BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE ASCULTARE...: FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE .... ...
Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti,1994; Consilier editorial Preot Nicolae Tănase,
Ascultarea de duhovnic, Ediţie îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil,
Editura Credinţa Strămoşească, 2002; Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament,E.I.B.M.,1995; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească, Editura
Arhiepescopiei Ortodoxe Române a Vadului şi Feleacului, Cluj-Napoca, 1990; Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana
Caransebeş, 2001; Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Editura Deisis, Sibiu, 2001;Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003.
Preot
Ioan
Moto:
„NU CUNOSC SUFLET MAI VICLEAN CA
ACELA
CARE VORBEŞTE
UN PREOT DE RĂU“
(Sfântul
Ioan Gură de Aur) .
OMUL
este „coroana creaţiei“: („Micşoratu-l-ai pe dânsul cu
puţin faţă de
îngeri...“ Psalm 8:5). El este o mulţime în mii, în
milioane, în miliarde
de fiinţe asemănătoare şi totuşi deosebite, fiecare
având chipul şi sufletul său cu însuşiri unice. Omul nu este numai cel
material şi văzut, ci şi cel lăuntric, mai ales lăuntric, cel tainic, cel care
nu se descoperă nimănui, cel pe care-l cunoaşte bine numai
Dumnezeu. Mai ales
acesta este omul. Acolo este taina omului, în
acel necunoscut.
Aceasta face din om o lume de contraste, de
contradicţii, un complex de însuşiri şi tendinţe, un microcosmos în
macrocosmos. Nu există mai multe taine în lumea ce ne înconjoară
decât în lumea
omului, în sufletul lui, în fiinţa
lui interioară şi
nemărturisită, în ceea ce au depus acolo
generaţii de înaintaşi
buni şi
răi, mediul, educaţia,
credinţa sau necredinţa
lui, oamenii şi
împrejurările din afară.
Cu acest material
dificil, variabil, inegal, greu de cunoscut şi de
mânuit lucrează preotul. Cu omul se ocupă într-un
fel, o anumită
perioadă de timp, pedagogul, medicul, ofiţerul,
judecătorul,
funcţionarul de stat, dar cu toţi
oamenii, în tot timpul şi în tot felul se
ocupă numai preotul. Pe toţi
ceilalţi, omul îi interesează în
parte, în
anumite momente şi scopuri ale vieţii;
pe preot îl interesează în toate
momentele vieţii lui şi în toate laturile fiinţei lui, în ceea ce are omul
cunoscut şi mai ales necunoscut. Din fericire, lucrul preotului este
uşurat în această latură grea a misiunii sale spirituale prin lumina
proiectată de sus asupra sufletului omenesc. Necunoscutul care este
omul a fost
descoperit de Iisus Hristos. Omul nu putea fi descoperit şi
cunoscut decât de
sus. Văzut de jos, el este ceea ce l-au socotit
oamenii: un animal,
un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un
prizonier, un
neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce
se usucă,
floare ce se veştejeşte. Privit de sus, omul
apare în realitatea sa
spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu.
CE
ESTE PREOTUL ?
Preotul
este un mijlocitor între om şi
Dumnezeu prin Sfintele
Taine
şi Ierurgiile pe care le săvârşeşte. Preoţia creştină este de
origine divină, căci începutul şi puterea ei slujitoare vin, prin Sfinţii
Apostoli, de la
Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al
preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntreruptă de
la
întemeierea
Bisericii, în tot cursul istoriei creştine,
până astăzi. Din
preoţia lui Hristos ia naştere
preoţia divină a Apostolilor, pe
care El,
Arhiereul ceresc,
le-a transmis-o direct şi personal după Înviere,
zicând: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora
veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate
şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20: 21-23).
„Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci
la
această vedere ar cădea la pământ.
Dacă preotul însuşi s-ar
vedea
în ce slavă cerească stă (îşi săvârşeşte slujirea sa), ar
deveni
un
mare nevoitor (ascet), ca să nu
întristeze cu nimic Duhul
Sfânt
care viază în el“ (Sfântul
Siluan Athonitul, „Între iadul
deznădejdii şi iadul smereniei“).
CE
ESTE PREOTUL ( PĂRINTELE) DUHOVNIC ?
Preotul duhovnic este
acel preot la care ne spovedim (ne
mărturisim păcatele).
Iată ce ne spune Cuviosul
Paisie Aghioritul
despre spovedanie:
„Într-o
zi săpam în grădină, să plantez nişte răsaduri de
roşii. În acel timp a venit cineva la mine şi m-a întrebat: „Ce
faceţi Părinte?“. „Ce
să fac?“ îi
spun. „Îmi spovedesc grădina“.
„Bine
Părinte, dar şi grădina are nevoie de
spovedanie?“.
„Desigur
că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică
scot
pietrele, pirul, spinii, buruienile..., face legume alese, iar
dacă nu fac acest lucru, roşiile
sunt palide şi slabe“.
Duhovnicul este cel
care ne dă binecuvântarea de Împărtăşanie,
la care alergăm pentru un sfat părintesc
în orice moment greu al vieţii,
este o „călăuză spirituală“ în drumul nostru către Iisus Hristos, este cel
fără de care nu ne putem
mântui. Sfântul Siluan Athonitul spune:
„Fiecare
duhovnic are putere dumnezeiască din
moment ce poartă
epitrahil“.
Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Când
eşti unit cu duhovnicul te inundă harul.
Dumnezeu te mântuieşte prin
rugăciunile duhovnicului. Sfântul Siluan Athonitul îi îndemna pe
oameni spunându-le:
«Întotdeauna
trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul
îşi săvârşeşte slujirea sa în
Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să
avem
evlavie faţă de el. Să mă credeţi fraţilor, că dacă s-ar
întâmpla
cuiva să moară de faţă cu duhovnicul său şi cel ce
moare
i-ar spune: „Părinte Sfinţite, dă-mi binecuvântare să-L
văd pe Domnul în Împărăţia Cerurilor“, iar duhovnicul i-ar
spune:
„Du-te fiule, şi
vezi pe Domnul!“, va fi după
binecuvântarea
duhovnicului».
Pe cât de unit eşti cu duhovnicul, pe atâta de mult har primeşti,
asemenea fierului
care dacă este băgat în foc, se face şi el foc, şi pe cât
îl îndepărtezi de foc, cu atât se răceşte. Fără părinte duhovnic ne
rătăcim (spiritual). Unii
au rătăcit din neştiinţă, alţii din încrederea
prea mare în
propriile puteri de a înţelege cele spre Dumnezeu, câţiva
din râvna de a înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu, iar o parte au
rătăcit din trufia minţii lor.
Duhovnicia are două aspecte: cel sacramental-liturgic (oficiază
Sfintele
Taine) şi cel pedagogic pastoral (face
din credincioşii săi, fii
adoptivi).
În zilele noastre se vorbeşte
frecvent de doctor de familie,
de avocat de familie şi foarte rar sau aproape niciodată, de
preot de
familie. Este nevoie şi de ceilalţi doi, dar cel mai important
este
PREOTUL
DE FAMILIE.
De avocat este nevoie doar în cazul unui
De avocat este nevoie doar în cazul unui
proces la tribunal,
de doctor, doar în cazul în care ne îmbolnăvim,
dar
de preot nu ne putem
lipsi pe tot parcursul vieţii,
de la leagăn până la
mormânt, fiindcă fără Sfintele Taine pe care numai el le poate săvârşi
(Botez,
Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu), nu ne
putem mântui.
Duhovnicul mai este numit şi „arbitrul
disciplinei“.
Părinte
CUVÂNTUL
PĂRINTE are o
evoluţie interesantă atât
în
Vechiul
Testament cât şi în Noul Testament,
exprimând raportul
dintre
învăţător şi
ucenic. Învăţătorul este „părintele“ şi ucenicul
este „fiul“. În
primele secole calificativul de părinte
s-a folosit mai
ales pentru episcop.
A trecut asupra scriitorilor bisericeşti şi apoi
asupra preoţilor şi diaconilor. PĂRINTE DUHOVNICESC înseamnă
că preotul este înzestrat cu Duhul Sfânt, însufleţit de Duhul Sfânt,
ale cărui virtuţi sunt numite duhovniceşti fiindcă sunt „roade ale
Duhului
Sfânt“ (Galateni 5:22), iar viaţa credinciosului care primeşte
o educaţie duhovnicească,
are un sens ziditor, duhovnicesc, centrul
fiinţei lui fiind luminat de viaţa în
Hristos.
Ascultarea
de preotul duhovnic
ASCULTAREA
DE DUHOVNIC este esenţială pentru
dobândirea
Duhului Sfânt. Ascultarea este opusul anarhiei, acea
anarhie care l-a dus
pe Lucifer la răzvrătire, la dezordine, la
indisciplină. Când nu facem ascultare la părintele
duhovnic, domnul
anarhiei (diavolul)
găseşte uşa sufletului deschisă. Ieşind din ascultare,
ieşim implicit din comuniunea cu părintele
duhovnic şi în acelaşi timp
de sub binecuvântarea
lui Dumnezeu. Trebuie să stăm în „căruţa
ascultării !“ Nu se poate fără ascultare, fără sfat, nu se poate să nu
asculţi de nimeni. Chiar şi
Dumnezeu Cel în Treime slăvit s-a sfătuit:
„Să facem om...“ (Facerea 1:26). Avem
ca model de ascultare
absolută pe Domnul Nostru Iisus Hristos care conform voii lui
Dumnezeu
- Tatăl, s-a pogorât din ceruri, s-a întrupat, a pătimit,
Dumnezeu
cu neamul omenesc. Sfântul Apostol Pavel a ascultat
de
Anania, şi prin el i s-a spus şi i s-a rânduit cele ce avea de făcut
(Fapte
Apostolilor 9), deşi putea să-i spună Mântuitorul în mod
direct.
Cele spuse până acum sunt confirmate şi de
cuvintele Sfântului
Grigorie
Sinaitul:
„Ascultarea
de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească,
suire
grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta
nepătimirii, suire şi călătorie la cer.
Ascultarea împlineşte toate
poruncile,
pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar
sufletul,
în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte
şi îl aşează în visterie necontenit,
ridicându-l spre Dumnezeu ca
Citind în Pateric
observăm că atunci când era vorba
de ascultarea
călugărilor, aceasta lua la unii părinţi forme aparent absurde. Dar
prin
absurditatea
poruncilor se urmărea tocmai deprinderea cu
disciplina.
Când părinţii din Sfintele Mănăstiri porunceau novicilor (începători
în
viaţa călugărească) să sădească plante, morcovi, varză, de
pildă, cu
rădăcina în sus, ei testau nu raţiunea, ci disciplina. Vrând să ne
îmbogăţim sufleteşte să cercetăm şi cuvintele părintelui
Efrem
Katounakiotul care
este astăzi unul din cei mai apreciaţi
duhovnici
aghioriţi. În vârstă de aproape 80 de ani,
a fost unul dintre cei 7
ucenici de chilie ai
cunoscutului părinte Gheron Iosif
Isihastul. Dacă
ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat, fiecare, conducerea unei
mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând
retras
în pustia Katounakiei
unde vieţuieşte cu trei ucenici. Redăm mai jos,
în traducere, câteva
dintre sfaturile sale:
Ascultarea
faţă de duhovnic le va aduce pe toate.
Ascultarea
va
aduce harul, iar cea mai mică neascultare
îl va alunga.
Duhovnicul
este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune
duhovnicul
e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l
ai pe duhovnic ca pe
„chipul
lui Dumnezeu“. Toate patimile, puţin
câte puţin, se
vindecă prin ascultare. Nu mântuieşte
nici preoţia, nici postul, nici
asceza,
ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni:
ascultarea
va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos dă
rugăciunea. Nu ne mântuieşte
rugăciunea, ci ascultarea de
duhovnic
ne mântuieşte.
Un
demonizat a intrat în ascultare la doi bătrâni
şi prin
ascultarea
lui s-a vindecat. Mi-a povestit el însuşi
cum vedea
demonul
înaintea lui şi când
zicea o dată rugăciunea lui Iisus,
demonul
se tulbura. Când zicea rugăciunea
a doua oară,
demonul
începea să tremure. A treia oară când zicea
rugăciunea, demonul dispărea.
Faci ascultare? Ai
harul lui Dumnezeu, eşti pentru rai. Să ştiţi că
diavolul nu se teme
de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de
noi când vede Harul
lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării
de duhovnic. Cel care
face ascultare nu se teme - oarecum - de
Dumnezeu. Nu faci
ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză,
etc.
- nu mântuiesc. Numai
ascultarea mântuieşte. Cel care face ascultare
se aseamănă cu Hristos, Care S-a
făcut ascultător până la moarte şi
încă moarte pe Cruce. Duhovnicul poate să cadă. Cel care face
ascultare nu cade
niciodată. Duhovnicul va da socoteală înaintea
lui
Dumnezeu pentru
dânsul, dar cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeşte Hristos. Se poate oare să cadă cineva
câtă vreme se aseamănă în ascultare cu Hristos? Chiar dacă porunca
duhovnicului
e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va
întoarce
în folos sufletesc. Pe duhovnicul tău, aşadar, să-l vezi ca pe
Hristos. Să nu-l întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat pe
Dumnezeu.
Ştii
ce canon se primeşte dacă-l forţezi, dacă-l obligi pe
duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoşător. Cel ce face
ascultare e ca o
hârtie albă. Nu are nimic scris pe ea care să fie
luat de
diavol. Cât valorează duhovnicul cu frică de
Dumnezeu, nu valorează
întreaga lume, nu
valorează tot Sfântul Munte Athos. Faci
ascultare
la duhovnic? La Dumnezeu şi
la Maica Domnului faci
ascultare.
Iar Hristos, Care a făcut
desăvârşită ascultare la Tatăl
Ceresc te primeşte, te aude, te face asemănător Lui. De aceea, cel ce
face ascultare va
avea o dublă cunună în viaţa veşnică. Dacă te
trimite
duhovnicul undeva şi te duci, eşti în ascultare. Îl odihneşti
pe
duhovnic? Îl odihneşti pe Dumnezeu.
Demonizatul
care a făcut desăvârşită ascultare la cei doi
bătrâni şi care s-a tămăduit prin ascultarea
sa, mi-a spus cum îi
şopteau
demonii: «Pleacă de la bătrânii la care eşti şi coboară
pe ţărm, pe stânci. Bătrânii
aceştia mănâncă, dorm, se roagă
prea
puţin. Ca să ieşim din tine trebuie multă rugăciune şi
post».
Şi desigur ziceau adevărul,
însă era o cursă a diavolilor
pentru
a-l scoate de sub ascultare. Mai târziu, siliţi de
puterea
lui
Dumnezeu, diavolii au mărturisit:
«Dacă reuşeam să te
scoatem
de la bătrâni şi să te facem să cobori pe stânci, spre
ţărm,
te-am fi aruncat încet-încet în deznădejde
şi te-am fi făcut
să sari în mare, adică să te sinucizi». Prin ascultarea lui a învins
demonii
şi s-a vindecat. Numai diavolul ştie ce e duhovnicul, ce
înseamnă duhovnicul, ce înseamnă ascultarea
de duhovnic!
Făcându-mi eu odată voia
şi plantând pomi, toţi s-au uscat.
Cei
pe care i-am plantat cu binecuvântarea părintelui
meu
duhovnic
s-au prins.
Nu
trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău.
Să te opui, să te împotriveşti când auzi că se
spune ceva împotriva
duhovnicului tău. Aşa e corect şi aşa trebuie să faci.
O
întâmplare asemănătoare cu cea în care acel călugăr a zis:
„am
duhovnic“ şi prin aceasta au
dispărut dracii i s-a întâmplat şi
tatălui părintelui Amfilohie.
Părinte Amfilohie şi-a
adus tatăl la Sfântul Munte,
l-a
făcut călugăr şi-l îngrijea. Ca să vezi, copilul şi-a
făcut tatăl
călugăr!... Când tatăl lui trăgea să moară, părintele Amfilohie a
intrat
în camera muribundului şi văzându-l foarte tulburat îl
întreabă: «- De ce eşti,
tată, atâta de tulburat?» «- Au venit
diavolii
înspăimântându-mă, că-mi vor lua sufletul
». Iar
părintele Amfilohie i-a spus: - Nu-ţi fie frică pentru
că nu-ţi pot
face
nimic, pentru că eşti sub ascultare. Dacă mai
vin la tine să
le
zici: «Ce aveţi cu mine? Am
duhovnic. Eu sunt ascultător».
Au
venit din nou demonii în ziua următoare
cu mult zgomot, cu
săbii, cu topoare, speriindu-l că-l
vor lua. Imediat ce le-a spus
că are duhovnic, demonii s-au făcut
nevăzuţi.
Numai
diavolul ştie ce putere are
duhovnicul, ce putere are
cuvântul
duhovnicului. A zis duhovnicul? Du-te! Să te
duci fără să
te temi de ceva! Ai făcut ascultare, mergi în Rai, nu ai făcut,
mergi
în Iad. Chiar dacă te-ai împărtăşi de zece ori pe zi,
ai face
rugăciunea minţii neîncetat, privegheri sau
posturi, toate acestea nu
valorează nimic fără ascultare. Adam a făcut
neascultare şi a căzut din
har!
ASCULTAREA
DE DUHOVNIC = VIAŢĂ (sufletească).
NEASCULTAREA
DE DUHOVNIC = MOARTE (sufletească)
Ai făcut ascultare, ai făcut
totul. Eu nu spun că celelalte nu
ne
folosesc, însă sunt pe planul doi.
Nu-i acelaşi lucru să judeci un străin, cu a-l judeca pe
duhovnicul tău. Vai ţie! Este ca şi cum L-ai fi judecat pe Însuşi
Dumnezeu. Singurul om
pe care l-am iubit şi singurul om de care m
am temut a fost părintele Iosif. Duhovnicul poate să-ţi spună un
cuvânt
mândru sau sucit. Tu fă-ţi ascultarea ta, fă ascultare
desăvârşită. Gura duhovnicului ce zice? Să fii
binecuvântat... fă
ascultarea care ţi-a poruncit-o şi
vei fi binecuvântat de Dumnezeu!
Construieşte pe smerenie! Dacă a
zis duhovnicul: Fii
binecuvântat!
De nimic să nu te îngrijeşti de vreme ce faci
ascultare.
Te vei mântui, o să mergi în Rai.
Un
diacon i-a zis duhovnicului: «Părinte vreau să merg
să
fac
baie în mare pentru sănătate». «Nu te du copile pentru
cutare
sau cutare motiv». «Ba mă duc să fac baie». Şi
se duse...
Făcu baie şi
în timp ce se scălda un rechin l-a
omorât. Mai
târziu
i-a scos marea trupul sfâşiat
la mal. Unde s-a dus sufletul
lui?
DESIGUR, LA OSÂNDĂ, PENTRU CĂ A MURIT ÎN
NEASCULTARE.
Ascultarea aduce
lumină în suflet, lacrimi şi
rugăciune. Dacă nai
ascultare, chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl
cinsteşti şi îl iubeşti pe duhovnic, atât de mult primeşti.
Harul ascultării îl înconjoară pe
cel ascultător ca o flacără şi de
aceea nu-l poate
prinde diavolul. Dacă lipseşte această flacără,
diavolul ne va
tulbura. Teologia este rezultatul rugăciunii
iar
rugăciunea este rezultatul ascultării.
Când faci ascultare, o să găseşti şi
rugăciune, şi teologie. Când însă nu faci ascultare nu găseşti nimic.
Primul lucru, sau mai
bine spus rădăcina, este ascultarea. Ai făcut
ascultare? O să găseşti rugăciunea. Se poate să o găseşti acum sau o
găseşti mâine, dar o vei găsi sigur.
Întrebare:
Şi dacă duhovnicul dă o poruncă greşită?
Răspuns: Niciodată nu ajungi tu rău,
pentru că la mijloc este
ascultarea.
Cu cât ai în suflet
mai mult devotament, mai multă abnegaţie,
iubire şi credinţă, cu atât nu ai
împotriviri lăuntrice. Când însă ai ceva
cu duhovnicul tău, să ştii că nu eşti una cu el, că nu-l iubeşti şi n-ai
credinţă în el. Cu cât ai mai multă credinţă în sfaturile duhovnicului,
cu atât ai mai puţină grijă.
Să fii devotat duhovnicului. Când te uneşti cu duhovnicul tău, e
zelul cel mai bun.
Când vezi faţa duhovnicului ca pe a lui
Hristos,
totul merge bine.
Când vezi greşeli la duhovnic, e vai de
tine! Puterea
ascultării se vede şi
din următoarea întâmplare:
Era
într-o marţi, spre seară şi mi-au venit nişte
gânduri
contra
duhovnicului meu, părintele Iosif, pentru
că ne-a pus să
semnăm o scrisoare. Avea şi
dreptate, după cum s-a dovedit
ulterior.
Sâmbătă merg
la slujbă cu părintele. Cum mă vede
îmi
zice:
«Părinte, ai ceva contra mea, ceva te separă de mine, ai
ceva
înlăuntru. Nu te despărţi de duhovnic, nu te
rupe de
mine!»
Eu uitasem că l-am judecat, uitasem
gândurile.
«Părinte, zic, nu-mi amintesc să am
un gând care să mă separe
de
sfinţia ta». «Şi totuşi ai ceva care te
separă de mine. Cum team
văzut, am ştiut. A ştiut sufletul meu că ai
ceva gânduri care
te
separă de mine». «Părinte, nu-mi amintesc nimic!». «Să
încerci
să-ţi
aminteşti!». După ce am terminat Sfânta Liturghie
am
plecat. Mergând spre chilia mea, şi
urmărind ce gânduri
am
avut în aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am
făcut-o în legătură cu scrisoarea. M-am întors la părintele
duhovnic
şi i-am cerut iertare cu lacrimi. Rugăciunea
izvorăşte din ascultare, nu ascultarea din rugăciune.
Fă ascultare acum şi în
continuare va veni harul:
«Cel
ce face ascultare va ieşi
bine numai şi numai pentru
ascultare!
NU ARE IMPORTANŢĂ CINE ESTE
DUHOVNICUL.
NU ARE IMPORTANŢĂ CINE ESTE
DUHOVNICUL.
Ce i-a folosit lui Iuda că L-a
avut pe Hristos?
Nimic!
Ce i-a folosit lui Adam că l-a
avut „stareţ“ pe
Dumnezeu
şi că era
în Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, căci a
făcut neascultare. Cu nimic nu l-a împiedicat de la sfinţenie pe
marele
Agachie faptul că duhovnicul său era poruncitor şi
aprig
la mânie? Cu nimic!»
Părintele Iosif spunea: „Nici
preoţia,
nici Sfânta Împărtăşanie,
nici
rugăciunea
minţii,
nici postul, nici privegherea nu mântuiesc
fără ascultare.
Tot ce se face din voia proprie e luat de diavol! Căci
împlinind cineva voia
altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai
lepădarea de sufletul său,
ci şi răstignirea faţă de toată lumea. Cel ce
contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor.
Iar de cel ce se
smereşte până la moarte, se
minunează îngerii. Căci unul ca acesta
face lucrul lui
Dumnezeu (Ioan 6:28), asemănându-se
Fiului lui
Dumnezeu, Care a
împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte,
şi
încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2:4-11).
Gura
duhovnicului e gura lui Hristos. Să faci
ce spune
duhovnicul
fără să analizezi, fără să cercetezi şi fără să
murmuri.
Într-o zi am asistat
la o discuţie foarte interesantă,
între doi
consăteni pe tema preotului duhovnic. Unul dintre ei, foarte
credincios, care avea
părinte duhovnic, l-a întrebat pe vecinul său:
„Măi nea Marine, te-aş întreba
şi eu ceva numai să nu
te superi pe
mine. În postul Crăciunului care tocmai a trecut, te-ai spovedit şi te-ai
împărtăşit şi dumneata după rânduiala
Sfintei Biserici?“ Iar el a zis:
„Nu m-am spovedit
niciodată în viaţa mea şi nici nu vreau să mă
spovedesc, pentru că preotul nostru este un păcătos“. Nea Marine, să
ştii
că lucrurile nu stau chiar aşa.
În primul rând aş vrea să-ţi spun că
pentru dumneata Crăciunul nu a fost Crăciun,
ci doar grijă pentru
pântece, adică ai mâncat o fripturică de
porc, puţin şorici, sărmăluţe cu
smântână, o ţuică fiartă, un pahar cu vin... dar
atât. Fecioara Maria
născându-L pe Hristos, L-a născut
în acelaşi timp şi în sufletele
noastre. Numai că El fiind Preasfânt şi
Preacurat, nu vine într-un
suflet nespovedit (murdar
de păcate) şi
neîmpărtăşit. Şi apoi o fi
preotul păcătos, că prea spui cu foc, dar eu am citit în Biblie acolo
unde scrie: „Toţi greşim
în multe chipuri“ (Iacov 3:2). Cuvântul
acesta „Toţi“, se referă şi la credincioşi şi la preoţi. Cât despre
păcatele preotului n-ar trebui să vorbim,
pentru că Cel care i-a dat
preoţia Acela îl va şi
judeca, nu noi. Aş vrea să te întreb ceva:„Dacă îţi
trebuie o adeverinţă de la primărie şi primarul este un desfrânat, chiar
îl găseşti mort de beat, înjurând şi drăcuind, dacă-ţi pune ştampila şi
semnează este valabilă acea adeverinţă?“ Cum să nu fie valabilă, ce
are una cu alta? Vezi
nea Marine, tot aşa-i şi cu preotul: Nu contează
vrednicia
sau nevrednicia lui, pentru că păcatele nu ţi le iartă
preotul,
ci HRISTOS PRIN PREOT ÎN
DUHUL SFÂNT! Preotul
este cel care săvârşeşte Sfintele Taine şi,
câtă vreme nu se leapădă de
ortodoxie, oricât de
păcătos ar fi nu pierde harul.
Deci pe părintele
meu duhovnic te rog să nu-l mai judeci, căci
are cine. Ca la armată,
dacă a greşit ceva va da socoteală în faţa celui mai mare, iar cel
mai
mare este Însuşi Iisus Hristos. Şi
mai ştiu un cuvânt de învăţătură de
la Sfântul Nectarie:
„La orice preot vino smerit şi
vei primi însutit, dar
dacă vii cu mândrie să-l
judeci pe preot, nu vei primi nimic de la
Dumnezeu“.
Sfântul apostol Petru îi îndemna pe creştini aşa: „...fiilor
duhovniceşti , supuneţi-vă preoţilor“ (1
Petru 5:5), iar când au venit
la Iisus Hristos cei
10 leproşi şi L-au rugat să aibă milă de ei, El le-a
spus: „DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR“ (Luca
17 :
14).
Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti,1994; Consilier editorial Preot Nicolae Tănase,
Ascultarea de duhovnic, Ediţie îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil,
Editura Credinţa Strămoşească, 2002; Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament,E.I.B.M.,1995; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească, Editura
Arhiepescopiei Ortodoxe Române a Vadului şi Feleacului, Cluj-Napoca, 1990; Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana
Caransebeş, 2001; Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Editura Deisis, Sibiu, 2001;Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003.
Completare
la cateheza despre ascultare
Cu toţii când ne gândim la ascultare, ne gândim mai întâi la
procesul simplu de „a
face ceea ce ni se spune“. Probabil aceasta este
cea mai simplă definiţie a ascultării. Este greu să ne
imaginăm
întreaga
responsabilitate a creşterii copiilor fără a ne gândi imediat la
ascultare. Această idee universală a
ascultării este un lucru pe care îl
asociem şi procesului educaţional.
Există şi o latură negativă a
ascultării. Ca exemplu avem înaintea noastră mărturia unei societăţi
care în numele ascultării, a justificat genocidul şi
violenţa de proporţii
incredibile: Germania
nazistă. Aşa spuneau naziştii: Am ascultat
ordinele.
La ce foloseşte ascultarea? Sufletul se simte eliberat de povară
dacă o preia altcineva, în armată, în
familie, în mănăstire. Un
duhovnic bun este un
învăţător bun. Fără un duhovnic bun ne suflă
„vântul“
şi ne poartă unde vrea el. „Ascultarea
este mai bună decât
jertfa“
(1 Regi 15:22). „Căci
nesupunerea este un păcat
la fel cu
vrăjitoria şi
împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli“
(1
Regi15:23).
Avva
Moise spunea unui tânăr
care se pregătea să
îmbrăţişeze viaţa monahală: Vino, fiule şi gustă viaţa fericită a
ascultării. În ascultare vei găsi
smerenie, tărie, bucurie, răbdare şi
îngăduinţă. Din ea se naşte căinţa şi înfloreşte iubirea. Ea ajută pe
ucenicul bun să păzească toate poruncile divine toată viaţa sa.
Sfântul
Antonie cel Mare zice că Ascultarea, împreună cu
înfrânarea, supun
chiar şi animalele sălbatice.
Avva
Iperchie mai numea ascultarea cea mai nepreţuită
comoară a călugărului. Cel ce o dobândeşte,
să fie sigur că rugăciunea
lui va fi întotdeauna
ascultată şi că va fi prezent cu
trupul în faţa
tronului Celui care a
fost ascultător până la moarte.
Avva
Ruf spunea că o slavă mai mare îl aşteaptă pe
călugărul care împlineşte ascultare faţă de Părintele duhovnicesc,
decât pe eremitul
care trăieşte după propria lui voinţă în
singurătatea
deşertului.
Avva
Iosif Tebeul spunea că trei lucruri sunt în
special bine
plăcute lui Dumnezeu: boala îndurată cu răbdare, munca făcută fără a
se aştepta plată, ci pur şi simplu din dragoste pentru El, şi
ascultarea
arătată părintelui duhovnicesc în totală negare
de sine. Aceasta din
urmă faptă este minunat
încununată.
Avva
Pimen dădea următorul sfat: Să nu
te înşeli gândind că
te poţi îndruma singur în cele spirituale. Supune-te unui Părinte
duhovnic cu experienţă şi lasă-l pe el să te îndrume în toate lucrurile.
Un alt Părinte dădea acest sfat celui care se
hotăra să urmeze viaţa de
ascultare: Fii,
frate,ca o cămilă. Ducându-ţi defectele, lasă-ţi
îndrumătorul duhovnicesc, care ştie
mai bine decât tine, să-ţi arate
calea spre Dumnezeu.
Sfântul
Pamvo a fost consultat de patru putnici care au venit
de departe. Primul
era mare postitor, al doilea sărac
cu desăvârşire, al
treilea se dăruise slujirii celor bătrâni
şi infirmi, iar al patrulea
petrecuse douăzeci de ani în ascultare faţă de
un Părinte duhovnic
bătrân. Ascultându-le virtuţile,
Sfântul le-a zis aceste cuvinte: Acesta
din urmă v-a depăşit pe toţi, deoarece voi ceilalţi,
tot ceea ce faceţi,
faceţi potrivit voinţelor
voastre. Însă, întrucât el îşi jertfeşte zilnic
propria voinţă, fără îndoială inima îi sângerează. Din această cauză
călugării care se află în ascultare sunt număraţi printre mărturisitorii
credinţei.
Într-o zi, în timp ce
se ruga, unul dintre marii Bătrâni
din
vechime a intrat în
starea de extaz şi s-a urcat cu duhul în lumea
cerească. Acolo a văzut patru clase distincte de
drepţi. În prima se
aflau cei care au
suferit boli trupeşti în timpul vieţii şi au îndurat
fără a se plânge, mulţumindu-i lui Dumnezeu. În a doua se aflau toţi
cei care au pus în
practică virtutea iubirii şi au
mângâiat în toate
chipurile pe semenii
lor. În a treia erau cuprinşi
eremiţii şi
anahoreţii, care au îndurat suferinţe şi greutăţi nespuse. Cea de-a
patra clasă era compusă din toţi cei care au trăit în
ascultare.
Aceştia îi depăşeau în slavă pe toţi ceilalţi. Ca semn distinct al
rangului superior, ei
purtau manşete de aur curat. „Cum se face că
aceştia, cei mai mici, sunt mai cinstiţi decât ceilalţi“, l-a
întrebat
Bătrânul pe Îngerul care îl însoţea.
Îngerul i-a spus: „Deoarece
ceilalţi, au trăit
potrivit propriei lor voinţe,
pe când aceştia
şi-au
jertfit
zilnic voinţa
din dragoste faţă de
Dumnezeu, răstignindu-se
neîncetat“.
Doi fraţi au părăsit lumea din dragoste faţă de
Hristos şi au
îmbrăţişat viaţa monahală. Unul a devenit eremit (
eremit înseamnă
pustnic,
sihastru, călugăr care s-a retras într-un loc pustiu). Celălalt a
ales jugul sigur al
supunerii pentru a-şi mântui sufletul şi a devenit
exemplu de ascultare.
El îndeplinea cu dragă inimă şi cu bucurie tot
ceea ce ceilalţi îi cereau şi din această pricină era iubit şi cinstit de toţi.
Odată, eremitul a dorit să pună la încercare ascultarea fratelui său,
pentru a vedea dacă ceea ce se spunea despre el este adevărat. Aşadar,
într-o zi, el şi-a luat fratele la plimbare şi în
mod voit la dus la un râu,
care era plin cu
crocodili. „Aruncă-te
în apă şi
treci în partea
cealaltă“, i-a poruncit fratele, în timp ce se apropiau de râu, sigur
fiind că nu va face acest lucru niciodată,
deoarece crocodilii l-ar fi
mâncat.
Cu toate acestea,
fratele ascultător, fără nici o îndoială în mintea
sa, s-a aruncat în
râu şi a trecut pe malul celălalt.
Nimic rău nu i s-a
întâmplat. Fiarele
îmblânzindu-se i-au lins picioarele. Eremitul a văzut
toate acestea şi s-a minunat. În timp ce mergeau spre mănăstire, cei
doi au dat peste un
cadavru dezvelit. Eremitul a zis: „să luăm o
bucată de pânză şi să-l acoperim“. „Oare nu ar trebui să ne rugăm“,
a răspuns călugărul ascultător. „Poate Dumnezeu
îl va învia“.
Amândoi s-au aşezat la rugăciune şi, într-adevăr Bărbatul răposat a
înviat. Eremitul îşi atribuia acest lucru sieşi:
„Fără îndoială,
marea
mea
nevoinţă a săvârşit
această minune“,
gândea el.
Cu toate acestea, în
timp ce se apropiau de mănăstire, Stareţul,
care era un Sfânt şi căruia Dumnezeu îi arătase toate aceste întâmplări,
nu a pierdut nici o
clipă pentru a-l scoate pe eremit din amăgire:
„De
ce ţi-ai supus fratele la o astfel de primejdie, i-a spus cu reproş,
eremitului.
Şi ia aminte că, datorită virtuţii ascultării
sale, bărbatul
a
fost înviat“. Eremitul şi-a recunoscut greşeala şi a cerut iertare de la
Dumnezeu şi de la fratele său.
Un călugăr tânăr s-a dus să caute sfat la un
anume Părinte
duhovnic. „Îmi
îndeplinesc toate îndatoririle monahale, i-a spus el
Părintelui şi
încă cu
prisosinţă. Cu
toate acestea sufletul meu nu are
odihnă. Nu primesc nici o mângâiere de la Dumnezeu“. „Tu trăieşti
după placul voii tale, acesta este motivul a tot ce ţi se întâmplă“, i-a
explicat Părintele. „Atunci ce trebuie să fac, Avva, pentru a-mi găsi
odihna
sufletului?“ „Mergi la un Părinte
şi lasă-l să te
îndrume
după cunoştinţa lui. Atunci sufletul tău va
afla mângâiere“. Tânărul
a luat aminte la
sfatul acelui Părinte, iar sufletul său şi-a găsit liniştea.
Avva
Marcu, eremitul, dă aceste sfat folositor
tinerilor care
doresc să păşească pe calea ascultării:
Să nu deveniţi ucenicii celui
care obişnuieşte să se laude pe sine, ca nu cumva, în loc să învăţaţi
ascultarea, să învăţaţi mândria.
Sfântul
Antonie cel Mare a spus odată:
„Am
cunoscut călugări, mândria deşertului,
care după trudă
uriaşă şi nevoinţe
ascetice au căzut în păcat şi şi-au pierdut
minţile. Cauza căderii
lor a fost încrederea pe care au dobândit-o
în ei
înşişi şi în faptele lor. Aceşti călugări nefericiţi au uitat
sfatul
înţelept al Scripturilor: Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de
ştire,
întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune“.
Sfântul
Antonie cel Mare altă dată a zis:
„Un
ucenic bun trebuie să spună Părintelui său duhovnic câţi
paşi face şi câţi stropi de apă a băut, ca nu cumva să greşească în
aceste
lucruri“.
Ucenicul unui bătrân Părinte a găsit un loc frumos, departe în
deşert, care era ideal pentru o sihăstrie.
Îngăduie-mi, Avva, i-a zis el
bătrânului Părinte, să merg şi să stau acolo, întrucât nădăjduiesc că
dobândesc mult în
acel loc. Nu locul este cel ce oferă câştig unui om,
i-a răspuns părintele cel înţelept, ci modul în care trăieşte. Un tânăr are
nevoie mai întâi de
toate de ascultare pentru a creşte
în virtute.
Avva
Moise cel negru era de aceeaşi părere. Un călugăr începător,
spunea el, care nu a
învăţat ascultarea şi
smerenia, dar posteşte şi se
nevoieşte de unul singur, nu e de aşteptat
să facă vreun progres. Un
astfel de călugăr nu are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă a fi
călugăr.
Virtutea pe care un călugăr o dobândeşte de unul singur, spune Avva
Theona,
nu trebuie să se aştepte să rămână mult timp la el.
Dumnezeu, ia harul Său de la el, deoarece El ştie
că monahul se va
rătăci încrezându-se numai în
sine. Virtutea permanentă se găseşte în
acei ucenici
binecuvântaţi care s-au dăruit trup şi suflet părintelui lor
duhovnicesc. Se spune
despre Avva Ioan cel Şchiop
că, înainte de a
deveni sihastru, a
petrecut mulţi ani în ascultare faţă de un bătrân
părinte din Thebaida. Îndată ce a
venit la mănăstire, pentru a-l încerca,
Avva l-a luat cu
sine. După ce au mers cale de vreo douăsprezece
ceasuri departe de
coliba lor, au sosit la un loc uscat. Bătrânul
i-a luat
toiagul, l-a înfipt
în pământ, şi i-a poruncit tânărului Ioan să meargă în
fiecare zi cu o găleată de apă să ude locul. Tânărul a îndeplinit cu
dăruire porunca Părintelui
său. După trei ani, băţul de lemn uscat a
înmugurit şi apoi a făcut nuci. Atunci bătrânul Părinte le-a cules şi le-a
adus în Biserică Duminica. După Sfânta
Liturghie el le-a împărţit
eremiţilor, zicându-le: „Veniţi, fraţilor
şi gustaţi din roadele
ascultării“.
Un Părinte avea un ucenic atât de ascultător
încât el împlinea
cuvântul de îndată şi exact ceea ce Părintele
îi spunea să facă. Într-o
zi, Avva, pentru a-l
încerca, i-a spus să ia cartea din care se
citea în
Sfânta Biserică şi să o arunce în cuptorul
care ardea. Fără să ezite,
ucenicul a făcut ceea ce i-a cerut Avva. Însă,
datorită ascultării sale, în
clipa în care cartea
a fost aruncată în foc, focul s-a
stins. Timp de
doisprezece ani, Avva
Ammoi a fost chinuit de o boală. În
tot acest
timp, Ioan, ucenicul
său ascultător, a stat alături de el ca o făclie
aprinsă şi i-a slujit în toate felurile. Avva era sever şi nu i-a spus
niciodată un cuvânt de apreciere ucenicului său,
nici cel puţin
„Domnul,
să te miluiască“. Însă în ultimele clipe,
când toţi fraţii
asceţi s-au adunat în jurul lui, Avva Ammoi, cu mare emoţie, a luat în
mâinile sale
tremurânde mâinile ucenicului, le-a sărutat
şi a şoptit:
Fiul meu, poţi fi sigur că te-ai mântuit prin
buna ta ascultare. Apoi s-a
întors către fraţi şi, arătând spre Ioan, le-a zis:
Acesta la care priviţi
este înger, nu om.
Călugării aflaţi în ascultare, zicea Avva Isidor, sunt
datori să-i
iubească pe Părinţii lor duhovnici ca pe taţii
lor şi să se teamă de ei ca
de stăpâni. Ei nu trebuie să treacă cu vederea frica din pricina
dragostei, nici să păteze dragostea cu frică. Ioan, ucenicul lui Avva
Pavel, era un exemplu
de ascultare. Părinţii istorisesc următoarea
întâmplare în legătură cu el:
Nu departe de coliba
lor se afla o peşteră în care o hienă îşi făcuse
culcuş. Într-o zi, Avva Pavel a văzut
că în jurul peşterii crescuse
nişte ceapă sălbatică şi l-a trimis pe Ioan
să o culeagă pentru a o
găti. „Ce să fac,
Avva, dacă se
întâmplă ca
hiena să iasă în
afară“, a întrebat tânărul
monah. „Leag-o şi
adu-o aici“, a zis
Avva în glumă. Ucenicul s-a dus să îndeplinească porunca
Părintelui. Însă,
cum se aşteptase, animalul fioros a ieşit şi l-a
atacat pe neaşteptate. Tânărul nu numai că nu a arătat laşitate, ci sa
năpustit să lege fiara. Şi s-a întâmplat un lucru ciudat: în loc
monahului să-i fie teamă, fiara s-a înfricoşat şi a fugit în deşert
spre a se salva. Ioan
a început să fugă după ea şi să strige:
„Opreşte-te acum! Avva mi-a poruncit să te leg“. Într-un târziu,
după mult efort, el a prins hiena, a legat-o şi a adus-o Avvei Pavel.
Între timp Avva
începuse să se neliniştească, văzând că ucenicul
său întârzie, a ieşit
în întâmpinarea lui. În depărtarea
l-a văzut pe
acesta târând după el fiara legată şi
s-a minunat de tăria ascultării
lui. Cu toate acestea
faţă de Ioan el nu s-a arătat
surprins deloc.
Dimpotrivă, pentru a-l smeri, a strigat, cu prefăcută asprime:
„Prostule,
de ce mi-ai adus aici acest câine jigărit?“
Apoi, el a
dezlegat fiara şi a lăsat-o să se întoarcă la peştera ei.
Avva Siluan era stareţ al unei mici mănăstiri de pe vârful
muntelui Sinai, unde
se aflau în total doar zece călugări. Întrei ei, un
călugăr tânăr, care era dintr-o familie de aristocraţi şi care jertfise totul
din dragoste pentru
Hristos, se distingea datorită absolutei
sale
ascultări. Datorită virtuţilor sale tânărul
era iubit de Avva Siluan. Cu
toate acestea, ceilalţi călugări erau invidioşi pe
Marcu, căci aşa se
numea tânărul cel bun, şi
s-au plâns Părinţilor din Sinai că Avva
Siluan are faţă de acesta o consideraţie
specială. În consecinţă Părinţii
au mers să-l cerceteze pe Avva Siluan. Veniţi
le-a zis Bătrânul Sfânt
cu smerenie, să vă convingeţi voi înşivă de ce Marcu se deosebeşte
de
toţi ceilalţi. El i-a luat şi au făcut înconjurul întregii mănăstiri. S-au
oprit la fiecare
chilie, au bătut la uşă şi l-au chemat pe fiecare frate
după nume. Dinlăuntrul chiliei se auzea o
voce: „Acum, imediat,
Avva“.
Însă nimeni nu ieşea. Apoi la scurtă vreme
se auzea: „Nu pot
ieşi în această clipă sunt ocupat.“ La o altă chilie li s-a răspuns:
aşteaptă o
clipă,
Avva, îndată ce
termin mănunchiul
de trestii pe
care-l
împletesc“.
În cele din urmă au ajuns la chilia lui Marcu. Auzind vocea
bătrânului, ucenicul ascultător
s-a grăbit să iasă imediat. Avva Siluan
a găsit motiv să-l trimită undeva, după care s-a întors către părinţi şi
le-a zis: unde
sunt ceilalţi călugări
pe care i-am chemat?“ Nici unul
nu a ieşit, doar acest copil binecuvântat al ascultării. Apoi au intrat în
chilia lui Marcu. El
picta şi lăsase neterminată o linioară doar pentru a
răspunde chemării Părintelui său. Atunci Părinţii au zis lui Avva
Siluan: Într-adevăr el este demn de dragostea ta. Din această zi el va
avea cinstea şi respectul nostru, căci
Dumnezeu îl iubeşte şi îl
oblăduieşte. Cu altă ocazie Părinţii mergeau prin deşert
cu Avva
Siluan. Nu departe în
spatele lor venea şi Marcu împreună cu ceilalţi
fraţi. Avva Siluan, pentru a le arăta
celorlalţi Părinţi absoluta ascultare
a ucenicului său, l-a chemat pe Marcu lângă el şi, arătându-i un şarpe
care se târa la mică distanţă înaintea lor, i-a
zis: Fiule, vezi acest
bivol? „Da,
Avva“, i-a răspuns el. „Îi vezi
coarnele, par a fi de două
ori
mai mari?“ „Da, Avva,“ a zis Marcu, care vedea doar cu ochii
Părintelui Siluan. Astfel, încă o
dată, Părinţii din Sinai au avut ocazia
de a se minuna de
ucenicul devotat.
Ucenicul unui Părinte pătimea mult din pricina dorinţelor
trupeşti şi nemaiputând să reziste, s-a întors în lume şi a
găsit o femeie
cu care să se căsătorească. Avva, era nemângâiat din
na căderii fratelui
şi îl
implora pe Dumnezeu să-l ocrotească, ca nu cumva acesta să-şi
piardă fecioria pentru care luase vot când a devenit călugăr.
Dumnezeu a auzit rugăciunea slujitorului Său şi a încuviinţat că
tânărul să moară, fără a se pângări, în ziua în care căsătoria fusese
fixată.
(Arhiepiescopul Chrysostomos al Etnei şi Episcopul Ambrozie al
Methonei,
Ascultarea în tradiţia
patristică ortodoxă, Editura Vremea
XXI,
Bucureşti, 2004).
De ce
avem nevoie de un Părinte duhovnic?
Trăim într-o lume caracterizată de
un profund analfabetism în
gospodărirea vieţii lăuntrice; însă ne străduim, după putinţe, să ne
sfinţim. De vreme ce experienţa
creştină nu este una simplistă, avem
nevoie de un îndrumător care să cunoască frumuseţile şi capcanele
urcuşului duhovnicesc şi
care să ne fie călăuză pe potecile credinţei.
El este cel care ne
trezeşte când rătăcim confuzi printre dărâmăturile
fiinţei şi arată unde este Răsăritul. Duhovnicul ne reaminteşte
câte
frumuseţi ratăm alergând să frecventăm păcatul; el ne învaţă cum
să
creştem în desăvârşirea pe care o presupune îndumnezeirea. Şi tot
Părintele duhovnicesc este intermediarul prin care Împărăţia lui
Dumnezeu începe întru
noi (Luca 17:21); pentru că el
ne dă
binecuvântarea pentru
a ne împărtăşi cu Trupul tainic al
lui Hristos.
Trebuie ştiut că nu putem găsi un duhovnic potrivit decât atunci
când suntem pregătiţi să-l ascultăm. Dacă e adevărat că ne confruntăm
cu o criză de îndrumători veritabili, este la fel
de adevărat faptul că
există puţini ucenici dispuşi să îi asume ca Părinţi.
Amin şi Aleluia
Un călugăr scrisese pe peretele
dinspre răsărit al chiliei sale
următoarele cuvinte: Amin şi
Aleluia. Un om, mergând pentru sfat la
acest călugăr şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat: „Părinte, ce
înseamnă aceste cuvinte şi de
ce le-ai scris pe perete?“ „Fiule,
aceste
două cuvinte
cuprind în ele toată taina
fericirii. Amin
înseamnă aşa să fie, iar aleluia înseamnă slavă lui Dumnezeu“.
Cum pe faţa pelerinului încă se
citea uimirea a adăugat părintele:
„Când
spunem amin, ne predăm
voii lui Dumnezeu, căci zicem;
aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu! Când spunem aleluia, zicem
de
fapt:
slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce-mi dai! Prin
acceptarea
tuturor
lucrurilor ce ni le trimite Dumnezeu ne arătăm smerenia
şi
ascultarea, iar prin mulţumirea
pentru toate cele îngăduite de
Dumnezeu,
spre bucurie sau întristare, ne arătăm încrederea în
Creatorul
nostru. Acesta este secretul mântuirii, în ascultarea
desăvârşită faţă de Dumnezeu, prin
preotul duhovnic şi în
supunerea
voinţei noastre, cu mulţumire,
la voia şi mila Lui“.
Eva prin neascultare
a adus blestemul iar prin Naşterea
Mântuitorului din
Maica Domnului a venit binecuvântarea.
Rugăciune pentru părintele
duhovonic
Doamne, Iisuse
Hristoase, Dumnezeule, Care pe desfrânată şi pe
tâlhar i-ai primit,
primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău,
duhovnicul meu, Ioan
preotul, ales de tine să poarte povara păcatelor
mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara întregii lumii în faţa
Tatălui
ceresc.
Iartă-i toate greşalele lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca
să pun început bun de pocăinţă, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă
şi
vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi
sufletească şi de slăbiciunea firii căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele
mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi
mulţumirea sufletească.
Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi
purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui.
Dă-i minte
luminată şi pricepere sfântă care
se pogoară de la Tine, Împăratul
Luminii.
Bine sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în
zile, drept învăţând cuvântul adevărului
Tău. Amin
Împărate ceresc, Mângâietorule, deschide slava cerului şi plouă
peste duhovnicul meu,
Ioan preotul, belşug de har şi bogată milă.
Pogoară-te asupra lui, odihneşte
în el pururea şi revarsă peste el
mulţimea îndurărilor tale. Amin.
Maica Domnului,
acoperă cu atotputernicul Tău
acoperământ pe
robul tău, duhovnicul meu, Ioan preotul, şi
roagă-te Bunului
Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată
ispita trupească şi sufletească, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate
deplină dăruieşte-i. Amin.
Cuvioase Părinte Siluan, roagă-te
Domnului să miluiască şi să
mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.
Cuvioase Părinte Arsenie cel Mare, roagă-te
Domnului miluiască
şi să mântuiască pe duhovnicul meu,
Ioan preotul, pentru rugăciunile
tale.
Cele 9 cete îngereşti, Sfinţilor români, mucenici şi muceniţe,
cuvioşi şi cuvioase, preacuvioşi părinţi ai noştri care-i pomenim
astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi
să mântuiască pe duhovnicul meu (N)
pentru rugăciunile voastre.
Amin.
La ce
foloseşte ascultarea?
Sufletul se simte
eliberat de povară dacă o preia altcineva, în
armată, în familie, în mănăstire. Un duhovnic bun este un învăţător
bun. Fără un duhovnic bun ne
suflă „vântul“ şi ne poartă unde
vrea
el. Preotul este indirect în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba
cerului, este omul
lui Dumnezeu (O antropos Teu) cum îl numeşte
Sfânta Scriptură (1 Timotei 6:11).
Dintre toate
vredniciile omeneşti, cea mai înaltă este aceea da a
sluji lui Dumnezeu ca
preot. Puterea preoţilor din Noul Testament
diferă esenţial de puterea preoţilor din Vechiul Testament. Preoţii
evrei aveau puterea
de a curăţi trupul de lepră, pe
când preoţii creştini
curăţesc lepra sufletului adică păcatele.
„Ascultarea
este mai bună decât
jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci
nesupunerea
este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este
la
fel cu închinarea la idoli“ (1 Regi 15:23).