luni, 6 octombrie 2014

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE ASCULTARE...

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE ASCULTARE...: FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE .... ...
                                              
                                                                                       Preot Ioan
                       Moto: „NU CUNOSC SUFLET MAI VICLEAN CA

                       ACELA CARE VORBEŞTE UN PREOT DE RĂU“
                                              (Sfântul Ioan Gură de Aur) .
            OMUL este „coroana creaţiei“: („Micşoratu-l-ai pe dânsul cu
puţin faţă de îngeri...“ Psalm 8:5). El este o mulţime în mii, în
milioane, în miliarde de fiinţe asemănătoare şi totuşi deosebite, fiecare
având chipul şi sufletul său cu însuşiri unice. Omul nu este numai cel
material şi văzut, ci şi cel lăuntric, mai ales lăuntric, cel tainic, cel care
nu se descoperă nimănui, cel pe care-l cunoaşte bine numai
Dumnezeu. Mai ales acesta este omul. Acolo este taina omului, în
acel necunoscut. Aceasta face din om o lume de contraste, de
contradicţii, un complex de însuşiri şi tendinţe, un microcosmos în
macrocosmos. Nu există mai multe taine în lumea ce ne înconjoară
decât în lumea omului, în sufletul lui, în fiinţa lui interioară şi
nemărturisită, în ceea ce au depus acolo generaţii de înaintaşi buni şi
răi, mediul, educaţia, credinţa sau necredinţa lui, oamenii şi
împrejurările din afară.
Cu acest material dificil, variabil, inegal, greu de cunoscut şi de
mânuit lucrează preotul. Cu omul se ocupă într-un fel, o anumită
perioadă de timp, pedagogul, medicul, ofiţerul, judecătorul,
funcţionarul de stat, dar cu toţi oamenii, în tot timpul şi în tot felul se
ocupă numai preotul. Pe toţi ceilalţi, omul îi interesează în parte, în
anumite momente şi scopuri ale vieţii; pe preot îl interesează în toate
momentele vieţii lui şi în toate laturile fiinţei lui, în ceea ce are omul
cunoscut şi mai ales necunoscut. Din fericire, lucrul preotului este
uşurat în această latură grea a misiunii sale spirituale prin lumina
proiectată de sus asupra sufletului omenesc. Necunoscutul care este
omul a fost descoperit de Iisus Hristos. Omul nu putea fi descoperit şi
cunoscut decât de sus. Văzut de jos, el este ceea ce l-au socotit
oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un
prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă,
floare ce se veştejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa
spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu.
                                   CE ESTE PREOTUL ?
Preotul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu prin Sfintele
Taine şi Ierurgiile pe care le săvârşeşte. Preoţia creştină este de
origine divină, căci începutul şi puterea ei slujitoare vin, prin Sfinţii
Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al
preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntreruptă de la
întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până astăzi. Din
preoţia lui Hristos ia naştere preoţia divină a Apostolilor, pe care El,
Arhiereul ceresc, le-a transmis-o direct şi personal după Înviere,
zicând: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20: 21-23).
„Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci
la această vedere ar cădea la pământ. Dacă preotul însuşi s-ar
vedea în ce slavă cerească stă şi săvârşeşte slujirea sa), ar deveni
un mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic Duhul
Sfânt care viază în el“ (Sfântul Siluan Athonitul, „Între iadul
deznădejdii şi iadul smereniei“).
                 CE ESTE PREOTUL ( PĂRINTELE) DUHOVNIC ?
                  Preotul duhovnic este acel preot la care ne spovedim (ne
mărturisim păcatele). Iată ce ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul
despre spovedanie:
„Într-o zi săpam în grădină, să plantez nişte răsaduri de
roşii. În acel timp a venit cineva la mine şi m-a întrebat: „Ce
faceţi Părinte?“. „Ce să fac?“ îi spun. „Îmi spovedesc grădina“.
„Bine Părinte, dar şi grădina are nevoie de spovedanie?“.
„Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică
scot pietrele, pirul, spinii, buruienile..., face legume alese, iar
dacă nu fac acest lucru, roşiile sunt palide şi slabe“.
Duhovnicul este cel care ne dă binecuvântarea de Împărtăşanie,
la care alergăm pentru un sfat părintesc în orice moment greu al vieţii,
este o „călăuză spirituală“ în drumul nostru către Iisus Hristos, este cel
fără de care nu ne putem mântui. Sfântul Siluan Athonitul spune:
„Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din moment ce poartă
epitrahil“. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Când
eşti unit cu duhovnicul te inundă harul. Dumnezeu te mântuieşte prin
rugăciunile duhovnicului. Sfântul Siluan Athonitul îi îndemna pe
oameni spunându-le:
«Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul
îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să
avem evlavie faţă de el. Să mă credeţi fraţilor, că dacă s-ar
întâmpla cuiva să moară de faţă cu duhovnicul său şi cel ce
moare i-ar spune: „Părinte Sfinţite, dă-mi binecuvântare să-L
văd pe Domnul în Împărăţia Cerurilor“, iar duhovnicul i-ar
spune: „Du-te fiule, şi vezi pe Domnul!“, va fi după
binecuvântarea duhovnicului».
Pe cât de unit eşti cu duhovnicul, pe atâta de mult har primeşti,
asemenea fierului care dacă este băgat în foc, se face şi el foc, şi pe cât
îl îndepărtezi de foc, cu atât se răceşte. Fără părinte duhovnic ne
rătăcim (spiritual). Unii au rătăcit din neştiinţă, alţii din încrederea
prea mare în propriile puteri de a înţelege cele spre Dumnezeu, câţiva
din râvna de a înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu, iar o parte au
rătăcit din trufia minţii lor.
Duhovnicia are două aspecte: cel sacramental-liturgic (oficiază
Sfintele Taine) şi cel pedagogic pastoral (face din credincioşii săi, fii
adoptivi). În zilele noastre se vorbeşte frecvent de doctor de familie,
de avocat de familie şi foarte rar sau aproape niciodată, de preot de
familie. Este nevoie şi de ceilalţi doi, dar cel mai important este
PREOTUL DE FAMILIE.  

                                              De avocat este nevoie doar în cazul unui
proces la tribunal, de doctor, doar în cazul în care ne îmbolnăvim, dar
de preot nu ne putem lipsi pe tot parcursul vieţii, de la leagăn până la
mormânt, fiindcă fără Sfintele Taine pe care numai el le poate săvârşi
(Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu), nu ne
putem mântui. Duhovnicul mai este numit şi „arbitrul disciplinei“.
Părinte
CUVÂNTUL PĂRINTE are o evoluţie interesantă atât în
Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, exprimând raportul
dintre învăţător şi ucenic. Învăţătorul este „părintele“ şi ucenicul
este „fiul“. În primele secole calificativul de părinte s-a folosit mai
ales pentru episcop. A trecut asupra scriitorilor bisericeşti şi apoi
asupra preoţilor şi diaconilor. PĂRINTE DUHOVNICESC înseamnă
că preotul este înzestrat cu Duhul Sfânt, însufleţit de Duhul Sfânt,
ale cărui virtuţi sunt numite duhovniceşti fiindcă sunt „roade ale
Duhului Sfânt“ (Galateni 5:22), iar viaţa credinciosului care primeşte
o educaţie duhovnicească, are un sens ziditor, duhovnicesc, centrul
fiinţei lui fiind luminat de viaţa în Hristos.

                                    Ascultarea de preotul duhovnic

                           ASCULTAREA DE DUHOVNIC este esenţială pentru
dobândirea Duhului Sfânt. Ascultarea este opusul anarhiei, acea
anarhie care l-a dus pe Lucifer la răzvrătire, la dezordine, la
indisciplină. Când nu facem ascultare la părintele duhovnic, domnul
anarhiei (diavolul) găseşte uşa sufletului deschisă. Ieşind din ascultare,
ieşim implicit din comuniunea cu părintele duhovnic şi în acelaşi timp
de sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Trebuie să stăm în „căruţa
ascultării !“ Nu se poate fără ascultare, fără sfat, nu se poate să nu
asculţi de nimeni. Chiar şi Dumnezeu Cel în Treime slăvit s-a sfătuit:
„Să facem om...“ (Facerea 1:26). Avem ca model de ascultare
absolută pe Domnul Nostru Iisus Hristos care conform voii lui
Dumnezeu - Tatăl, s-a pogorât din ceruri, s-a întrupat, a pătimit,
a murit şi a înviat pentru a împăca cerul cu pământul, pe
Dumnezeu cu neamul omenesc. Sfântul Apostol Pavel a ascultat
de Anania, şi prin el i s-a spus şi i s-a rânduit cele ce avea de făcut
(Fapte Apostolilor 9), deşi putea să-i spună Mântuitorul în mod direct.
Cele spuse până acum sunt confirmate şi de cuvintele Sfântului
Grigorie Sinaitul:
„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească,
suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta
nepătimirii, suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate
poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar
sufletul, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte
şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca
să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină“.
Citind în Pateric observăm că atunci când era vorba de ascultarea
călugărilor, aceasta lua la unii părinţi forme aparent absurde. Dar prin
absurditatea poruncilor se urmărea tocmai deprinderea cu disciplina.
Când părinţii din Sfintele Mănăstiri porunceau novicilor (începători
în viaţa călugărească) să sădească plante, morcovi, varză, de pildă, cu
rădăcina în sus, ei testau nu raţiunea, ci disciplina. Vrând să ne
îmbogăţim sufleteşte să cercetăm şi cuvintele părintelui Efrem
Katounakiotul care este astăzi unul din cei mai apreciaţi duhovnici
aghioriţi. În vârstă de aproape 80 de ani, a fost unul dintre cei 7
ucenici de chilie ai cunoscutului părinte Gheron Iosif Isihastul. Dacă
ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat, fiecare, conducerea unei
mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras
în pustia Katounakiei unde vieţuieşte cu trei ucenici. Redăm mai jos,
în traducere, câteva dintre sfaturile sale:
Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea
va aduce harul, iar cea mai mică neascultare îl va alunga.
Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune
duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe
„chipul lui Dumnezeu“. Toate patimile, puţin câte puţin, se
vindecă prin ascultare. Nu mântuieşte nici preoţia, nici postul, nici
asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni:
ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos dă
rugăciunea. Nu ne mântuieşte rugăciunea, ci ascultarea de
duhovnic ne mântuieşte.
Un demonizat a intrat în ascultare la doi bătrâni şi prin
ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el însuşi cum vedea
demonul înaintea lui şi când zicea o dată rugăciunea lui Iisus,
demonul se tulbura. Când zicea rugăciunea a doua oară,
demonul începea să tremure. A treia oară când zicea
rugăciunea, demonul dispărea.
Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, eşti pentru rai. Să ştiţi că
diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de
noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării
de duhovnic. Cel care face ascultare nu se teme - oarecum - de
Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză, etc.
- nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuieşte. Cel care face ascultare
se aseamănă cu Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte şi
încă moarte pe Cruce. Duhovnicul poate să cadă. Cel care face
ascultare nu cade niciodată. Duhovnicul va da socoteală înaintea lui
Dumnezeu pentru dânsul, dar cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeşte Hristos. Se poate oare să cadă cineva
câtă vreme se aseamănă în ascultare cu Hristos? Chiar dacă porunca
duhovnicului e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va
întoarce în folos sufletesc. Pe duhovnicul tău, aşadar, să-l vezi ca pe
Hristos. Să nu-l întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat pe
Dumnezeu.
                    Ştii ce canon se primeşte dacă-l forţezi, dacă-l obligi pe
duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoşător. Cel ce face
ascultare e ca o hârtie albă. Nu are nimic scris pe ea care să fie luat de
diavol. Cât valorează duhovnicul cu frică de Dumnezeu, nu valorează
întreaga lume, nu valorează tot Sfântul Munte Athos. Faci
ascultare la duhovnic? La Dumnezeu şi la Maica Domnului faci
ascultare. Iar Hristos, Care a făcut desăvârşită ascultare la Tatăl
Ceresc te primeşte, te aude, te face asemănător Lui. De aceea, cel ce
face ascultare va avea o dublă cunună în viaţa veşnică. Dacă te
trimite duhovnicul undeva şi te duci, eşti în ascultare. Îl odihneşti
pe duhovnic? Îl odihneşti pe Dumnezeu.
Demonizatul care a făcut desăvârşită ascultare la cei doi
bătrâni şi care s-a tămăduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi
şopteau demonii: «Pleacă de la bătrânii la care eşti şi coboară
pe ţărm, pe stânci. Bătrânii aceştia mănâncă, dorm, se roagă
prea puţin. Ca să ieşim din tine trebuie multă rugăciune şi
post». Şi desigur ziceau adevărul, însă era o cursă a diavolilor
pentru a-l scoate de sub ascultare. Mai târziu, siliţi de puterea
lui Dumnezeu, diavolii au mărturisit: «Dacă reuşeam să te
scoatem de la bătrâni şi să te facem să cobori pe stânci, spre
ţărm, te-am fi aruncat încet-încet în deznădejde şi te-am fi făcut
să sari în mare, adică să te sinucizi». Prin ascultarea lui a învins
demonii şi s-a vindecat. Numai diavolul ştie ce e duhovnicul, ce
înseamnă duhovnicul, ce înseamnă ascultarea de duhovnic!
Făcându-mi eu odată voia şi plantând pomi, toţi s-au uscat.
Cei pe care i-am plantat cu binecuvântarea părintelui meu
duhovnic s-au prins.
Nu trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău.
Să te opui, să te împotriveşti când auzi că se spune ceva împotriva
duhovnicului tău. Aşa e corect şi aşa trebuie să faci.
O întâmplare asemănătoare cu cea în care acel călugăr a zis:
„am duhovnic“ şi prin aceasta au dispărut dracii i s-a întâmplat şi
tatălui părintelui Amfilohie.
Părinte Amfilohie şi-a adus tatăl la Sfântul Munte, l-a
făcut călugăr şi-l îngrijea. Ca să vezi, copilul şi-a făcut tatăl
călugăr!... Când tatăl lui trăgea să moară, părintele Amfilohie a
intrat în camera muribundului şi văzându-l foarte tulburat îl
întreabă: «- De ce eşti, tată, atâta de tulburat?» «- Au venit
diavolii înspăimântându-mă, că-mi vor lua sufletul ». Iar
părintele Amfilohie i-a spus: - Nu-ţi fie frică pentru că nu-ţi pot
face nimic, pentru că eşti sub ascultare. Dacă mai vin la tine să
le zici: «Ce aveţi cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultător».
Au venit din nou demonii în ziua următoare cu mult zgomot, cu
săbii, cu topoare, speriindu-l că-l vor lua. Imediat ce le-a spus
că are duhovnic, demonii s-au făcut nevăzuţi.
Numai diavolul ştie ce putere are duhovnicul, ce putere are
cuvântul duhovnicului. A zis duhovnicul? Du-te! Să te duci fără să
te temi de ceva! Ai făcut ascultare, mergi în Rai, nu ai făcut,
mergi în Iad. Chiar dacă te-ai împărtăşi de zece ori pe zi, ai face
rugăciunea minţii neîncetat, privegheri sau posturi, toate acestea nu
valorează nimic fără ascultare. Adam a făcut neascultare şi a căzut din
har!
ASCULTAREA DE DUHOVNIC = VIAŢĂ (sufletească).
NEASCULTAREA DE DUHOVNIC = MOARTE (sufletească)
Ai făcut ascultare, ai făcut totul. Eu nu spun că celelalte nu
ne folosesc, însă sunt pe planul doi.
Nu-i acelaşi lucru să judeci un străin, cu a-l judeca pe
duhovnicul tău. Vai ţie! Este ca şi cum L-ai fi judecat pe Însuşi
Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit şi singurul om de care m
am temut a fost părintele Iosif. Duhovnicul poate să-ţi spună un
cuvânt mândru sau sucit. Tu fă-ţi ascultarea ta, fă ascultare
desăvârşită. Gura duhovnicului ce zice? Să fii binecuvântat... fă
ascultarea care ţi-a poruncit-o şi vei fi binecuvântat de Dumnezeu!
Construieşte pe smerenie! Dacă a zis duhovnicul: Fii
binecuvântat! De nimic să nu te îngrijeşti de vreme ce faci
ascultare. Te vei mântui, o să mergi în Rai.
Un diacon i-a zis duhovnicului: «Părinte vreau să merg să
fac baie în mare pentru sănătate». «Nu te du copile pentru
cutare sau cutare motiv». «Ba mă duc să fac baie». Şi se duse...
Făcu baie şi în timp ce se scălda un rechin l-a omorât. Mai
târziu i-a scos marea trupul sfâşiat la mal. Unde s-a dus sufletul
lui? DESIGUR, LA OSÂNDĂ, PENTRU CĂ A MURIT ÎN
NEASCULTARE.
Ascultarea aduce lumină în suflet, lacrimi şi rugăciune. Dacă nai
ascultare, chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl
cinsteşti şi îl iubeşti pe duhovnic, atât de mult primeşti.
Harul ascultării îl înconjoară pe cel ascultător ca o flacără şi de
aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă lipseşte această flacără,
diavolul ne va tulbura. Teologia este rezultatul rugăciunii iar
rugăciunea este rezultatul ascultării. Când faci ascultare, o să găseşti şi
rugăciune, şi teologie. Când însă nu faci ascultare nu găseşti nimic.
Primul lucru, sau mai bine spus rădăcina, este ascultarea. Ai făcut
ascultare? O să găseşti rugăciunea. Se poate să o găseşti acum sau o
găseşti mâine, dar o vei găsi sigur.
Întrebare: Şi dacă duhovnicul dă o poruncă greşită?
Răspuns: Niciodată nu ajungi tu rău, pentru că la mijloc este
ascultarea.
Cu cât ai în suflet mai mult devotament, mai multă abnegaţie,
iubire şi credinţă, cu atât nu ai împotriviri lăuntrice. Când însă ai ceva
cu duhovnicul tău, să ştii că nu eşti una cu el, că nu-l iubeşti şi n-ai
credinţă în el. Cu cât ai mai multă credinţă în sfaturile duhovnicului,
cu atât ai mai puţină grijă.
Să fii devotat duhovnicului. Când te uneşti cu duhovnicul tău, e
zelul cel mai bun. Când vezi faţa duhovnicului ca pe a lui Hristos,
totul merge bine. Când vezi greşeli la duhovnic, e vai de tine! Puterea
ascultării se vede şi din următoarea întâmplare:
Era într-o marţi, spre seară şi mi-au venit nişte gânduri
contra duhovnicului meu, părintele Iosif, pentru că ne-a pus să
semnăm o scrisoare. Avea şi dreptate, după cum s-a dovedit
ulterior. Sâmbătă merg la slujbă cu părintele. Cum mă vede îmi
zice: «Părinte, ai ceva contra mea, ceva te separă de mine, ai
ceva înlăuntru. Nu te despărţi de duhovnic, nu te rupe de
mine!» Eu uitasem că l-am judecat, uitasem gândurile.
         «Părinte, zic, nu-mi amintesc să am un gând care să mă separe
   de sfinţia ta». «Şi totuşi ai ceva care te separă de mine. Cum team
văzut, am ştiut. A ştiut sufletul meu că ai ceva gânduri care
te separă de mine». «Părinte, nu-mi amintesc nimic!». «Să
încerci să-ţi aminteşti!». După ce am terminat Sfânta Liturghie
am plecat. Mergând spre chilia mea, şi urmărind ce gânduri
am avut în aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am
făcut-o în legătură cu scrisoarea. M-am întors la părintele
duhovnic şi i-am cerut iertare cu lacrimi. Rugăciunea
izvorăşte din ascultare, nu ascultarea din rugăciune.
Fă ascultare acum şi în continuare va veni harul:
                 «Cel ce face ascultare va ieşi bine numai şi numai pentru
                   ascultare!  
                                   NU ARE IMPORTANŢĂ CINE ESTE
                                                DUHOVNICUL.
 Ce i-a folosit lui Iuda că L-a avut pe Hristos?
Nimic! Ce i-a folosit lui Adam că l-a avut „stareţ“ pe
Dumnezeu şi că era în Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, căci a
făcut neascultare. Cu nimic nu l-a împiedicat de la sfinţenie pe
marele Agachie faptul că duhovnicul său era poruncitor şi
aprig la mânie? Cu nimic!»
Părintele Iosif spunea: „Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie,
nici rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc
fără ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavol! Căci
împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai
lepădarea de sufletul său, ci şi răstignirea faţă de toată lumea. Cel ce
contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se
smereşte până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta
face lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6:28), asemănându-se Fiului lui
Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte,
şi încă moarte pe cruce(Filipeni 2:4-11).
Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Să faci ce spune
duhovnicul fără să analizezi, fără să cercetezi şi fără să
murmuri.
Într-o zi am asistat la o discuţie foarte interesantă, între doi
consăteni pe tema preotului duhovnic. Unul dintre ei, foarte
credincios, care avea părinte duhovnic, l-a întrebat pe vecinul său:
„Măi nea Marine, te-aş întreba şi eu ceva numai să nu te superi pe
mine. În postul Crăciunului care tocmai a trecut, te-ai spovedit şi te-ai
împărtăşit şi dumneata după rânduiala Sfintei Biserici?“ Iar el a zis:
„Nu m-am spovedit niciodată în viaţa mea şi nici nu vreau să mă
spovedesc, pentru că preotul nostru este un păcătos“. Nea Marine, să
ştii că lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând aş vrea să-ţi spun că
pentru dumneata Crăciunul nu a fost Crăciun, ci doar grijă pentru
pântece, adică ai mâncat o fripturică de porc, puţin şorici, sărmăluţe cu
smântână, o ţuică fiartă, un pahar cu vin... dar atât. Fecioara Maria
născându-L pe Hristos, L-a născut în acelaşi timp şi în sufletele
noastre. Numai că El fiind Preasfânt şi Preacurat, nu vine într-un
suflet nespovedit (murdar de păcate) şi neîmpărtăşit. Şi apoi o fi
preotul păcătos, că prea spui cu foc, dar eu am citit în Biblie acolo
unde scrie: „Toţi greşim în multe chipuri“ (Iacov 3:2). Cuvântul
acesta „Toţi“, se referă şi la credincioşi şi la preoţi. Cât despre
păcatele preotului n-ar trebui să vorbim, pentru că Cel care i-a dat
preoţia Acela îl va şi judeca, nu noi. Aş vrea să te întreb ceva:„Dacă îţi
trebuie o adeverinţă de la primărie şi primarul este un desfrânat, chiar
îl găseşti mort de beat, înjurând şi drăcuind, dacă-ţi pune ştampila şi
semnează este valabilă acea adeverinţă?“ Cum să nu fie valabilă, ce
are una cu alta? Vezi nea Marine, tot aşa-i şi cu preotul: Nu contează
vrednicia sau nevrednicia lui, pentru că păcatele nu ţi le iartă
preotul, ci HRISTOS PRIN PREOT ÎN DUHUL SFÂNT! Preotul
este cel care săvârşeşte Sfintele Taine şi, câtă vreme nu se leapădă de
ortodoxie, oricât de păcătos ar fi nu pierde harul. Deci pe părintele
meu duhovnic te rog să nu-l mai judeci, căci are cine. Ca la armată,
dacă a greşit ceva va da socoteală în faţa celui mai mare, iar cel mai
mare este Însuşi Iisus Hristos. Şi mai ştiu un cuvânt de învăţătură de
la Sfântul Nectarie: „La orice preot vino smerit şi vei primi însutit, dar
dacă vii cu mândrie să-l judeci pe preot, nu vei primi nimic de la
Dumnezeu“. Sfântul apostol Petru îi îndemna pe creştini aşa: „...fiilor
duhovniceşti , supuneţi-vă preoţilor“ (1 Petru 5:5), iar când au venit
la Iisus Hristos cei 10 leproşi şi L-au rugat să aibă milă de ei, El le-a
spus: „DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR“ (Luca 17 :
14).

Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti,1994; Consilier editorial Preot Nicolae Tănase,
Ascultarea de duhovnic, Ediţie îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil,
Editura Credinţa Strămoşească, 2002; Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament,E.I.B.M.,1995; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească, Editura
Arhiepescopiei Ortodoxe Române a Vadului şi Feleacului, Cluj-Napoca, 1990; Pr. Prof. Dr.
Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana
Caransebeş, 2001; Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Editura Deisis, Sibiu, 2001;Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2003.


                  Completare la cateheza despre ascultare

Cu toţii când ne gândim la ascultare, ne gândim mai întâi la
procesul simplu de „a face ceea ce ni se spune“. Probabil aceasta este
cea mai simplă definiţie a ascultării. Este greu să ne imaginăm
întreaga responsabilitate a creşterii copiilor fără a ne gândi imediat la
ascultare. Această idee universală a ascultării este un lucru pe care îl
asociem şi procesului educaţional. Există şi o latură negativă a
ascultării. Ca exemplu avem înaintea noastră mărturia unei societăţi
care în numele ascultării, a justificat genocidul şi violenţa de proporţii
incredibile: Germania nazistă. Aşa spuneau naziştii: Am ascultat
ordinele.
La ce foloseşte ascultarea? Sufletul se simte eliberat de povară
dacă o preia altcineva, în armată, în familie, în mănăstire. Un
duhovnic bun este un învăţător bun. Fără un duhovnic bun ne suflă
„vântul“ şi ne poartă unde vrea el. „Ascultarea este mai bună decât
jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci nesupunerea este un păcat la fel cu
vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli“
(1 Regi15:23).
                         Avva Moise spunea unui tânăr care se pregătea să
îmbrăţişeze viaţa monahală: Vino, fiule şi gustă viaţa fericită a
ascultării. În ascultare vei găsi smerenie, tărie, bucurie, răbdare şi
îngăduinţă. Din ea se naşte căinţa şi înfloreşte iubirea. Ea ajută pe
ucenicul bun să păzească toate poruncile divine toată viaţa sa.
Sfântul Antonie cel Mare zice că Ascultarea, împreună cu
înfrânarea, supun chiar şi animalele sălbatice.
Avva Iperchie mai numea ascultarea cea mai nepreţuită
comoară a călugărului. Cel ce o dobândeşte, să fie sigur că rugăciunea
lui va fi întotdeauna ascultată şi că va fi prezent cu trupul în faţa
tronului Celui care a fost ascultător până la moarte.
Avva Ruf spunea că o slavă mai mare îl aşteaptă pe
călugărul care împlineşte ascultare faţă de Părintele duhovnicesc,
decât pe eremitul care trăieşte după propria lui voinţă în singurătatea
deşertului.
Avva Iosif Tebeul spunea că trei lucruri sunt în special bine
plăcute lui Dumnezeu: boala îndurată cu răbdare, munca făcută fără a
se aştepta plată, ci pur şi simplu din dragoste pentru El, şi ascultarea
arătată părintelui duhovnicesc în totală negare de sine. Aceasta din
urmă faptă este minunat încununată.
Avva Pimen dădea următorul sfat: Să nu te înşeli gândind că
te poţi îndruma singur în cele spirituale. Supune-te unui Părinte
duhovnic cu experienţă şi lasă-l pe el să te îndrume în toate lucrurile.
Un alt Părinte dădea acest sfat celui care se hotăra să urmeze viaţa de
ascultare: Fii, frate,ca o cămilă. Ducându-ţi defectele, lasă-ţi
îndrumătorul duhovnicesc, care ştie mai bine decât tine, să-ţi arate
calea spre Dumnezeu.
Sfântul Pamvo a fost consultat de patru putnici care au venit
de departe. Primul era mare postitor, al doilea sărac cu desăvârşire, al
treilea se dăruise slujirii celor bătrâni şi infirmi, iar al patrulea
petrecuse douăzeci de ani în ascultare faţă de un Părinte duhovnic
bătrân. Ascultându-le virtuţile, Sfântul le-a zis aceste cuvinte: Acesta
din urmă v-a depăşit pe toţi, deoarece voi ceilalţi, tot ceea ce faceţi,
faceţi potrivit voinţelor voastre. Însă, întrucât el îşi jertfeşte zilnic
propria voinţă, fără îndoială inima îi sângerează. Din această cauză
călugării care se află în ascultare sunt număraţi printre mărturisitorii
credinţei.
Într-o zi, în timp ce se ruga, unul dintre marii Bătrâni din
vechime a intrat în starea de extaz şi s-a urcat cu duhul în lumea
cerească. Acolo a văzut patru clase distincte de drepţi. În prima se
aflau cei care au suferit boli trupeşti în timpul vieţii şi au îndurat
fără a se plânge, mulţumindu-i lui Dumnezeu. În a doua se aflau toţi
cei care au pus în practică virtutea iubirii şi au mângâiat în toate
chipurile pe semenii lor. În a treia erau cuprinşi eremiţii şi
anahoreţii, care au îndurat suferinţe şi greutăţi nespuse. Cea de-a
patra clasă era compusă din toţi cei care au trăit în ascultare.
Aceştia îi depăşeau în slavă pe toţi ceilalţi. Ca semn distinct al
rangului superior, ei purtau manşete de aur curat. „Cum se face că
aceştia, cei mai mici, sunt mai cinstiţi decât ceilalţi“, l-a întrebat
Bătrânul pe Îngerul care îl însoţea. Îngerul i-a spus: „Deoarece
ceilalţi, au trăit potrivit propriei lor voinţe, pe când aceştia şi-au
jertfit zilnic voinţa din dragoste faţă de Dumnezeu, răstignindu-se
neîncetat“.
Doi fraţi au părăsit lumea din dragoste faţă de Hristos şi au
îmbrăţişat viaţa monahală. Unul a devenit eremit ( eremit înseamnă
pustnic, sihastru, călugăr care s-a retras într-un loc pustiu). Celălalt a
ales jugul sigur al supunerii pentru a-şi mântui sufletul şi a devenit
exemplu de ascultare. El îndeplinea cu dragă inimă şi cu bucurie tot
ceea ce ceilalţi îi cereau şi din această pricină era iubit şi cinstit de toţi.
Odată, eremitul a dorit să pună la încercare ascultarea fratelui său,
pentru a vedea dacă ceea ce se spunea despre el este adevărat. Aşadar,
într-o zi, el şi-a luat fratele la plimbare şi în mod voit la dus la un râu,
care era plin cu crocodili. „Aruncă-te în apă şi treci în partea
cealaltă“, i-a poruncit fratele, în timp ce se apropiau de râu, sigur
fiind că nu va face acest lucru niciodată, deoarece crocodilii l-ar fi
mâncat.
Cu toate acestea, fratele ascultător, fără nici o îndoială în mintea
sa, s-a aruncat în râu şi a trecut pe malul celălalt. Nimic rău nu i s-a
întâmplat. Fiarele îmblânzindu-se i-au lins picioarele. Eremitul a văzut
toate acestea şi s-a minunat. În timp ce mergeau spre mănăstire, cei
doi au dat peste un cadavru dezvelit. Eremitul a zis: „să luăm o
bucată de pânză şi să-l acoperim“. „Oare nu ar trebui să ne rugăm“,
a răspuns călugărul ascultător. „Poate Dumnezeu îl va învia“.
Amândoi s-au aşezat la rugăciune şi, într-adevăr Bărbatul răposat a
înviat. Eremitul îşi atribuia acest lucru sieşi: „Fără îndoială, marea
mea nevoinţă a săvârşit această minune“, gândea el.
Cu toate acestea, în timp ce se apropiau de mănăstire, Stareţul,
care era un Sfânt şi căruia Dumnezeu îi arătase toate aceste întâmplări,
nu a pierdut nici o clipă pentru a-l scoate pe eremit din amăgire: „De
ce ţi-ai supus fratele la o astfel de primejdie, i-a spus cu reproş,
eremitului. Şi ia aminte că, datorită virtuţii ascultării sale, bărbatul
a fost înviat“. Eremitul şi-a recunoscut greşeala şi a cerut iertare de la
Dumnezeu şi de la fratele său.
Un călugăr tânăr s-a dus să caute sfat la un anume Părinte
duhovnic. „Îmi îndeplinesc toate îndatoririle monahale, i-a spus el
Părintelui şi încă cu prisosinţă. Cu toate acestea sufletul meu nu are
odihnă. Nu primesc nici o mângâiere de la Dumnezeu“. „Tu trăieşti
după placul voii tale, acesta este motivul a tot ce ţi se întâmplă“, i-a
explicat Părintele. „Atunci ce trebuie să fac, Avva, pentru a-mi găsi
odihna sufletului?“ „Mergi la un Părinte şi lasă-l să te îndrume
după cunoştinţa lui. Atunci sufletul tău va afla mângâiere“. Tânărul
a luat aminte la sfatul acelui Părinte, iar sufletul său şi-a găsit liniştea.
Avva Marcu, eremitul, dă aceste sfat folositor tinerilor care
doresc să păşească pe calea ascultării: Să nu deveniţi ucenicii celui
care obişnuieşte să se laude pe sine, ca nu cumva, în loc să învăţaţi
ascultarea, să învăţaţi mândria.
                     Sfântul Antonie cel Mare a spus odată:
„Am cunoscut călugări, mândria deşertului, care după trudă
uriaşă şi nevoinţe ascetice au căzut în păcat şi şi-au pierdut
minţile. Cauza căderii lor a fost încrederea pe care au dobândit-o
în ei înşişi şi în faptele lor. Aceşti călugări nefericiţi au uitat
sfatul înţelept al Scripturilor: Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de
ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune“.
                  Sfântul Antonie cel Mare altă dată a zis:
„Un ucenic bun trebuie să spună Părintelui său duhovnic câţi
paşi face şi câţi stropi de apă a băut, ca nu cumva să greşească în
aceste lucruri“.
Ucenicul unui bătrân Părinte a găsit un loc frumos, departe în
deşert, care era ideal pentru o sihăstrie. Îngăduie-mi, Avva, i-a zis el
bătrânului Părinte, să merg şi să stau acolo, întrucât nădăjduiesc că
dobândesc mult în acel loc. Nu locul este cel ce oferă ştig unui om,
i-a răspuns părintele cel înţelept, ci modul în care trăieşte. Un tânăr are
nevoie mai întâi de toate de ascultare pentru a creşte în virtute.
Avva Moise cel negru era de aceeaşi părere. Un călugăr începător,
spunea el, care nu a învăţat ascultarea şi smerenia, dar posteşte şi se
nevoieşte de unul singur, nu e de aşteptat să facă vreun progres. Un
astfel de călugăr nu are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă a fi
călugăr.
Virtutea pe care un călugăr o dobândeşte de unul singur, spune Avva
Theona, nu trebuie să se aştepte să rămână mult timp la el.
Dumnezeu, ia harul Său de la el, deoarece El ştie că monahul se va
rătăci încrezându-se numai în sine. Virtutea permanentă se găseşte în
acei ucenici binecuvântaţi care s-au dăruit trup şi suflet părintelui lor
duhovnicesc. Se spune despre Avva Ioan cel Şchiop că, înainte de a
deveni sihastru, a petrecut mulţi ani în ascultare faţă de un bătrân
părinte din Thebaida. Îndată ce a venit la mănăstire, pentru a-l încerca,
Avva l-a luat cu sine. După ce au mers cale de vreo douăsprezece
ceasuri departe de coliba lor, au sosit la un loc uscat. Bătrânul i-a luat
toiagul, l-a înfipt în pământ, şi i-a poruncit tânărului Ioan să meargă în
fiecare zi cu o găleată de apă să ude locul. Tânărul a îndeplinit cu
dăruire porunca Părintelui său. După trei ani, băţul de lemn uscat a
înmugurit şi apoi a făcut nuci. Atunci bătrânul Părinte le-a cules şi le-a
adus în Biserică Duminica. După Sfânta Liturghie el le-a împărţit
eremiţilor, zicându-le: „Veniţi, fraţilor şi gustaţi din roadele
ascultării“.
Un Părinte avea un ucenic atât de ascultător încât el împlinea
cuvântul de îndată şi exact ceea ce Părintele îi spunea să facă. Într-o
zi, Avva, pentru a-l încerca, i-a spus să ia cartea din care se citea în
Sfânta Biserică şi să o arunce în cuptorul care ardea. Fără să ezite,
ucenicul a făcut ceea ce i-a cerut Avva. Însă, datorită ascultării sale, în
clipa în care cartea a fost aruncată în foc, focul s-a stins. Timp de
doisprezece ani, Avva Ammoi a fost chinuit de o boală. În tot acest
timp, Ioan, ucenicul său ascultător, a stat alături de el ca o făclie
aprinsă şi i-a slujit în toate felurile. Avva era sever şi nu i-a spus
niciodată un cuvânt de apreciere ucenicului său, nici cel puţin
„Domnul, să te miluiască. Însă în ultimele clipe, când toţi fraţii
asceţi s-au adunat în jurul lui, Avva Ammoi, cu mare emoţie, a luat în
mâinile sale tremurânde mâinile ucenicului, le-a sărutat şi a şoptit:
Fiul meu, poţi fi sigur că te-ai mântuit prin buna ta ascultare. Apoi s-a
întors către fraţi şi, arătând spre Ioan, le-a zis: Acesta la care priviţi
este înger, nu om.
Călugării aflaţi în ascultare, zicea Avva Isidor, sunt datori să-i
iubească pe Părinţii lor duhovnici ca pe taţii lor şi să se teamă de ei ca
de stăpâni. Ei nu trebuie să treacă cu vederea frica din pricina
dragostei, nici să păteze dragostea cu frică. Ioan, ucenicul lui Avva
Pavel, era un exemplu de ascultare. Părinţii istorisesc următoarea
întâmplare în legătură cu el:
Nu departe de coliba lor se afla o peşteră în care o hienă îşi făcuse
culcuş. Într-o zi, Avva Pavel a văzut că în jurul peşterii crescuse
nişte ceapă sălbatică şi l-a trimis pe Ioan să o culeagă pentru a o
găti. „Ce să fac, Avva, dacă se întâmplă ca hiena să iasă în
afară“, a întrebat tânărul monah. „Leag-o şi adu-o aici“, a zis
Avva în glumă. Ucenicul s-a dus să îndeplinească porunca
Părintelui. Însă, cum se aşteptase, animalul fioros a ieşit şi l-a
atacat pe neaşteptate. Tânărul nu numai că nu a arătat laşitate, ci sa
năpustit să lege fiara. Şi s-a întâmplat un lucru ciudat: în loc
monahului să-i fie teamă, fiara s-a înfricoşat şi a fugit în deşert
spre a se salva. Ioan a început să fugă după ea şi să strige:
„Opreşte-te acum! Avva mi-a poruncit să te leg“. Într-un târziu,
după mult efort, el a prins hiena, a legat-o şi a adus-o Avvei Pavel.
Între timp Avva începuse să se neliniştească, văzând că ucenicul
său întârzie, a ieşit în întâmpinarea lui. În depărtarea l-a văzut pe
acesta târând după el fiara legată şi s-a minunat de tăria ascultării
lui. Cu toate acestea faţă de Ioan el nu s-a arătat surprins deloc.
Dimpotrivă, pentru a-l smeri, a strigat, cu prefăcută asprime:
„Prostule, de ce mi-ai adus aici acest câine jigărit?“ Apoi, el a
dezlegat fiara şi a lăsat-o să se întoarcă la peştera ei.
Avva Siluan era stareţ al unei mici mănăstiri de pe vârful
muntelui Sinai, unde se aflau în total doar zece călugări. Întrei ei, un
călugăr tânăr, care era dintr-o familie de aristocraţi şi care jertfise totul
din dragoste pentru Hristos, se distingea datorită absolutei sale
ascultări. Datorită virtuţilor sale tânărul era iubit de Avva Siluan. Cu
toate acestea, ceilalţi călugări erau invidioşi pe Marcu, căci aşa se
numea tânărul cel bun, şi s-au plâns Părinţilor din Sinai că Avva
Siluan are faţă de acesta o consideraţie specială. În consecinţă Părinţii
au mers să-l cerceteze pe Avva Siluan. Veniţi le-a zis Bătrânul Sfânt
cu smerenie, să vă convingeţi voi înşivă de ce Marcu se deosebeşte de
toţi ceilalţi. El i-a luat şi au făcut înconjurul întregii mănăstiri. S-au
oprit la fiecare chilie, au bătut la uşă şi l-au chemat pe fiecare frate
după nume. Dinlăuntrul chiliei se auzea o voce: „Acum, imediat,
Avva“. Însă nimeni nu ieşea. Apoi la scurtă vreme se auzea: „Nu pot
ieşi în această clipă sunt ocupat.“ La o altă chilie li s-a răspuns:
aşteaptă o clipă, Avva, îndată ce termin mănunchiul de trestii pe
care-l împletesc“.
În cele din urmă au ajuns la chilia lui Marcu. Auzind vocea
bătrânului, ucenicul ascultător s-a grăbit să iasă imediat. Avva Siluan
a găsit motiv să-l trimită undeva, după care s-a întors către părinţi şi
le-a zis: unde sunt ceilalţi călugări pe care i-am chemat?“ Nici unul
nu a ieşit, doar acest copil binecuvântat al ascultării. Apoi au intrat în
chilia lui Marcu. El picta şi lăsase neterminată o linioară doar pentru a
răspunde chemării Părintelui său. Atunci Părinţii au zis lui Avva
Siluan: Într-adevăr el este demn de dragostea ta. Din această zi el va
avea cinstea şi respectul nostru, căci Dumnezeu îl iubeşte şi îl
oblăduieşte. Cu altă ocazie Părinţii mergeau prin deşert cu Avva
Siluan. Nu departe în spatele lor venea şi Marcu împreună cu ceilalţi
fraţi. Avva Siluan, pentru a le arăta celorlalţi Părinţi absoluta ascultare
a ucenicului său, l-a chemat pe Marcu lângă el şi, arătându-i un şarpe
care se târa la mică distanţă înaintea lor, i-a zis: Fiule, vezi acest
bivol? „Da, Avva“, i-a răspuns el. „Îi vezi coarnele, par a fi de două
ori mai mari?“ „Da, Avva,“ a zis Marcu, care vedea doar cu ochii
Părintelui Siluan. Astfel, încă o dată, Părinţii din Sinai au avut ocazia
de a se minuna de ucenicul devotat.
Ucenicul unui Părinte pătimea mult din pricina dorinţelor
trupeşti şi nemaiputând să reziste, s-a întors în lume şi a găsit o femeie
cu care să se căsătorească. Avva, era nemângâiat din na căderii fratelui
şi îl implora pe Dumnezeu să-l ocrotească, ca nu cumva acesta să-şi
piardă fecioria pentru care luase vot când a devenit călugăr.
Dumnezeu a auzit rugăciunea slujitorului Său şi a încuviinţat că
tânărul să moară, fără a se pângări, în ziua în care căsătoria fusese
fixată.
 (Arhiepiescopul Chrysostomos al Etnei şi Episcopul Ambrozie al
Methonei, Ascultarea în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea
XXI, Bucureşti, 2004).

           De ce avem nevoie de un Părinte duhovnic?

              Trăim într-o lume caracterizată de un profund analfabetism în
gospodărirea vieţii lăuntrice; însă ne străduim, după putinţe, să ne
sfinţim. De vreme ce experienţa creştină nu este una simplistă, avem
nevoie de un îndrumător care să cunoască frumuseţile şi capcanele
urcuşului duhovnicesc şi care să ne fie călăuză pe potecile credinţei.
El este cel care ne trezeşte când rătăcim confuzi printre dărâmăturile
fiinţei şi arată unde este Răsăritul. Duhovnicul ne reaminteşte câte
frumuseţi ratăm alergând să frecventăm păcatul; el ne învaţă cum să
creştem în desăvârşirea pe care o presupune îndumnezeirea. Şi tot
Părintele duhovnicesc este intermediarul prin care Împărăţia lui
Dumnezeu începe întru noi (Luca 17:21); pentru că el ne dă
binecuvântarea pentru a ne împărtăşi cu Trupul tainic al lui Hristos.
Trebuie ştiut că nu putem găsi un duhovnic potrivit decât atunci
când suntem pregătiţi să-l ascultăm. Dacă e adevărat că ne confruntăm
cu o criză de îndrumători veritabili, este la fel de adevărat faptul că
există puţini ucenici dispuşi să îi asume ca Părinţi.
                                     Amin şi Aleluia
Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale
următoarele cuvinte: Amin şi Aleluia. Un om, mergând pentru sfat la
acest călugăr şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat: „Părinte, ce
înseamnă aceste cuvinte şi de ce le-ai scris pe perete?“ „Fiule,
aceste două cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. Amin
înseamnă aşa să fie, iar aleluia înseamnă slavă lui Dumnezeu“.
Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea a adăugat părintele:
„Când spunem amin, ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem;
aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu! Când spunem aleluia, zicem de
fapt: slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce-mi dai! Prin acceptarea
tuturor lucrurilor ce ni le trimite Dumnezeu ne arătăm smerenia
şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de
Dumnezeu, spre bucurie sau întristare, ne arătăm încrederea în
Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii, în ascultarea
desăvârşită faţă de Dumnezeu, prin preotul duhovnic şi în
supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, la voia şi mila Lui“.
Eva prin neascultare a adus blestemul iar prin Naşterea
Mântuitorului din Maica Domnului a venit binecuvântarea.
                Rugăciune pentru părintele duhovonic
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Care pe desfrânată şi pe
tâlhar i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău,
duhovnicul meu, Ioan preotul, ales de tine să poarte povara păcatelor
mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara întregii lumii în faţa Tatălui
ceresc.
Iartă-i toate greşalele lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca
să pun început bun de pocăinţă, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă
şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi
sufletească şi de slăbiciunea firii căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele
mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi
mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi
purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte
luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, Împăratul
Luminii.
Bine sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în
zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin
Împărate ceresc, Mângâietorule, deschide slava cerului şi plouă
peste duhovnicul meu, Ioan preotul, belşug de har şi bogată milă.
Pogoară-te asupra lui, odihneşte în el pururea şi revarsă peste el
mulţimea îndurărilor tale. Amin.
Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul Tău acoperământ pe
robul tău, duhovnicul meu, Ioan preotul, şi roagă-te Bunului
Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată
ispita trupească şi sufletească, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate
deplină dăruieşte-i. Amin.
Cuvioase Părinte Siluan, roagă-te Domnului să miluiască şi să
mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.
Cuvioase Părinte Arsenie cel Mare, roagă-te Domnului miluiască
şi să mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile
tale.
Cele 9 cete îngereşti, Sfinţilor români, mucenici şi muceniţe,
cuvioşi şi cuvioase, preacuvioşi părinţi ai noştri care-i pomenim
astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi
să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile voastre.
Amin.
                          La ce foloseşte ascultarea?

Sufletul se simte eliberat de povară dacă o preia altcineva, în
armată, în familie, în mănăstire. Un duhovnic bun este un învăţător
bun. Fără un duhovnic bun ne suflă „vântul“ şi ne poartă unde
vrea el. Preotul este indirect în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba
cerului, este omul lui Dumnezeu (O antropos Teu) cum îl numeşte
Sfânta Scriptură (1 Timotei 6:11).
Dintre toate vredniciile omeneşti, cea mai înaltă este aceea da a
sluji lui Dumnezeu ca preot. Puterea preoţilor din Noul Testament
diferă esenţial de puterea preoţilor din Vechiul Testament. Preoţii
evrei aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, pe când preoţii creştini
curăţesc lepra sufletului adică păcatele.
„Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci
nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este
la fel cu închinarea la idoli“ (1 Regi 15:23).

Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.