoştea, auzind nenorocirea noastră a
venit să ne consoleze. O
DURERE
CA ASTA ESTE CA ŞI CUFUNDAREA ÎN APĂ
CLOCOTITĂ, a spus el. Dacă eşti un ou, nefericirea ta te va întări şi te
va face nesimţitor. Dacă eşti cartof, vei ieşi
din ea moale şi maleabil,
flexibil şi adaptabil. De aceea trebuie să ne
rugăm aşa: Doamne,
fă-mă
să nu fiu ou tare, ci un cartof moale şi maleabil.
Ce este curajul? Un
mare boxer, a dat următoare definiţie a
curajului: Curajul
nu înseamnă să nu te temi. Înseamnă să te rogi să
primeşti de la Dumnezeu tăria
de a face ceea ce trebuie să faci
- fie că
te
temi sau nu. Doamne, dă-mi puterea aceasta!
Închisoarea
lui Nero
O mare credincioasă, pe care artrita acută o ţinea la pat de ani de
zile, spunea: Sunt
în închisoarea lui Nero, dar nu sunt prizoniera lui
Nero.
Cele mai frumoase din marile ei cărţi au fost scrise în perioada în
care era invalidă. Nu era însă o prizonieră a artritei. Se ridicase deasupra
durerii. Aceasta era
încă o izbândă a lui Hristos asupra
suferinţei.
Unde
erai Doamne?
Într-o noapte, un om
a avut un vis. A visat că mergea pe plajă,
alături de Domnul. În faţă, pe
fundalul cerului, apăreau scene din viaţa
sa. În fiecare din
acestea observă două rânduri de urme de paşi pe
nisip -
una fiind a lui, iar
cealaltă a lui Dumnezeu. Dar când ultima scenă trecu
prin faţa ochilor săi, omul privi înapoi şi văzu că în multe momente, de-a
lungul drumului vieţii sale, pe nisip nu era decât o singură pereche de
paşi. Şi mai observă că era vorba tocmai de
momentele cele mai triste şi
mai grele din viaţă. Lucrul acesta îl supără şi Îi ceru socoteală lui
Dumnezeu: Doamne,
am văzut că în clipele cele mai
tulburi din viaţa
mea
nu este decât o singură pereche
de urme de paşi. Nu înţeleg de
ce
m-ai părăsit când aveam cea mai
mare nevoie de Tine!
Dumnezeu îi răspunse: Prietene drag, Eu te iubesc şi nu te-aş
părăsi niciodată. În momentele de încercări şi suferinţă,
acelea
pentru
care nu vezi decât o singură pereche
de urme de paşi pe nisip,
atunci
te purtam în braţe.
Iisus Hristos este cu
adevărat Bunul Păstor Care Se pleacă să ridice
şi
poartă la pieptul Său oaia cea bolnavă şi slăbită. Nu suntem noi, oare,
turma Lui, oile pe
care le paşte? Să ne amintim şi să-I dăm slavă pentru
nenumăratele rânduri în care ne-a ridicat şi
ne-a purtat pe braţe.
Cele
patru ţinuturi ale durerii
Suferinţa ne poate duce într-unul din aceste patru tărâmuri:
- ţinutul sterp, în
care încercăm să fugim de suferinţă;
- ţinutul accidentat, abrupt, în care suntem copleşiţi de ea;
- ţinutul amar, în care ne umplem de resentimente din
cauza ei;
- ţinutul cel bun, în care o suportăm în aşa fel, încât devine o
binecuvântare pentru
noi şi pentru cei din jur. Pentru a intra pe tărâmul
cel bun, trebuie să încetăm a ne mai concentra asupra
propriilor noastre
probleme, să acceptăm mângâierea lui Dumnezeu şi să întindem mâna şi
celorlalţi oameni care au nevoie de ajutor. Pentru că acum cunoscând
suferinţa, vom avea înţelegere
pentru semeni şi vom căuta mai întâi să-i
alinăm. Iar dacă facem acest lucru, propriile
noastre necazuri se vor
uşura. Dumnezeu ne mângâie pentru ca şi
noi să devenim mângâietori,
nu doar pentru a ne face
să ne simţim mai bine.
Da, ştiu, însă există Dumnezeu
Ori de câte ori
vorbeam mamei de problemele sau necazurile mele,
îmi răspundea astfel: Da, ştiu, dar există Dumnezeu!
O repeta atât de
des şi părea atât de convinsă, încât am început să cred
că Dumnezeu,
Creatorul şi Răscumpărătorul meu, era într-adevăr răspunsul suficient la
orice nevoie posibilă. Ochii mi s-au deschis asupra faptului că
Dumnezeu reprezintă tot ajutorul de care avem nevoie: Da, ştiu, dar
există Dumnezeu!
Necazurile nu m-au
copleşit. Am început să privesc
spre trecut şi mă
uimea cât fusesem de
naiv, încât să mă las tulburat, când tot timpul Îl
avusesem pe Dumnezeu,
Cel Atotputernic, Cel Atotvăzător, Cel
Atotcunoscător şi Atotiubitor Care m-a creat
şi m-a răscumpărat cu
scumpul sânge al
Fiului Său şi Care era aşadar lângă mine, gata să-mi
poarte de grijă. Descoperisem că Dumnezeu
îmi ajunge, iar sufletul meu
şi-a
găsit liniştea. Data viitoare când
cineva vă va povesti supărările sale,
ce-ar fi să-i răspundeţi: Da, ştiu,
dar există Dumnezeu! Să-L aducem
în viaţa noastră spunând: Eu
nu pot, Doamne. Dar Tu poţi!
În
întuneric se văd stelele
Soren Kirkegaard
spune povestea unui om care călătorea noaptea
într-o diligenţă, prin mijlocul unei păduri.
Drumul era luminat de două
felinare puternice.
Deodată o rafală puternică de vânt le-a stins şi
întunericul a devenit
de nepătruns. Abia atunci călătorul a observat
stelele care străluceau liniştit pe cerul nopţii.
Trebuie să fie întuneric, pentru a vedea stelele. Pentru cei care îşi
pun dădejdea în Dumnezeu, suferinţa
poate deveni calea pe care propriile
lor lumini sunt
stinse, iar ei sunt îndrumaţi de
lumina lui Dumnezeu.
Suferinţa este ciudată şi
ambiguă.
Poate
fi calea spre deznădejde
şi moarte, pentru
cei ale căror inimi
s-au împietrit şi care sunt ispitiţi săse răzvrătească, să cârtescă sau să-l
blesteme pe Dumnezeu.
Acest lucru s-a întâmplat cu unul dintre tâlharii
de pe cruce.
Dar
poate fi şi
calea spre vindecare şi
spre viaţă, dacă cel ce suferă
înţelege că depinde pe deplin de
adevărata lumină, de Acela despre care
Crezul spune: A pătimit şi S-a îngropat.
Calmante
Cea mai multă publicitate se face calmantelor! Fie că este vorba
despre o durere de
spate sau de o migrenă, de simptome uşoare de artrită
sau dureri de dinţi, suntem sfătuiţi să luăm o pastilă pentru a scăpa de
durere. Oamenii caută întotdeauna o viaţă scutită de durere. Sunt mulţi
aceia care spun că Iisus a purtat Crucea ca noi să nu
fim nevoiţi să o
purtăm. Ei ignoră Sfânta Scriptură, care ne cheamă la o
viaţă de urmare
lui Hristos prin
purtarea propriei cruci.
Aceste învăţături care uită de
coroana cu spini, de cuiele crucii, de
buretele îmbibat cu oţet sau de rănile lui Hristos, ne oferă numai o
uşurare rapidă şi
temporară a durerii.
După cuvântul lui Nikolai Berdiaev: Răspunsul creştin
la revolta
atee
împotriva suferinţei este că Domnul Iisus Hristos Însuşi,
Fiul lui
Dumnezeu,
a suferit, şi de atunci suferinţa înseamnă purtarea unei
cruci.
Iar crucea purtată cu credinţă, conduce în cele din urmă la
înviere.
Dumnezeu are ultimul cuvânt.
Nu
vom fi scutiţi de suferinţă
Zice Fericitul
Augustin: Încercările vin de la
Dumnezeu. Nu vom
fi
scutiţi de suferinţă. Dacă dorim să fim fii ai lui
Dumnezeu, să nu
ne aşteptăm să fim scutiţi de suferinţă, căci pe cine iubeşte Domnul îl
şi
ceartă, şi biciuieşte pe
tot fiul pe care îl primeşte (Evrei12:6).
Pe toţi
fiii? Fără excepţie? Ascultaţi. Fiul Cel Unul-Născut era fără de păcat şi
totuşi a suferit. A luat asupra Lui neputinţele noastre. Ca om, a mers la
pătimire cu tristeţe
pentru ca noi să ne putem bucura. El a
spus: Întristat
este
sufletul Meu până la moarte. Însă nu precum voiesc Eu, ci
precum
voieşti Tu, Tată (Matei
26:38-39). Sfântul Isaac Sirul spune:
Suferinţa îngăduită de Dumnezeu este un medicament pentru cel
lovit
de boală.
Eu
voi fi cu tine
În toate cărţile Vechiului Testament, singurul
răspuns pe care Îl dă
Dumnezeu temerilor şi neliniştilor poporului lui Israel
constă în aceste
simple cuvinte: Eu
voi fi cu tine. Nu era nevoie să spună nimic mai
mult. Prezenţa Lui era garanţia
perfectă că toate nevoile lor vor
fi
satisfăcute; şi, din moment ce aveau
această certitudine, nu se mai
temeau nici de cei
mai groaznici duşmani. Venind să-i anunţe lui Iosif
apropiata naştere a lui Hristos, îngerul Domnului, i-a spus: Vor chema
numele lui Emanuel,
care se tâlcuieşte: Cu
noi este Dumnezeu (Matei
1:23;
Isaia 7:14). În această scurtă propoziţie ni se relevează cel mai
măreţ adevăr pe care îl poate cunoaşte
lumea, şi anume că Dumnezeu
Cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului, nu este un
Dumnezeu îndepărtat, sălăşluind în slavă într-un
cer de neatins, ci a venit
în Hristos pentru a
locui printre noi, aici, în această lume,
în mijlocul
celor săraci, ignoranţi şi neputincioşi, la fel de apropiat de noi
ca şi
oricare dintre oameni
- şi chiar mai apropiat.
Mângâietorul
Cea de-a treia
Persoană a Sfintei Treimi - Duhul Sfânt - este numit
Mângâietorul. Ne
putem încrede în mângâierea Lui în necazuri, în
încurajarea Lui
atunci când ne pierdem nădejdea, în faptul că ne va
vindeca rănile, că ne va şterge lacrimile, ne va aprinde flacăra nădejdii în
inimi, ne va da pacea
lui Dumnezeu. El ne conduce pe căile
lipsite de
lumină şi ne spune că, aşa cum a făgăduit Domnul, întristarea noastră se
va preface în bucurie
(Ioan 16:20).
Iisus Hristos le-a
spus ucenicilor că Mângâietorul va fi
mereu alături
de ei. Duhul Sfânt
este adevăratul Mângâietor, de aceea trebuie să-L
chemăm în rugăciune.
Iată ce zice Origen: Hristos ia suferinţa umană asupra lui. Cei
care
au citit Sfânta Scriptură au înţeles că Iisus Hristos face din
orice
suferinţă omenească propria lui suferinţă.
Lecţia crucii
Certitudinea învierii
ne dă puterea să suportăm lecţia crucii şi atunci
când viaţa aceasta va lua sfârşit,
Dumnezeu le va răsplăti credinţa celor
ce au crezut în El.
Zice Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Roma, care
erau aruncaţi spre mâncare leilor sau transformaţi în
torţe la banchetele
imperiale: Socotesc
că pătimirile
vremii de acum nu sunt vrednice de
mărirea ce ni se va descoperi. Pentru tine suntem omorâţi toată ziua,
socotiţi am fost ca nişte oi
de junghiere. Dar în toate acestea suntem
mai
mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt
încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici
cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncul, şi
nici
o altă făptură nu va putea să ne
despartă pe noi de dragostea
lui
Dumnezeu,
cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8,18,
36,39).
Când
murmurăm împotriva lui Dumnezeu,
aruncăm cu pietre în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.
Bibliografie: Biblia,
E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Ştefan Slevoacă, Raze
din lumina
lui
Hristos, Editura Episcopiei Buzăului,
1996; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos,
Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Monahul Moise Aghioritul, Binecuvântarea durerii şi durerea
iubirii,
Editura Sofia, Bucureşti,
2005; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească,
Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990;
Caută şi vei afla, Răspunsuri
la întrebările
creştinilor,
Avva Eustratie Golovanski, Editura
Egumeniţa,
Galaţi, 2009; Sfaturi înţelepte,
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Egumeniţa, Galaţi,