Recunoștința măgarului – Vasile Militaru

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Un măgăruș, odată,
Având abia un an
Și care rămăsese, de mamă și de tată,
Orfan, –
Ne mai având nici o hrană,
Nici pic de adăpost
Și numai din pomană
Trăind, mai mult în post, –
S-a îmbolnăvit, sărmanul, umblând prin vânt și ploaie
Și s-a lăsat să moară
În drumul către moară
Pe-un maldăr de gunoaie…

Trecând însă pe-acolo un cal, cu-argint pe frâu, –
Ce se plimba, ca omul sătul și fără pas,
Și avea livezi întinse, hambare mari cu grâu,
Căpițe de otavă, trifoaie și ovăs, –
Îl prinse-atâta milă de bietul băietan
Sărac, uitat de lume, bolnav, ba și orfan,
Că l-a luat îndată de pe gunoi pe sus
Și drept la el acasă milosul cal l-a dus.

Aci, dormind pe moale și cu-ngrijire bună,
S-a înzdrăvenit măgarul, în mai puțin de-o lună
Și, ca să nu-nșir vorbe prea multe și deșarte, –
Voi spune că măgarul fu dat să-nvețe carte…

La școală, măgărușul nu mai avea pereche,
De multă învățătură ce tot băga-n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub căpătâi, –
În fiecare clasă fu premiat întâi!
Și nu mai putea-n sine prea milostivul cal
Când fiecare dascăl îi tot spunea: „Halal…”
„Mai rar elev să aibă la carte-atâta har…”
„Mai rar
Așa măgar!…”

… Și… s-a făcut măgarul un mare cărturar!

Dar calul cu atâta nu-i mulțumit în sine
Și, ca să-l fericească, îi face și mai mult bine:
Îi caută, cu zestre, de mare neam soție,
Pornește nunta-n lege, cu-o întreagă herghelie
Și, – dar fără pereche, – îi dă a lui moșie!

E fericit măgarul cum nici nu se mai poate,
Când viața lui e plină în totul cu de toate…
Mergându-i numai bine, având în toate spor,
Cu tot mai multă vază în ochii tuturor,
Mi s-a trezit măgarul că-i mare dregător.

Și, – cum poporul zice că e sub cer o scară,
Pe care unii suie, iar alții coboară, –
În timp ce Dregătorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de milă se năpustește-un foc;
Îi arde tot avutul, cu cel din urmă arac,
Și bietul cal rămâne ca nimeni de sărac…

Pe-aci, pe-aci, sărmanul să moară, de durere,
Dar i-a venit îndată o mare mângăiere:
Măgarul n-o să-l lase pe drum în vânt și ploaie,
Cum el a fost odată, pe-un maldăr de gunoaie…

„Ce bine-mi pare, Doamne, căci am putut prin Tine,
Să fac și eu pe lume măgarului un bine…
Mă duc acum la dânsul… la cine m-aș mai duce,
Pân’oi avea la creștet și eu o sfântă cruce?…
La el găsi-voi odihnă, otavă prin poiene
Și mângăieri, să-mi zvânte o lacrimă prin gene…”

Așa gândea sărmanul de cal, mergând pe drum,
Văzând în fața-i totul ca-nvăluit în fum,
Dar când bătu la poarta ce-avea să-i fie scut, –
Măgarul, fără suflet, nici nu l-a cunoscut!

Un an întreg, pe urmă, zăcu în vânt și ploaie,
Sărmănu’ cal, pe-același mormane de gunoaie,
Pe care odinioară
Găsise măgărușul bolnav, trăgând să moară…

Și-ntr-un amurg de toamnă frumoasă și târzie,
Când bietul cal intrase aproape în agonie, –
Trecu pe-acolo, mândru, măgaru’ cel bogat,
Care-ngâna un cântec domol, tărăgănat…
Dar când văzu de-aproape, pe calul muribund,
Cu răsuflarea stinsă, cu ochii duși afund, –
Măgarul zise-n sine:
„Tot moare până mâine… să-i fac și eu un bine,
Să nu se chinuiească prea mult aci în poteci…”

Și-i dete una-n frunte, de-l adormi pe veci…

---

Morala

Așa fac și unii oameni: luați de prin bordeie
Și-nveșmântați în aur, prin sfântul milei har, –
Ei nu-nțeleg pe lume recunoștința ce e,
Cum n-a înțeles aceasta nici secul de măgar!