Pagini

vineri, 30 ianuarie 2015

DESPRE POCĂINTĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

              CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                        DESPRE
                                    P O C Ă I N Ţ Ă



                                                                                        Preot Ioan

Moto: Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99
şi o caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune
pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă pe prietenii şi
vecinii săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit
oaia cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie
pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi
cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7).

                     Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu
făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania
sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale
Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A
fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi
până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul
cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la
pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după
Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru
primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau
să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu
1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau
păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi
puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării
lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7).
Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât
timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe
pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta
păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care
le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit
păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele
nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în
Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“
(Luca 23:41-43). După cuvântul Arhimandritului Macarie
„Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

              PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI)

Păcatele omeneşti depăşesc 365 câte zile sunt într-un an.
Aceste păcate sunt împărţite în:
păcate împotriva Duhului Sfânt,
păcate strigătoare la cer,
păcate împotriva celor 10 porunci,
cele 7 păcate de moarte,
păcate străine,
păcate împotriva milei sufleteşti,
păcate împotriva milei trupeşti,
păcate împotriva celor 4 virtuţi cardinale,
păcate împotriva celor trei virtuţi teologice.
Taina Spovedaniei are patru părţi: Înfrângerea inimii,
mărturisirea păcatelor, canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor.
Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea inimii sau durerea inimii este o
condiţie esenţială dar mai trebuie să mai aibă 10 însuşiri şi anume:
1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri
şi basme.
2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos.
3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica
păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai
multe, ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea
să te osândeşti numai pe tine.
4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit
să şi alergi la duhovnic.
5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai
mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui
tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.
6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să
mai spui altui duhovnic.
7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate.
8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci cine destăinuieşte
taina altuia păcătuieşte greu.
9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu lacrimi şi întristare în
inimă, cu ură împotriva păcatului, cu hotărâre să nu-l mai faci. Să
fugi de locul şi persoana cu care ai căzut în păcat. Iar de nu vei
face aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de
Dumnezeu.
10. Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât
mai grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun
păcat de moarte din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.
În Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, găsim scris
aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi
conştiinţa ta mult şi vezi că sunt greşeli mici care de multe ori
pot deveni mai vătămătoare ca cele mari. Scrie clar tot ce ai
greşit, caută un preot duhovnic iscusit şi nu lesne iertător,
căci niciun duhovnic înţelept nu va nesocoti Canoanele
Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul
cuvenit şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii. Dacă îţi dă
voie să te împărtăşeşti, încă nu te grăbi, că foc este şi arde“.

                     SFINŢII PĂRINŢI DESPRE POCĂINŢĂ


„Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“
(Avva Isaia).
„A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti.
Cel ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.
Este de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea
de după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Dacă sufletul se va învinovăţi înaintea Domnului,
Domnul îl va iubi“ (Avva Pimen).
„Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se află pe calea cea
bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“ (Fericitul Augustin).
„Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă(Avva
Isaia).
„Nimeni nu este atât de bun şi de milostiv ca Domnul; dar
pe cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă(Sfântul Marcu Ascetul).
„Dumnezeu care e Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat
pentru tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te
pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul).
„Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu
va mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“ (Sfântul
Isidor Pelusiotul).
„Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi
lacrimile - baie“ (Sfântul Nil Sinaitul).
„Dumnezeu de obicei se întoarce nu atât din faţa celor ce
păcătuiesc cât din faţa celor ce făcând păcatul nu se întristează
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
„De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe
măsura ei atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă(Sfântul Marcu
Ascetul).
„Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta
cădere nu este mare, îţi sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta
este mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat
împrumută-ţi lacrimile altuia şi plângi pentru fratele tău. Însă,
de-am plânge noi măcar şi numai pentru păcatele noastre“
(Sfântul Ioan Pustnicul).
„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi prin
legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele...
(Psalm 93: 12-13).
Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de
a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor Apostoli, de a-i
ierta sau excomunica. El spune că: „timpul de faţă este timpul
mărturisirii“.
Sfântul Epifaniu admite o singură renaştere, o singură
Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte
după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa
curăţirii prin Pocăinţă.
Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa Scara, la a patra treaptă
a suirii spre cer scrie că: „Fără Spovedanie nu este iertare de
păcate“.
Sfântul Atanasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre
pregătirea demnă pentru Cuminecare prin Spovedanie, spune:
„Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale“.
Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea,
prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea
naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte,
Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul botez a fost
prin potop, al doilea prin mare şi nor, al treilea cel prin Lege, al
patrulea a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul, al
cincilea Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al
şaptelea prin sânge şi mucenicie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte de a se preoţi, spune
despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: -
Nabucudonosor, Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor,
incestuosul, ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu
lacrimi urmate de îmbunătăţirea vieţii. Iată ce mare este virtutea
Pocăinţei“.
Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul
lacrimilor“.
Sfântul Grigorie al Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi
despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament
duhovnicesc. El spune că preotul se întristează de păcatul fiului său
duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului
său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu
mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu
îndrăzneală secretele cele mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru,
precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta
grijă de sănătatea voastră.
Sfântul Efrem Sirul spune: „Omul, prin păcat, îşi ia pe
umeri sarcini grele de purtat, dar toate le poate uşura prin
Pocăinţă. Că întru noi (preoţii) este a lega şi a dezlega. Iar a lui
Dumnezeu este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Păcatele prin
Pocăinţă se curmă. Prin Pocăinţă ajungem în societatea sfinţilor,
căci Pocăinţa este călătorie prin uşa cea strâmtă, spre viaţa de veci.
Vremea Pocăinţei este viaţa pământească. Aici şi acum să ne
pocăim“.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Toate păcatele săvârşite
după Botez se iartă prin Pocăinţă. După cum omul botezat de preot
se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se
mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui
Hristos“.
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Pocăinţa nu trebuie să
înceteze în cursul întregii vieţi, căci cine este fără de păcat? În
toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu
cu cuvântul apoi cu gândul.
Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar
conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată
în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie
să o şi curăţim. Toţi păcătuim, toţi avem nevoie de Pocăinţă,
totdeauna“.

                    CUM POATE SĂ AIBĂ LOC POCĂINŢA?

         Pocăinţa poate avea loc aşa cum se întâmplă când un om ajunge
într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui.
Cât a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel, adică
multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află
acolo. Multe lucruri şi le închipuia altfel de cum erau de fapt. Trebuia
să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele, dar iată,
camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece în viaţa duhovnicească. Când suntem
cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai cu grijile
lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători
la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără
să ne dăm seama de asta. Dar iată o rază a luminii dumnezeieşti
pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi
înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Vom înţelege limpede că
mergeam pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.

           POCĂINŢA TREBUIE SĂ FIE DIN TOATĂ INIMA

   Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen zicându-i: „Am săvârşit un
păcat mare şi aş vrea să mă pocăiesc trei ani“. Bătrânul i-a zis: „E
mult“. Fratele i-a zis iarăşi: „Îmi va fi de ajuns un an?“ Bătrânul i-a
răspuns din nou: „E mult“. Cei care erau de faţă au întrebat: „Dar
dacă se va pocăi patruzeci de zile?“ Bătrânul a replicat: „E mult“. Şi
apoi a adăugat: „Eu zic că dacă un om se pocăieşte din toată inima,
şi-şi făgăduieşte să nu mai facă acel păcat, Dumnezeu îl primeşte
chiar în trei zile“. Convorbirea va fi fost teoretică. Se vede aceasta din
faptul că erau de faţă şi alţii. Bătrânul era întrebat cu scopul de a
dezlega unele din nedumeririle ucenicilor. Şi iată că, în cel mai biblic
înţeles al pocăinţei, accentul este pus pe intensitatea pocăinţei. Nici
în trei ani, nici într-un an, ci „din toată inima“. Cele trei zile sunt,
desigur, doar o măsură simbolică ca să se vadă cât de neimportant
rămâne timpul în raport cu intensitatea căinţei inimii.

                              UN MODEL DE POCĂINŢĂ

                Din cartea Arhimandritului Heruvim Karambelas, Părinţi
contemporani de la Sfântul Munte Athos(volum 1), prezentăm ca un
model de pocăinţă viaţa Părintelui Elias Panagulakis.
S-a născut în Kalamata în 1873. A primit puţină învăţătură, doar cât
să poată citi şi scrie. Până la 30 de ani a cântat la instrumente muzicale
şi ţinea o cârciumă lângă Biserica Sfântul Nicolae. Toţi trântorii şi
vagabonzii oraşului se adunau aici. El era şeful şi avea o puternică
influenţă asupra lor. Trăia o viaţă desfrânată şi împrăştiată,
nerespectând şi netemându-se de nimeni. În 1902, unul dintre prietenii
lui apropiaţi a murit. Panagulakis s-a dus la înmormântare şi a urmărit
cu mare atenţie sfânta slujbă. Expresia: „A trecut din moarte la viaţă
(Ioan 5:24) l-a tulburat şi, tremurând, l-a întrebat pe preot dacă mai
există o altă viaţă după moarte. Acesta l-a învăţat adevărurile credinţei
ortodoxe, catehizându-l. Panagulakis era deja prizonier al harului
dumnezeiesc. Îngrozit de destrăbălările sale anterioare s-a dus la un
preot, la ieromonahul Glimanos, de la mănăstirea Velanidia,
mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă şi hotărându-se să ducă
pe viitor o viaţă creştină model. După care şi-a vândut cârciuma şi
toate ale sale şi şi-a acoperit camera cu perdele negre. I-a vizitat pe cei
cărora le greşise în trecut, le-a cerut iertare în genunchi şi a îndreptat
toate nedreptăţile făcute mai înainte. În cele din urmă s-a hotărât să se
facă ascet. Mai întâi s-a dus la Mani, unde a rămas câteva luni, după
care s-a întors la Kalamata, aşezându-se într-o chilie de lângă capela
schitului Sfânta Ana. Puţin mai târziu s-a mutat într-o chilie de
lângă cimitirul oraşului. Acolo, fără să fie tuns călugăr, a trăit 15 ani
în asceză aspră, postind şi rugându-se. S-a abţinut cu totul de la carne,
peşte, ouă şi lapte, gustând ulei numai sâmbăta şi duminica.
Miercurea şi vinerea nu mânca absolut nimic. Nu avea pat, ci dormea
foarte puţin pe o scândură aşezată pe pământ. Deoarece alţi tineri,
atraşi de exemplul lui, au început să vină să locuiască cu el, a mai
construit câteva chilii mici cu banii primiţi de la nişte creştini
evlavioşi. Uşile acestor chilii erau aşa de strâmte, încât nu puteai intra
decât în dungă. În fiecare duminică şi sărbătoare o mulţime de creştini
se adunau în chilia lui Panagulakis, iar el propovăduia cuvântul lui
Dumnezeu. În încăperea simplă în care predica era atârnat un schelet
uman, ca o continuă amintire pentru cei ce ascultau, că totul este
deşertăciune în această lume. Predicile lui Panagulakis erau simple şi
nemeşteşugite, dar ieşeau dintr-o inimă aprinsă de dragoste pentru
Hristos şi au renăscut o mulţime de suflete. Acest ascet lipsit de
învăţătură avea ucenici tineri care au ajuns mai târziu mari lucrători ai
Evangheliei. Panagulakis nu împlinise încă 45 de ani când a fost lovit
de o formă gravă de tuberculoză. A adormit întru Domnul în ianuarie
1917, lăsând în urma sa mulţi fii duhovniceşti şi renumele unui bărbat
sfânt.
Un om cu credinţă în Dumnezeu se va lepăda de sine, adică de
duhul lumii şi astfel având duhul lui Hristos şi dispreţuindu-se pe sine
atunci când păcătuieşte cu sau fără voie va ajunge la prihănirea de
sine, la înfrânare şi la ascultare de cei mai mari iar aceste două virtuţi
duc la smerenie. Un om credincios va avea frică de Dumnezeu, se va
pocăi iar pocăinţa îi va aduce ascultarea, înfrânarea şi gândul la
moarte care duc la smerenie, iar lacrimile la rugăciune curată. Omul
cu nădejde în Dumnezeu va avea dragoste şi pocăinţă. Dragostea
atrage după sine înstrăinarea de tot ce este rău, neplăcut lui
Dumnezeu. Înstrăinarea atrage după sine tăcerea iar tăcerea duce la
rugăciune curată.
„Sufletul tău şi pământul, deopotrivă sunt grădină,
Unde, orişice sămânţă prinde iute rădăcină;
Deci, cum vrei tu în grădină, pui: cucută de otravă
Sau crini albi, a căror vrajă te ridică până-n slavă“.
(Vasile Militaru)
Cel ce se pocăieşte trebuie să-şi mărturisească păcatele
chivernisitorului tainelor lui Dumnezeu, adică preotului său duhovnic,
iar nu oricui se va întâmpla. Scopul iubirii dumnezeieşti faţă de cei
păcătoşi este vădit prin cuvintele lui Dumnezeu prin gura proorocului:
„Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de
adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se
întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la
căile voastre cele rele!“ (Iezechiel 33:11). Deoarece mijloacele de
îndreptare trebuie să fie potrivite cu păcatul şi să se aducă roade
vrednice de pocăinţă, după cele ce sunt scrise: „Faceţi, dar, roade
vrednice de pocăinţă(Luca 3:8), ca nu cumva lipsind roadele, să fim
loviţi de ameninţare, căci s-a zis: „Orice pom care nu face roadă
bună se taie şi se aruncă în foc“ (Luca 3:9). De aceea mărturisirea
păcatelor să se facă înaintea acelora cărora le este încredinţată
iconomia tainelor lui Dumnezeu. Aşa ştim că din vechime cei ce se
pocăiau la fel făceau înaintea Sfinţilor. În Evanghelie e scris că-şi
mărturiseau păcatele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:6), iar mai târziu
înaintea Apostolilor, care îi şi botezau (Faptele Apostolilor 19:18).
Dumnezeu îl cheamă pe om la veşnicie. Iată Dumnezeu spune prin
cuvântul proorocului: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine,
izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte care
nu pot ţine apă(Ieremia 2:3).
Sunt poticneli din care cu anevoie omul se ridică şi deznădejde
din care cu anevoie iese omul. Cele nouă Fericiri rostite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 5: 1-12), sunt tot atâtea trepte
către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. Pocăinţa este o cale
pe care o numim anevoioasă şi ea este calea cea îngustă, este cu
răstignire şi cu durere. Psalmul 50, care este un psalm de pocăinţă, cu
atâta putere este scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în
el încât şi acum, când îl citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc,
diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui.

                  POCĂINŢA ESTE ÎNTOARCERE
                        DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

       Chipul îl avem în noi, dar asemănarea unde este? Pocăinţa este
întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în
care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi
necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul.
Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii
omului, omul este în stare să vadă mai întâi întunericul în care zace.
Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem
spune că vedem în cât întuneric zăcem.
„Viaţa nu-i decât o carte, cuprinzând atâtea file
Câte-n cartea-I scris-a Domnul ale vieţii tale zile...
Filele-i sunt însă albe, să scrii numai tu pe ele,
Ori cu slove de-ntuneric, ori cu slovele de stele;
Şi, cum poate fiecare cartea vieţii să şi-o scrie:
Ori în moarte se afundă, ori trăi-va-n veşnicie!“
(Vasile Militaru).

                       FILE DIN PATERICUL EGIPTEAN
                                  DESPRE POCĂINŢĂ

Unui frate care căzuse în păcat, i s-a arătat satana şi i-a zis: „nu
eşti creştin?“ Iar fratele i-a răspuns: „orice sunt, tot sunt mai bun
decât tine“. Iar satana i-a zis: „îţi spun ţie, că te duci la chinuri“. Şi
a zis fratele: „Nu eşti tu nici judecătorul meu, nici Dumnezeul
meu“. Şi văzând că n-a putut birui, satana s-a dus, în timp ce fratele
s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.
Spuneau părinţii despre un bătrân că îi ziceau gândurile: „Lasă
astăzi că mâine te vei pocăi!“ El le răspundea: „Astăzi mă voi pocăi
şi mâine fie voia lui Dumnezeu“.
Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi din
întâmplare a şezut la poarta unui om bogat, care trăgea să moară. Şi
şezând, a luat aminte şi a văzut nişte bărbaţi negri, înfricoşători,
călări pe cai negri şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la
poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i,
muribundul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi îmi
ajută!“ Au zis lui aceia: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus
aminte de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai
căutat? Acum nu mai e nădejde de mântuire, nici mângâiere“. Şi
aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.
Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân:
„Ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat
de lume şi nu pot să mă mântuiesc“. Şi i-a răspuns bătrânul: «Dacă
nu putem să intrăm în „Pământul Făgăduinţei“, mai de folos este
să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt».
Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele
Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă de umilinţă s-a
pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit
păcatele sale după care i-a spus: „pedepseşte-mă după pravilă!“
Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: „cu
adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc
să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a iertat“.
Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat întro
chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare,
răspundea: „Judecătorul!“ Mai înainte de moarte cu o zi, venind
îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind
slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele:
„Cel ce mi-a dezlegat păcatele“. Căci mi S-a arătat ieri zicându-mi:
„pentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale“. Şi S-a atins
cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând, fratele degrabă
a murit.

                        OSTENIŢI-VĂ ŞI POCĂIŢI-VĂ !

Iată ce cuvânt ziditor de suflete găsim în Patericul Sarovului
despre osteneală şi pocăinţă.
Să nu ne lenevim. Să nu amânăm săvârşirea faptelor bune, să
ne rugăm zilnic. Să aşteptăm întotdeauna fiind pregătiţi să auzim
glasul trâmbiţei. Până când viaţa acestui veac nu se va sfârşi şi
sufletul nu se va despărţi de trup, să ne grăbim fără de lene să
dobândim prin fapte virtuţile, bucuria nesfârşită, liniştea necontenită
şi împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii să-L lăudăm neîncetat pe
Dumnezeu. Să nu ne îngrijim de satisfacerea plăcerilor trupeşti, căci,
ce vom primi bun de la trup? Acum cât mai avem timp, să nu ne
lenevim în săvârşirea celor trebuitoare sufletului. Viaţa noastră este
trecătoare şi se scurge repede, precum fumul în văzduh. Viaţa
omului este ca norul ce se ridică de la pământ spre cer. Deci,
osteniţi-vă şi pocăiţi-vă. Asemănătoare şi minunate sunt şi cuvintele
Sfântului Vasile cel Mare care ne îndeamnă să nu fim nepăsători şi
leneşi căci şi marii Sfinţi, Părinţi înduhovniciţi şi Sfintele muceniţe
în ceasul cel straşnic al morţii nu scapă de durerile chinuitoare ale
despărţirii sufletului de trup, de încercările celui rău. De aceea, dacă
toţi drepţii trec prin chinuri în ceasul morţii, noi, cei pătimaşi şi
păcătoşi, cum vom evita aceste chinuri? Şi ce ajutor vom avea dacă
în fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu şi nu ne îngrijim de
mântuirea sufletului nostru?
Sfântului Grigorie Teologul, spune că pocăinţa are, două
feţe. Ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute
ca să-ţi plângi păcatele săvârşite; la cele viitoare ca să nu le mai
faci. Cel ce sădeşte pomii şi iarăşi îi smulge nu va culege roade
din sădirea sa.
Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să fugim de locurile
care ne dau prilejul să cădem în păcat. Pentru ce Maria
Egipteanca nu s-a întors de la Ierusalim, unde s-a pocăit de viaţa ei
păcătoasă de mai înainte, în Egipt, ci s-a dus în pustietatea de
dincolo de Iordan? Pentru că înainte de a fi ajuns în Egipt ar fi
trebuit să se întâlnească cu lucrurile de mai înainte care ar fi dus la
trezirea păcatului. Omul ce se află aproape de cauzele păcatului se
aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei gropi adânci şi vrăjmaşul îl
aruncă acolo unde vrea. Chibritul din ce se aprinde ? Din atingere şi
frecare. Tot aşa şi inima noastră iubitoare de păcat nu se poate să nu
se robească când i se descoperă prilejuri de păcat. Cad stâlpii şi
făcătorii de minuni, după cum vedem din istorie; ce să mai aşteptăm
dar de la trestiile frânte?
Sfântul Apostol Pavel a plâns zi şi noapte, 3 ani de zile,
îndreptând lipsurile altora (Faptele Apostolilor 20:31), iar noi nu
plângem nici pentru păcatele noastre. Avva Arsenie spune că
cine nu plânge aici pentru sine acela va plânge veşnic acolo.
Noi suntem veşnici, dar depinde de noi unde ne vom petrece
veşnicia. Să avem mereu în minte cuvintele spuse de Însuşi
Mântuitorul nostru Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca
pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18: 2-3).

URMAREA AICI
http://babylenuta.blogspot.com/2015/01/despre-p-o-c-i-n-t-a_34.html


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DOAMNE IARTA PACATELE MELE ...SI ALE NEAMULUI MEU....