BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE DIFERENŢELE DINTRE ORTODOCŞI ŞI CATOLICI
«Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească.
Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor» (Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului - secolul XX).
Preot Ioan
Când s-a format Creştinismul?
Creştinismul este religia răspândită de Mântuitor prin Sfinţii Săi Apostolii. Creştinismul s-a format încă din primele veacuri ale muceniciei, prin multă durere. Marea Schismă din 1054 a împărţit Creştinismul în două mari ramuri: vestică (catolică) şi estică (ortodoxă). Cum e posibil, veţi spune, dacă există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, iar scopul este comun, adică mântuirea sufletului, să creadă unii ca există două biserici? Şi cum s-a ajuns la acest lucru? Oare diferenţele sunt cu adevărat importante sau este doar o chestiune de orgoliu din partea ambelor părţi? Cele două biserici s-au format prin divizarea bisericii primare, având la bază un motiv politic - primatul papal ce oferă episcopului de Roma supremaţia întregii biserici. Partea greacă nu este de acord, prin urmare rezultă două biserici născute din aceeaşi mamă, deci surori. Cei care păstrează tradiţia veche îşi iau denumirea de Biserica Dreptei Credinţe sau Ortodoxă, iar cei noi iau denumirea de Biserica Universală sau Romano-catolică.
Marea Schismă
Înainte de a vorbi despre diferenţele dintre catolici şi ortodocşi, să răsfoim puţin paginile istoriei şi să readucem în actualitate evenimentele care au dus la scindarea bisericii originare. S-a întâmplat acum aproape o mie de ani. Marea Schismă - cea mai gravă ruptură dintre cele două biserici are loc la 16 iulie 1054. Totuşi, divergenţele dintre cele două culte creştine au fost şi înainte şi după această dată. Scânteia se aprinde în anul 858. Ca urmare a unor reproşuri primite de la patriarhul Ignatius privind viaţa particulară nu tocmai corectă, împăratul Constantinopolului îl obligă pe acesta să demisioneze şi îl exilează. Îl înlocuieşte imediat cu un filosof laic, considerat "cel mai deosebit politician şi diplomat al vremii sale. Numele lui este Photius. Dorind să fie recunoscut de autoritatea religioasă de la Roma, noul patriarh trimite o scrisoare în acest sens Papei Nicolas I. Acesta însă cunoaşte motivul exilării lui Ignatius şi, chiar dacă oamenii lui decid că numirea este legitimă, el reconsideră cazul şi respinge cererea lui Photius. Începe conflictul. Bizantinii ignoră decizia papei şi nu răspund scrisorii, considerând că Nicolas îşi depăşeşte atribuţiile intervenind personal în problemele altui patriarhat. Divergenţele continuă. Apogeul este atins în vara anului 1054, când Patriarhul Mihail Cerularie închide bisericile latine din Constantinopol alungând călugări şi preoţi. Intervine Papa Leo al lXlea, care trimite o delegaţie pentru împăcare. Aceasta nu este acceptată. Ca urmare, cardinalul Humbert, însoţit de alţi trimişi ai Papei, intră în biserica Hagia Sofia din Constantinopol şi chiar înaintea slujbei pune pe altar o bulă papală, document ce-i excomunica pe patriarhul Cerularie şi afiliaţii lui. Aceştia neagă, la rândul lor, autoritatea papei. La vremea respectivă nimeni nu a putut evalua marea ruptură dintre cele două părţi. Ca dovadă, chiar şi după 1054, relaţiile de prietenie au continuat. Părea o neînţelegere care se putea rezolva cu tact pe cale diplomatică. Însă Cruciadele au adâncit prăpastia atât de mult încât li se mai spune moarte în numele iubirii Cruciadelor şi războaie sfinte, pentru că obiectivul principal îl constituie eliberarea aşa-numitelor locuri sfinte (Ierusalim) de sub dominaţie musulmană. La aceste expediţii participă toate clasele sociale, fiecare având propriile interese: ţăranii pentru că sunt foarte săraci, dar solidari, orăşenii speră în posibilitatea unei noi pieţe de desfacere, principii urmăresc dobândirea unor noi proprietăţi, prestigiu şi... glorie. Iniţiate la apelurile diverşilor papi, care voiau să înlăture efectele schismei şi care doreau să-şi impună supremaţia asupra întregii lumi sub o ideologie creştină, cruciadele au degenerat în adevărate războaie declanşate de ambiţiile mai marilor vremii. Astfel, în numele iubirii, au loc masacre, jafuri, oamenii sunt exploataţi, execuţiile individuale sau în masă sunt la ordinea zilei. Nu sunt cruţate nici femeile, bătrânii sau copiii nevinovaţi. Aceste războaie, careşi pierd pe parcurs idealul, se întind pe o perioada de două sute de ani şi sunt enumerate după perioadele în care se desfăşoară. Totuşi, din această nebunie rezultă un amestec, o alchimie care uneşte Orientul cu Occidentul. Astfel, două civilizaţii, două culturi diferite se influenţează reciproc şi are loc o infuzare de literatură, arhitectură, filosofie care nu fac decât să îmbogăţească şi să lărgească orizonturi până atunci limitate.
Capul bisericii şi infailibilitatea
in timp ce Biserica Ortodoxă afirma că Iisus Hristos este capul Bisericii şi piatra de temelie pe care se sprijină aceasta, catolicii atribuie aceasta funcţie Papei, care este considerat urmaş al Sfântului Apostol Petru. Ca să-şi susţină afirmaţiile, ei folosesc vorbele Mântuitorului: «Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri». (Matei 16:17-18). Actualul papă este considerat al 267-lea urmaş al Sfântului Apostol Petru. Altă polemică, iscată în cele două biserici, este legată de infailibilitatea papei când decretează ex. cathedra (cu autoritate primită de la Dumnezeu prin puterea cheilor) în materie de credinţă şi de morală. El poate lua decizii singur şi chiar stabili dogma. În timp ce la ortodocşi, în cazul luării unor decizii importante, se fac sinoade, analizându-se situaţia dată de către mai mulţi episcopi şi preoţi, după care se stabileşte dogma şi autenticitatea ei.
Filioque: Purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul
Religia catolica
modifică simbolul credinţei, afirmând că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul. Şi iată cum sună pasajul în cauză: «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul care vine de la Tatăl şi de la Fiul». La ortodocşi crezul apare în varianta originală fără niciun fel de modificare - «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede». Răspunsul este în Evanghelia după Ioan: «Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan 15:26). Ei consideră că adăugarea lui filioque ar fi greşită din punct de vedere teologic. Mai mult, Simbolul Credinţei este considerat proprietate comună a întregii biserici şi orice modificare trebuie făcută într-un consiliu ecumenic. Referitor la acest subiect, Patriarhul Constantinopolului, Photius, merge până într-acolo încât îl consideră pe Papa Nicolas "un eretic care face ravagii în via Domnului”.
Purgatoriul
Un alt punct de divergenţă între cele două culte este locul de tranziţie către paradis - purgatoriul. În timp ce ortodocşii cred că sunt doar două alternative ale sufletului după moarte, adică rai şi iad, catolicii susţin că ar mai fi un loc intermediar, unde sufletul are nevoie de un timp pentru a-şi curăţi imperfecţiunile şi haina de nuntă care reprezintă sufletul. Altfel nu are acces în cerul lui Dumnezeu unde, după cum afirmă scriptura, "nimic necurat nu va intra”. Purgatoriul este ca o şansă ce se dă sufletelor celor care mor cu păcate uşoare sau nu au ispăşit suficient pe pământ. Ei exemplifică acest lucru cu ajutorul parabolei lui Iisus despre bogatul nemilos şi săracul Lazăr, ca o prăpastie între locul de suferinţă în care se afla bogatul şi locul de fericire unde se afla Lazăr - «Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi» (Luca 16:26).
Neprihănita zămislire
Şi catolicii şi ortodocşii o cinstesc pe Fecioara Maria. Ea este cea din care s-a născut Isus Hristos. Din punctul de vedere al ortodocşilor, este născută în chip firesc din Sfinţii Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii celor doi, şi nu a fost scutită de păcatul strămoşesc. Catolicii consideră că Sfânta Fecioară a fost neprihănit zămislită, scutită de păcatul strămoşesc pentru că din trupul ei avea să se nască însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă ea ar fi fost concepută prin păcatul strămoşesc, afirmă catolicii, nu ar fi fost cea plină de har. În plus, părinţii Fecioarei erau în imposibilitatea de a avea copii şi de aceea a fost zămislită în mod miraculos.
Euharistia şi căsătoria
Ortodocşii folosesc la liturghie pâine dospită, catolicii - pâine nedospită, argumentând că aceasta s-a folosit la Cina cea de Taină. Pe de altă parte, la catolici, sfinţirea darurilor nu se face prin rugăciuni de invocare a Sfântului Duh, cum fac ortodocşii la Sfânta Epicleză. Ei afirmă că darurile se sfinţesc singure prin rostirea vorbelor - "Luaţi, mâncaţi... etc.. De asemenea, preoţii catolici nu se căsătoresc, în timp ce cei ortodocşi, da. Căsătoriile laicilor sunt şi ele diferite. În timp ce Biserica ortodoxă admite divorţul (fiind permisă cununia de mai multe ori), catolicii nu admit divorţul. Ei spun că o căsătorie trebuie să fie indisolubilă, adică nu se desface decât prin moartea unuia dintre soţi. Ei argumentează cu răspunsul lui Iisus când a fost întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase soţia: «De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. Eu vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de desfrâu, şi ia pe alta este adulter şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat este adulter» (Matei 19:3-9).
O luptă fără sens
Diferenţe sunt multe. Nimeni nu ne lămureşte dacă acestea sunt adevăratele piedici în procesul de reunificare. De exemplu, semnul crucii se face la ortodocşi de la dreapta la stânga pe când la catolici, de la stânga la dreapta. Explicaţia ar fi pusă pe seama efectului de oglindă. La catolici, botezul se face prin stropire, pe când la ortodocşi - prin afundare în apă.
Apoi, unii cinstesc
icoanele, (vezi imaginea din
stânga) în timp ce ceilalţi cinstesc
statuile (vezi imaginea din
dreapta). Catolicii consideră că
Maica Domnului nu a murit, ci
a fost luată direct la cer, în timp
ce ortodocşii cred că mai întâi a
murit şi apoi a fost ridicată la cer. Aceste diferenţe sunt de multe ori
de neînţeles pentru credinciosul de rând, care nu pricepe de ce nu se
recurge la o conciliere şi o reunificare a celor două biserici surori.
Apartenenţa religioasă trebuie să fie o fereastră deschisă spre oameni. Se
vorbeşte tot mai des despre ecumenism. O strădanie de a reface unitatea
bisericii care suspină sub greutatea unei lupte fără sens.
Inchiziţia
Inchiziţia provine din cuvântul latin «inquirere», care semnifică a
cerceta, a investiga. Acest termen desemnează o instituţie ecleziastică
specială, pentru combaterea şi distrugerea ereziilor.
Inchiziţia
a fost o instanţă judecătorească instituită de catolici, prin decretul papei Gregor IX în anul 1231, în scopul depistării şi reprimării sângeroase a aşa-zişilor eretici. Sarcina interogatoriilor, persecuţiilor, torturilor şi arderilor pe rug a fost preluată de către ordinele călugăreşti ale Franciscanilor şi Dominicanilor. În fruntea inchiziţiei a stat un Mare Inchizitor. Inchiziţia a constituit una din cele mai grave erori săvârşite de Romano-catolici, care a dus la crime pe scară de masă împotriva umanităţii. După ce Romano-catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul Mediu, cetăţenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorinţele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviţi ca „eretici", ca inamici ai societăţii. La doi ani după masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunţa înfiinţarea unui tribunal supranaţional care să judece cazurile de erezie. Intenţia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia acuzaţiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchiziţie (lat. inquisitio = cercetare, anchetă). Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul şi vestul Europei, în special în Spania şi a început a judeca pe toţi aceia care au încercat să răspândească printre credincioşi învăţături aşa-zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Biserica a considerat firesc să aibă şi ea un for care să ceară socoteală celor care se amestecau în probleme religioase fără a fi - după părerea ei - competenţi; aceasta a fost
Inchiziţia. Ea a jucat un mare rol mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin învăţăturile aşa-zise eretice. Cei care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchiziţiei o faţă monstruoasă (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maître, Bernard Gui s.a.), compromiţând masiv catolicismul. Au existat şi inchizitori ceva mai corecţi, unii dintre ei, culmea, fiind declaraţi ulterior de Biserică chiar sfinţi (Sfântul Petru din Verona, Sfântul Fidelis de Sigmaringen, Sfântul Ioan Capistran). Romano-catolicii au declarat sfinţi şi martiri şi pe unii dintre cei pe care Inchiziţia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temniţă sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar părea de straniu, Romano-catolicii nu au renunţat formal la Inchiziţie decât în 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi Romanocatolicii nu au condamnat Inchiziţia ca instituţie criminală. Apostolii erau extrem de preocupaţi de felul în care îşi transmiteau învăţăturile: orice variantă proprie, chiar proclamată de îngeri ai Raiului, era considerată un păcat mare. Cu toate astea, Sfântul Apostol Pavel, în cazul ereticilor Alexandru şi Hymeneus, nu a revenit la vechile pedepse cu moartea, ci doar i-a exclus din comunitate. De fapt, creştinii primelor trei secole nici nu concepeau altă atitudine. În timpurile vechi ale creştinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creştinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învăţături străine, neacceptate de creştinism, au fost urmăriţi şi condamnaţi ca eretici, după edictul împăratului roman Theodosie I. (Theodosius cel Mare 347-395) prin Edictul din anul 380, primul în istorie condamnat fiind teologul Priscillian din Avila (340-385) care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic. Inchiziţia începe să funcţioneze mai eficient prin anii 1100, la apariţia în Italia şi sudul Franţei a religiei dualiste antifeudale (bogomile), care ameninţa scindarea catolicismului. Propagarea misionării Bogomile, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepţii acestei religii fiind urmăriţi ca eretici. Transformarea inchiziţiei într-o instituţie se va petrece prin secolul al XIII-lea, folosindu-se interpretări din Biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) care susţinea că ereticii numai cu forţa pot fi aduşi pe calea cea bună spre biserică. Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea, şi lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca Sfântul Apostol Pavel (în Noul Testament). Alt pretext de condamnare, cita spusele lui Iisus Cel care nu rămâne în mine, o să fie aruncat ca o tulpină de viţă de vie, care se va usca şi va fi adunată şi aruncată în foc ca să ardă aceste cuvinte din Biblie le-a aplicat inchiziţia cuvânt cu cuvânt ca atare.
Există purgatoriu, precum zic catolicii ?
Purgatoriu nu există. Catolicii zic că între Rai şi iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se curăţă acolo, apoi trece în Rai. Nu există aşa ceva. Noi avem Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul şi iadul. Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărţi pe dânşii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi pe păcătoşi de-a stânga Sa ... Şi vor merge păcătoşii în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică. Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca veşnică sau viaţa veşnică. Cei mai mari duşmani ai catolicilor sunt protestanţii şi calvinii. Ei s-au rupt de catolici la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin şi Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ? Învăţăturile principale care ne despart dogmatic şi canonic de catolici sunt:
1. - Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfant purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15:26 ).
2. - Al doilea este supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ! Mai mare decât toţi patriarhii! Ceea ce n-a făcut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numeşte urmaşul Sfântului Petru!
3. - Infailibilitatea papală. Ei zic că Papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predică el, ceea ce este iarăşi o dogmă nouă, respinsă de Biserica Ortodoxă.
4. - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca între Rai şi iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani şi se curăţă, apoi se duce în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzuta nicăieri această învăţătură.
5. - Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii. 6. - Catolicii mai au o dogmă nouă: imaculata concepţie. Ei zic că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt fără păcatul strămoşesc. Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii.
7. - Au substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice : Luaţi, mâncaţi ... şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, peste Daruri.
8. - Celibatul preoţilor; preoţii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.
9. - Ei au şi indulgenţele papale. Altă rătăcire. Papei, daca îi dai parale multe, poţi să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă. Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10. - Şi mai este un punct important: mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii îi miruiesc. Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, iar catolicii au liturghia romană şi cea ambroziană. Iată, acestea sunt punctele dogmatice şi canonice principale care despart Biserica Ortodoxă de cea Romano-catolică. Iar cu protestanţii nu avem nimic în comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfinţii Părinţi şi au renunţat la cele şapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie şi taine şi nu se pot mântui. Din cele şapte Taine mai au doar două : Botezul şi Euharistia, pe care o fac cu pâine nedospită ca şi catolicii. Din protestanţi s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă ţările ortodoxe astăzi.
Aleg bombele
Preotul Gheorghe Aniţulesei fiu duhovnicesc al părintelui Iustin Parvu, într-una din predicile sfinţiei sale povesteşte cum că, papa Ioan al -II-lea, prin anii 1990 i-a solicitat Patriarhului Serbiei, să-l primească în vizită şantajându-l că altfel ţara sa va fi bombardată... bineînţeles că Patriarhul, a spus: «Aleg bombele» şi nu după mult timp asta s-a şi întâmplat . Astfel părintele, arată că acest papă Ioan al II-lea nu era ceeea ce mulţime de lume îl cred a fi ..
Alte diferenţe:
► Adormirea Maicii Domnului: catolicii zic că Maica Domnului nu a murit şi că a fost ridicată cu trupul la cer fără a cunoaşte moartea;
► Contracepţia naturală: catolicii acceptă metoda de contracepţie a calendarului.
► Evoluţionismul: Vaticanul acceptă evoluţionismul.
► Statuile: catolicii cinstesc şi statuile, se închină şi le sărută ca pe icoane.
► Căsătoria: la catolici taina căsătoriei este administrată de miri, preotul este doar un martor. La noi preotul este cel care face taina.
PUNCTE DE VEDERE ALE BISERICII ORTODOXE
Credinţă şi raţiune
Biserica ortodoxă foloseşte ştiinţa şi filozofia pentru a apăra şi a explica credinţa. Ea nu încearcă să reconcilieze ştiinţa cu credinţa, ci atunci când există suport ştiinţific pentru învăţăturile ortodoxe, le acceptă. În niciun caz nu schimbă articolele de credinţă pentru a fi în concordanţă cu ştiinţa zilei. Biserica romano-catolică, îşi bazează doctrina pe cunoştinţele ştiinţifice ale momentului respectiv. Această tendinţă a devenit evidentă încă din sec. XIII când Thomas de Aquino a unit credinţa cu filozofia lui Aristotel. Întrucât ştiinţa evoluează, iar ceea ce era valabil în secolul al XIII-lea este inacceptabil pentru ştiinţa secolul al XVII-lea, face ca doctrina romano-catolică să fie într-o continuă schimbare şi îi conferă un pronunţat caracter de instabilitate. Ortodoxismul păstrează nealterată credinţa, aşa cum a fost primită de apostoli de la Iisus, întrucât autoritatea evangheliilor şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu au fost niciodată contestate de către biserica ortodoxă. Romano-catolicii a emis teoria dezvoltării doctrinale, pentru a-şi justifica desele schimbări doctrinale. Teologii catolici susţin că Iisus a dat doar sămânţa creştinismului, iar biserica a dezvoltat-o mai departe, adaptându-o la condiţiile concrete. Această libertate a dus de multe ori la devieri tragice (inchiziţie, indulgenţe, vânătoarea de vrăjitoare etc.). În urmă cu câteva decenii, la Conciliul Vatican II, catolicismul şi-a revizuit din nou doctrina, ceea ce a făcut ca diferenţele dintre cele două biserici să se adâncească şi mai mult, iar totodată a creat o puternică opoziţie în sânul catolicismului, aripa conservatoare acuzând în repetate rânduri papalitatea şi aripa liberală de a acţiona în interese străine creştinismului.
Dumnezeu
Biserica romano-catolică afirmă că raţiunea umană poate înţelege şi dovedi că Dumnezeu este etern, infinit, bun, atotputernic etc. El este o fiinţă reală şi oamenii sunt la fel, numai că sunt imperfecţi. În consecinţă, Dumnezeu, în viziunea romano-catolică, nu mai este Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacob, ci este Dumnezeul savanţilor şi al filozofilor. Ortodoxismul susţine că cunoaşterea lui Dumnezeu a fost implantată în fiinţa umană. Catolicismul susţine că omul, cu intelectul său şi cu bunăvoinţa Sfântului Duh, va fi capabil la un moment dat să vadă pe Dumnezeu. Ortodoxismul consideră că este imposibil ca omul să vadă pe Dumnezeu, cu excepţia celor mântuiţi, care vor ajunge să vadă pe Iisus. Catolicismul susţine că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque), modificând astfel tradiţia apostolică prin care se spune că Dumnezeu este sursa din care purced Fiul şi Sfântul Duh. Iisus Biserica ortodoxă afirmă că Iisus şi-a dat viaţa pentru a răscumpăra pe mulţi. Biserica romano-catolică consideră că Iisus s-a răstignit pentru a răscumpăra păcatul strămoşesc, săvârşit de Adam şi Eva. În consecinţă, romano-catolicii consideră că păcatul iniţial a fost transmis oamenilor, iar Iisus a venit pentru a şterge o datorie de onoare faţă de Dumnezeu. Ortodoxismul susţine că Dumnezeu a pedepsit pe om o singură dată pentru acest păcat, luându-i înapoi nemurirea şi izgonindu-l din rai.
Canoanele
Spre deosebire de romano-catolici, ortodoxismul nu consideră canoanele a fi legi care reglementează relaţiile dintre oameni, sau care le garantează anumite drepturi. Ele sunt văzute ca mijloace de educare spirituală şi totodată creatoare de sfinţenie. Romano-catolicii creează în mod continuu noi canoane, care înlocuiesc pe cele vechi. Cu 20 de ani în urmă, catolicismul şi-a revizuit canoanele, pentru a fi în concordanţă cu timpurile moderne. Arareori Biserica ortodoxă creează noi canoane, dar nu le anulează pe cele vechi. Cu toate că civilizaţia evoluează într-un ritm rapid, problemele şi nevoile spirituale ale omului, rămân practic aceleaşi.
Biserica
Există destul de multe deosebiri între catolicism şi ortodoxism, din punct de vedere eclesiologic. Papa este considerat de romano-catolici capul bisericii şi totodată succesorul direct al Sfântului Petru, care ar fi fost numit în această slujbă de însuşi Iisus: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica mea» (Matei 16:18). Papa este în acelaşi timp episcop, învăţător, vicar şi reprezentant al lui Iisus pe pământ. Atunci când vorbeşte ex-cathedra, Spiritul Sfânt nu îl lasă să greşească; de aceea, romano-catolicii îl consideră infailibil în probleme de morală sau doctrină, şi deasupra oricărei greşeli umane. Ceilalţi episcopi sunt doar locotenenţii papei. Biserica ortodoxă consideră că toţi episcopii sunt egali, şi, deşi există mai multe ranguri (patriarh, arhiepiscop, mitropolit, episcop), toţi sunt consideraţi episcopi în cele din urmă. Biserica ortodoxă nu se consideră infailibilă. După teoria romano-catolică, fiecare parohie este o parte a bisericii universale, iar totalitatea parohiilor formează biserica sau trupul lui Iisus Hristos pe pământ. În acest mod, autoritatea apostolică a episcopului romano-catolic este limitată. Ortodoxismul consideră că orice episcop este icoana vie a lui Iisus şi împreună cu credincioşii care îl urmează, alcătuiesc biserica în locul respectiv.
Purgatoriul
Purgatoriul ar fi starea în care se află cei plecaţi dintre vii, înaintea Judecăţii de apoi. Romano-catolicii cred că cei ce urmează să ajungă în rai, trebuie să treacă printr-o stare de purificare pentru iertarea păcatelor săvârşite pe pământ. Ceilalţi se duc în iad pentru pedeapsa veşnică. De asemenea, romano-catolicii cred că perioada de şedere în purgatoriu poate fi scurtată prin primirea de indulgenţe divine, în cazul unora deosebit de virtuoşi. Ortodoxismul crede că sufletul, după ce părăseşte trupul, ajunge pe tărâmul celor plecaţi (Hades), unde rămâne într-o stare de aşteptare, până la a doua venire a lui Iisus, când oamenii vor fi judecaţi de El; cei credincioşi şi buni vor obţine viaţa veşnică, iar cei răi vor merge în iad.
Pururea Fecioara Maria
Atât ortodoxii cât şi romano-catolicii o consideră că Fecioara Maria este Maica Domnului (Theotokos sau Deipare) şi înţeleg în acelaşi fel Adormirea şi Ascensiunea sa în ceruri. De asemenea, ambele biserici cred că Sfânta Maria stă acum la picioarele Domnului şi intervine pentru cei ce i se roagă. Catolicii însă, care cred că toţi oamenii se nasc purtând în ei povara păcatului strămoşesc, au considerat că trebuie să creeze dogma imaculatei concepţii, pentru a o defini pe Sfânta Maria ca fiind născută fără păcat, datorită meritelor lui Iisus. Aceasta este o dogmă introdusă în anul 1854, de Papa Pius IX. Biserica ortodoxă, nu acceptă ideea că Fecioara Maria s-a născut în păcat, la fel cum nu crede că păcatul strămoşesc a fost transmis oamenilor. Pentru păcatul lui Adam, Dumnezeu a pedepsit pe om o singură dată, făcându-l muritor. De aceea, nu există nicio justificare pentru această dogmă catolică. Ambele biserici cred că Fecioara Maria reprezintă biserica, deoarece biserica (care este şi trupul lui Iisus) devine mama noastră prin botez, iar Fecioara Maria este şi mama noastră.
Icoanele
Icoanele ortodoxe sunt reprezentări artistice ale lui Iisus, a Maicii Domnului sau ale Sfinţilor. Dumnezeu nu poate fi pictat, întrucât nici un om nu l-a văzut. Duhul Sfânt a fost văzut sub formă de flăcări sau a unui porumbel şi nu poate fi pictat decât în acest fel. Icoanele sunt mai mult decât picturi sfinţite şi au un profund caracter teologic. Ortodocşii onorează şi sărută icoanele, în semn de devoţiune faţă de persoana pe care o reprezintă. Icoanele nu sunt idoli; ele sunt ferestre spre o lume plină de taine, pe care oamenii nu o pot pătrunde cu cele cinci simţuri. Romano-catolicii folosesc însă statui, care sunt reprezentări tridimensionale şi care creează o senzaţie de naturalism ce par a imita arta vechii Grecii sau a Romei.
Părintele Paisie – Sfântul Munte - despre catolici
«A doua oară când am vizitat Sfântul Munte, am mers din nou la Stareţul Paisie. Chilia lui era aşezată într-un loc pe care dacă nu-l ştiai, nu puteai să-l afli. Pe atunci circula zvonul potrivit căruia chilia Stareţului, dar mai ales bisericuţa unde se ruga, răspândea bună mireasmă. Stareţul nu-i ţinea pe vizitatori multă vreme. Ceea ce îmi amintesc din vremea când s-a mutat de la acea chilie şi s-a stabilit la Panaguda, a fost următoarea întâmplare: Odată, pe când eram şi eu acolo, a venit Părintele Placide,care mai înainte fusese catolic şi care după aceea s-a botezat ortodox, a devenit monah şi apoi ieromonah, şi se gândea să facă o mânăstire. Acesta l-a întrebat pe Stareţ ce ar trebui să facă tinerii care doresc să devina monahi, înfrânarea sau rugăciunea? Şi care trebuie să fie criteriile alegerii lor? Atunci Stareţul i-a răspuns:
- Să cauţi la aceşti tineri râvna pentru nevoinţă! Părintele Placide i-a mai pus o întrebare, de data asta dogmatică:
- Care este diferenţa între ortodocşi şi catolici? Aşa cum stăteam cu toţii afară în curte, Stareţul l-a întrebat:
- Vezi această casă? - O văd.
- Dacă scoatem mortarul care există între pietre, cu ce se vor mai ţine ele?
Aceasta au făcut catolicii. Au scos întăritura şi au şubrezit clădirea bisericii.
- Gheronda, dar ce se întâmplă cu protestanţii? a întrebat din nou părintele Placide.
- A, aceştia au fost mai «deştepţi». Au scos şi pietricelele care existau printre pietrele mari, iar acum încearcă să le sprijine una de alta. Dar aceasta înseamnă că nu există nicio clădire. Astfel, în puţine şi simple cuvinte, Stareţul a vorbit despre marile subiecte şi diferenţe dogmatice" (Cuviosul Paisie Aghioritul - Mărturii ale închinătorilor).
Diferenţa dogmatică şi liturgică între Liturghia ortodoxă, catolică, protestantă şi neoprotestantă
Diferenţa între Liturghia ortodoxă şi cea catolică este că în Liturghia ortodoxă Domnul se face prezent cu Trupul şi Sângele Său prin chemarea Sfântului Duh, pe când în cea catolică prin cuvintele: «Luaţi, mâncaţi..., Beţi dintru acesta toţi... ». În liturghia catolică nu se afirmă decât o legătură prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină şi ceea ce se face acum. Nu se afirmă lucrarea prezentă a Duhului Sfânt. Pe când în Ortodoxie, credinţa în lucrarea prezentă a Duhului Sfânt, care prelungeşte prezenţa şi lucrarea lui Hristos este foarte puternică. Este puternică credinţa în Duhul Sfânt ca Persoană distinctă, şi în lucrarea Lui mereu prezentă în orice timp. Se ţine seama de faptul că Hristos şi-a început şi-şi continuă lucrarea în oameni, după înălţare prin Duhul Sfânt. Nu există tendinţa de a confunda pe Duhul Sfânt ca Persoană prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos cu Hristos însuşi care S-a înălţat de la noi. În al doilea rând, catolicismul, deşi păstrează credinţa în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, a ţinut să explice cu ajutorul distincţiei filosofiei aristotelice între substanţa pâinii şi accidenţii ei - misterul euharistic, afirmând că substanţa pâinii şi vinul sunt transformate în Trupul şi Sângele Domnului, dar accidenţii rămân (transsubstanţiere). Ortodoxia menţine recunoaşterea misterului inexplicabil al prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului, fără asemenea precizări.
În al treilea rând, catolicismul împărtăşeşte pe credincioşi numai sub chipul azimei, lăsând numai preoţilor împărtăşirea şi sub chipul vinului, ceea ce dă impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, în timpul din urmă catolicii încep să se apropie în toate aceste trei puncte din urmă de gândirea şi practica ortodoxă.
Învăţătura luterană, în parte ca o reacţie, în parte ca o prelungire a celei catolice, afirmă că pâinea şi vinul rămân, în întregimea lor, Trupul Domnului, făcându-se prezent în pâine, sub pâine, cu pâine, dar numai pentru cei ce cred cu adevărat, ceilalţi mâncând numai pâinea. Calvin a văzut în pâine şi vin numai o putere a Trupului şi Sângelui Domnului, nu Trupul şi Sângele Domnului, iar neoprotestanţii văd în mâncarea pâinii şi a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taină. Dacă luteranii, calvinii şi neoprotestanţii despart pâinea şi vinul de Trupul şi Sângele lui Hristos, catolicii despart numai accidenţii de prezenţa Lui. De aceea, la luterani, credincioşii se împărtăşesc de Trupul şi Sângele Domnului odată cu mâncarea pâinii, iar cei necredincioşi nu. La calvini chiar cei credincioşi se împărtăşesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanţi, nici de aceasta. La catolici, accidenţii pâinii şi vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor oferă prilejul împărtăşirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele. La ortodocşi cei nevrednici se împărtăşesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidenţii pâinii şi vinului (1 Corinteni 11:27). Biserica Ortodoxă nu desparte nimic din pâine şi vin de Trupul lui Hristos. Învăţătura ortodoxă este rezumată de Sfântul Ioan Damaschin astfel: «pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului». Iar de întrebi de modul cum se face aceasta, mulţumeşte-te să auzi că prin Duhul Sfânt, aşa tot cum prin Duhul Sfânt şi-a format Domnul Sieşi şi în sine trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Mai mult nu ştim. Ştim numai că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi efectiv şi atotputernic; cât despre mod, el este nepătruns. Mai putem spune că, precum în natura fizică pâinea se transformă prin mâncare, iar vinul şi apa, prin băutură, în trupul şi sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu-i devine un al doilea trup pe lângă cel ce-l avea înainte, tot astfel, pâinea punerii înainte şi vinul şi apa se prefac, prin chemarea şi coborârea Duhului Sfânt, în chip mai presus de fire, în Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu mai sunt două trupuri, ci unul şi acelaşi". Nu trebuie să se uite Cuvântul ipostatic, care a dat fiinţă prin puterea lui, la început trupului omenesc cu temelia în raţiunea divină, iar la naşterea din Fecioară, trupului ipostasului Său. El a pus trupul omenesc în general şi trupul Său, în legătură cu pâinea, ca reprezentantă a hranei cosmice. Hristos duce prin voinţa Sa această legătură a trupului Său cu pâinea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumină al Domnului, deci nevăzut de ochii noştri de acum, de aceea, dar păstrând toată legătura Lui cu pâinea, uneşte fundamentul ontologic al pâinii cât se poate de strâns cu trupul Său, sau raţiunile lor complementare, dar lasă totuşi chipul nevăzut al pâinii la funcţia de mediu prin care ni se comunică, ca nu cumva nevăzând trupul Lui luminos cu ochii noştri de acum, Domnul să trebuiască să ne convingă că mâncăm trupul Lui, arătându-ni-L în starea lui materială văzută. Astfel, noi primind pâinea, primim Trupul lui Hristos cu mădularele lui. E ceea ce spune Sfântul Simion Noul Teolog: "Noi ne facem mădularele lui Hristos, şi Hristos se face mădularele noastre. Hristos se face mâna mea, Hristos, piciorul ticălosului de mine. Mâna lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt păcătosul! Mişc mâna mea şi mâna mea este Hristos întreg. Mişc piciorul meu şi iată că străluceşte ca El ".
Cum a fost schimbat la faţă trupul lui Hristos în întregime pe Tabor de către dumnezeirea lui, aşa este prefăcută în lumină pâinea întreagă de către trupul lui Hristos, făcut întreg lumină de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfânt, fără ca noi să-l vedem cu ochii de acum. Sfânta Împărtăşanie ne ridică fără să vedem noi acum, şi fără să simţim, dar crezând în aceasta, în planul existenţei înduhovnicite. Trupul lui îşi extinde prezenţa lui înduhovnicită în pâinea şi vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu în care se arată trupul Său de lumină, fără ca noi să vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezenţei luminoase a Trupului lui Hristos în tot cosmosul, în viaţa viitoare, când nicio opacitate nu va mai acoperi prezenţa Lui luminoasă, când nu va mai fi niciun întuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom împărtăşi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugăm după Sfânta Împărtăşanie: «Dă nouă să ne împărtăşim mai cu adevărat (mai adeverit), în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale». Dacă ne vom vedea noi înşine mai clar prezenţi unul în altul, cu atât ne vom vedea prezenţi toţi în Hristos şi pe Hristos prezent în noi, ca centru izvorâtor de lumină. Ţăranul român vede în bobul de grâu, din care se face pâinea care ne hrăneşte, că are în sine pe Hristos. Faptul acesta îşi primeşte împlinirea deplină în Euharistie. Într-un fel, trupul e pâinea şi pâinea e trup, chiar prin creaţie. Mai ales e trupul Cuvântului care a creat trupul omenesc legat de pâine. Dar nu trebuie uitat că Hristos ni se dă prin chipul pâinii şi al vinului în starea lui de jertfă şi de înviere, ca să ne ridice şi pe noi în această stare de nobleţe umană şi de veşnicie luminoasă. În viaţa viitoare, în toată creaţia se va vedea Hristos în stare de jertfă dăruită Tatălui şi în cea de înviere, sau toată creaţia se va vedea ridicată în El la această stare căci jertfa înseamnă dăruirea creaţiei Tatălui, ceea ce îi procură învierea întru lumina veşnică. Căci jertfa ca dăruire totală Tatălui este deschidere pentru viaţa fără sfârşit şi fără lipsuri care izvorăşte din Tatăl.
Preot Prof. Dumitru Stăniloae
Cuvânt al Sfântului Părinte Arsenie Boca despre catolici
Catolicii şi-au luat direcţia universală a cuvintelor din Sfânta Evanghelie cea după Luca: «Sileşte-i să intre!». Deci, unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, catolicii au recurs la forţă, silind pe oameni să intre. Numai în mentalitatea unui asemenea orientări s-a putut naşte lozinca iezuită: «Scopul scuză mijloacele!». Dar nu numai păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoarele deja creştine au fost presate să vină la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică persecuţiile, cruciadele – şi mai ales concluzia lor:
IMPERIUL LATIN ŞI INCHIZIŢIA,
în numele lui Dumnezeu. Dacă vreun eretic nu mai avea alt chip de mântuire, îl mântuia inchiziţia, arzându-l de viu pe rug. Şi inchiziţia era de cea mai bună credinţă că: ARDE OAMENI DE VII, DIN IUBIRE DE OAMENI!!!
Ce vină avea Iisus Hristos ???
Poate că şi El ar fi fost ars pe rug – cum îşi dă Dostoievski cu părerea în «Povestea Marelui Inchizitor».
Dar omul nu poate sili, aşa, pe om. Sila o conduce Providenţa (purtarea de grijă a lui Dumnezeu), care poate, totodată, să-i lase omului libertatea şi viaţa. Simbolul acestei orientări o arată cârja catolicilor, care are forma unui cârlig, cu care poate să prindă din fugă oile care n-ar vrea să vină în staul. Toate oile care nu aparţin catolicilor sunt considerate de ei oi rătăcite.
► «Temelia vieţii creştine este Iisus Hristos, Piatra Iisus Hristos, nu Petru » (cuvânt scris de Sfântul părinte Arsenie Boca pe un perete al Sfintei Bisericii de la Drăgănescu).
► Tendinţa papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Sfânta Biserică are un singur Păstor: Iisus Hristos.
► Sfântul părinte Arsenie Boca nu primea pe greco-catolici şi pe catolici. Le spunea să meargă la adunările lor, deşi ei veneau de dragul lui.
Diferenţe doctrinare între ortodocşi şi catolici
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă acceptă cele 39 de scrieri ale Vechiului Testament şi cele 27 ale Noului Testament dar în plus acceptă şi o colecţie de cărţi care nu se află în La fel ca în Biserica Ortodoxă. Biblia Ebraică. Aceste sunt cunoscute cu numele de cărţi deutero-canonice. (deuterocanon înseamnă al doilea canon).
CATOLICI la fel ca la ortodocsi
Preoţia
ORTODOCŞI Episcopii, preoţii şi diaconii trebuie să fie bărbaţi. Preoţii şi diaconii se pot căsători înainte de hirotonie, dar nu după. Episcopii pe de altă parte, trebuie să fie monahi.
CATOLICI Tot clerul trebuie să fie de parte bărbătească. Preoţii şi episcopii trebuie să fie celibatari, cu excepţia Bisericilor Catolice de Rit Răsăritean, care permit căsătoria clericilor înainte de hirotonie.
Euharistia (semnificaţie)
ORTODOCŞI
Denumită şi Trupul şi Sângele Domnului sau Sfânta Euharistie. Este împărtăşirea reală din Trupul şi Sângele lui Hristos Cel mort şi înviat, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
CATOLICI
Denumită şi Sacrificiu Euharistic sau Missa şi are aceeaşi semnificaţie ca şi în Biserica Ortodoxă. Prezenţa lui Hristos în Euharistie
ORTODOCŞI
În timpul Sfintei Liturghii preotul invocă Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri (pâinea şi vinul) în chip real în Trupul şi Sângele lui Hristos.
CATOLICI
Modalitatea La fel ca şi în Ortodoxie, preotul invocă pe Duhul Sfânt în timpul Missei. Totuşi sfinţirea darurilor devine efectivă prin Preot, care precisă prin care aceasta se întâmplă este o taină dumnezeiască. acţionează în Persoana lui Hristos. Pâinea şi vinul se schimbă în mod real în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar această schimbare se numeşte transsubstanţiere (la vedere darurile rămân la fel, dar substanţa lor se schimbă)
Primirea Sfintei Euharistii de către credincioşi ORTODOCŞI CATOLICI
La ortodocşi Sfânta Euharistie se oferă celor botezaţi şi doar după mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei şi după primirea binecuvântării de la duhovnic. Mirenii ortodocşii se împărtăşesc deodată cu Trupul şi Sângele Domnului, iar clericii se împărtăşesc cu fiecare, separat, din Trupul de pe Sfântul Disc şi din Sângele din Sfântul Potir.
La catolici Sfânta Euharistie se oferă celor botezaţi fără condiţionarea mărturisirii păcatelor în Taina Spovedaniei. Creştinii primesc doar Trupul (pâinea) iar preoţii se împărtăşesc cu Sângele (vinul). Unele Biserici Catolice se împărtăşesc din ambele.
Duhul Sfânt
ORTODOCŞI
Pentru creştinii ortodocşi Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, purcezând din Tatăl, conform Crezului Niceo- Constantinopolitan (Sinodul I si II ecumenic). Tatăl trimite pe Duhul Sfânt prin Fiul.
CATOLICI
Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această adăugire este numită Filioque, care înseamnă şi de la Fiul.
Sfintele Taine
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă are 7 Sfinte Taine şi mai multe ierurgii. Aceste taine sunt: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Maslul şi Hirotonia.
CATOLICI
Biserica Catolică are aceleaşi Sfinte Taine ca şi în Biserica Catolică, doar că Mirungerea este numită de ei Confirmare, şi nu se face imediat după Botez, ci după vârsta de 7 ani.
Efectul Sfintelor Taine
ORTODOCŞI
Prin Sfintele Taine creştinii se împărtăşesc de Harul lui Dumnezeu şi se întăresc pentru a face binele, având ca ultim scop îndumnezeirea.
CATOLICI
Sfintele Taine sunt semne eficiente ale harului. Ele sunt instituite de Hristos şi predate Bisericii, prin care viaţa veşnică este oferită nouă.
Mântuirea
ORTODOCŞI
Mântuirea este iubirea exprimată prin fapte bune şi este văzută ca un proces de lungă durată. Scopul cel mai înalt al creştinului ortodox este îndumnezeirea. La această comuniune cu Dumnezeu se ajunge prin asceză (lăsarea păcatelor, post, rugăciune, vorbirea cu Dumnezeu, citirea Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, etc.). Suntem salvaţi (mântuiţi) prin har dar şi prin meritele pe care le obţin
CATOLICI
Ca şi în Ortodoxie mântuirea este văzută mai mult ca un proces de lungă durată decât ca un eveniment. Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Diferenţele dintre ortodocşi şi catolici 24 prin faptele bineplăcute înaintea lui Dumnezeu.
Sfinţii
ORTODOCŞI
Oameni cu viaţă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu care au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Sfinţii sunt persoane prin care Dumnezeu îşi face cel mai uşor voia şi prin care a lucrat mântuirea altor oameni. Sfinţii, sunt mijlocitori înaintea lui Dumnezeu pentru cei de pe pământ.
CATOLICI
La fel ca în Biserica Ortodoxă. Pentru ca o persoană să fie sanctificată este necesar să fi făcut cel puţin două minuni verificabile ca urmare a mijlocirii către Dumnezeu pentru alţi oameni.
Primatul Papal
ORTODOCŞI
Episcopul Romei are o întâietate de onoare, atunci când este ortodox. În prezent autoritatea lui nu este efectivă pentru că papalitatea trebuie să se conformeze cu dogmele credinţei ortodoxe. Astfel autoritatea Papei nu este cu nimic mai mare decât cea a oricărui episcop din orice parte a Bisericii.
CATOLICI
Papa este Vicarul lui Hristos, capul Bisericii văzute pe pământ şi succesor spiritual al Sfântului Apostol Petru. Are autoritate supremă în întreaga creştinătate, chiar şi peste Conciliile Bisericii
.
Infailibilitatea Papala
ORTODOCŞI
Infailibilitatea papală este respinsă. Duhul Sfânt este cel care călăuzeşe întreaga Biserică pe Calea Adevărului (de exemplu prin Sfintele Sinoade). Biserica Ortodoxă recunoaşte primele şapte Sinoade Ecumenice (325 - 787) ca fiind infailibile.
CATOLICI
Papa este infailibil atunci când, prin Duhul Sfânt, defineşte o normă de credinţă sau de moralitate, ce trebuie respectată de membrii bisericii. Această afirmaţie de mai sus este o dogmă în Biserica Catolică şi ca urmare trebuie mărturisită prin credinţă.
Conducerea Bisericii
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă este formată din mai multe Biserici Autocefale surori (Biserica Ortodoxă Română, Rusă, Bulgară, Cipriotă, etc.), fiecare condusă de Adunarea episcopilor (Sinodul). Sfântul Sinod al fiecărei Biserici este îndrumat de Duhul Sfânt pentru luarea deciziilor corecte. Toţi episcopii sunt egali după har. Patriarhul Bisericii Autocefale este preşedintele Sfântului Sinod, egal după har cu ceilalţi episcopi, dar având atribuţii specifice.
CATOLICI
Conducătorul Bisericii Catolice la nivel mondial este Papa, infailibil în deciziile sale. Episcopii (sau arhiepiscopii) sunt conducători ai bisericilor locale având în subordinea lor un număr de parohii. Toţi episcopii sunt egali între ei şi se subordonează Papei. Papa este ajutat la nivel consultativ în slujirea sa de un număr de cardinali care formează Colegiul Cardinalilor. Aceştia sunt aleşi din rândul episcopilor şi arhiepiscopilor.
Purgatoriul
ORTODOCŞI
Învăţătură respinsă de Biserica Este un loc de pregătire şi Cuvânt către creştinii ortodocşi despre . Mântuirea şi curăţirea de păcate se face aici pe pământ prin pocăinţă, fapte bune şi împărtăşirea de Sfintele Taine ale Bisericii. Pomenirea morţilor şi rugăciunile de iertare a păcatelor lor aduse înaintea lui Dumnezeu în sfintele slujbe privesc doar păcatele de o gravitate mai restrânsă, şi nu păcatele de moarte.
CATOLICI
curăţire pentru intrarea în împărăţia cerurilor. De asemenea, un loc în care pedeapsa pentru păcatele scuzabile poate fi ispăşită.
Căsătoria şi divorţul
ORTODOCŞI
Cununia este unirea tainică între bărbat şi femeie după modelul unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Divorţul este acceptat doar în caz de adulter.
CATOLICI
Căsătoria este un contract indestructibil între bărbat şi femeie după modelul unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Divorţul este acceptat doar dacă există impedimente canonice ca această căsătorie să continue. În acest caz se poate oferi o anulare.
Maria - Născătoarea de Dumnezeu - Urcarea la cer
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă afirmă că Maica Domnului a fost născută de părinţii ei în chip omenesc. Ea a suferit moartea fizică, la fel ca toţi oamenii, dar trupul şi sufletul ei au fost ridicate de Hristos la cer, în sânul Sfintei Treimi.
CATOLICI
Imaculata concepţie este dogma prin care Maica Domnului ar fi fost ferită de păcatul strămoşesc, că s-ar fi născut asemenea Mântuitorului, prin umbrirea Sfântului Duh, iar nu prin împreunare trupească. Biserica nu s-a hotărât dacă Maica Domnului a fost supusă morţii fizice, dar ridicarea la cer este considerată dogmă ca şi cea de mai sus. Imaculata concepţie este necesară pentru că oamenii moştenesc nu numai o fire păcătoasă dar şi vina păcatului, astfel Maria fiind născută fără păcat a putut da naştere şi lui Hristos fără vina păcatului.
Venerarea Maicii Domnului
ORTODOCŞI
Fecioara Maria este venerată ca Născătoarea de Dumnezeu (Theothokos) asta însemnând că Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat ca om, nu doar pe Omul-Hristos. Cele două firi, ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească sunt de nedespărţit.
CATOLICI
Fecioara Maria este venerată ca Născătoarea de Dumnezeu, dar se foloseşte mai degrabă apelativul de Mama a lui Dumnezeu. În plus Maica Domnului s-a arătat ea însăşi lumii prin mai multe apariţii minunate.
Dumnezeiasca Revelaţie
ORTODOCŞI
Sursele Revelaţiei sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
CATOLICI
Sursele Revelaţiei sunt Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Magisteriul.
După cum bine se vede in imaginea de mai sus mai sus, Ortodoxia a
mers drept, adică cu respectarea strictă a dogmelor formulate de
Sfinţii Părinţi în cele şapte sinoade ecumenice.
Dar, în 16.07.1054 catolicii se rup de ortodocşi luând-o la dreapta
(adică introduc dogme noi, fără consensul întregii Biserici şi fără nici un
temei biblic: Primatul Papal, Filioque, Azima şi Purgatoriul).
În 1517 din catolici, prin reforma iniţiată de Luther se rup
protestanţii care, renunţă la ierarhia bisericească (episcopi, preoţi,
diaconi), la venerarea Maicii Domnului, la Cruce, la Sfinţi etc., uitând
faptul că, Sfintele Taine se săvârşesc numai prin episcopi şi preoţi. Ori,
într-o religie fără preoţie, teologia poate fi comparată cu poezia. De
fapt, protestanţii nu mai recunosc decât două din cele şapte Taine ale
Sfintei Biserici, respectiv Botezul şi Euharistia dar şi acestea la ei nu
sunt săvârşite de preoţi. Din aceşti protestanţi rupţi din har, după cum
arată şi schiţa de mai sus au apărut neoprotestanţii (noii protestanţi),
adică cultele care sunt astăzi în număr de aproximativ 3.000 şi care apar
şi dispar în istorie ca revărsările de ape, căci nu au continuitate
apostolică. Chiar Luther dându-şi seama de greşeala pe care a săvârşit-o,
a spus pe patul de moarte: „Vai mie, că această rătăcire nu se va sfârşi
în veac!“
În 1534 are loc o nouă schismă, cea anglicană când sub influenţa
lui Henric al VIII-lea Biserica Anglicană se rupe de Roma. Oare există
atâţia dumnezei după numărul cultelor?
Nu scrie clar în Biblie: „UN DOMN, O CREDINŢĂ ŞI UN
BOTEZ“ (Efeseni 4:6), „OARE S-A ÎMPĂRŢIT HRISTOS?“
(1Corinteni 1:13).
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE DIFERENŢELE DINTRE ORTODOCŞI ŞI CATOLICI
«Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească.
Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor» (Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului - secolul XX).
Preot Ioan
Când s-a format Creştinismul?
Creştinismul este religia răspândită de Mântuitor prin Sfinţii Săi Apostolii. Creştinismul s-a format încă din primele veacuri ale muceniciei, prin multă durere. Marea Schismă din 1054 a împărţit Creştinismul în două mari ramuri: vestică (catolică) şi estică (ortodoxă). Cum e posibil, veţi spune, dacă există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, iar scopul este comun, adică mântuirea sufletului, să creadă unii ca există două biserici? Şi cum s-a ajuns la acest lucru? Oare diferenţele sunt cu adevărat importante sau este doar o chestiune de orgoliu din partea ambelor părţi? Cele două biserici s-au format prin divizarea bisericii primare, având la bază un motiv politic - primatul papal ce oferă episcopului de Roma supremaţia întregii biserici. Partea greacă nu este de acord, prin urmare rezultă două biserici născute din aceeaşi mamă, deci surori. Cei care păstrează tradiţia veche îşi iau denumirea de Biserica Dreptei Credinţe sau Ortodoxă, iar cei noi iau denumirea de Biserica Universală sau Romano-catolică.
Marea Schismă
Înainte de a vorbi despre diferenţele dintre catolici şi ortodocşi, să răsfoim puţin paginile istoriei şi să readucem în actualitate evenimentele care au dus la scindarea bisericii originare. S-a întâmplat acum aproape o mie de ani. Marea Schismă - cea mai gravă ruptură dintre cele două biserici are loc la 16 iulie 1054. Totuşi, divergenţele dintre cele două culte creştine au fost şi înainte şi după această dată. Scânteia se aprinde în anul 858. Ca urmare a unor reproşuri primite de la patriarhul Ignatius privind viaţa particulară nu tocmai corectă, împăratul Constantinopolului îl obligă pe acesta să demisioneze şi îl exilează. Îl înlocuieşte imediat cu un filosof laic, considerat "cel mai deosebit politician şi diplomat al vremii sale. Numele lui este Photius. Dorind să fie recunoscut de autoritatea religioasă de la Roma, noul patriarh trimite o scrisoare în acest sens Papei Nicolas I. Acesta însă cunoaşte motivul exilării lui Ignatius şi, chiar dacă oamenii lui decid că numirea este legitimă, el reconsideră cazul şi respinge cererea lui Photius. Începe conflictul. Bizantinii ignoră decizia papei şi nu răspund scrisorii, considerând că Nicolas îşi depăşeşte atribuţiile intervenind personal în problemele altui patriarhat. Divergenţele continuă. Apogeul este atins în vara anului 1054, când Patriarhul Mihail Cerularie închide bisericile latine din Constantinopol alungând călugări şi preoţi. Intervine Papa Leo al lXlea, care trimite o delegaţie pentru împăcare. Aceasta nu este acceptată. Ca urmare, cardinalul Humbert, însoţit de alţi trimişi ai Papei, intră în biserica Hagia Sofia din Constantinopol şi chiar înaintea slujbei pune pe altar o bulă papală, document ce-i excomunica pe patriarhul Cerularie şi afiliaţii lui. Aceştia neagă, la rândul lor, autoritatea papei. La vremea respectivă nimeni nu a putut evalua marea ruptură dintre cele două părţi. Ca dovadă, chiar şi după 1054, relaţiile de prietenie au continuat. Părea o neînţelegere care se putea rezolva cu tact pe cale diplomatică. Însă Cruciadele au adâncit prăpastia atât de mult încât li se mai spune moarte în numele iubirii Cruciadelor şi războaie sfinte, pentru că obiectivul principal îl constituie eliberarea aşa-numitelor locuri sfinte (Ierusalim) de sub dominaţie musulmană. La aceste expediţii participă toate clasele sociale, fiecare având propriile interese: ţăranii pentru că sunt foarte săraci, dar solidari, orăşenii speră în posibilitatea unei noi pieţe de desfacere, principii urmăresc dobândirea unor noi proprietăţi, prestigiu şi... glorie. Iniţiate la apelurile diverşilor papi, care voiau să înlăture efectele schismei şi care doreau să-şi impună supremaţia asupra întregii lumi sub o ideologie creştină, cruciadele au degenerat în adevărate războaie declanşate de ambiţiile mai marilor vremii. Astfel, în numele iubirii, au loc masacre, jafuri, oamenii sunt exploataţi, execuţiile individuale sau în masă sunt la ordinea zilei. Nu sunt cruţate nici femeile, bătrânii sau copiii nevinovaţi. Aceste războaie, careşi pierd pe parcurs idealul, se întind pe o perioada de două sute de ani şi sunt enumerate după perioadele în care se desfăşoară. Totuşi, din această nebunie rezultă un amestec, o alchimie care uneşte Orientul cu Occidentul. Astfel, două civilizaţii, două culturi diferite se influenţează reciproc şi are loc o infuzare de literatură, arhitectură, filosofie care nu fac decât să îmbogăţească şi să lărgească orizonturi până atunci limitate.
Capul bisericii şi infailibilitatea
in timp ce Biserica Ortodoxă afirma că Iisus Hristos este capul Bisericii şi piatra de temelie pe care se sprijină aceasta, catolicii atribuie aceasta funcţie Papei, care este considerat urmaş al Sfântului Apostol Petru. Ca să-şi susţină afirmaţiile, ei folosesc vorbele Mântuitorului: «Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri». (Matei 16:17-18). Actualul papă este considerat al 267-lea urmaş al Sfântului Apostol Petru. Altă polemică, iscată în cele două biserici, este legată de infailibilitatea papei când decretează ex. cathedra (cu autoritate primită de la Dumnezeu prin puterea cheilor) în materie de credinţă şi de morală. El poate lua decizii singur şi chiar stabili dogma. În timp ce la ortodocşi, în cazul luării unor decizii importante, se fac sinoade, analizându-se situaţia dată de către mai mulţi episcopi şi preoţi, după care se stabileşte dogma şi autenticitatea ei.
Filioque: Purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul
Religia catolica
modifică simbolul credinţei, afirmând că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul. Şi iată cum sună pasajul în cauză: «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul care vine de la Tatăl şi de la Fiul». La ortodocşi crezul apare în varianta originală fără niciun fel de modificare - «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede». Răspunsul este în Evanghelia după Ioan: «Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan 15:26). Ei consideră că adăugarea lui filioque ar fi greşită din punct de vedere teologic. Mai mult, Simbolul Credinţei este considerat proprietate comună a întregii biserici şi orice modificare trebuie făcută într-un consiliu ecumenic. Referitor la acest subiect, Patriarhul Constantinopolului, Photius, merge până într-acolo încât îl consideră pe Papa Nicolas "un eretic care face ravagii în via Domnului”.
Purgatoriul
Un alt punct de divergenţă între cele două culte este locul de tranziţie către paradis - purgatoriul. În timp ce ortodocşii cred că sunt doar două alternative ale sufletului după moarte, adică rai şi iad, catolicii susţin că ar mai fi un loc intermediar, unde sufletul are nevoie de un timp pentru a-şi curăţi imperfecţiunile şi haina de nuntă care reprezintă sufletul. Altfel nu are acces în cerul lui Dumnezeu unde, după cum afirmă scriptura, "nimic necurat nu va intra”. Purgatoriul este ca o şansă ce se dă sufletelor celor care mor cu păcate uşoare sau nu au ispăşit suficient pe pământ. Ei exemplifică acest lucru cu ajutorul parabolei lui Iisus despre bogatul nemilos şi săracul Lazăr, ca o prăpastie între locul de suferinţă în care se afla bogatul şi locul de fericire unde se afla Lazăr - «Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi» (Luca 16:26).
Neprihănita zămislire
Şi catolicii şi ortodocşii o cinstesc pe Fecioara Maria. Ea este cea din care s-a născut Isus Hristos. Din punctul de vedere al ortodocşilor, este născută în chip firesc din Sfinţii Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii celor doi, şi nu a fost scutită de păcatul strămoşesc. Catolicii consideră că Sfânta Fecioară a fost neprihănit zămislită, scutită de păcatul strămoşesc pentru că din trupul ei avea să se nască însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă ea ar fi fost concepută prin păcatul strămoşesc, afirmă catolicii, nu ar fi fost cea plină de har. În plus, părinţii Fecioarei erau în imposibilitatea de a avea copii şi de aceea a fost zămislită în mod miraculos.
Euharistia şi căsătoria
Ortodocşii folosesc la liturghie pâine dospită, catolicii - pâine nedospită, argumentând că aceasta s-a folosit la Cina cea de Taină. Pe de altă parte, la catolici, sfinţirea darurilor nu se face prin rugăciuni de invocare a Sfântului Duh, cum fac ortodocşii la Sfânta Epicleză. Ei afirmă că darurile se sfinţesc singure prin rostirea vorbelor - "Luaţi, mâncaţi... etc.. De asemenea, preoţii catolici nu se căsătoresc, în timp ce cei ortodocşi, da. Căsătoriile laicilor sunt şi ele diferite. În timp ce Biserica ortodoxă admite divorţul (fiind permisă cununia de mai multe ori), catolicii nu admit divorţul. Ei spun că o căsătorie trebuie să fie indisolubilă, adică nu se desface decât prin moartea unuia dintre soţi. Ei argumentează cu răspunsul lui Iisus când a fost întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase soţia: «De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. Eu vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de desfrâu, şi ia pe alta este adulter şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat este adulter» (Matei 19:3-9).
O luptă fără sens
Diferenţe sunt multe. Nimeni nu ne lămureşte dacă acestea sunt adevăratele piedici în procesul de reunificare. De exemplu, semnul crucii se face la ortodocşi de la dreapta la stânga pe când la catolici, de la stânga la dreapta. Explicaţia ar fi pusă pe seama efectului de oglindă. La catolici, botezul se face prin stropire, pe când la ortodocşi - prin afundare în apă.
Apoi, unii cinstesc
icoanele, (vezi imaginea din
stânga) în timp ce ceilalţi cinstesc
statuile (vezi imaginea din
dreapta). Catolicii consideră că
Maica Domnului nu a murit, ci
a fost luată direct la cer, în timp
ce ortodocşii cred că mai întâi a
murit şi apoi a fost ridicată la cer. Aceste diferenţe sunt de multe ori
de neînţeles pentru credinciosul de rând, care nu pricepe de ce nu se
recurge la o conciliere şi o reunificare a celor două biserici surori.
Apartenenţa religioasă trebuie să fie o fereastră deschisă spre oameni. Se
vorbeşte tot mai des despre ecumenism. O strădanie de a reface unitatea
bisericii care suspină sub greutatea unei lupte fără sens.
Inchiziţia
Inchiziţia provine din cuvântul latin «inquirere», care semnifică a
cerceta, a investiga. Acest termen desemnează o instituţie ecleziastică
specială, pentru combaterea şi distrugerea ereziilor. Inchiziţia
a fost o instanţă judecătorească instituită de catolici, prin decretul papei Gregor IX în anul 1231, în scopul depistării şi reprimării sângeroase a aşa-zişilor eretici. Sarcina interogatoriilor, persecuţiilor, torturilor şi arderilor pe rug a fost preluată de către ordinele călugăreşti ale Franciscanilor şi Dominicanilor. În fruntea inchiziţiei a stat un Mare Inchizitor. Inchiziţia a constituit una din cele mai grave erori săvârşite de Romano-catolici, care a dus la crime pe scară de masă împotriva umanităţii. După ce Romano-catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul Mediu, cetăţenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorinţele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviţi ca „eretici", ca inamici ai societăţii. La doi ani după masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunţa înfiinţarea unui tribunal supranaţional care să judece cazurile de erezie. Intenţia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care să confirme sau să infirme temeinicia acuzaţiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchiziţie (lat. inquisitio = cercetare, anchetă). Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul şi vestul Europei, în special în Spania şi a început a judeca pe toţi aceia care au încercat să răspândească printre credincioşi învăţături aşa-zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Biserica a considerat firesc să aibă şi ea un for care să ceară socoteală celor care se amestecau în probleme religioase fără a fi - după părerea ei - competenţi; aceasta a fost
Inchiziţia. Ea a jucat un mare rol mai ales în istoria Evului Mediu. Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a apăra ordinea publică lezată prin învăţăturile aşa-zise eretice. Cei care aveau legături cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchiziţiei o faţă monstruoasă (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maître, Bernard Gui s.a.), compromiţând masiv catolicismul. Au existat şi inchizitori ceva mai corecţi, unii dintre ei, culmea, fiind declaraţi ulterior de Biserică chiar sfinţi (Sfântul Petru din Verona, Sfântul Fidelis de Sigmaringen, Sfântul Ioan Capistran). Romano-catolicii au declarat sfinţi şi martiri şi pe unii dintre cei pe care Inchiziţia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temniţă sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar părea de straniu, Romano-catolicii nu au renunţat formal la Inchiziţie decât în 1908, prin reorganizarea eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi Romanocatolicii nu au condamnat Inchiziţia ca instituţie criminală. Apostolii erau extrem de preocupaţi de felul în care îşi transmiteau învăţăturile: orice variantă proprie, chiar proclamată de îngeri ai Raiului, era considerată un păcat mare. Cu toate astea, Sfântul Apostol Pavel, în cazul ereticilor Alexandru şi Hymeneus, nu a revenit la vechile pedepse cu moartea, ci doar i-a exclus din comunitate. De fapt, creştinii primelor trei secole nici nu concepeau altă atitudine. În timpurile vechi ale creştinismului numai episcopii puteau să ia măsuri contra ereticilor. În perioada următoare când creştinismul devine religie de stat, cei care propovăduiau învăţături străine, neacceptate de creştinism, au fost urmăriţi şi condamnaţi ca eretici, după edictul împăratului roman Theodosie I. (Theodosius cel Mare 347-395) prin Edictul din anul 380, primul în istorie condamnat fiind teologul Priscillian din Avila (340-385) care în anul 385 a fost executat în Trier ca eretic. Inchiziţia începe să funcţioneze mai eficient prin anii 1100, la apariţia în Italia şi sudul Franţei a religiei dualiste antifeudale (bogomile), care ameninţa scindarea catolicismului. Propagarea misionării Bogomile, religie care stă la baza religiei lombarde din regiunea Milano, adepţii acestei religii fiind urmăriţi ca eretici. Transformarea inchiziţiei într-o instituţie se va petrece prin secolul al XIII-lea, folosindu-se interpretări din Biblie cu citate vechi, cel mai des citat fiind teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) care susţinea că ereticii numai cu forţa pot fi aduşi pe calea cea bună spre biserică. Au avut loc în această perioadă diferite condamnări ale ereziilor, ca de exemplu excomunicarea, şi lăsarea sufletului păcătos în seama diavolului, ca Sfântul Apostol Pavel (în Noul Testament). Alt pretext de condamnare, cita spusele lui Iisus Cel care nu rămâne în mine, o să fie aruncat ca o tulpină de viţă de vie, care se va usca şi va fi adunată şi aruncată în foc ca să ardă aceste cuvinte din Biblie le-a aplicat inchiziţia cuvânt cu cuvânt ca atare.
Există purgatoriu, precum zic catolicii ?
Purgatoriu nu există. Catolicii zic că între Rai şi iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se curăţă acolo, apoi trece în Rai. Nu există aşa ceva. Noi avem Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul şi iadul. Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărţi pe dânşii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi pe păcătoşi de-a stânga Sa ... Şi vor merge păcătoşii în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică. Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca veşnică sau viaţa veşnică. Cei mai mari duşmani ai catolicilor sunt protestanţii şi calvinii. Ei s-au rupt de catolici la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin şi Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ? Învăţăturile principale care ne despart dogmatic şi canonic de catolici sunt:
1. - Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfant purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15:26 ).
2. - Al doilea este supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ! Mai mare decât toţi patriarhii! Ceea ce n-a făcut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numeşte urmaşul Sfântului Petru!
3. - Infailibilitatea papală. Ei zic că Papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predică el, ceea ce este iarăşi o dogmă nouă, respinsă de Biserica Ortodoxă.
4. - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca între Rai şi iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani şi se curăţă, apoi se duce în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzuta nicăieri această învăţătură.
5. - Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii. 6. - Catolicii mai au o dogmă nouă: imaculata concepţie. Ei zic că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt fără păcatul strămoşesc. Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii.
7. - Au substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice : Luaţi, mâncaţi ... şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, peste Daruri.
8. - Celibatul preoţilor; preoţii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.
9. - Ei au şi indulgenţele papale. Altă rătăcire. Papei, daca îi dai parale multe, poţi să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă. Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10. - Şi mai este un punct important: mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii îi miruiesc. Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, iar catolicii au liturghia romană şi cea ambroziană. Iată, acestea sunt punctele dogmatice şi canonice principale care despart Biserica Ortodoxă de cea Romano-catolică. Iar cu protestanţii nu avem nimic în comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfinţii Părinţi şi au renunţat la cele şapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie şi taine şi nu se pot mântui. Din cele şapte Taine mai au doar două : Botezul şi Euharistia, pe care o fac cu pâine nedospită ca şi catolicii. Din protestanţi s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă ţările ortodoxe astăzi.
Aleg bombele
Preotul Gheorghe Aniţulesei fiu duhovnicesc al părintelui Iustin Parvu, într-una din predicile sfinţiei sale povesteşte cum că, papa Ioan al -II-lea, prin anii 1990 i-a solicitat Patriarhului Serbiei, să-l primească în vizită şantajându-l că altfel ţara sa va fi bombardată... bineînţeles că Patriarhul, a spus: «Aleg bombele» şi nu după mult timp asta s-a şi întâmplat . Astfel părintele, arată că acest papă Ioan al II-lea nu era ceeea ce mulţime de lume îl cred a fi ..
Alte diferenţe:
► Adormirea Maicii Domnului: catolicii zic că Maica Domnului nu a murit şi că a fost ridicată cu trupul la cer fără a cunoaşte moartea;
► Contracepţia naturală: catolicii acceptă metoda de contracepţie a calendarului.
► Evoluţionismul: Vaticanul acceptă evoluţionismul.
► Statuile: catolicii cinstesc şi statuile, se închină şi le sărută ca pe icoane.
► Căsătoria: la catolici taina căsătoriei este administrată de miri, preotul este doar un martor. La noi preotul este cel care face taina.
PUNCTE DE VEDERE ALE BISERICII ORTODOXE
Credinţă şi raţiune
Biserica ortodoxă foloseşte ştiinţa şi filozofia pentru a apăra şi a explica credinţa. Ea nu încearcă să reconcilieze ştiinţa cu credinţa, ci atunci când există suport ştiinţific pentru învăţăturile ortodoxe, le acceptă. În niciun caz nu schimbă articolele de credinţă pentru a fi în concordanţă cu ştiinţa zilei. Biserica romano-catolică, îşi bazează doctrina pe cunoştinţele ştiinţifice ale momentului respectiv. Această tendinţă a devenit evidentă încă din sec. XIII când Thomas de Aquino a unit credinţa cu filozofia lui Aristotel. Întrucât ştiinţa evoluează, iar ceea ce era valabil în secolul al XIII-lea este inacceptabil pentru ştiinţa secolul al XVII-lea, face ca doctrina romano-catolică să fie într-o continuă schimbare şi îi conferă un pronunţat caracter de instabilitate. Ortodoxismul păstrează nealterată credinţa, aşa cum a fost primită de apostoli de la Iisus, întrucât autoritatea evangheliilor şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi nu au fost niciodată contestate de către biserica ortodoxă. Romano-catolicii a emis teoria dezvoltării doctrinale, pentru a-şi justifica desele schimbări doctrinale. Teologii catolici susţin că Iisus a dat doar sămânţa creştinismului, iar biserica a dezvoltat-o mai departe, adaptându-o la condiţiile concrete. Această libertate a dus de multe ori la devieri tragice (inchiziţie, indulgenţe, vânătoarea de vrăjitoare etc.). În urmă cu câteva decenii, la Conciliul Vatican II, catolicismul şi-a revizuit din nou doctrina, ceea ce a făcut ca diferenţele dintre cele două biserici să se adâncească şi mai mult, iar totodată a creat o puternică opoziţie în sânul catolicismului, aripa conservatoare acuzând în repetate rânduri papalitatea şi aripa liberală de a acţiona în interese străine creştinismului.
Dumnezeu
Biserica romano-catolică afirmă că raţiunea umană poate înţelege şi dovedi că Dumnezeu este etern, infinit, bun, atotputernic etc. El este o fiinţă reală şi oamenii sunt la fel, numai că sunt imperfecţi. În consecinţă, Dumnezeu, în viziunea romano-catolică, nu mai este Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacob, ci este Dumnezeul savanţilor şi al filozofilor. Ortodoxismul susţine că cunoaşterea lui Dumnezeu a fost implantată în fiinţa umană. Catolicismul susţine că omul, cu intelectul său şi cu bunăvoinţa Sfântului Duh, va fi capabil la un moment dat să vadă pe Dumnezeu. Ortodoxismul consideră că este imposibil ca omul să vadă pe Dumnezeu, cu excepţia celor mântuiţi, care vor ajunge să vadă pe Iisus. Catolicismul susţine că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque), modificând astfel tradiţia apostolică prin care se spune că Dumnezeu este sursa din care purced Fiul şi Sfântul Duh. Iisus Biserica ortodoxă afirmă că Iisus şi-a dat viaţa pentru a răscumpăra pe mulţi. Biserica romano-catolică consideră că Iisus s-a răstignit pentru a răscumpăra păcatul strămoşesc, săvârşit de Adam şi Eva. În consecinţă, romano-catolicii consideră că păcatul iniţial a fost transmis oamenilor, iar Iisus a venit pentru a şterge o datorie de onoare faţă de Dumnezeu. Ortodoxismul susţine că Dumnezeu a pedepsit pe om o singură dată pentru acest păcat, luându-i înapoi nemurirea şi izgonindu-l din rai.
Canoanele
Spre deosebire de romano-catolici, ortodoxismul nu consideră canoanele a fi legi care reglementează relaţiile dintre oameni, sau care le garantează anumite drepturi. Ele sunt văzute ca mijloace de educare spirituală şi totodată creatoare de sfinţenie. Romano-catolicii creează în mod continuu noi canoane, care înlocuiesc pe cele vechi. Cu 20 de ani în urmă, catolicismul şi-a revizuit canoanele, pentru a fi în concordanţă cu timpurile moderne. Arareori Biserica ortodoxă creează noi canoane, dar nu le anulează pe cele vechi. Cu toate că civilizaţia evoluează într-un ritm rapid, problemele şi nevoile spirituale ale omului, rămân practic aceleaşi.
Biserica
Există destul de multe deosebiri între catolicism şi ortodoxism, din punct de vedere eclesiologic. Papa este considerat de romano-catolici capul bisericii şi totodată succesorul direct al Sfântului Petru, care ar fi fost numit în această slujbă de însuşi Iisus: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica mea» (Matei 16:18). Papa este în acelaşi timp episcop, învăţător, vicar şi reprezentant al lui Iisus pe pământ. Atunci când vorbeşte ex-cathedra, Spiritul Sfânt nu îl lasă să greşească; de aceea, romano-catolicii îl consideră infailibil în probleme de morală sau doctrină, şi deasupra oricărei greşeli umane. Ceilalţi episcopi sunt doar locotenenţii papei. Biserica ortodoxă consideră că toţi episcopii sunt egali, şi, deşi există mai multe ranguri (patriarh, arhiepiscop, mitropolit, episcop), toţi sunt consideraţi episcopi în cele din urmă. Biserica ortodoxă nu se consideră infailibilă. După teoria romano-catolică, fiecare parohie este o parte a bisericii universale, iar totalitatea parohiilor formează biserica sau trupul lui Iisus Hristos pe pământ. În acest mod, autoritatea apostolică a episcopului romano-catolic este limitată. Ortodoxismul consideră că orice episcop este icoana vie a lui Iisus şi împreună cu credincioşii care îl urmează, alcătuiesc biserica în locul respectiv.
Purgatoriul
Purgatoriul ar fi starea în care se află cei plecaţi dintre vii, înaintea Judecăţii de apoi. Romano-catolicii cred că cei ce urmează să ajungă în rai, trebuie să treacă printr-o stare de purificare pentru iertarea păcatelor săvârşite pe pământ. Ceilalţi se duc în iad pentru pedeapsa veşnică. De asemenea, romano-catolicii cred că perioada de şedere în purgatoriu poate fi scurtată prin primirea de indulgenţe divine, în cazul unora deosebit de virtuoşi. Ortodoxismul crede că sufletul, după ce părăseşte trupul, ajunge pe tărâmul celor plecaţi (Hades), unde rămâne într-o stare de aşteptare, până la a doua venire a lui Iisus, când oamenii vor fi judecaţi de El; cei credincioşi şi buni vor obţine viaţa veşnică, iar cei răi vor merge în iad.
Pururea Fecioara Maria
Atât ortodoxii cât şi romano-catolicii o consideră că Fecioara Maria este Maica Domnului (Theotokos sau Deipare) şi înţeleg în acelaşi fel Adormirea şi Ascensiunea sa în ceruri. De asemenea, ambele biserici cred că Sfânta Maria stă acum la picioarele Domnului şi intervine pentru cei ce i se roagă. Catolicii însă, care cred că toţi oamenii se nasc purtând în ei povara păcatului strămoşesc, au considerat că trebuie să creeze dogma imaculatei concepţii, pentru a o defini pe Sfânta Maria ca fiind născută fără păcat, datorită meritelor lui Iisus. Aceasta este o dogmă introdusă în anul 1854, de Papa Pius IX. Biserica ortodoxă, nu acceptă ideea că Fecioara Maria s-a născut în păcat, la fel cum nu crede că păcatul strămoşesc a fost transmis oamenilor. Pentru păcatul lui Adam, Dumnezeu a pedepsit pe om o singură dată, făcându-l muritor. De aceea, nu există nicio justificare pentru această dogmă catolică. Ambele biserici cred că Fecioara Maria reprezintă biserica, deoarece biserica (care este şi trupul lui Iisus) devine mama noastră prin botez, iar Fecioara Maria este şi mama noastră.
Icoanele
Icoanele ortodoxe sunt reprezentări artistice ale lui Iisus, a Maicii Domnului sau ale Sfinţilor. Dumnezeu nu poate fi pictat, întrucât nici un om nu l-a văzut. Duhul Sfânt a fost văzut sub formă de flăcări sau a unui porumbel şi nu poate fi pictat decât în acest fel. Icoanele sunt mai mult decât picturi sfinţite şi au un profund caracter teologic. Ortodocşii onorează şi sărută icoanele, în semn de devoţiune faţă de persoana pe care o reprezintă. Icoanele nu sunt idoli; ele sunt ferestre spre o lume plină de taine, pe care oamenii nu o pot pătrunde cu cele cinci simţuri. Romano-catolicii folosesc însă statui, care sunt reprezentări tridimensionale şi care creează o senzaţie de naturalism ce par a imita arta vechii Grecii sau a Romei.
Părintele Paisie – Sfântul Munte - despre catolici
«A doua oară când am vizitat Sfântul Munte, am mers din nou la Stareţul Paisie. Chilia lui era aşezată într-un loc pe care dacă nu-l ştiai, nu puteai să-l afli. Pe atunci circula zvonul potrivit căruia chilia Stareţului, dar mai ales bisericuţa unde se ruga, răspândea bună mireasmă. Stareţul nu-i ţinea pe vizitatori multă vreme. Ceea ce îmi amintesc din vremea când s-a mutat de la acea chilie şi s-a stabilit la Panaguda, a fost următoarea întâmplare: Odată, pe când eram şi eu acolo, a venit Părintele Placide,care mai înainte fusese catolic şi care după aceea s-a botezat ortodox, a devenit monah şi apoi ieromonah, şi se gândea să facă o mânăstire. Acesta l-a întrebat pe Stareţ ce ar trebui să facă tinerii care doresc să devina monahi, înfrânarea sau rugăciunea? Şi care trebuie să fie criteriile alegerii lor? Atunci Stareţul i-a răspuns:
- Să cauţi la aceşti tineri râvna pentru nevoinţă! Părintele Placide i-a mai pus o întrebare, de data asta dogmatică:
- Care este diferenţa între ortodocşi şi catolici? Aşa cum stăteam cu toţii afară în curte, Stareţul l-a întrebat:
- Vezi această casă? - O văd.
- Dacă scoatem mortarul care există între pietre, cu ce se vor mai ţine ele?
Aceasta au făcut catolicii. Au scos întăritura şi au şubrezit clădirea bisericii.
- Gheronda, dar ce se întâmplă cu protestanţii? a întrebat din nou părintele Placide.
- A, aceştia au fost mai «deştepţi». Au scos şi pietricelele care existau printre pietrele mari, iar acum încearcă să le sprijine una de alta. Dar aceasta înseamnă că nu există nicio clădire. Astfel, în puţine şi simple cuvinte, Stareţul a vorbit despre marile subiecte şi diferenţe dogmatice" (Cuviosul Paisie Aghioritul - Mărturii ale închinătorilor).
Diferenţa dogmatică şi liturgică între Liturghia ortodoxă, catolică, protestantă şi neoprotestantă
Diferenţa între Liturghia ortodoxă şi cea catolică este că în Liturghia ortodoxă Domnul se face prezent cu Trupul şi Sângele Său prin chemarea Sfântului Duh, pe când în cea catolică prin cuvintele: «Luaţi, mâncaţi..., Beţi dintru acesta toţi... ». În liturghia catolică nu se afirmă decât o legătură prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină şi ceea ce se face acum. Nu se afirmă lucrarea prezentă a Duhului Sfânt. Pe când în Ortodoxie, credinţa în lucrarea prezentă a Duhului Sfânt, care prelungeşte prezenţa şi lucrarea lui Hristos este foarte puternică. Este puternică credinţa în Duhul Sfânt ca Persoană distinctă, şi în lucrarea Lui mereu prezentă în orice timp. Se ţine seama de faptul că Hristos şi-a început şi-şi continuă lucrarea în oameni, după înălţare prin Duhul Sfânt. Nu există tendinţa de a confunda pe Duhul Sfânt ca Persoană prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos cu Hristos însuşi care S-a înălţat de la noi. În al doilea rând, catolicismul, deşi păstrează credinţa în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, a ţinut să explice cu ajutorul distincţiei filosofiei aristotelice între substanţa pâinii şi accidenţii ei - misterul euharistic, afirmând că substanţa pâinii şi vinul sunt transformate în Trupul şi Sângele Domnului, dar accidenţii rămân (transsubstanţiere). Ortodoxia menţine recunoaşterea misterului inexplicabil al prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului, fără asemenea precizări.
În al treilea rând, catolicismul împărtăşeşte pe credincioşi numai sub chipul azimei, lăsând numai preoţilor împărtăşirea şi sub chipul vinului, ceea ce dă impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, în timpul din urmă catolicii încep să se apropie în toate aceste trei puncte din urmă de gândirea şi practica ortodoxă.
Învăţătura luterană, în parte ca o reacţie, în parte ca o prelungire a celei catolice, afirmă că pâinea şi vinul rămân, în întregimea lor, Trupul Domnului, făcându-se prezent în pâine, sub pâine, cu pâine, dar numai pentru cei ce cred cu adevărat, ceilalţi mâncând numai pâinea. Calvin a văzut în pâine şi vin numai o putere a Trupului şi Sângelui Domnului, nu Trupul şi Sângele Domnului, iar neoprotestanţii văd în mâncarea pâinii şi a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taină. Dacă luteranii, calvinii şi neoprotestanţii despart pâinea şi vinul de Trupul şi Sângele lui Hristos, catolicii despart numai accidenţii de prezenţa Lui. De aceea, la luterani, credincioşii se împărtăşesc de Trupul şi Sângele Domnului odată cu mâncarea pâinii, iar cei necredincioşi nu. La calvini chiar cei credincioşi se împărtăşesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanţi, nici de aceasta. La catolici, accidenţii pâinii şi vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor oferă prilejul împărtăşirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele. La ortodocşi cei nevrednici se împărtăşesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidenţii pâinii şi vinului (1 Corinteni 11:27). Biserica Ortodoxă nu desparte nimic din pâine şi vin de Trupul lui Hristos. Învăţătura ortodoxă este rezumată de Sfântul Ioan Damaschin astfel: «pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului». Iar de întrebi de modul cum se face aceasta, mulţumeşte-te să auzi că prin Duhul Sfânt, aşa tot cum prin Duhul Sfânt şi-a format Domnul Sieşi şi în sine trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Mai mult nu ştim. Ştim numai că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi efectiv şi atotputernic; cât despre mod, el este nepătruns. Mai putem spune că, precum în natura fizică pâinea se transformă prin mâncare, iar vinul şi apa, prin băutură, în trupul şi sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu-i devine un al doilea trup pe lângă cel ce-l avea înainte, tot astfel, pâinea punerii înainte şi vinul şi apa se prefac, prin chemarea şi coborârea Duhului Sfânt, în chip mai presus de fire, în Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu mai sunt două trupuri, ci unul şi acelaşi". Nu trebuie să se uite Cuvântul ipostatic, care a dat fiinţă prin puterea lui, la început trupului omenesc cu temelia în raţiunea divină, iar la naşterea din Fecioară, trupului ipostasului Său. El a pus trupul omenesc în general şi trupul Său, în legătură cu pâinea, ca reprezentantă a hranei cosmice. Hristos duce prin voinţa Sa această legătură a trupului Său cu pâinea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumină al Domnului, deci nevăzut de ochii noştri de acum, de aceea, dar păstrând toată legătura Lui cu pâinea, uneşte fundamentul ontologic al pâinii cât se poate de strâns cu trupul Său, sau raţiunile lor complementare, dar lasă totuşi chipul nevăzut al pâinii la funcţia de mediu prin care ni se comunică, ca nu cumva nevăzând trupul Lui luminos cu ochii noştri de acum, Domnul să trebuiască să ne convingă că mâncăm trupul Lui, arătându-ni-L în starea lui materială văzută. Astfel, noi primind pâinea, primim Trupul lui Hristos cu mădularele lui. E ceea ce spune Sfântul Simion Noul Teolog: "Noi ne facem mădularele lui Hristos, şi Hristos se face mădularele noastre. Hristos se face mâna mea, Hristos, piciorul ticălosului de mine. Mâna lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt păcătosul! Mişc mâna mea şi mâna mea este Hristos întreg. Mişc piciorul meu şi iată că străluceşte ca El ".
Cum a fost schimbat la faţă trupul lui Hristos în întregime pe Tabor de către dumnezeirea lui, aşa este prefăcută în lumină pâinea întreagă de către trupul lui Hristos, făcut întreg lumină de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfânt, fără ca noi să-l vedem cu ochii de acum. Sfânta Împărtăşanie ne ridică fără să vedem noi acum, şi fără să simţim, dar crezând în aceasta, în planul existenţei înduhovnicite. Trupul lui îşi extinde prezenţa lui înduhovnicită în pâinea şi vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu în care se arată trupul Său de lumină, fără ca noi să vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezenţei luminoase a Trupului lui Hristos în tot cosmosul, în viaţa viitoare, când nicio opacitate nu va mai acoperi prezenţa Lui luminoasă, când nu va mai fi niciun întuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom împărtăşi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugăm după Sfânta Împărtăşanie: «Dă nouă să ne împărtăşim mai cu adevărat (mai adeverit), în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale». Dacă ne vom vedea noi înşine mai clar prezenţi unul în altul, cu atât ne vom vedea prezenţi toţi în Hristos şi pe Hristos prezent în noi, ca centru izvorâtor de lumină. Ţăranul român vede în bobul de grâu, din care se face pâinea care ne hrăneşte, că are în sine pe Hristos. Faptul acesta îşi primeşte împlinirea deplină în Euharistie. Într-un fel, trupul e pâinea şi pâinea e trup, chiar prin creaţie. Mai ales e trupul Cuvântului care a creat trupul omenesc legat de pâine. Dar nu trebuie uitat că Hristos ni se dă prin chipul pâinii şi al vinului în starea lui de jertfă şi de înviere, ca să ne ridice şi pe noi în această stare de nobleţe umană şi de veşnicie luminoasă. În viaţa viitoare, în toată creaţia se va vedea Hristos în stare de jertfă dăruită Tatălui şi în cea de înviere, sau toată creaţia se va vedea ridicată în El la această stare căci jertfa înseamnă dăruirea creaţiei Tatălui, ceea ce îi procură învierea întru lumina veşnică. Căci jertfa ca dăruire totală Tatălui este deschidere pentru viaţa fără sfârşit şi fără lipsuri care izvorăşte din Tatăl.
Preot Prof. Dumitru Stăniloae
Cuvânt al Sfântului Părinte Arsenie Boca despre catolici
Catolicii şi-au luat direcţia universală a cuvintelor din Sfânta Evanghelie cea după Luca: «Sileşte-i să intre!». Deci, unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, catolicii au recurs la forţă, silind pe oameni să intre. Numai în mentalitatea unui asemenea orientări s-a putut naşte lozinca iezuită: «Scopul scuză mijloacele!». Dar nu numai păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoarele deja creştine au fost presate să vină la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică persecuţiile, cruciadele – şi mai ales concluzia lor:
IMPERIUL LATIN ŞI INCHIZIŢIA,
în numele lui Dumnezeu. Dacă vreun eretic nu mai avea alt chip de mântuire, îl mântuia inchiziţia, arzându-l de viu pe rug. Şi inchiziţia era de cea mai bună credinţă că: ARDE OAMENI DE VII, DIN IUBIRE DE OAMENI!!!
Ce vină avea Iisus Hristos ???
Poate că şi El ar fi fost ars pe rug – cum îşi dă Dostoievski cu părerea în «Povestea Marelui Inchizitor».
Dar omul nu poate sili, aşa, pe om. Sila o conduce Providenţa (purtarea de grijă a lui Dumnezeu), care poate, totodată, să-i lase omului libertatea şi viaţa. Simbolul acestei orientări o arată cârja catolicilor, care are forma unui cârlig, cu care poate să prindă din fugă oile care n-ar vrea să vină în staul. Toate oile care nu aparţin catolicilor sunt considerate de ei oi rătăcite.
► «Temelia vieţii creştine este Iisus Hristos, Piatra Iisus Hristos, nu Petru » (cuvânt scris de Sfântul părinte Arsenie Boca pe un perete al Sfintei Bisericii de la Drăgănescu).
► Tendinţa papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Sfânta Biserică are un singur Păstor: Iisus Hristos.
► Sfântul părinte Arsenie Boca nu primea pe greco-catolici şi pe catolici. Le spunea să meargă la adunările lor, deşi ei veneau de dragul lui.
Diferenţe doctrinare între ortodocşi şi catolici
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă acceptă cele 39 de scrieri ale Vechiului Testament şi cele 27 ale Noului Testament dar în plus acceptă şi o colecţie de cărţi care nu se află în La fel ca în Biserica Ortodoxă. Biblia Ebraică. Aceste sunt cunoscute cu numele de cărţi deutero-canonice. (deuterocanon înseamnă al doilea canon).
CATOLICI la fel ca la ortodocsi
Preoţia
ORTODOCŞI Episcopii, preoţii şi diaconii trebuie să fie bărbaţi. Preoţii şi diaconii se pot căsători înainte de hirotonie, dar nu după. Episcopii pe de altă parte, trebuie să fie monahi.
CATOLICI Tot clerul trebuie să fie de parte bărbătească. Preoţii şi episcopii trebuie să fie celibatari, cu excepţia Bisericilor Catolice de Rit Răsăritean, care permit căsătoria clericilor înainte de hirotonie.
Euharistia (semnificaţie)
ORTODOCŞI
Denumită şi Trupul şi Sângele Domnului sau Sfânta Euharistie. Este împărtăşirea reală din Trupul şi Sângele lui Hristos Cel mort şi înviat, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.
CATOLICI
Denumită şi Sacrificiu Euharistic sau Missa şi are aceeaşi semnificaţie ca şi în Biserica Ortodoxă. Prezenţa lui Hristos în Euharistie
ORTODOCŞI
În timpul Sfintei Liturghii preotul invocă Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri (pâinea şi vinul) în chip real în Trupul şi Sângele lui Hristos.
CATOLICI
Modalitatea La fel ca şi în Ortodoxie, preotul invocă pe Duhul Sfânt în timpul Missei. Totuşi sfinţirea darurilor devine efectivă prin Preot, care precisă prin care aceasta se întâmplă este o taină dumnezeiască. acţionează în Persoana lui Hristos. Pâinea şi vinul se schimbă în mod real în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar această schimbare se numeşte transsubstanţiere (la vedere darurile rămân la fel, dar substanţa lor se schimbă)
Primirea Sfintei Euharistii de către credincioşi ORTODOCŞI CATOLICI
La ortodocşi Sfânta Euharistie se oferă celor botezaţi şi doar după mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei şi după primirea binecuvântării de la duhovnic. Mirenii ortodocşii se împărtăşesc deodată cu Trupul şi Sângele Domnului, iar clericii se împărtăşesc cu fiecare, separat, din Trupul de pe Sfântul Disc şi din Sângele din Sfântul Potir.
La catolici Sfânta Euharistie se oferă celor botezaţi fără condiţionarea mărturisirii păcatelor în Taina Spovedaniei. Creştinii primesc doar Trupul (pâinea) iar preoţii se împărtăşesc cu Sângele (vinul). Unele Biserici Catolice se împărtăşesc din ambele.
Duhul Sfânt
ORTODOCŞI
Pentru creştinii ortodocşi Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, purcezând din Tatăl, conform Crezului Niceo- Constantinopolitan (Sinodul I si II ecumenic). Tatăl trimite pe Duhul Sfânt prin Fiul.
CATOLICI
Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această adăugire este numită Filioque, care înseamnă şi de la Fiul.
Sfintele Taine
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă are 7 Sfinte Taine şi mai multe ierurgii. Aceste taine sunt: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Maslul şi Hirotonia.
CATOLICI
Biserica Catolică are aceleaşi Sfinte Taine ca şi în Biserica Catolică, doar că Mirungerea este numită de ei Confirmare, şi nu se face imediat după Botez, ci după vârsta de 7 ani.
Efectul Sfintelor Taine
ORTODOCŞI
Prin Sfintele Taine creştinii se împărtăşesc de Harul lui Dumnezeu şi se întăresc pentru a face binele, având ca ultim scop îndumnezeirea.
CATOLICI
Sfintele Taine sunt semne eficiente ale harului. Ele sunt instituite de Hristos şi predate Bisericii, prin care viaţa veşnică este oferită nouă.
Mântuirea
ORTODOCŞI
Mântuirea este iubirea exprimată prin fapte bune şi este văzută ca un proces de lungă durată. Scopul cel mai înalt al creştinului ortodox este îndumnezeirea. La această comuniune cu Dumnezeu se ajunge prin asceză (lăsarea păcatelor, post, rugăciune, vorbirea cu Dumnezeu, citirea Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, etc.). Suntem salvaţi (mântuiţi) prin har dar şi prin meritele pe care le obţin
CATOLICI
Ca şi în Ortodoxie mântuirea este văzută mai mult ca un proces de lungă durată decât ca un eveniment. Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Diferenţele dintre ortodocşi şi catolici 24 prin faptele bineplăcute înaintea lui Dumnezeu.
Sfinţii
ORTODOCŞI
Oameni cu viaţă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu care au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Sfinţii sunt persoane prin care Dumnezeu îşi face cel mai uşor voia şi prin care a lucrat mântuirea altor oameni. Sfinţii, sunt mijlocitori înaintea lui Dumnezeu pentru cei de pe pământ.
CATOLICI
La fel ca în Biserica Ortodoxă. Pentru ca o persoană să fie sanctificată este necesar să fi făcut cel puţin două minuni verificabile ca urmare a mijlocirii către Dumnezeu pentru alţi oameni.
Primatul Papal
ORTODOCŞI
Episcopul Romei are o întâietate de onoare, atunci când este ortodox. În prezent autoritatea lui nu este efectivă pentru că papalitatea trebuie să se conformeze cu dogmele credinţei ortodoxe. Astfel autoritatea Papei nu este cu nimic mai mare decât cea a oricărui episcop din orice parte a Bisericii.
CATOLICI
Papa este Vicarul lui Hristos, capul Bisericii văzute pe pământ şi succesor spiritual al Sfântului Apostol Petru. Are autoritate supremă în întreaga creştinătate, chiar şi peste Conciliile Bisericii
.
Infailibilitatea Papala
ORTODOCŞI
Infailibilitatea papală este respinsă. Duhul Sfânt este cel care călăuzeşe întreaga Biserică pe Calea Adevărului (de exemplu prin Sfintele Sinoade). Biserica Ortodoxă recunoaşte primele şapte Sinoade Ecumenice (325 - 787) ca fiind infailibile.
CATOLICI
Papa este infailibil atunci când, prin Duhul Sfânt, defineşte o normă de credinţă sau de moralitate, ce trebuie respectată de membrii bisericii. Această afirmaţie de mai sus este o dogmă în Biserica Catolică şi ca urmare trebuie mărturisită prin credinţă.
Conducerea Bisericii
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă este formată din mai multe Biserici Autocefale surori (Biserica Ortodoxă Română, Rusă, Bulgară, Cipriotă, etc.), fiecare condusă de Adunarea episcopilor (Sinodul). Sfântul Sinod al fiecărei Biserici este îndrumat de Duhul Sfânt pentru luarea deciziilor corecte. Toţi episcopii sunt egali după har. Patriarhul Bisericii Autocefale este preşedintele Sfântului Sinod, egal după har cu ceilalţi episcopi, dar având atribuţii specifice.
CATOLICI
Conducătorul Bisericii Catolice la nivel mondial este Papa, infailibil în deciziile sale. Episcopii (sau arhiepiscopii) sunt conducători ai bisericilor locale având în subordinea lor un număr de parohii. Toţi episcopii sunt egali între ei şi se subordonează Papei. Papa este ajutat la nivel consultativ în slujirea sa de un număr de cardinali care formează Colegiul Cardinalilor. Aceştia sunt aleşi din rândul episcopilor şi arhiepiscopilor.
Purgatoriul
ORTODOCŞI
Învăţătură respinsă de Biserica Este un loc de pregătire şi Cuvânt către creştinii ortodocşi despre . Mântuirea şi curăţirea de păcate se face aici pe pământ prin pocăinţă, fapte bune şi împărtăşirea de Sfintele Taine ale Bisericii. Pomenirea morţilor şi rugăciunile de iertare a păcatelor lor aduse înaintea lui Dumnezeu în sfintele slujbe privesc doar păcatele de o gravitate mai restrânsă, şi nu păcatele de moarte.
CATOLICI
curăţire pentru intrarea în împărăţia cerurilor. De asemenea, un loc în care pedeapsa pentru păcatele scuzabile poate fi ispăşită.
Căsătoria şi divorţul
ORTODOCŞI
Cununia este unirea tainică între bărbat şi femeie după modelul unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Divorţul este acceptat doar în caz de adulter.
CATOLICI
Căsătoria este un contract indestructibil între bărbat şi femeie după modelul unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Divorţul este acceptat doar dacă există impedimente canonice ca această căsătorie să continue. În acest caz se poate oferi o anulare.
Maria - Născătoarea de Dumnezeu - Urcarea la cer
ORTODOCŞI
Biserica Ortodoxă afirmă că Maica Domnului a fost născută de părinţii ei în chip omenesc. Ea a suferit moartea fizică, la fel ca toţi oamenii, dar trupul şi sufletul ei au fost ridicate de Hristos la cer, în sânul Sfintei Treimi.
CATOLICI
Imaculata concepţie este dogma prin care Maica Domnului ar fi fost ferită de păcatul strămoşesc, că s-ar fi născut asemenea Mântuitorului, prin umbrirea Sfântului Duh, iar nu prin împreunare trupească. Biserica nu s-a hotărât dacă Maica Domnului a fost supusă morţii fizice, dar ridicarea la cer este considerată dogmă ca şi cea de mai sus. Imaculata concepţie este necesară pentru că oamenii moştenesc nu numai o fire păcătoasă dar şi vina păcatului, astfel Maria fiind născută fără păcat a putut da naştere şi lui Hristos fără vina păcatului.
Venerarea Maicii Domnului
ORTODOCŞI
Fecioara Maria este venerată ca Născătoarea de Dumnezeu (Theothokos) asta însemnând că Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat ca om, nu doar pe Omul-Hristos. Cele două firi, ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească sunt de nedespărţit.
CATOLICI
Fecioara Maria este venerată ca Născătoarea de Dumnezeu, dar se foloseşte mai degrabă apelativul de Mama a lui Dumnezeu. În plus Maica Domnului s-a arătat ea însăşi lumii prin mai multe apariţii minunate.
Dumnezeiasca Revelaţie
ORTODOCŞI
Sursele Revelaţiei sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
CATOLICI
Sursele Revelaţiei sunt Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Magisteriul.
