BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
De observat că în Noul Testament, faptul este evocat numai în Epistola Sfântului Apostol Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că în acea vreme o asemenea practică era răspândită mai ales la Roma, deci în Apusul Europei. Analiza acestor stări expuse în Sfânta Scriptură ne duce la concluzia că homosexualitatea, bărbătească sau feminină, reprezintă în Vechiul Testament - spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament
- păcat împotriva firii. Deci, este alterată firea. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin defineşte răul, păcatul, drept lipsa binelui şi abaterea de la starea conformă firii la una contrară firii (Dogmatica IV, 20).
Găsim oportun să menţionăm aici şi din canoanele Sfinţilor Părinţi care privesc această depravare umană. Acest păcat este sancţionat cu excluderea de la împărtăşanie pentru 15 ani în canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare sau pentru 18 ani în canonul 4 al Sfântului Grigore de Nissa. Iar Sfântul Ioan Postitorul adaugă: „Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani" (canonul 29). Trebuie arătat că prin canoanele menţionate, Biserica sancţionează această tristă decădere umană, atât pentru a preciza în conştiinţa penitenţilor că homosexualitatea reprezintă un act grav împotriva vieţii însăşi cât şi în scopul de a oferi un remediu, un tratament duhovnicesc. Pentru că nu trebuie omis esenţialul şi anume că păcatul este în primul rând o boală a sufletului.
Din punct de vedere juridic suntem pentru toleranţă. Compătimim pe aceşti fraţi în suferinţa lor, dorind sincer să le venim în ajutor şi ne rugăm pentru dânşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea răului, a păcatului. Nu putem spune: „răului - bine şi binelui - rău" Această problemă priveşte societatea, priveşte neamul. Sănătatea spirituală şi morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare esenţială. Şi nu o putem păstra, câtă este, şi, cu atât mai mult, îmbunătăţi, decât pe criterii stabile, fundamentale, de nestrămutat.
De o adâncă semnificaţie este, şi aici, acest cuvânt al Mântuitorului „...oricine aude aceste cuvinte ale Mele - ale Evangheliei - şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era întemeiată pe piatră. Şi; oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemănase-va bărbatului fără minte care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare" (Mt. 7, 24-27). Casa, edificiul unui neam trebuie clădit pe piatră, pe adevărul şi legea eternă, divină, de neschimbat.
Sfântul Apostol Pavel condamnă foarte aspru pe cei perverşi, socotind că au ajuns la aceste practici atât de josnice din cauza idolatriei lor. El spune: „De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului [...] Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor".
După Sf. Apostol Pavel, cauza căderii oamenilor în „asemenea absurdităţi", este păcatul şi mai ales ruperea totală a legăturii cu Dumnezeu. Păcatul acesta reprezintă abisul căderii, veriga de legătură a tuturor păcatelor, batjocorirea şi lepădarea în totalitate a demnităţii umane şi mai ales părăsirea din partea lui Dumnezeu. Sfântul loan spune: „Când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se răstoarnă pe dos".
Perversiunea este păcat împotriva firii, de aceea şi gravitatea lui este atât de mare. Nici un păcat nu este firesc, însă acesta le întrece pe toate celelalte. Sfântul loan spune în acest sens: „Cele ce sunt contra naturii sunt şi mai grele, în acelaşi timp şi mai dezgustătoare", de aceea cei ce le săvârşesc „sunt lipsiţi de orice iertare fiindcă au defăimat natura".
Perversiunea este manifestată în diferitele ei chipuri: bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, adulţi cu copii, oameni cu animale. Ca şi Apostolul Pavel, Sfântul loan Gură de Aur nu ocoleşte acest subiect, înfierând cu asprime astfel de patimi. El consideră că ceea ce-i învinuieşte cel mai mult pe aceşti oameni este faptul că nu vreo necesitate oarecare i-a silit să se arunce în practici de acest fel, deoarece bărbaţii aveau femei şi femeile aveau bărbaţi pentru a păstra „rânduială cea după fire", ci voinţa lor cea rea, lucru pentru care sunt lipsiţi de orice iertare.
Sfântul loan consideră că aceste patimi s-au născut din părăsirea lui Dumnezeu, iar părăsirea lui Dumnezeu provine din nelegiuirea celor care l-au părăsit; de asemenea, de la dezmierdare şi de la necunoaşterea lui Dumnezeu, ca şi de la lipsa fricii faţă de El, care este ca o ancoră de salvare din multe primejdii. Tâlcuind expresia formulată de Sfântul Apostol Pavel: „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii", Sfântul Părinte arată că „boala aceasta provine nu numai din poftă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aprins pofta"; ei „nau fost târâţi" şi nici „n-au căzut", ci „săvârşind ruşinea" au ajuns la ceea cea fost „studiat de dânşii mai dinainte", făcând astfel natura de râs, încălcându-i legile.
Că acesta este un păcat împotriva firii o demonstrează înseşi legile păgâne, care pedepsesc pe cei ce s-ar castra, şi aceasta, pentru motivul că „îşi ciuntesc singuri natura omenească". Aceştia, însă, nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii, pe când desfrânaţii şi pederaştii, pe lângă faptul că nu sunt de vreun folos, îşi necinstesc nu numai trupul, ci şi sufletul, fâcându-se vrednici de a fi alungaţi de pretutindeni. Consecinţele acestor practici sunt dezastruoase pentru unitatea rânduită de Dumnezeu între bărbat şi femeie, introducându-se între ei „o luptă mai grozavă decât războiul civil"; s-a nimicit atracţia firească dintre ei, s-a rupt unitatea, din unul devenind doi, „adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi al celuilalt, ceea ce este împotriva legii lui Dumnezeu", fiecare din cele două părţi a pornit război atât contra celeilalte cât şi contra ei înşişi, „căci şi femeile defăimau pe alte femei şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul împotriva altuia, ca şi împotriva genului femeiesc" şi în sfârşit, ceea ce este foarte grav, războiul împotriva naturii, perpetuarea neamului omenesc nemaifiind posibilă.
Lumea păgână ajunsese la o atât de mare degradare morală încât considera acest păcat un privilegiu de care nu puteau „beneficia" slugile, ci numai oamenii liberi, lucru care a fost şi legiuit „de preaînţeleptul popor atenian şi de marele lor legislator Solon", spune cu sarcasm Sfântul Ioan. Slugile nu aveau voie nici să-şi ungă trupurile cu untdelemn şi nici să facă pederastie. Cei care se supun unor astfel de legi sunt, consideră Sfântul Părinte, „cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi". Ei sunt mai păcătoşi decât desfrânaţii şi desfrânatele, care deşi încalcă grav Legea dumnezeiască, cel puţin nu o încalcă pe cea a naturii, cum fac aceştia, care le încalcă pe amândouă.
Dacă desfrânarea, prin care se pângăreşte trupul, este un păcat atât de mare, „apoi ce am putea spune de această nebunie - zice Sfântul Ioan - care este cu mult mai rea decât desfrânarea, încât nici nu mai avem ce spune?".
Cel ce săvârşeşte un astfel de păcat îşi pierde demnitatea pe care i-a dat-o Creatorul, trădându-şi şi necinstindu-şi propria natură ca şi pe cea a celuilalt gen. Adresându-se bărbaţilor, Sfântul Ioan spune: „Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile".
Dar în acelaşi timp, o astfel de persoană îşi pierde nu numai demnitatea de om, ci chiar cade şi sub poziţia pe care o ocupă animalele în lume. De aceea Sfântul Părinte se exprimă: „Şi ca să afli cât de mişelesc fapt este acesta, spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ţi-ar spune în gura mare că eşti un câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai prejos şi mai necinstit decât acest animal, căci câinele, cel puţin, este folositor omului, pe când cel ce desfrânează nu este folositor". Şi tot el, deplângând starea aceasta de decădere, spune: „Vai nouă, dacă ajungem să fim mai fără minte decât animalele necuvântătoare, şi mai neruşinaţi decât câinii, căci nicăieri printre ele nu vei găsi o astfel de împreunare, ci natura-şi cunoaşte hotarele sale! Voi însă care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi pe voi înşivă".
Acest păcat este cu atât mai grav cu cât el este „o boală molipsitoare". Cu toate acestea nimeni nu poate fi obligat să contracteze această boală, după cum nimeni nu poate obliga pe un bărbat, oricât l-ar ameninţa şi i-ar porunci, ca schimbându-şi natura, să nască un copil. Deci, „cei ce turbează după astfel de păcate, singuri îşi făuresc relele cele mai grozave".
Pentru aceasta şi osânda unora ca aceştia va fi şi mai mare. „Chiar de nu ar fi gheena - spune Sfântul Ioan - şi nici nu ne-ar fi ameninţat (Dumnezeu) cu osânda, totuşi acest fapt este mai groaznic decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere din aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. [...] Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât omorâtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decât a trăi defăimat astfel de lume. Omorâtorul de oameni a despărţit sufletul de trup, iar aceştia, împreună cu trupul au pierdut şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune nu poate fi egal cu această îngrozitoare nelegiuire, şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvia faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât de a face asemenea fapte."
Nu există pedeapsă atât de mare încât să poată acoperi grozăvia acestui păcat. Sfântul Ioan se întreabă: „Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia?"
Nici un păcat nu a fost atât de aspru pedepsit ca acesta de către Dumnezeu, încă din viaţa de aici. Sfântul Ioan este de părere că pedeapsa Sodomei a fost icoana celei a iadului pentru cei care nu cred în realitatea pedepselor de dincolo. Pe baza acestei experienţe din istoria umanităţii el invită pe păcătoşi să tragă singuri concluzia în legătură cu gravitata păcatului: „Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost silit să le arate gheena mai înainte de timp. Fiindcă mulţi dispreţuiau cuvintele şi atunci ca şi acum, de aceea Dumnezeu le-a arătat mai dinainte icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. în adevăr, curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dar şi păcatul pe care ei îl săvârşiseră, adică pederastia, era în afară de legile firii, era contra naturii; a ars pământul acela, fiindcă şi sufletele lor erau arse de acea poftă spurcată. De aceea şi ploaia aceea nu numai că n-a deschis pântecele pământului ca să-l facă de a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut fără posibilitatea chiar de a primi seminţele ce s-ar arunca în el. Astfel era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci şi acea nelegiuire le făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei."
Hristos s-a inaltat!
sursa
.
