BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE ASCULTARE...

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE ASCULTARE...: FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE .... ...

                                              

                                                                                       Preot Ioan

                       Moto: „NU CUNOSC SUFLET MAI VICLEAN CA

                       ACELA CARE VORBEŞTE UN PREOT DE RĂU“

                                              (Sfântul Ioan Gură de Aur) .

            OMUL este „coroana creaţiei“: („Micşoratu-l-ai pe dânsul cu

puţin faţă de îngeri...“ Psalm 8:5). El este o mulţime în mii, în

milioane, în miliarde de fiinţe asemănătoare şi totuşi deosebite, fiecare

având chipul şi sufletul său cu însuşiri unice. Omul nu este numai cel

material şi văzut, ci şi cel lăuntric, mai ales lăuntric, cel tainic, cel care

nu se descoperă nimănui, cel pe care-l cunoaşte bine numai

Dumnezeu. Mai ales acesta este omul. Acolo este taina omului, în

acel necunoscut. Aceasta face din om o lume de contraste, de

contradicţii, un complex de însuşiri şi tendinţe, un microcosmos în

macrocosmos. Nu există mai multe taine în lumea ce ne înconjoară

decât în lumea omului, în sufletul lui, în fiinţa lui interioară şi

nemărturisită, în ceea ce au depus acolo generaţii de înaintaşi buni şi

răi, mediul, educaţia, credinţa sau necredinţa lui, oamenii şi

împrejurările din afară.

Cu acest material dificil, variabil, inegal, greu de cunoscut şi de

mânuit lucrează preotul. Cu omul se ocupă într-un fel, o anumită

perioadă de timp, pedagogul, medicul, ofiţerul, judecătorul,

funcţionarul de stat, dar cu toţi oamenii, în tot timpul şi în tot felul se

ocupă numai preotul. Pe toţi ceilalţi, omul îi interesează în parte, în

anumite momente şi scopuri ale vieţii; pe preot îl interesează în toate

momentele vieţii lui şi în toate laturile fiinţei lui, în ceea ce are omul

cunoscut şi mai ales necunoscut. Din fericire, lucrul preotului este

uşurat în această latură grea a misiunii sale spirituale prin lumina

proiectată de sus asupra sufletului omenesc. Necunoscutul care este

omul a fost descoperit de Iisus Hristos. Omul nu putea fi descoperit şi

cunoscut decât de sus. Văzut de jos, el este ceea ce l-au socotit

oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un

prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă,

floare ce se veştejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa

spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu.

                                   CE ESTE PREOTUL ?

Preotul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu prin Sfintele

Taine şi Ierurgiile pe care le săvârşeşte. Preoţia creştină este de

origine divină, căci începutul şi puterea ei slujitoare vin, prin Sfinţii

Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al

preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntreruptă de la

întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până astăzi. Din

preoţia lui Hristos ia naştere preoţia divină a Apostolilor, pe care El,

Arhiereul ceresc, le-a transmis-o direct şi personal după Înviere,

zicând: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi

iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20: 21-23).

„Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci

la această vedere ar cădea la pământ. Dacă preotul însuşi s-ar

vedea în ce slavă cerească stă (îşi săvârşeşte slujirea sa), ar deveni

un mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic Duhul

Sfânt care viază în el“ (Sfântul Siluan Athonitul, „Între iadul

deznădejdii şi iadul smereniei“).

                 CE ESTE PREOTUL ( PĂRINTELE) DUHOVNIC ?

                  Preotul duhovnic este acel preot la care ne spovedim (ne

mărturisim păcatele). Iată ce ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul

despre spovedanie:

„Într-o zi săpam în grădină, să plantez nişte răsaduri de

roşii. În acel timp a venit cineva la mine şi m-a întrebat: „Ce

faceţi Părinte?“. „Ce să fac?“ îi spun. „Îmi spovedesc grădina“.

„Bine Părinte, dar şi grădina are nevoie de spovedanie?“.

„Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică

scot pietrele, pirul, spinii, buruienile..., face legume alese, iar

dacă nu fac acest lucru, roşiile sunt palide şi slabe“.

Duhovnicul este cel care ne dă binecuvântarea de Împărtăşanie,

la care alergăm pentru un sfat părintesc în orice moment greu al vieţii,

este o „călăuză spirituală“ în drumul nostru către Iisus Hristos, este cel

fără de care nu ne putem mântui. Sfântul Siluan Athonitul spune:

„Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din moment ce poartă

epitrahil“. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Când

eşti unit cu duhovnicul te inundă harul. Dumnezeu te mântuieşte prin

rugăciunile duhovnicului. Sfântul Siluan Athonitul îi îndemna pe

oameni spunându-le:

«Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul

îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să

avem evlavie faţă de el. Să mă credeţi fraţilor, că dacă s-ar

întâmpla cuiva să moară de faţă cu duhovnicul său şi cel ce

moare i-ar spune: „Părinte Sfinţite, dă-mi binecuvântare să-L

văd pe Domnul în Împărăţia Cerurilor“, iar duhovnicul i-ar

spune: „Du-te fiule, şi vezi pe Domnul!“, va fi după

binecuvântarea duhovnicului».

Pe cât de unit eşti cu duhovnicul, pe atâta de mult har primeşti,

asemenea fierului care dacă este băgat în foc, se face şi el foc, şi pe cât

îl îndepărtezi de foc, cu atât se răceşte. Fără părinte duhovnic ne

rătăcim (spiritual). Unii au rătăcit din neştiinţă, alţii din încrederea

prea mare în propriile puteri de a înţelege cele spre Dumnezeu, câţiva

din râvna de a înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu, iar o parte au

rătăcit din trufia minţii lor.

Duhovnicia are două aspecte: cel sacramental-liturgic (oficiază

Sfintele Taine) şi cel pedagogic pastoral (face din credincioşii săi, fii

adoptivi). În zilele noastre se vorbeşte frecvent de doctor de familie,

de avocat de familie şi foarte rar sau aproape niciodată, de preot de

familie. Este nevoie şi de ceilalţi doi, dar cel mai important este

PREOTUL DE FAMILIE.  

                                              De avocat este nevoie doar în cazul unui

proces la tribunal, de doctor, doar în cazul în care ne îmbolnăvim, dar

de preot nu ne putem lipsi pe tot parcursul vieţii, de la leagăn până la

mormânt, fiindcă fără Sfintele Taine pe care numai el le poate săvârşi

(Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu), nu ne

putem mântui. Duhovnicul mai este numit şi „arbitrul disciplinei“.

Părinte

CUVÂNTUL PĂRINTE are o evoluţie interesantă atât în

Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, exprimând raportul

dintre învăţător şi ucenic. Învăţătorul este „părintele“ şi ucenicul

este „fiul“. În primele secole calificativul de părinte s-a folosit mai

ales pentru episcop. A trecut asupra scriitorilor bisericeşti şi apoi

asupra preoţilor şi diaconilor. PĂRINTE DUHOVNICESC înseamnă

că preotul este înzestrat cu Duhul Sfânt, însufleţit de Duhul Sfânt,

ale cărui virtuţi sunt numite duhovniceşti fiindcă sunt „roade ale

Duhului Sfânt“ (Galateni 5:22), iar viaţa credinciosului care primeşte

o educaţie duhovnicească, are un sens ziditor, duhovnicesc, centrul

fiinţei lui fiind luminat de viaţa în Hristos.

                                    Ascultarea de preotul duhovnic

                           ASCULTAREA DE DUHOVNIC este esenţială pentru

dobândirea Duhului Sfânt. Ascultarea este opusul anarhiei, acea

anarhie care l-a dus pe Lucifer la răzvrătire, la dezordine, la

indisciplină. Când nu facem ascultare la părintele duhovnic, domnul

anarhiei (diavolul) găseşte uşa sufletului deschisă. Ieşind din ascultare,

ieşim implicit din comuniunea cu părintele duhovnic şi în acelaşi timp

de sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Trebuie să stăm în „căruţa

ascultării !“ Nu se poate fără ascultare, fără sfat, nu se poate să nu

asculţi de nimeni. Chiar şi Dumnezeu Cel în Treime slăvit s-a sfătuit:

„Să facem om...“ (Facerea 1:26). Avem ca model de ascultare

absolută pe Domnul Nostru Iisus Hristos care conform voii lui

Dumnezeu - Tatăl, s-a pogorât din ceruri, s-a întrupat, a pătimit,

a murit şi a înviat pentru a împăca cerul cu pământul, pe

Dumnezeu cu neamul omenesc. Sfântul Apostol Pavel a ascultat

de Anania, şi prin el i s-a spus şi i s-a rânduit cele ce avea de făcut

(Fapte Apostolilor 9), deşi putea să-i spună Mântuitorul în mod direct.

Cele spuse până acum sunt confirmate şi de cuvintele Sfântului

Grigorie Sinaitul:

„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească,

suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta

nepătimirii, suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate

poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar

sufletul, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte

şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca

să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină“.

Citind în Pateric observăm că atunci când era vorba de ascultarea

călugărilor, aceasta lua la unii părinţi forme aparent absurde. Dar prin

absurditatea poruncilor se urmărea tocmai deprinderea cu disciplina.

Când părinţii din Sfintele Mănăstiri porunceau novicilor (începători

în viaţa călugărească) să sădească plante, morcovi, varză, de pildă, cu

rădăcina în sus, ei testau nu raţiunea, ci disciplina. Vrând să ne

îmbogăţim sufleteşte să cercetăm şi cuvintele părintelui Efrem

Katounakiotul care este astăzi unul din cei mai apreciaţi duhovnici

aghioriţi. În vârstă de aproape 80 de ani, a fost unul dintre cei 7

ucenici de chilie ai cunoscutului părinte Gheron Iosif Isihastul. Dacă

ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat, fiecare, conducerea unei

mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras

în pustia Katounakiei unde vieţuieşte cu trei ucenici. Redăm mai jos,

în traducere, câteva dintre sfaturile sale:

Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea

va aduce harul, iar cea mai mică neascultare îl va alunga.

Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune

duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe

„chipul lui Dumnezeu“. Toate patimile, puţin câte puţin, se

vindecă prin ascultare. Nu mântuieşte nici preoţia, nici postul, nici

asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni:

ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos dă

rugăciunea. Nu ne mântuieşte rugăciunea, ci ascultarea de

duhovnic ne mântuieşte.

Un demonizat a intrat în ascultare la doi bătrâni şi prin

ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el însuşi cum vedea

demonul înaintea lui şi când zicea o dată rugăciunea lui Iisus,

demonul se tulbura. Când zicea rugăciunea a doua oară,

demonul începea să tremure. A treia oară când zicea

rugăciunea, demonul dispărea.

Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, eşti pentru rai. Să ştiţi că

diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de

noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării

de duhovnic. Cel care face ascultare nu se teme - oarecum - de

Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză, etc.

- nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuieşte. Cel care face ascultare

se aseamănă cu Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte şi

încă moarte pe Cruce. Duhovnicul poate să cadă. Cel care face

ascultare nu cade niciodată. Duhovnicul va da socoteală înaintea lui

Dumnezeu pentru dânsul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeşte Hristos. Se poate oare să cadă cineva

câtă vreme se aseamănă în ascultare cu Hristos? Chiar dacă porunca

duhovnicului e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va

întoarce în folos sufletesc. Pe duhovnicul tău, aşadar, să-l vezi ca pe

Hristos. Să nu-l întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat pe

Dumnezeu.

                    Ştii ce canon se primeşte dacă-l forţezi, dacă-l obligi pe

duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoşător. Cel ce face

ascultare e ca o hârtie albă. Nu are nimic scris pe ea care să fie luat de

diavol. Cât valorează duhovnicul cu frică de Dumnezeu, nu valorează

întreaga lume, nu valorează tot Sfântul Munte Athos. Faci

ascultare la duhovnic? La Dumnezeu şi la Maica Domnului faci

ascultare. Iar Hristos, Care a făcut desăvârşită ascultare la Tatăl

Ceresc te primeşte, te aude, te face asemănător Lui. De aceea, cel ce

face ascultare va avea o dublă cunună în viaţa veşnică. Dacă te

trimite duhovnicul undeva şi te duci, eşti în ascultare. Îl odihneşti

pe duhovnic? Îl odihneşti pe Dumnezeu.

Demonizatul care a făcut desăvârşită ascultare la cei doi

bătrâni şi care s-a tămăduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi

şopteau demonii: «Pleacă de la bătrânii la care eşti şi coboară

pe ţărm, pe stânci. Bătrânii aceştia mănâncă, dorm, se roagă

prea puţin. Ca să ieşim din tine trebuie multă rugăciune şi

post». Şi desigur ziceau adevărul, însă era o cursă a diavolilor

pentru a-l scoate de sub ascultare. Mai târziu, siliţi de puterea

lui Dumnezeu, diavolii au mărturisit: «Dacă reuşeam să te

scoatem de la bătrâni şi să te facem să cobori pe stânci, spre

ţărm, te-am fi aruncat încet-încet în deznădejde şi te-am fi făcut

să sari în mare, adică să te sinucizi». Prin ascultarea lui a învins

demonii şi s-a vindecat. Numai diavolul ştie ce e duhovnicul, ce

înseamnă duhovnicul, ce înseamnă ascultarea de duhovnic!

Făcându-mi eu odată voia şi plantând pomi, toţi s-au uscat.

Cei pe care i-am plantat cu binecuvântarea părintelui meu

duhovnic s-au prins.

Nu trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău.

Să te opui, să te împotriveşti când auzi că se spune ceva împotriva

duhovnicului tău. Aşa e corect şi aşa trebuie să faci.

O întâmplare asemănătoare cu cea în care acel călugăr a zis:

„am duhovnic“ şi prin aceasta au dispărut dracii i s-a întâmplat şi

tatălui părintelui Amfilohie.

Părinte Amfilohie şi-a adus tatăl la Sfântul Munte, l-a

făcut călugăr şi-l îngrijea. Ca să vezi, copilul şi-a făcut tatăl

călugăr!... Când tatăl lui trăgea să moară, părintele Amfilohie a

intrat în camera muribundului şi văzându-l foarte tulburat îl

întreabă: «- De ce eşti, tată, atâta de tulburat?» «- Au venit

diavolii înspăimântându-mă, că-mi vor lua sufletul ». Iar

părintele Amfilohie i-a spus: - Nu-ţi fie frică pentru că nu-ţi pot

face nimic, pentru că eşti sub ascultare. Dacă mai vin la tine să

le zici: «Ce aveţi cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultător».

Au venit din nou demonii în ziua următoare cu mult zgomot, cu

săbii, cu topoare, speriindu-l că-l vor lua. Imediat ce le-a spus

că are duhovnic, demonii s-au făcut nevăzuţi.

Numai diavolul ştie ce putere are duhovnicul, ce putere are

cuvântul duhovnicului. A zis duhovnicul? Du-te! Să te duci fără să

te temi de ceva! Ai făcut ascultare, mergi în Rai, nu ai făcut,

mergi în Iad. Chiar dacă te-ai împărtăşi de zece ori pe zi, ai face

rugăciunea minţii neîncetat, privegheri sau posturi, toate acestea nu

valorează nimic fără ascultare. Adam a făcut neascultare şi a căzut din

har!

ASCULTAREA DE DUHOVNIC = VIAŢĂ (sufletească).

NEASCULTAREA DE DUHOVNIC = MOARTE (sufletească)

Ai făcut ascultare, ai făcut totul. Eu nu spun că celelalte nu

ne folosesc, însă sunt pe planul doi.

Nu-i acelaşi lucru să judeci un străin, cu a-l judeca pe

duhovnicul tău. Vai ţie! Este ca şi cum L-ai fi judecat pe Însuşi

Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit şi singurul om de care m

am temut a fost părintele Iosif. Duhovnicul poate să-ţi spună un

cuvânt mândru sau sucit. Tu fă-ţi ascultarea ta, fă ascultare

desăvârşită. Gura duhovnicului ce zice? Să fii binecuvântat... fă

ascultarea care ţi-a poruncit-o şi vei fi binecuvântat de Dumnezeu!

Construieşte pe smerenie! Dacă a zis duhovnicul: Fii

binecuvântat! De nimic să nu te îngrijeşti de vreme ce faci

ascultare. Te vei mântui, o să mergi în Rai.

Un diacon i-a zis duhovnicului: «Părinte vreau să merg să

fac baie în mare pentru sănătate». «Nu te du copile pentru

cutare sau cutare motiv». «Ba mă duc să fac baie». Şi se duse...

Făcu baie şi în timp ce se scălda un rechin l-a omorât. Mai

târziu i-a scos marea trupul sfâşiat la mal. Unde s-a dus sufletul

lui? DESIGUR, LA OSÂNDĂ, PENTRU CĂ A MURIT ÎN

NEASCULTARE.

Ascultarea aduce lumină în suflet, lacrimi şi rugăciune. Dacă nai

ascultare, chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl

cinsteşti şi îl iubeşti pe duhovnic, atât de mult primeşti.

Harul ascultării îl înconjoară pe cel ascultător ca o flacără şi de

aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă lipseşte această flacără,

diavolul ne va tulbura. Teologia este rezultatul rugăciunii iar

rugăciunea este rezultatul ascultării. Când faci ascultare, o să găseşti şi

rugăciune, şi teologie. Când însă nu faci ascultare nu găseşti nimic.

Primul lucru, sau mai bine spus rădăcina, este ascultarea. Ai făcut

ascultare? O să găseşti rugăciunea. Se poate să o găseşti acum sau o

găseşti mâine, dar o vei găsi sigur.

Întrebare: Şi dacă duhovnicul dă o poruncă greşită?

Răspuns: Niciodată nu ajungi tu rău, pentru că la mijloc este

ascultarea.

Cu cât ai în suflet mai mult devotament, mai multă abnegaţie,

iubire şi credinţă, cu atât nu ai împotriviri lăuntrice. Când însă ai ceva

cu duhovnicul tău, să ştii că nu eşti una cu el, că nu-l iubeşti şi n-ai

credinţă în el. Cu cât ai mai multă credinţă în sfaturile duhovnicului,

cu atât ai mai puţină grijă.

Să fii devotat duhovnicului. Când te uneşti cu duhovnicul tău, e

zelul cel mai bun. Când vezi faţa duhovnicului ca pe a lui Hristos,

totul merge bine. Când vezi greşeli la duhovnic, e vai de tine! Puterea

ascultării se vede şi din următoarea întâmplare:

Era într-o marţi, spre seară şi mi-au venit nişte gânduri

contra duhovnicului meu, părintele Iosif, pentru că ne-a pus să

semnăm o scrisoare. Avea şi dreptate, după cum s-a dovedit

ulterior. Sâmbătă merg la slujbă cu părintele. Cum mă vede îmi

zice: «Părinte, ai ceva contra mea, ceva te separă de mine, ai

ceva înlăuntru. Nu te despărţi de duhovnic, nu te rupe de

mine!» Eu uitasem că l-am judecat, uitasem gândurile.

         «Părinte, zic, nu-mi amintesc să am un gând care să mă separe

   de sfinţia ta». «Şi totuşi ai ceva care te separă de mine. Cum team

văzut, am ştiut. A ştiut sufletul meu că ai ceva gânduri care

te separă de mine». «Părinte, nu-mi amintesc nimic!». «Să

încerci să-ţi aminteşti!». După ce am terminat Sfânta Liturghie

am plecat. Mergând spre chilia mea, şi urmărind ce gânduri

am avut în aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am

făcut-o în legătură cu scrisoarea. M-am întors la părintele

duhovnic şi i-am cerut iertare cu lacrimi. Rugăciunea

izvorăşte din ascultare, nu ascultarea din rugăciune.

Fă ascultare acum şi în continuare va veni harul:

                 «Cel ce face ascultare va ieşi bine numai şi numai pentru

                   ascultare!  
                                   NU ARE IMPORTANŢĂ CINE ESTE
                                                DUHOVNICUL.

 Ce i-a folosit lui Iuda că L-a avut pe Hristos?

Nimic! Ce i-a folosit lui Adam că l-a avut „stareţ“ pe

Dumnezeu şi că era în Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, căci a

făcut neascultare. Cu nimic nu l-a împiedicat de la sfinţenie pe

marele Agachie faptul că duhovnicul său era poruncitor şi

aprig la mânie? Cu nimic!»

Părintele Iosif spunea: „Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie,

nici rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc

fără ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavol! Căci

împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai

lepădarea de sufletul său, ci şi răstignirea faţă de toată lumea. Cel ce

contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se

smereşte până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta

face lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6:28), asemănându-se Fiului lui

Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte,

şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2:4-11).

Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Să faci ce spune

duhovnicul fără să analizezi, fără să cercetezi şi fără să

murmuri.

Într-o zi am asistat la o discuţie foarte interesantă, între doi

consăteni pe tema preotului duhovnic. Unul dintre ei, foarte

credincios, care avea părinte duhovnic, l-a întrebat pe vecinul său:

„Măi nea Marine, te-aş întreba şi eu ceva numai să nu te superi pe

mine. În postul Crăciunului care tocmai a trecut, te-ai spovedit şi te-ai

împărtăşit şi dumneata după rânduiala Sfintei Biserici?“ Iar el a zis:

„Nu m-am spovedit niciodată în viaţa mea şi nici nu vreau să mă

spovedesc, pentru că preotul nostru este un păcătos“. Nea Marine, să

ştii că lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând aş vrea să-ţi spun că

pentru dumneata Crăciunul nu a fost Crăciun, ci doar grijă pentru

pântece, adică ai mâncat o fripturică de porc, puţin şorici, sărmăluţe cu

smântână, o ţuică fiartă, un pahar cu vin... dar atât. Fecioara Maria

născându-L pe Hristos, L-a născut în acelaşi timp şi în sufletele

noastre. Numai că El fiind Preasfânt şi Preacurat, nu vine într-un

suflet nespovedit (murdar de păcate) şi neîmpărtăşit. Şi apoi o fi

preotul păcătos, că prea spui cu foc, dar eu am citit în Biblie acolo

unde scrie: „Toţi greşim în multe chipuri“ (Iacov 3:2). Cuvântul

acesta „Toţi“, se referă şi la credincioşi şi la preoţi. Cât despre

păcatele preotului n-ar trebui să vorbim, pentru că Cel care i-a dat

preoţia Acela îl va şi judeca, nu noi. Aş vrea să te întreb ceva:„Dacă îţi

trebuie o adeverinţă de la primărie şi primarul este un desfrânat, chiar

îl găseşti mort de beat, înjurând şi drăcuind, dacă-ţi pune ştampila şi

semnează este valabilă acea adeverinţă?“ Cum să nu fie valabilă, ce

are una cu alta? Vezi nea Marine, tot aşa-i şi cu preotul: Nu contează

vrednicia sau nevrednicia lui, pentru că păcatele nu ţi le iartă

preotul, ci HRISTOS PRIN PREOT ÎN DUHUL SFÂNT! Preotul

este cel care săvârşeşte Sfintele Taine şi, câtă vreme nu se leapădă de

ortodoxie, oricât de păcătos ar fi nu pierde harul. Deci pe părintele

meu duhovnic te rog să nu-l mai judeci, căci are cine. Ca la armată,

dacă a greşit ceva va da socoteală în faţa celui mai mare, iar cel mai

mare este Însuşi Iisus Hristos. Şi mai ştiu un cuvânt de învăţătură de

la Sfântul Nectarie: „La orice preot vino smerit şi vei primi însutit, dar

dacă vii cu mândrie să-l judeci pe preot, nu vei primi nimic de la

Dumnezeu“. Sfântul apostol Petru îi îndemna pe creştini aşa: „...fiilor

duhovniceşti , supuneţi-vă preoţilor“ (1 Petru 5:5), iar când au venit

la Iisus Hristos cei 10 leproşi şi L-au rugat să aibă milă de ei, El le-a

spus: „DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR“ (Luca 17 :

14).

Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti,1994; Consilier editorial Preot Nicolae Tănase,
Ascultarea de duhovnic, Ediţie îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil,
Editura Credinţa Strămoşească, 2002; Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament,E.I.B.M.,1995; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească, Editura
Arhiepescopiei Ortodoxe Române a Vadului şi Feleacului, Cluj-Napoca, 1990; Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana
Caransebeş, 2001; Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Editura Deisis, Sibiu, 2001;Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

                  Completare la cateheza despre ascultare

Cu toţii când ne gândim la ascultare, ne gândim mai întâi la

procesul simplu de „a face ceea ce ni se spune“. Probabil aceasta este

cea mai simplă definiţie a ascultării. Este greu să ne imaginăm

întreaga responsabilitate a creşterii copiilor fără a ne gândi imediat la

ascultare. Această idee universală a ascultării este un lucru pe care îl

asociem şi procesului educaţional. Există şi o latură negativă a

ascultării. Ca exemplu avem înaintea noastră mărturia unei societăţi

care în numele ascultării, a justificat genocidul şi violenţa de proporţii

incredibile: Germania nazistă. Aşa spuneau naziştii: Am ascultat

ordinele.

La ce foloseşte ascultarea? Sufletul se simte eliberat de povară

dacă o preia altcineva, în armată, în familie, în mănăstire. Un

duhovnic bun este un învăţător bun. Fără un duhovnic bun ne suflă

„vântul“ şi ne poartă unde vrea el. „Ascultarea este mai bună decât

jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci nesupunerea este un păcat la fel cu

vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli“

(1 Regi15:23).

                         Avva Moise spunea unui tânăr care se pregătea să

îmbrăţişeze viaţa monahală: Vino, fiule şi gustă viaţa fericită a

ascultării. În ascultare vei găsi smerenie, tărie, bucurie, răbdare şi

îngăduinţă. Din ea se naşte căinţa şi înfloreşte iubirea. Ea ajută pe

ucenicul bun să păzească toate poruncile divine toată viaţa sa.

Sfântul Antonie cel Mare zice că Ascultarea, împreună cu

înfrânarea, supun chiar şi animalele sălbatice.

Avva Iperchie mai numea ascultarea cea mai nepreţuită

comoară a călugărului. Cel ce o dobândeşte, să fie sigur că rugăciunea

lui va fi întotdeauna ascultată şi că va fi prezent cu trupul în faţa

tronului Celui care a fost ascultător până la moarte.

Avva Ruf spunea că o slavă mai mare îl aşteaptă pe

călugărul care împlineşte ascultare faţă de Părintele duhovnicesc,

decât pe eremitul care trăieşte după propria lui voinţă în singurătatea

deşertului.

Avva Iosif Tebeul spunea că trei lucruri sunt în special bine

plăcute lui Dumnezeu: boala îndurată cu răbdare, munca făcută fără a

se aştepta plată, ci pur şi simplu din dragoste pentru El, şi ascultarea

arătată părintelui duhovnicesc în totală negare de sine. Aceasta din

urmă faptă este minunat încununată.

Avva Pimen dădea următorul sfat: Să nu te înşeli gândind că

te poţi îndruma singur în cele spirituale. Supune-te unui Părinte

duhovnic cu experienţă şi lasă-l pe el să te îndrume în toate lucrurile.

Un alt Părinte dădea acest sfat celui care se hotăra să urmeze viaţa de

ascultare: Fii, frate,ca o cămilă. Ducându-ţi defectele, lasă-ţi

îndrumătorul duhovnicesc, care ştie mai bine decât tine, să-ţi arate

calea spre Dumnezeu.

Sfântul Pamvo a fost consultat de patru putnici care au venit

de departe. Primul era mare postitor, al doilea sărac cu desăvârşire, al

treilea se dăruise slujirii celor bătrâni şi infirmi, iar al patrulea

petrecuse douăzeci de ani în ascultare faţă de un Părinte duhovnic

bătrân. Ascultându-le virtuţile, Sfântul le-a zis aceste cuvinte: Acesta

din urmă v-a depăşit pe toţi, deoarece voi ceilalţi, tot ceea ce faceţi,

faceţi potrivit voinţelor voastre. Însă, întrucât el îşi jertfeşte zilnic

propria voinţă, fără îndoială inima îi sângerează. Din această cauză

călugării care se află în ascultare sunt număraţi printre mărturisitorii

credinţei.

Într-o zi, în timp ce se ruga, unul dintre marii Bătrâni din

vechime a intrat în starea de extaz şi s-a urcat cu duhul în lumea

cerească. Acolo a văzut patru clase distincte de drepţi. În prima se

aflau cei care au suferit boli trupeşti în timpul vieţii şi au îndurat

fără a se plânge, mulţumindu-i lui Dumnezeu. În a doua se aflau toţi

cei care au pus în practică virtutea iubirii şi au mângâiat în toate

chipurile pe semenii lor. În a treia erau cuprinşi eremiţii şi

anahoreţii, care au îndurat suferinţe şi greutăţi nespuse. Cea de-a

patra clasă era compusă din toţi cei care au trăit în ascultare.

Aceştia îi depăşeau în slavă pe toţi ceilalţi. Ca semn distinct al

rangului superior, ei purtau manşete de aur curat. „Cum se face că

aceştia, cei mai mici, sunt mai cinstiţi decât ceilalţi“, l-a întrebat

Bătrânul pe Îngerul care îl însoţea. Îngerul i-a spus: „Deoarece

ceilalţi, au trăit potrivit propriei lor voinţe, pe când aceştia şi-au

jertfit zilnic voinţa din dragoste faţă de Dumnezeu, răstignindu-se

neîncetat“.

Doi fraţi au părăsit lumea din dragoste faţă de Hristos şi au

îmbrăţişat viaţa monahală. Unul a devenit eremit ( eremit înseamnă

pustnic, sihastru, călugăr care s-a retras într-un loc pustiu). Celălalt a

ales jugul sigur al supunerii pentru a-şi mântui sufletul şi a devenit

exemplu de ascultare. El îndeplinea cu dragă inimă şi cu bucurie tot

ceea ce ceilalţi îi cereau şi din această pricină era iubit şi cinstit de toţi.

Odată, eremitul a dorit să pună la încercare ascultarea fratelui său,

pentru a vedea dacă ceea ce se spunea despre el este adevărat. Aşadar,

într-o zi, el şi-a luat fratele la plimbare şi în mod voit la dus la un râu,

care era plin cu crocodili. „Aruncă-te în apă şi treci în partea

cealaltă“, i-a poruncit fratele, în timp ce se apropiau de râu, sigur

fiind că nu va face acest lucru niciodată, deoarece crocodilii l-ar fi

mâncat.

Cu toate acestea, fratele ascultător, fără nici o îndoială în mintea

sa, s-a aruncat în râu şi a trecut pe malul celălalt. Nimic rău nu i s-a

întâmplat. Fiarele îmblânzindu-se i-au lins picioarele. Eremitul a văzut

toate acestea şi s-a minunat. În timp ce mergeau spre mănăstire, cei

doi au dat peste un cadavru dezvelit. Eremitul a zis: „să luăm o

bucată de pânză şi să-l acoperim“. „Oare nu ar trebui să ne rugăm“,

a răspuns călugărul ascultător. „Poate Dumnezeu îl va învia“.

Amândoi s-au aşezat la rugăciune şi, într-adevăr Bărbatul răposat a

înviat. Eremitul îşi atribuia acest lucru sieşi: „Fără îndoială, marea

mea nevoinţă a săvârşit această minune“, gândea el.

Cu toate acestea, în timp ce se apropiau de mănăstire, Stareţul,

care era un Sfânt şi căruia Dumnezeu îi arătase toate aceste întâmplări,

nu a pierdut nici o clipă pentru a-l scoate pe eremit din amăgire: „De

ce ţi-ai supus fratele la o astfel de primejdie, i-a spus cu reproş,

eremitului. Şi ia aminte că, datorită virtuţii ascultării sale, bărbatul

a fost înviat“. Eremitul şi-a recunoscut greşeala şi a cerut iertare de la

Dumnezeu şi de la fratele său.

Un călugăr tânăr s-a dus să caute sfat la un anume Părinte

duhovnic. „Îmi îndeplinesc toate îndatoririle monahale, i-a spus el

Părintelui şi încă cu prisosinţă. Cu toate acestea sufletul meu nu are

odihnă. Nu primesc nici o mângâiere de la Dumnezeu“. „Tu trăieşti

după placul voii tale, acesta este motivul a tot ce ţi se întâmplă“, i-a

explicat Părintele. „Atunci ce trebuie să fac, Avva, pentru a-mi găsi

odihna sufletului?“ „Mergi la un Părinte şi lasă-l să te îndrume

după cunoştinţa lui. Atunci sufletul tău va afla mângâiere“. Tânărul

a luat aminte la sfatul acelui Părinte, iar sufletul său şi-a găsit liniştea.

Avva Marcu, eremitul, dă aceste sfat folositor tinerilor care

doresc să păşească pe calea ascultării: Să nu deveniţi ucenicii celui

care obişnuieşte să se laude pe sine, ca nu cumva, în loc să învăţaţi

ascultarea, să învăţaţi mândria.

                     Sfântul Antonie cel Mare a spus odată:

„Am cunoscut călugări, mândria deşertului, care după trudă

uriaşă şi nevoinţe ascetice au căzut în păcat şi şi-au pierdut

minţile. Cauza căderii lor a fost încrederea pe care au dobândit-o

în ei înşişi şi în faptele lor. Aceşti călugări nefericiţi au uitat

sfatul înţelept al Scripturilor: Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de

ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune“.

                  Sfântul Antonie cel Mare altă dată a zis:

„Un ucenic bun trebuie să spună Părintelui său duhovnic câţi

paşi face şi câţi stropi de apă a băut, ca nu cumva să greşească în

aceste lucruri“.

Ucenicul unui bătrân Părinte a găsit un loc frumos, departe în

deşert, care era ideal pentru o sihăstrie. Îngăduie-mi, Avva, i-a zis el

bătrânului Părinte, să merg şi să stau acolo, întrucât nădăjduiesc că

dobândesc mult în acel loc. Nu locul este cel ce oferă câştig unui om,

i-a răspuns părintele cel înţelept, ci modul în care trăieşte. Un tânăr are

nevoie mai întâi de toate de ascultare pentru a creşte în virtute.

Avva Moise cel negru era de aceeaşi părere. Un călugăr începător,

spunea el, care nu a învăţat ascultarea şi smerenia, dar posteşte şi se

nevoieşte de unul singur, nu e de aşteptat să facă vreun progres. Un

astfel de călugăr nu are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă a fi

călugăr.

Virtutea pe care un călugăr o dobândeşte de unul singur, spune Avva

Theona, nu trebuie să se aştepte să rămână mult timp la el.

Dumnezeu, ia harul Său de la el, deoarece El ştie că monahul se va

rătăci încrezându-se numai în sine. Virtutea permanentă se găseşte în

acei ucenici binecuvântaţi care s-au dăruit trup şi suflet părintelui lor

duhovnicesc. Se spune despre Avva Ioan cel Şchiop că, înainte de a

deveni sihastru, a petrecut mulţi ani în ascultare faţă de un bătrân

părinte din Thebaida. Îndată ce a venit la mănăstire, pentru a-l încerca,

Avva l-a luat cu sine. După ce au mers cale de vreo douăsprezece

ceasuri departe de coliba lor, au sosit la un loc uscat. Bătrânul i-a luat

toiagul, l-a înfipt în pământ, şi i-a poruncit tânărului Ioan să meargă în

fiecare zi cu o găleată de apă să ude locul. Tânărul a îndeplinit cu

dăruire porunca Părintelui său. După trei ani, băţul de lemn uscat a

înmugurit şi apoi a făcut nuci. Atunci bătrânul Părinte le-a cules şi le-a

adus în Biserică Duminica. După Sfânta Liturghie el le-a împărţit

eremiţilor, zicându-le: „Veniţi, fraţilor şi gustaţi din roadele

ascultării“.

Un Părinte avea un ucenic atât de ascultător încât el împlinea

cuvântul de îndată şi exact ceea ce Părintele îi spunea să facă. Într-o

zi, Avva, pentru a-l încerca, i-a spus să ia cartea din care se citea în

Sfânta Biserică şi să o arunce în cuptorul care ardea. Fără să ezite,

ucenicul a făcut ceea ce i-a cerut Avva. Însă, datorită ascultării sale, în

clipa în care cartea a fost aruncată în foc, focul s-a stins. Timp de

doisprezece ani, Avva Ammoi a fost chinuit de o boală. În tot acest

timp, Ioan, ucenicul său ascultător, a stat alături de el ca o făclie

aprinsă şi i-a slujit în toate felurile. Avva era sever şi nu i-a spus

niciodată un cuvânt de apreciere ucenicului său, nici cel puţin

„Domnul, să te miluiască“. Însă în ultimele clipe, când toţi fraţii

asceţi s-au adunat în jurul lui, Avva Ammoi, cu mare emoţie, a luat în

mâinile sale tremurânde mâinile ucenicului, le-a sărutat şi a şoptit:

Fiul meu, poţi fi sigur că te-ai mântuit prin buna ta ascultare. Apoi s-a

întors către fraţi şi, arătând spre Ioan, le-a zis: Acesta la care priviţi

este înger, nu om.

Călugării aflaţi în ascultare, zicea Avva Isidor, sunt datori să-i

iubească pe Părinţii lor duhovnici ca pe taţii lor şi să se teamă de ei ca

de stăpâni. Ei nu trebuie să treacă cu vederea frica din pricina

dragostei, nici să păteze dragostea cu frică. Ioan, ucenicul lui Avva

Pavel, era un exemplu de ascultare. Părinţii istorisesc următoarea

întâmplare în legătură cu el:

Nu departe de coliba lor se afla o peşteră în care o hienă îşi făcuse

culcuş. Într-o zi, Avva Pavel a văzut că în jurul peşterii crescuse

nişte ceapă sălbatică şi l-a trimis pe Ioan să o culeagă pentru a o

găti. „Ce să fac, Avva, dacă se întâmplă ca hiena să iasă în

afară“, a întrebat tânărul monah. „Leag-o şi adu-o aici“, a zis

Avva în glumă. Ucenicul s-a dus să îndeplinească porunca

Părintelui. Însă, cum se aşteptase, animalul fioros a ieşit şi l-a

atacat pe neaşteptate. Tânărul nu numai că nu a arătat laşitate, ci sa

năpustit să lege fiara. Şi s-a întâmplat un lucru ciudat: în loc

monahului să-i fie teamă, fiara s-a înfricoşat şi a fugit în deşert

spre a se salva. Ioan a început să fugă după ea şi să strige:

„Opreşte-te acum! Avva mi-a poruncit să te leg“. Într-un târziu,

după mult efort, el a prins hiena, a legat-o şi a adus-o Avvei Pavel.

Între timp Avva începuse să se neliniştească, văzând că ucenicul

său întârzie, a ieşit în întâmpinarea lui. În depărtarea l-a văzut pe

acesta târând după el fiara legată şi s-a minunat de tăria ascultării

lui. Cu toate acestea faţă de Ioan el nu s-a arătat surprins deloc.

Dimpotrivă, pentru a-l smeri, a strigat, cu prefăcută asprime:

„Prostule, de ce mi-ai adus aici acest câine jigărit?“ Apoi, el a

dezlegat fiara şi a lăsat-o să se întoarcă la peştera ei.

Avva Siluan era stareţ al unei mici mănăstiri de pe vârful

muntelui Sinai, unde se aflau în total doar zece călugări. Întrei ei, un

călugăr tânăr, care era dintr-o familie de aristocraţi şi care jertfise totul

din dragoste pentru Hristos, se distingea datorită absolutei sale

ascultări. Datorită virtuţilor sale tânărul era iubit de Avva Siluan. Cu

toate acestea, ceilalţi călugări erau invidioşi pe Marcu, căci aşa se

numea tânărul cel bun, şi s-au plâns Părinţilor din Sinai că Avva

Siluan are faţă de acesta o consideraţie specială. În consecinţă Părinţii

au mers să-l cerceteze pe Avva Siluan. Veniţi le-a zis Bătrânul Sfânt

cu smerenie, să vă convingeţi voi înşivă de ce Marcu se deosebeşte de

toţi ceilalţi. El i-a luat şi au făcut înconjurul întregii mănăstiri. S-au

oprit la fiecare chilie, au bătut la uşă şi l-au chemat pe fiecare frate

după nume. Dinlăuntrul chiliei se auzea o voce: „Acum, imediat,

Avva“. Însă nimeni nu ieşea. Apoi la scurtă vreme se auzea: „Nu pot

ieşi în această clipă sunt ocupat.“ La o altă chilie li s-a răspuns:

aşteaptă o clipă, Avva, îndată ce termin mănunchiul de trestii pe

care-l împletesc“.

În cele din urmă au ajuns la chilia lui Marcu. Auzind vocea

bătrânului, ucenicul ascultător s-a grăbit să iasă imediat. Avva Siluan

a găsit motiv să-l trimită undeva, după care s-a întors către părinţi şi

le-a zis: unde sunt ceilalţi călugări pe care i-am chemat?“ Nici unul

nu a ieşit, doar acest copil binecuvântat al ascultării. Apoi au intrat în

chilia lui Marcu. El picta şi lăsase neterminată o linioară doar pentru a

răspunde chemării Părintelui său. Atunci Părinţii au zis lui Avva

Siluan: Într-adevăr el este demn de dragostea ta. Din această zi el va

avea cinstea şi respectul nostru, căci Dumnezeu îl iubeşte şi îl

oblăduieşte. Cu altă ocazie Părinţii mergeau prin deşert cu Avva

Siluan. Nu departe în spatele lor venea şi Marcu împreună cu ceilalţi

fraţi. Avva Siluan, pentru a le arăta celorlalţi Părinţi absoluta ascultare

a ucenicului său, l-a chemat pe Marcu lângă el şi, arătându-i un şarpe

care se târa la mică distanţă înaintea lor, i-a zis: Fiule, vezi acest

bivol? „Da, Avva“, i-a răspuns el. „Îi vezi coarnele, par a fi de două

ori mai mari?“ „Da, Avva,“ a zis Marcu, care vedea doar cu ochii

Părintelui Siluan. Astfel, încă o dată, Părinţii din Sinai au avut ocazia

de a se minuna de ucenicul devotat.

Ucenicul unui Părinte pătimea mult din pricina dorinţelor

trupeşti şi nemaiputând să reziste, s-a întors în lume şi a găsit o femeie

cu care să se căsătorească. Avva, era nemângâiat din na căderii fratelui

şi îl implora pe Dumnezeu să-l ocrotească, ca nu cumva acesta să-şi

piardă fecioria pentru care luase vot când a devenit călugăr.

Dumnezeu a auzit rugăciunea slujitorului Său şi a încuviinţat că

tânărul să moară, fără a se pângări, în ziua în care căsătoria fusese

fixată.

 (Arhiepiescopul Chrysostomos al Etnei şi Episcopul Ambrozie al

Methonei, Ascultarea în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea

XXI, Bucureşti, 2004).

           De ce avem nevoie de un Părinte duhovnic?

              Trăim într-o lume caracterizată de un profund analfabetism în

gospodărirea vieţii lăuntrice; însă ne străduim, după putinţe, să ne

sfinţim. De vreme ce experienţa creştină nu este una simplistă, avem

nevoie de un îndrumător care să cunoască frumuseţile şi capcanele

urcuşului duhovnicesc şi care să ne fie călăuză pe potecile credinţei.

El este cel care ne trezeşte când rătăcim confuzi printre dărâmăturile

fiinţei şi arată unde este Răsăritul. Duhovnicul ne reaminteşte câte

frumuseţi ratăm alergând să frecventăm păcatul; el ne învaţă cum să

creştem în desăvârşirea pe care o presupune îndumnezeirea. Şi tot

Părintele duhovnicesc este intermediarul prin care Împărăţia lui

Dumnezeu începe întru noi (Luca 17:21); pentru că el ne dă

binecuvântarea pentru a ne împărtăşi cu Trupul tainic al lui Hristos.

Trebuie ştiut că nu putem găsi un duhovnic potrivit decât atunci

când suntem pregătiţi să-l ascultăm. Dacă e adevărat că ne confruntăm

cu o criză de îndrumători veritabili, este la fel de adevărat faptul că

există puţini ucenici dispuşi să îi asume ca Părinţi.

                                     Amin şi Aleluia

Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale

următoarele cuvinte: Amin şi Aleluia. Un om, mergând pentru sfat la

acest călugăr şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat: „Părinte, ce

înseamnă aceste cuvinte şi de ce le-ai scris pe perete?“ „Fiule,

aceste două cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. Amin

înseamnă aşa să fie, iar aleluia înseamnă slavă lui Dumnezeu“.

Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea a adăugat părintele:

„Când spunem amin, ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem;

aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu! Când spunem aleluia, zicem de

fapt: slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce-mi dai! Prin acceptarea

tuturor lucrurilor ce ni le trimite Dumnezeu ne arătăm smerenia

şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de

Dumnezeu, spre bucurie sau întristare, ne arătăm încrederea în

Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii, în ascultarea

desăvârşită faţă de Dumnezeu, prin preotul duhovnic şi în

supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, la voia şi mila Lui“.

Eva prin neascultare a adus blestemul iar prin Naşterea

Mântuitorului din Maica Domnului a venit binecuvântarea.

                Rugăciune pentru părintele duhovonic

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Care pe desfrânată şi pe

tâlhar i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău,

duhovnicul meu, Ioan preotul, ales de tine să poarte povara păcatelor

mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara întregii lumii în faţa Tatălui

ceresc.

Iartă-i toate greşalele lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca

să pun început bun de pocăinţă, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă

şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi

sufletească şi de slăbiciunea firii căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii

văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele

mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi

mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi

purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte

luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, Împăratul

Luminii.

Bine sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în

zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin

Împărate ceresc, Mângâietorule, deschide slava cerului şi plouă

peste duhovnicul meu, Ioan preotul, belşug de har şi bogată milă.

Pogoară-te asupra lui, odihneşte în el pururea şi revarsă peste el

mulţimea îndurărilor tale. Amin.

Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul Tău acoperământ pe

robul tău, duhovnicul meu, Ioan preotul, şi roagă-te Bunului

Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată

ispita trupească şi sufletească, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate

deplină dăruieşte-i. Amin.

Cuvioase Părinte Siluan, roagă-te Domnului să miluiască şi să

mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.

Cuvioase Părinte Arsenie cel Mare, roagă-te Domnului miluiască

şi să mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile

tale.

Cele 9 cete îngereşti, Sfinţilor români, mucenici şi muceniţe,

cuvioşi şi cuvioase, preacuvioşi părinţi ai noştri care-i pomenim

astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi

să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile voastre.

Amin.

                          La ce foloseşte ascultarea?

Sufletul se simte eliberat de povară dacă o preia altcineva, în

armată, în familie, în mănăstire. Un duhovnic bun este un învăţător

bun. Fără un duhovnic bun ne suflă „vântul“ şi ne poartă unde

vrea el. Preotul este indirect în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba

cerului, este omul lui Dumnezeu (O antropos Teu) cum îl numeşte

Sfânta Scriptură (1 Timotei 6:11).

Dintre toate vredniciile omeneşti, cea mai înaltă este aceea da a

sluji lui Dumnezeu ca preot. Puterea preoţilor din Noul Testament

diferă esenţial de puterea preoţilor din Vechiul Testament. Preoţii

evrei aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, pe când preoţii creştini

curăţesc lepra sufletului adică păcatele.

„Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci

nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este

la fel cu închinarea la idoli“ (1 Regi 15:23).