Botosaneanul Ortodox: FOTOGRAFIE DIN TIMPUL SFINTEI LITURGHII

Botosaneanul Ortodox: FOTOGRAFIE DIN TIMPUL SFINTEI LITURGHII:
Această fotografie fost realizată în timpul Sfintei Liturghii, la o Biserică Creştin Ortodoxă din America. Atât preoţii, cât şi cel care a făcut fotografia nu au văzut nimic deosebit. Abia când filmul a fost developat, a fost vizibilă Lumina Dumnezeiască din Sfântul Potir. Prin pogorârea Sfântului Duh, pâinea se transformă în Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar vinul se transformă în Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Harul Sfintei Treimi este, de fapt, Lumina necreată sau energiile divine prin care Hristos se împărtăşeşte Bisericii şi credincioşilor. De aceea, Trupul şi Sângele Dumnezeiesc răspândesc şi împărtăşesc Lumina Dumnezeiască. În timpul Sfintei Liturghii cântăm:
„Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne“. 
                                   
                                 Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

BISERICA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                                                          BISERICA 



                                              Care sunt datoriile creştinului faţă de Biserică? 

Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, pentru ca ea să continue propovăduirea învăţăturii Sale în aşa fel ca oricine va crede în El să ajungăla cunoştinta adevărului şi să se mântuiască.
Sfânta noastră Biserică este orânduită, deci, pentru binele credincioşilor, pentru cunoaşterea adevărurilor credinţei creştine şi pentru desăvârşirea morală a lor. Pentru acest fapt, toţi credincioşii au datoria de a preţui şi a iubi Biserica şi de a-şi îndeplini cu sfinţenie datoriile faţă de ea. Datoriile credincioşilor faţă de Biserică sunt:

1) Credinţa ortodoxă.

Să creadă toate adevărurile creştine şi numai aşa cum le propovăduieşte sfânta Biserică Ortodoxă, păstrându-le în toată curăţia lor şi întocmindu-şi viaţa după ele.

2) Mărturisirea credinţei creştine.

Să-şi dea silinţa pentru păstrarea, întărirea şi răspândirea credinţei creştine ortodoxe şi să o apere, cu tot curajul, de răstălmăcirile eretice, amintindu-şi de spusele Mântuitorului: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul omului se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9, 26).

 3) Împlinirea poruncilor.

Să împlinească poruncile sfintei noastre Biserici cu privire la: umblarea la biserică, ţinerea posturilor orânduite de ea, mărturisirea păcatelor, primirea Sfintei Împărtăşanii etc.

4) Supunerea şi ascultarea.

Să se supună ierarhiei şi disciplinei bisericeşti (Luca 10, 16).

5) Ajutorarea.

 Să iubească şi să cinstească pe cei ce îndeplinesc slujbele bisericeşti, îngrijindu-se de cele trebuitoare vieţii lor, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10,10) şi: „Aşa a rânduit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (I Cor. 9, 13-14). Prin împlinirea conştiincioasă a datoriilor faţă de Biserică, credincioşii îi dau putinţa să lucreze cât mai rodnic pentru binele întregii omeniri şi pentru binele fiecăruia dintre ei..

                                           Care sunt datoriile creştinului faţă de lume?

 De a fi sufletul lumii

. Datoria creştinilor este aceea de a sfinţi lumea prin viaţa lor curată şi duhovnicească (Matei 5, 48). Creştinii trăiesc în lume dar nu sunt din lume
. Mântuitorul Iisus Hristos, zice ucenicilor Săi:

“Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19). Căci “ei nu sunt din lume” (Ioan 17, 16), 

adică prin faptele lor creştinii nu sunt din lume. “Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt locuitori ai cerului” Prin viaţa lor exemplară, creştinii trebuie să fie un exemplu pentru lume, ca văzând faptele lor să slăvească pe Tatăl cel ceresc (Matei 5, 16).
 Creştinii au fost trimişi de Mântuitorul în lume “ca nişte oi în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16). Cuvântul adresat ucenicilor ne este adresat şi nouă: “Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi neamurilor. […] Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-I vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 10, 17-18, 21-22).

                                                       SFATURILE EVANGHELICE 

. Ce sunt sfaturile evanghelice? Pentru dobândirea mântuirii, orice creştin trebuie să dea ascultare poruncilor despre care s-a vorbit până acum. Nimeni nu se poate mântui dacă nu ţine seama de aceste porunci. Dar pentru cei ce tind spre o desăvârşire morală deosebită şi vor să ajungă mai repede şi mai sigur la mântuire, în Sfânta Evanghelie s-au rânduit şi alte căi, cunoscute în Biserică sub numele de sfaturi evanghelice. Se numesc sfaturi, pentru că, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricărui creştin fără deosebire, sfaturile evanghelice sunt lăsate la voia şi puterea fiecăruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindcă sunt mai greu de îndeplinit. „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora este dat” (Matei 19, 11), spune Mântuitorul Hristos.

                                              Câte şi care sunt sfaturile evanghelice?

 Sfaturile evanghelice sunt trei: sărăcia de bună voie, castitatea sau fecioria şi supunerea faţă de un conducător duhovnicesc. Pentru îndeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leagă cu jurământ cei ce îmbrăţişează viaţa monahală.

                                             Ce înţelegem prin sărăcia de bună voie?  

 Această secţiune nu se regăseşte în ediţia din 1952. În ediţia din 1996 şi credem şi celelalte de după 1990, răspunsul la această întrebare este reprodus din Forma în care este prezentat este raţionalist umanistă, motiv pentru care am socotit că nu-şi are locul într-o carte

 Epistola către Diognet, VI, 1, în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 413. 652 Epistola către Diognet, V, 5-9, ed. cit.

 Bogăţia este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea şi păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulţime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuieşte, apoi, multe griji şi tulburări.
În sfârşit, când o are, omul alunecă repede spre o viaţă de îmbuibare, petreceri şi lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi care-şi făurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40). Rari de tot sunt cei care ştiu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor şi pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Şi pentru că cei mai mulţi nu izbutesc să o stăpânească şi să o foloseasca aşa cum trebuie, Mântuitorul spune:
„Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).
De aceea Mântuitorul sfătuieşte pe cei ce doresc să ajungă mai repede şi mai lesne la desăvârşire să se despartă de avere şi să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viaţa de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile legii, acela a spus că le-a păzit din tinereţe. Atunci Mântuitorul i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dăo săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea poruncilor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin sărăcia de bună voie, creştinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârşirii.
Fără îndoială că, fiind scutit de grijile şi primejdiile morale la care duce bogăţia, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz şi mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curăţirea şi înălţarea sufletului său.
 Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. Împlinirea acestui sfat îndulceşte lupta pentru existenţă şi face ca mulţi oameni lipsiţi să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei se leapădă de avere.

                                                     Ce este castitatea sau fecioria?

Aşa cum am văzut mai înainte, căsatoria este rânduită de Însuşi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulţirea şi dăinuirea neamului omenesc, iar creştinismul a ridicat-o la treapta de sfântă Taină. Ea este, prin urmare, o rânduială firească şi morală pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-şi alege viaţa de rugăciune, sau se aşază în slujba răspândirii creştinismului, sau în slujba milosteniei obşteşti, căsătoria, cu grijile şi greutăţile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea închina cu totul chemării ce şi-a ales.
 Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: „nu toţi pricep cuvântul acesta, că aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nu le porunceşte, ci numai îi sfătuieşte să trăiască în feciorie (I Cor. 7, 6).
 Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă... Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 32-33).
 La feciorie pentru toată viaţa se leagă cu jurământ greu cei ce îmbraţişează viaţa monahală. Dar au fost şi sunt şi astăzi creştini, care, deşi traăiesc în lume, îşi păstrează castitatea toată viaţa lor.
 Fecioria este ţinută de atât de puţini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulţirea omenirii, şi cu atât mai puţin un pericol pentru existenţa ei.

                        Ce este supunerea faţă de un conducător duhovnicesc?

 Am văzut că, pentru a scăpa de robia patimilor şi a căpăta libertatea şi mântuirea, credinciosul trebuie să-şi supună voinţa sa legii morale.
Dar voinţa fiind din fire slabă şi pentru a nu aluneca spre păcat, credinciosul dornic să ajungă mai repede şi mai sigur la desăvârşire este îndemnat să renunţe la voinţa proprie şi să asculte fără şovăire de un îndrumător duhovnicesc, care este în măsură să conducă sufletele, datorită experienţei şi înaintării lui în viaţa morală .Sfatul ascultării este cuprins în cuvintele Mântuitorului:

  „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Ascultarea de un îndrumător duhovnicesc nu este o înjosire a demnităţii omeneşti, precum socotesc unii, ci, dimpotrivă, o adevărată înălţare, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce se smereştepe sine se va înălţa” (Luca 18, 14)

DIN
 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

Pietricica din încălţăminte

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!?
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.? Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.? Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.? Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.?

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


* Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.
* Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.
* Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.
* Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.
* Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.
* Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufletului şi trupului.
* Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.
* Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.
* Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine.
* Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.
* Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului. Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe. Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în ea chiar această otravă.
* Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat.
Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.
* Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul… Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înălţimi.
* Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a sufletului.
* Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu toţii, ca nişte păcătoşi.
* Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.
* Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.
* Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.
* Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.
* Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.
* Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea. Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul revine la starea lui de dinainte.
* Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.
* Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu facem nimic.
* Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu ne va folosi deloc.
* Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se mântuieşte.
* Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.
* Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L înţelegem.
* Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.
* Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.
* Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…
* Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.
* Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.
* Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.
* Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.
* Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!
* Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.
* Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.
sursa
Despre Credinta SI Mantuire...Efrem Atonitul

SFANTA TREIME

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR                      SFINTILOR SA NE AJUTE!


           Pentru ce numim, în articolul I din Simbolul Credinţei, pe Dumnezeu, „Tatăl”?

 Dumnezeu este unul după fiinţa Lui. Descoperirea dumnezeiască ne învaţă însă că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sf. Treime, taina de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul „Tatăl” din Simbolul Credinţei ne arată prima persoană a Sf. Treimi. El arată însă şi legătura fiască pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este „Tatăl nostru”, aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.

Se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu?

 În Sf. Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai câteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl Se adresează celorlalte persoane ale Sf. Treimi: „Să facem om după chipul Noastru şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26).
 În vedenia lui Isaia, îngerii „strigau unul către altul şi ziceau: Sfânt,Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatăl, aratând lumii pe Fiul şi binecuvântându-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborând asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3, 16-19 ; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26).
 Trimitând pe Sf. Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le spune: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28,19). 97. 

                                           Sf. Tradiţie mărturiseşte existenţe Sf. Treimi?

INVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU- EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




     . Ce se poate şti despre Dumnezeu cu mijloacele minţii omeneşti şi ale firii înconjurătoare?

 Cu aceste mijloace noi ştim că Dumnezeu există, dar nu ştim ce este El, în Sine, în fiinţa Lui.

      Este vreo deosebire între acest fel de a cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi cel dat prin Descoperirea dumnezeiască?

 Felul cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu prin Descoperire e mai sigur şi mai preţios, fiindcă această cunoaştere ne-o da Dumnezeu însuşi şi mintea noastră nu se mai îndoieşte. Apoi, pe când în Descoperirea dumnezeiască, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu pleacă de la credinţa ca să ajungă la cunoaştere, în aflarea existenţei lui Dumnezeu pe calea firii, mintea porneşte de la cunoaştere spre a ajunge la credinţă

.                                    Prin ce arată firea existenţa lui Dumnezeu? 

Zidirea întreagă, de la făpturile cele mai mici până la cele mai mari, de la cele înzestrate cu mai puţină pricepere până la cele mai înţelepte, de la începutul lumii până astăzi, mărturiseşte întelepciunea, bunătatea şi puterea Făcătorului. Sf. Scriptură ia firea ca mărturie a existenţei lui Dumnezeu, când spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Începând de la Sf. Irineu şi până la Sf. Ioan Damaschin, toţi Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti dovedesc existenţa lui Dumnezeu pe baza legii naturale sau fireşti. Sf. Grigorie Teologul spune: «Dar cu mult mai înainte decât acestea (adică cerul, luna, stelele), mai presus decât ele şi izvor al lor este fiinţa (lui Dumnezeu), care întrece orice cuprindere şi orice înţelegere... Şi privirea şi legea firii ne învaţă că Dumnezeu există şi că El este cauza creatoare şi susţinătoare a lumii. Privirea (ne învaţă că există Dumnezeu) atunci când se aşază pe cele văzute şi bine fixate şi care merg şi care sunt, ca să zic aşa, mişcate în chip nemişcat şi sunt purtate. Iar legea naturală deduce din cele văzute şi rânduite de Autorul lon»
Cunoştinţa despre Sine a dat-o Dumnezeu oamenilor de la început, zice Sf. Ioan Gură de Aur, dar păgânii, atribuind această cunoaştere lemnelor şi pietrelor, au nedreptăţit adevărul. Această cunoaştere rămâne însă neschimbată având slava ei nemişcată. Sf. Pavel zice: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor” (Rom. 1, 19). Cunoaşterea lui Dumnezeu pe calea firii s-a dat oamenilor nu prin glas, ci prin Sf. Chiril al Alexandriei, aşezarea făpturilor la mijloc, pentru ca şi cel înţelept şi cel fără minte, cunoscând cu privirea frumuşetea celor văzute, să se ridice la Dumnezeu
Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a elementelor, cursul ordonat al zilelor şi al nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînteleaptă o are faţă de fiecare vieţuitoare, supunerea tuturor faţă de om dovedesc existenţa lui Dumnezeu
. Zidirea, zice Sf. Ioan Gură de Aur, ne duce ca de mână la cunoaşterea lui Dumnezeu
 Este o cunoaştere care porneşte de la făpturi şi se ridică până la Făcătorul firii.

                                     Pe ce altă cale a firii ştim ca există Dumnezeu? 

Pe calea conştiinţei, care, după firea văzută, este al doilea învăţător al omului. Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Ioan Damaschin spun că: cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este pusă de El în chip firesc în toţi oamenii
 Sf. Grigorie Teologul observă că puterea din noi, înnăscută tuturor, prima lege lipită de noi, care ne duce spre Dumnezeu prin cele văzute, este raţiunea”

                             Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu numai pe calea firii? 

Noi cunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi pe calea Descoperirii sau Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale. Dumnezeu Şi-a descoperit existenţa Sa proorocilor, S-a arătat prin Fiul Său Cel întrupat şi Se va face cunoscut în împărăţia cerurilor. «Duhul, zice Sf. Irineu, pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţă veşnică, pe care o capătă din faptul că vede pe Dumnezeu»
Cunoaşterea mai presus de fire a lui Dumnezeu, pe care cei îmbunătăţiţi moral, ajunşi pe cea mai înaltă treaptă a urcuşului duhovnicesc după curăţirea de paimi, o gustă anticipativ încă din această viaţă, constituie însăşi viaţa veşnică pentru cei drepţi în împărăţia cerurilor (Ioan 17, 3).

                                                                  FIINŢA LUI DUMNEZEU . 

Ştim noi ceva despre fiinţa lui Dumnezeu?

Nu putem cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Fiinţa lui Dumnezeu este „ascunsul” tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea şi cu care nu putem intra în legatură. Ea e mai presus de orice nume, cum spune Dionisie Pseudo- Areopagitul. Dar noi cunoaştem lucrările acelei fiinţe, care coboară la noi, cum zic Sf. Părinţi. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu privesc aceste lucrări; înţelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim şi însuşiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrari Îi dăm lui Dumnezeu aşanumitele însuşiri. În cunoaşterea firească, aceste lucrări sau însuşiri ale lui Dumnezeu le aflăm prin analogie de la lucrările create; în cunoaşterea mai presus de fire avem o vedere mai de-a dreptul a lor.

                                                            ÎNSUŞIRILE LUI DUMNEZEU

 Ce înseamnă cuvintele: „Cred întru unul Dumnezeu”?

Aceste cuvinte au fost puse în Simbolul Credinţei pentru a risipi credinţa deşartă a păgânilor, ca sunt mai mulţi dumnezei. Credinţa într-un singur Dumnezeu, sau monoteismul, e susţinută de toţi Părinţii şi Scriitorii bisericeşti care s-au ocupat de acest adevăr.

                                                Care sunt însuşirile lui Dumnezeu?

– Dumnezeu este unul. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Totuşi, pentru noi este un singur Dumnezeu-Tatăl, din Care sunt toate si noi întru El; şi un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6).
 Dumnezeu este unul singur pentru că unul singur e universul pe care l-a făcut. Sf. Efrem zice: «Dacă nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu»
 – Dumnezeu este Duh, cum o mărturiseşte Mântuitorul însuşi femeii samarinence: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). «El e nematerial si netrupesc», spune Sf. Ioan Damaschin
 El e izvorul din care-şi ia începutul toată firea înţelegătoare şi duhul
 -Dumnezeu e simplu, adică necompus, fiindcă e nematerial. Firea Sa e necompusă şi duhovnicească
 El nu admite nici un fel de adaos în Sine şi nu are ceva mai mare, sau mai mic, în Sine
. – Dumnezeu e neschimbător, cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvinele: „Părintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbră de mutare” (1, 17).
– Dumnezeu este veşnic, cum ne încredinţează cuvintele Apocalipsei: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8).
El e înainte de timp, pentru că timpul e de la El. Însuşirea Lui veşnica e că El este veşnic
. – Dumnezeu e necuprins, pentru că este nesfârşit şi de nespus. Dumnezeu este nevăzut. Cuvântul se adresează către El în tăcere, simţul se toceşte vrând să-L cerceteze, iar înţelegerea se închirceşte vrând să-L îmbrăţişeze
 – Dumnezeu e atotprezent, cum ne spune Psalmistul: „De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti; de mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimeneaţă şi mă voi sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Ps. 138, 8-10).
Fiind fără început şi fără sfârşit, Dumnezeu este atotprezent, pentru că nu El e în altceva, că toate sunt în El. El e pretutindeni şi e în întregime pretutindeni
. – Dumnezeu e atotputernic, cum ne încredinţează Sf. Evanghelie: „Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).
 Atotputernicia lui Dumnezeu o susţin toţi Sf. Părinti, îndeosebi Aristide, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului.
 Puterea lui Dumnezeu e nevăzută şi ascunde o mare pătrundere şi simţire Duhului
. – Dumnezeu e atotştiutor, cum ne spune Sf. Apostol Pavel: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui se nepătrunse căiele Lui!” (Rom. 11, 33). Ştiinţa lui Dumnezeu cunoaşte toate deodată: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaşte totul din veci; El ştie înainte de facerea lumii ce se va întâmpla până în ultimele clipe ale acesteia. Dumnezeu nu S-a sfătuit cu nimeni despre noi, în momentul când am fost creaţi, pentru că El cunoştea rostul nostru înainte de facerea pământului şi a veacurilor
 Prin prezenţa Sa, Dumnezeu nu ne obligă să facem cele viitoare
. Dumnezeu ştie toate câte se vor întâmpla prin libera voinţă a oamenilor, dar această
 preştiinţă nu nimiceşte liberul arbitru sau libera hotărâre
 Dumnezeu priveşte în inimi, ştie toate şi aude toate
. – Dumnezeu e drept, cum spune Psalmistul: „Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi; (aceştia) în veac vor fi păziţi; iar cei fără-de-lege vor fi izgoniţi şi seminţia celor necredincioşi va fi stârpită (Ps. 36, 28).
 – Dumnezeu e bun, cum declară Însuşi Mântuitorul: „Nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu” (Matei 19, 19). – Dumnezeu e iubire, cum ne încredinţează Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 şi 16). – Dumnezeu este lumină (I Ioan 1, 5). – Dumnezeu este desăvârşit, după cuvântul Mântuitorului: „Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48).
 Dumnezeu e desăvârşit în toate, egal şi asemenea cu Sine
Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici naşterii, nici întâmplării. El nu Se micşorează, nici nu creşte, ci e totdeauna acelaşi
 Dacă Dumnezeu este Duh, de ce în Sf. Scriptură se vorbeşte despre inima, ochii, urechile, mâinile lui Dumnezeu? Sf. Scriptură ţine seama de firea limbii omeneşti, adică de felul ei de a-şi arăta gândurile. Cuvintele de mai sus nu înfăţişează organe trupeşti, asemenea celor omeneşti, ci anumite puteri ale lui Dumnezeu. Astfel inima arată bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ochii şi urechile arată atotştiinţa Lui, iar mîinile, atotputernicia Lui. După cum chipul lui Dumnezeu nu poate fi zugrăvit în mintea noastră, tot aşa nu poate fi vorba de organe trupeşti ale lui Dumnezeu, căci după cuvântul unui Părinte al Bisericii: «El aude fără urechi, vorbeşte fără gură, lucrează fără mâini, vede fără ochi»
. Dacă Dumnezeu este peste tot locul, de ce se spune în Sf. Scriptură că El este în ceruri sau în Biserică? Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este pentru că prezenta Lui e mai vădită fiinţelor spirituale şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se vorbeşte de prezenta Lui deosebită în Biserică, este pentru că mai ales în Biserică împărteşeşte El, prin Sf. Taine, harul Său sfinţitor.

din Invatatura ortodoxa

Mânia


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

din “Parinti, copii si cresterea lor”

Sa mergem sa-l vedem pe cel mai tiran locuitor al cetatii sufletului: mânia. Mânia: nu trebuie nici s-o dezradacinam din sufletul tânarului, dar nici sa-l lasam s-o foloseasca tot timpul si peste tot. Sa-i învatam pe copii înca din pruncie ca e bine sa rabde o nedreptate când li se face lor, dar sa n-o rabde când se face altcuiva. Sa-i învatam, atunci când vad pe cineva nedreptatit, sa alerge cu toata vitejia în ajutor si sa-l apere în modul cel mai potrivit.

Cum sa rabde? Sa se exerseze cu servitorii lor. Sa nu se mânie când acestia nu-i asculta sau nu-i baga în seama si mai ales sa cerceteze cu atentie greseli lor ce se rasfrâng asupra altora.

Desigur, în toate împrejurarile tatal are putere deplina. Daca copilul încalca legile, sa fie sever si neiertator, dar când reuseste sa le respecte, sa fie ca mierea, prietenos si iubitor si sa-l rasplateasca cu daruri. Dumnezeu tot asa cârmuieste lumea, cu frica de gheena si cu fagaduinta împaratiei cerurilor. Tot asa sa ne educam si noi copiii.

Si sa dea Domnul sa fie multi si în tot locul cei care sa le stârneasca mânia, ca sa se poata exersa si sa poata învata sa îndure patima aceasta mai întâi fata de cei din familie. Sa faceti întocmai ca luptatorii care se antreneaza înaintea unei lupte în sala cu cei din echipa lor. Daca îi biruie pe ai lor, cu siguranta îi vor birui si pe adevaratii lor adversari. Copilul trebuie sa se antreneze acasa. Tata sau fratele sa fie cei care-l “necajesc” cel mai mult. Ei trebuie sa-l urmareasca cu atentie ca sa-l ajute sa iasa întotdeauna învingator în lupta cu mânia.

Sa-l stârneasca si sa-l împunga si sclavii, pe drept sau pe nedrept, ca sa învete sa-si stapâneasca mereu furia. Dar nu tatal trebuie sa-l necajeasca cel mai des, deoarece copilul nu se poate mânia pe tatal sau. Mai bine s-o faca cei de-o vârsta cu el sau sclavii, ca sa se poata exersa în a fi îngaduitor, tolerant si iertator atunci când simte ca-l cuprinde furia.

Mai exista un mod de a se exersa. Când îti vezi copilul furios, aminteste-i propriile lui greseli. Când îl înfurie vreun sclav, întreaba-l daca el n-a gresit niciodata si cum i s-ar parea daca ar fi el în locul sclavului care i-a gresit. Daca-l vezi lovindu-l sau ocarându-l pe sclav, pedepseste-l imediat. Vezi sa nu creasca nici prea moale, dar nici prea dur, adica sa fie barbat, dar un barbat îngaduitor cu semenii. Oricum va avea la rândul lui nevoie de ajutorul mâniei când va creste si va avea proprii lui copii si proprii lui sclavi.

Mânia este folositoare. Singura împrejurare în care nu avem nevoie de ea este aceea în care ne aparam pe noi însine. Apostolul Pavel niciodata nu s-a mâniat când a fost vorba sa se apere pe sine, ci numai când a trebuit sa apere niste nevinovati. Moise, la fel, s-a mâniat când l-a vazut pe fratele sau lovit de egiptean, si sa ne amintim cu câta vitejie l-a aparat, el care era cel mai blând dintre oameni. Când a fost atacat el însusi nu s-a aparat, ci a fugit. Istoriile acestea sa le spui copilului. Sunt simple si sunt tocmai bune pentru a-l învata sa-si apere portile sufletului. Pentru “cârmuirea locuitorilor” cetatii sufletului, sa alegi altele, mai profunde.

Concluzia? Sa fie lege pentru el: sa nu se apere niciodata pe sine, când e atacat sau când are de suferit, dar niciodata sa nu ramâna indiferent când vede pe altul suferind lânga el.

Tatal, de asemenea, trebuie sa-si supravegheze purtarea ca sa-l poata învata prin exemplul sau toate aceste lucruri, daca nu pentru altceva, macar ca sa nu-i strice caracterul dându-i un exemplu rau. Deci tatal va trebui sa se straduiasca sa fie mai bun decât este. Sa învete, de pilda, sa se dispretuiasca si sa-si gaseasca vini. Sa nu le ceara nimic robilor doar pentru ca este stapânul lor sau un om liber, ci sa-si faca singur tot ce are nevoie. Sa le ceara acestora sa-l serveasca numai atunci când nu se poate altfel.

De pilda un om liber nu e nevoie sa gateasca, pentru ca nu-si poate neglija îndatoririle de om liber. Daca trebuie sa-si spele picioarele, atunci sa si le spele singur. Astfel va fi iubit de sclavii sai care-l vor considera prietenul lor. Nici hainele sa nu i le aduca altcineva si nici sa astepte sa fie ajutat la baie. Toate sa le faca singur pentru sine. Asta îl va face si puternic si smerit si bine-dispus.

Învata-l pe copil firea oamenilor si explica-i ce este un om liber si ce un sclav. Spune-i: “Fiul meu, demult, pe vremea stramosilor nostri nu existau sclavi, ci pacatul a adus robia în lume. Daca un copil se purta necuvincios cu tatal lui, drept pedeapsa devenea sclavul fratilor sai. Ai grija si tu sa nu devii sclavul sclavilor tai. Daca te mânii si faci lucruri rele, ca ei, si nu ai pic de virtute, cum nu au nici ei, n-o sa fii cu nimic mai presus decât robii. Ai grija dar sa fii mereu stapânul lor, dar nu mâniindu-te, ci purtându-te cuviincios, ca sa nu se întâmple cumva ca purtându-te ca ei, din om liber sa devii robul lor.

Nu vezi câti tati s-au lepadat de fiii lor si în locul lor au luat fii de sclavi? Te rog fii atent sa nu ti se întâmple si tie una ca asta. Eu nu ti-o doresc, dar tu esti si stapânul lor si al tau”.

Potoleste-i astfel mânia, sfatuindu-l sa se poarte cu sclavii asa cum se poarta cu fratii lui si învata-l câte ceva despre firea omului spunându-i cuvintele lui Iov: “Daca as fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, în socotelile lor cu mine, ce ma voi face eu, când Dumnezeu Se va ridica si ce raspuns Ii voi da, când va lua procesul în cercetare? Cel ce m-a facut pe mine In pântecele mamei mele nu l-a facut si pe robul meu ?” (Iov 31, 13-15).

Sau crezi ca întâmplator a spus apostolul Pavel ca cel ce nu stie sa-si rânduiasca propria casa nu trebuie sa-si ia asupra lui grija Bisericii lui Dumnezeu (I Timotei 3,5)? Spune-i copilului: “Daca servitorul ti-a pierdut condeiul sau ti-a spart tocul, nu te mânia, nu-l ocari, fii iertator si nu-i cere sa-ti dea altul”. In felul acesta, suportând pagube mici, va sti sa suporte si pagube mari. Sau: “Daca ti-a pierdut cureaua de la tablita sau lantisorul de bronz” – deoarece copiii sunt neiertatori când se pierd lucruri din acestea si ar prefera sa-si piarda viata decât sa-l lase nepedepsit pe cel ce le-a facut paguba.

Aici trebuie sa se înmoaie asprimea mâniei. Trebuie sa stii bine ca un copil domol si iertator în asemenea situatii, când se va face barbat va suporta usor orice pierdere. Daca are o tablita facuta din lemn bun, curata, fara nici o murdarie pe ea, cu lantisoare de bronz si tocuri cu nimic mai prejos decât cele de argint si alte lucrusoare de copil si i le pierde sau i le strica sclavul însotitor si daca nu se înfurie, deja da dovada de cea mai mare întelepciune. Sa nu-i cumperi imediat altele, ca sa nu uite repede. Sa i le cumperi când nu le mai cere sau când nu mai e de loc suparat.

Nu sunt nimicuri, sunt lucruri care privesc viata în general asa cum e ea în toata lumea. Daca are un frate mai mic, învata-l sa-l lase pe el primul sa faca ceva, iar daca n-are, sa-l lase pe sclav. Si acesta este un exemplu de mare întelepciune.




. Nu trebuie sa va puneti cu cei furiosi
Când vedeti un om iesit din fire, cu atât mai mult nu-i faceti împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca sa se produca.

Cu cât mai greu va batjocoreste, cu atât mai multa blândete aratati-i… Cu omul acesta e ca si cu cel prins de friguri, caruia trebuie sa-i facem pe plac, când raul îl zgâltâie mai tare.

Când o salbaticiune se porneste furioasa, fugim cu totii, sa facem tot asa cu acel pe care furia îl framânta. Si sa nu credeti, cumva, ca trebuie sa ne purtam asa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe salbaticiunea înfuriata, pe nebunii furiosi, când ne ferim de ei? – câtusi de putin.

Purtarea noastra e mai degraba o jignire – sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de mila si de omenie.

Nu vedem, oare, pe corabieri când vântul sufla tare, destinzând pânzele, ca nu cumva, altfel, corabia sa se înece?

Sau pe calaretul, al carui cal s-a pornit nebuneste, lasându-l în voia lui, pâna ce-i pier puterile? Sa facem si noi la fel.

Mânia e ca si un foc, ca si-o flacara care trebuie sa muste din ceva. Daca acestei flacari nu-i dai nimic sa manânce, repede ai departat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însasi, daca nu vine cineva s-o hraneasca. Sunteti fara acoperire.

Omul acela care este prada furiei, nu mai stie ce face; tu, care-l vezi cum e, meriti, oare, vreo îngaduinta, daca pici în aceeasi tulburare si nu te înteleptesti deloc la o asemenea vedere? Presupune ca ducându-te la un ospat, întâlnesti la intrare un om beat care face gesturi urâte. Daca pici si tu în aceeasi greseala, nu esti cu atât mai de neiertat cu cât esti asemenea lui? Intâmplarea este aici, aceeasi. Sa nu credeti ca vom fi acoperiti de vom zice: “N-am început eu”. Aceasta este tocmai împotriva noastra, întrucât ceea ce am vazut nu ne-a înteleptii. Este ca si a zice: “N-am ucis eu cel dintâi”.

Daca meriti sa fii pedepsit, este din pricina ca, desi ai avut o ocazie sa te înteleptesti, totusi nu ti-ai tinut firea.

SURSA

http://ioanguradeaur.wordpress.com/category/despre-manie/

Omul milostiv

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil 1-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim. - Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu 1-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.
"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)


Despre O.Z.N.-uri

  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE O.Z.N-uri


 Moto: Să nu tratăm cu uşurinţă fenomenul O.Z.N.; a ne juca cu el este ca şi cum ne-am juca cu magia neagră. Acest fenomen îi seduce mai ales pe nevrotici, pe creduli, pe imaturi şi pe cei necredincioşi. El poate duce la schizofrenie paranoică, la demonomanie şi chiar la SINUCIDERE. Cea mai uşoară curiozitate la adresa fenomenului O.Z.N. se poate transforma într-o OBSESIE DISTRUCTIVĂ (John Keel – O.Z.N. – Operaţiunea Calului Troian).

                                                                                                                   Preot Ioan

                                                              Iubiţi credincioşi,
 O.Z.N. înseamnă Obiecte Zburătoare Neidentificate (în limba engleză U.F.O.). În lumea noastră atee şi materialistă pătrund tot mai evident forţele demonice, care caută să-l ducă pe omul contemporan în rătăcire şi să-l supună influenţei lor. Pentru a-i răpi omului credinţa şi nădejdea în Hristos, totul s-a făcut în mod metodic, desfăşurându-se după un scenariu întocmit şi regizat dinainte, credinţa în existenţa O.Z.Nurilor fiind una dintre capcanele iadului. Mulţi oameni ai zilelor noastre, cel mai grav chiar elevi şi studenţi, cred sincer în existenţa unor civilizaţii extraterestre şi caută să stabilească un contact cu acestea, recepţionând cu un interes şi o atenţie deosebită comunicările despre O.Z.N.-uri şi extratereştri. Deoarece unii au ajuns chiar să „se închine“ O.Z.N-urilor ne punem serioase semne de întrebare: Ce sunt de fapt O.Z.N.-urile? CE TREBUIE SĂ CREDEM NOI CREŞTINII DESPRE FENOMENUL O.Z.N.? 
                                                             
                                                                Biblia ce spune???
 În Facerea (1:1) citim: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“. Prin urmare, la început a fost făcut „cerul“ prin care Sfinţii Părinţi (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Gură de Aur ş.a.m.d.) înţeleg crearea lumii îngereşti nevăzute, a duhurilor imateriale şi abia după aceea crearea pământului, a lumii materiale. După cum vedem foarte clar, în Biblie nu există nici măcar o aluzie la existenţa altor civilizaţii extraterestre. Dacă ar fi existat alte lumi şi alte fiinţe vii şi ne-ar fi fost de folos să ştim, cu siguranţă că Dumnezeu ne-ar fi descoperit acest lucru.

                   Ce dovezi aduc astronomii şi arheologii, adepţi ai fenomenului O.Z.N. ???

Unii astronomi, adepţi ai fenomenului O.Z.N., spun că din moment ce numai în galaxia noastră, Calea Lactee, sunt cel puţin 10% planete asemănătoare Soarelui, atunci ar trebui să existe un număr imens de sisteme solare, ca cel din care face parte Pământul, deci ar putea să existe şi alte lumi locuite, cu viaţă. Fără dovezi, acestea rămân simple supoziţii! La un moment dat omenirea credea că pe Lună, apoi că pe Marte, se află viaţă şi fiinţe vii. Ori, omul a ajuns şi pe Lună (personal) şi pe Marte (prin sateliţi), dar nu s-a găsit nici un semn de viaţă. Unii arheologi, adepţi ai O.Z.N-urilor aduc argumente la fel de neîntemeiate ca şi astronomii. Ei vin să demonstreze existenţa unor civilizaţii extraterestre, plecând de la misterioasele construcţii antice. Este vorba de piramidele din Egipt, de uriaşele statui antropomorfe din Insula Paştelui, de grandioasele construcţii din Mexic, Peru, Liban ş.a. Adepţii O.Z.N-urilor spun că oamenii nu au avut nici puterea, nici inteligenţa şi nici tehnologia cu ajutorul cărora să poată realiza astfel de construcţii. Ei afirmă că oamenii ar fi putut să realizeze toate acestea decât dacă ar fi primit ajutor şi informaţii de la alte civilizaţii avansate, adică de la extratereştrii. Însă chiar ei se contrazic pentru că tot dovezile arheologice au arătat cum erau construite piramidele din Egipt sau alte construcţii impunătoare.
 În primul rând, nicăieri nu se amintea de vreo influenţă sau de vreun ajutor extraterestru.
 În al doilea rând, cercetătorii au demonstrat că omul preistoric avea o putere net superioară nouă. Dumnezeu ne-a descoperit foarte clar în Biblie cum erau înălţate construcţiile mari: de exemplu în  Paralipomena 2:1-10, vedem că Solomon, urmând sfatul lui Dumnezeu, s-a folosit de 80.000 de pietrari la cariere, 70.000 de muncitori cărăuşi, 3.600 de supraveghetori, 10.000 de dulgheri ş.a. Planul acestor grandioase opere era descoperit de Dumnezeu oamenilor în Biblie: spre exemplu lui Noe îi arată cum să-şi construiască arca (Facerea 6:14-22); lui Solomon, cum să construiască Templul (3 Regi 6:1-2); lui David planul Templului (1Paralipomena 28:11-20); lui Moise cum să facă Cortul Mărturiei (Ieşirea 25: 26-27) ş.a. NU SE MENŢIONEAZĂ NICĂIERI DE VREUN AJUTOR SAU DE O ASISTENŢĂ DIN PARTEA EXTRATEREŞTRILOR.
În al treilea rând trebuie să luăm în calcul şi informaţia din Biblie (Facerea 6: 1- 4) unde ni se aminteşte de uriaşii care o vreme au stăpânit pământul. Fie că erau mari de statură, fie că aveau doar o putere foarte mare, uriaşii ar fi putut să ridice construcţii care azi uimesc pe toată lumea. Câţiva arheologi care cred în existenţa O.Z.N-urilor, au afirmat că unele construcţii stranii par a fi mai degrabă piste de aterizare pentru navele extraterestre. Aşa ar fi platforma de piatră de la Baalbeck. Şi acum îi întrebăm noi: „CE NEVOIE AVEAU O.Z.N-URILE DE PISTE DE ATERIZARE DIN MOMENT CE, AŞA CUM SUNT DESCRISE, ACESTE VEHICULE PUTEAU ATERIZA ÎN ORICE LOC?“
Aşadar nici această ipoteză nu are un suport logic.
              Ce dovezi aduc din Biblie adepţii fenomenului O.Z.N.??? 
Există o categorie de adepţi ai fenomenului O.Z.N. care răstălmăcesc Biblia în sprijinul ideilor lor. Aceste idei au făcut să apară unele grupuri religioase în sânul cărora se crede în dumnezei-extratereştri, în paradise aflate pe alte planete. Amintim: Frăţia Cosmică, Iso-Zen, Grupul Apel, Mişcarea Raeliană sau Star Trek, grupare care are ca punct de plecare Despre O.Z.N.-uri 4 al credinţei lor filmul cu acelaşi nume. Iniţiatorul Mişcării Raeliene, Claude Vorilhon zis Rael, învaţă pe adepţii săi să creadă, pe baza Bibliei (după cum susţine el), că Iisus şi Maria sunt extratereştrii care au adus mesaje pe pământ, că Noe a construit arca, de fapt un tip de O.Z.N., după planul extratereştrilor, că Sfinţii Enoh şi Ilie au fost răpiţi la cer de extratereştri, că Mântuitorul când S-a înălţat la cer a fost „teleportat“ pe un O.Z.N., că de fapt Chivotul Legii este o staţie de emisie - recepţie interplanetară prin care Moise primea mesaje de la extratereştri, şi că „Noul Ierusalim“, ce va veni la sfârşitul lumii, este o uriaşă navă extraterestră.
 Îmi povestea o doamnă din comuna Floreşti, de lângă Craiova, despre tatăl dumneaei care a murit cu câţiva ani în urmă. A fost botezat creştin-ortodox, iar mama lui era o femeie foarte credincioasă, însă după ce el a citit multă literatură ştiinţificofantastică (SF) a ajuns să spună că nu mai crede în existenţa lui Dumnezeu însă crede în existenţa O.Z.N-urilor şi a extratereştrilor. Spunea că sfinţii pictaţi în icoane sunt extratereştrii, iar aureola sfinţilor este de fapt o cască de cosmonaut. Nu ştia să spună cine i-a creat pe extratereştrii, dar
susţinea că omul a fost adus din spaţiu, de către extratereştrii care au colonizat pământul. Este lesne de înţeles că într-o asemenea amăgire fiind, n-a mers nici o dată la Biserică în Duminici şi în sărbătorile mari. Nu a postit, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit nici o dată în viaţă. Întrebarea noastră este: „Cum a murit el, cu faţa sau cu spatele la Iisus Hristos Dumnezeu???“ - A murit cu spatele la El! Dumnezeu nu iartă în veac două păcate: sinuciderea şi ateismul (Marcu 3:28-29). 

                                                         Care este istoria O.Z.N.-urilor 

Părintele Rodion în cartea sa „Oameni şi demoni“ ne spune că O.Z.N-urile erau cunoscute încă din antichitate. Astfel, în limba sanscrită Despre O.Z.N.-uri 5 (limba Indiei vechi), cuvântul „BHASH“, care înseamnă „DEMON“, avea totodată şi sensul de „CEL CE LICĂREŞTE“, adică, probabil, demonii deseori îşi făceau apariţia sub formă de obiecte luminoase (în interpretare contemporană-O.Z.N.). În vechiul manuscris sanscrit ,,Sanaranghana Suthadara“ citim următoarea descriere a O.Z.N-urilor: ,,Luânduşi zborul, carul se prefăcea de îndată într-un mărgăritar pe cer“. În eposul indian vechi „Maşinile zburătoare aveau forma unei sfere şi se mişcau prin văzduh“. Descrierea expediţiilor lui Alexandru Macedon (marele cuceritor macedonean) conţine mărturii despre prezenţa unor O.Z.N-uri care-i însoţeau oştirile. Astfel, în timpul trecerii armatelor lui peste Tigru şi Eufrat s-a făcut un înscris despre observarea unui obiect zburător, a unuia din acelea cărora Aristotel le-a dat denumirea de,„discuri zburătoare“. În vremurile înfloririi creştinismului, mărturiile despre fenomenele O.Z.N. dispar. Mai târziu, comunicări despre O.Z.N-uri apar în anii celui de-al doilea război mondial.
„Mahabharata“ putem citi chiar despre unele amănunte tehnice ale O.Z.N
- urilor:

                                 Atmosfera stiintifico - fantastica (Science - fiction)

 Acest gen de literatură îşi are începuturile în secolul al XIX-lea, unii preferând să-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combină misteriosul cu ocultul. Alţii o consideră precursoare a literaturii ştiinţifico-fantastice pe soţia lui, scriitoarea Hary Wollstonecraft Shelley. Povestirea ştiinţificofantastică tipică avea să apară însă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea , o dată cu Jules Verne şi H. G. Wells. Filme ca Odisea Spaţială 2001, Războiul stelelor, Întâlnire de gradul III, Star Treck (distribuite şi pe postul nostru naţional de televiziune), au captivat atenţia şi imaginaţia maselor. Însă, să avem mare grijă!
 În  aceste filme ştiinţifico-fantastice, religia este fie cu totul absentă, fie prezentată în mod accidental sau artificial. Dumnezeu, atunci când este menţionat, este prezentat ca o putere vagă şi lipsită de contur, iar nu ca o Fiinţă personală (de exemplu „forţa“ din „Războiul stelelor“ este o energie cosmică care are atât un aspect pozitiv cât şi unul negativ).

 Fascinaţia crescândă a omului contemporan faţă de temele ştiinţifico-fantastice este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase tradiţionale

 Într-adevăr, în centrul universului S.F. nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar nu omul aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, ci „supraomul“, care de cele mai multe ori provine din alte galaxii. Astfel, într-o foarte populară serie de cărţi („Chariots of the Gods“ - „Carele zeilor“; „Gods from outher space“ - „Zeii din spaţiul cosmic“) se aduc aşa-zise dovezi ale prezenţei fiinţelor „extraterestre“ sau ale unor ,„zei“ în preistorie. Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea Sodomei şi Gomorei s-ar datora unei explozii nucleare, că în urmă cu multe secole Pământul a fost vizitat de fiinţe „extraterestre“, că Iisus Hristos poate să fi fost un astfel de „cosmonaut“ şi că astăzi este posibil să ne aflăm în pragul unei „a doua veniri“ a acestor fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru. Cercetători la fel de reputaţi din lumea occidentală încearcă de mulţi ani, prin intermediul telescoapelor radio, să intre în legătură cu aceste „inteligenţe extraterestre“. 
Literatura Ştiinţifico - Fantastică are idei în opoziţie diametrală cu învăţătura creştin - ortodoxă şi în concordanţă cu unele şcoli filosofice orientale.
Iată câteva din caracteristicile acestor fiinţe „supraevoluate“ ale viitorului: comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apărea, de a dispărea, deplasarea cu viteze ce depăşesc mijloacele tehnologiei moderne, capacitatea de a supune alte persoane propriei voinţe...

TOATE ACESTE CARACTERISTICI NU SE OBŢIN PRIN NIMIC ALTCEVA DECÂT PRIN PRACTICI SATANISTE ŞI VRĂJITOREŞTI TIPICE.
                                                   Apariţii ale O.Z.N. - urilor 
Iată numai câteva exemple: prima reperare a unui O.Z.N. s-a înregistrat în S.U.A. în 1947 şi a fost preluată şi difuzată în mass-media americană. Kenet Arnold, un comis voiajor care îşi pilota la acea oră propriul avion, a văzut 9 obiecte în formă de disc, asemenea unor „farfurii“. În aceeaşi lună avusese loc un val O.Z.N. şi în Ungaria. Un al doilea val s-a manifestat în 1948 cu apariţii în America şi Franţa. În S.U.A. nişte piloţi aflaţi în misiune noaptea la bordul unui avion DC-3 au văzut o navă în zbor în formă de torpilă cu două
rânduri de „hublouri“ înconjurată de un soi de aură albăstruie, emiţând o coadă de flăcări portocalii. Anul 1954 a fost anul cu cel mai mare val O.Z.N. internaţional de până atunci. Franţa a fost copleşită de asemenea apariţii. Tot atunci au apărut şi caracteristicile tipice ale întâlnirilor de mai târziu: aterizări O.Z.N., fascicule luminoase dinspre O.Z.N. spre privitor, oprirea motorului maşinii, mici fiinţe îmbrăcate în costume de scafandri, tulburări fizice şi psihice grave ale martorilor oculari.



                                    Cele şase tipuri de întâlnire cu extratereştri
 Părintele Serafim Rose în „Ortodoxia şi Religia viitorului“ (pag.131-142) vorbeşte despre şase tipuri de apariţii extraterestre:

 1. În primul tip intră O.Z.N-urile observate sub forma „luminiţelor nocturne“ ce parcă se joacă pe cer .
 2. În al doilea tip sunt cuprinse „discurile diurne“, adică O.Z.N-uri observate ziua, care au formă de „farfurii Despre O.Z.N.-uri 8 zburătoare“ cilindrice sau circulare. Acestea apar ca nave sofisticate, cu aspect metalic, foarte uşor manevrabile şi silenţioase.
 3. Cel de-al treilea tip sunt O.Z.N-urile detectate de radar. Aceste prime trei categorii de apariţii petrecute în general noaptea sunt, în unele cazuri, confirmate de avioanele de recunoaştere. Foarte curios, unele O.Z.N-uri au fost descrise de martori ca având capacitatea de a se contopi, de a se divide, de a apărea şi dispărea, caracteristici care arată că aceste O.Z.N-uri, dacă sunt obiecte fizice reale, sfidează prin modul lor de zbor legile fizice terestre
. 4. În cel de-al patrulea tip intră aşa-zisele „întâlniri de gradul întâi“. Aceste apariţii au loc noaptea şi în locuri pustii.
5. În cel de-al cincelea tip intră „întâlnirile de gradul al II-lea“ care au ca
specific faptul că O.Z.N-urile lasă urme pe sol, iar efectul psihic asupra privitorului este violent şi durabil. Au loc frecvent noaptea în secţiunile mai puţin circulate ale şoselelor.
6. Cel de-al şaselea tip este cel mai bizar, se numesc „întâlniri de gradul al III-lea“, pentru că în ele apar şi „fiinţe vii“, aşa numiţii ocupanţi, „omuleţi“, „humanoizi“ sau „creaturi“. În seara şi noaptea de 21 august 1955, locuitorii unei ferme, 4 adulţi şi 7 copii, au avut o întâlnire prelungită cu humanoizii. Fiul cel mai mare al acestei familii (adolescent) a văzut un obiect zburător „aterizând“ în spatele casei. Nu l-a crezut nimeni, însă o oră mai târziu „un omuleţ“ ce emitea o „lumină ciudată“ se apropia de casă. Au mai fost văzuţi şi alţi „omuleţi“. Se apropiau de casă
din direcţia cea mai întunecoasă şi niciodată când luminile erau aprinse. Aceşti omuleţi prezintă caracteristici cu totul ciudate: capete foarte mari care fie nu au ochi deloc, fie îi au aşezaţi la mare distanţă unul de altul, cu nas foarte mic sau deloc şi cu o fantă în loc de gură. Cea mai recentă carte a doctorului Jaques Vallée despre O.Z.N-uri, „The invisible college“, observă că ideea existenţei unei forme de„inteligenţă extraterestră“ a devenit la modă atât printre oamenii de ştiinţă, elevi, studenţi, cât şi în cercul celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor noastre). Doctorul Vallée spune că:

 „IDEEA UNOR VIZITATORI DIN SPAŢIUL EXTRATERESTRU A DEVENIT MARELE MIT SAU SUPERBUL NEADEVĂR AL ZILELOR NOASTRE“ .

 Cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a considera că O.Z.Nurile nu pot fi socotite nicidecum „nave spaţiale“, ci ele ţin în mod clar de domeniul parafizic sau ocult. De ce atât de multe O.Z.N-uri aterizează atât de des pe mijlocul şoselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate care demonstrează o tehnologie atât de avansată, au nevoie atât de des să fie reparate? De ce este nevoie ca „omuleţii“ să ia atât de des probe de Doctorul Vallée spune că ideea cu „vizitatorii din spaţiul cosmic“ este o pură diversiune. De fapt, noi nu avem de-a face cu valuri succesive de O.Z.N-uri, ci cu un sistem de control al convingerilor şi credinţelor indivizilor. Doctorul Vallée remarcă similaritatea dintre întâlnirile extraterestre şi diferite ritualuri oculte de iniţiere. Toate acestea indică în opinia lui trecerea „la o nouă formă de religie“. Înţelegem aşadar că întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea.
sol (pe parcursul a 25 de ani) şi să testeze un număr atât de mare de oameni?
 ABANDONÂND CREDINŢA ÎN IISUS HRISTOS, UNII OAMENI ÎŞI CAUTĂ „MÂNTUITORI“ ÎN SPAŢIUL EXTRATERESTRU
 Iată ce scrie cercetătorul John Keel în „UFOS, Operation Trojan Horse“:
„În esenţa lor, O.Z.N-urile sunt manifestarea unei lumi pline de duhuri şi de fantome, al cărei univers mintal este straniu şi aberant. Apariţiile O.Z.N. par a fi pe de-a-ntregul forme minore ale fenomenelor demonice vechi de când lumea“.
 Într-o bibliografie recentă a fenomenelor O.Z.N. (Lynn G. Catoe „UFOS and related Despre O.Z.N.-uri 10 subjects“) sunt notate în prima pagină următoarele: „Multe dintre rapoartele asupra O.Z.N-urilor, care se publică în prezent în presa de mare audienţă, relatează incidente care sunt izbitor de asemănătoare fenomenelor de posedare demonică, psihică sau de alt fel. Cei mai mulţi cercetători ai fenomenului O.Z.N. caută de acum explicaţia lui în sfera demonologicului şi a ocultului“. Şi iată, ca dovadă, ce ne istoriseşte un ofiţer de poliţie din California care, începând cu iunie 1996, a avut dese întâlniri cu „omuleţii“: „Devenisem complet obsedat de O.Z.N-uri. Eram convins că ceva măreţ mi se va întâmpla în curând. Am renunţat la lecturile zilnice din Biblie,

 NU M-AM MAI GÂNDIT LA DUMNEZEU, DAR ÎN SCHIMB AM ÎNCERCAT SĂ CITESC CU ÎNVERŞUNARE TOATE CĂRŢILE DESPRE O.Z.N-URI CARE ÎMI CĂDEAU ÎN MÂNĂ...

Vegheam nopţile aşteptând în zadar să mai primesc vreun semn, încercând să comunic mental cu ceea ce eu credeam că sunt fiinţe extraterestre; aproape că mă rugam ca ei să-mi apară în faţă sau să intre într-un fel în legătură cu mine“. Dacă acest fenomen O.Z.N. intrigă foarte mult pe cercetători, el este cu totul explicabil celor care cunosc textele de spiritualitate ortodoxă şi Vieţile Sfinţilor. Literatura ortodoxă oferă numeroase exemple de manifestări demonice, care se potrivesc perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre. Viaţa Sfântului Martin Milostivul (+397) Episcop de Tours, menţionat în proloage (13 februarie), conţine un exemplu interesant de acţiune demonică. Aceasta, prin puterea ei de a manipula obiecte „fizice“ se potriveşte perfect cu momente similare din cadrul „întâlnirilor de gradul al III-lea“:
 Un anume Anatolie se face monah lângă mănăstirea Sfântului Martin, dar din falsă smerenie devine victima înşelăciunii diavoleşti. I se pare că stă de vorbă cu „îngerii“, iar ca să-l încredinţeze de „sfinţenia“ sa, aceştia au promis să-i dăruiască „o mantie strălucitoare din cer“ ca semn al „puterii dumnezeieşti“ ce sălăşluia deja în el. „Deci, într-una din nopţi, pe la miezul nopţii, se făcu zgomot mare de paşi ce parcă jucau, şi de murmure ca de voci în schit, iar chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se aşternu liniştea, iar cel înşelat ieşi din chilia sa purtând „straiul cel dumnezeiesc“. Cineva a adus o lumânare şi toţi fraţii au cercetat cu atenţie haina. Era peste măsură de moale şi de lucioasă, dar la vedere şi la pipăit părea o haină şi nimic mai mult. În zori, duhovnicul vru să-şi ia ucenicul pentru a-l duce la Sfântul Martin, însă acesta refuză, iar când fraţii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu nevăzută în mâinile lor. Deci, când a auzit că va ajunge înaintea feţei Sfântului Martin, diavolul n-a mai putut să-şi ţină până la capăt înşelăciunea sau să şi-o ascundă. Semnificaţia fenomenului O.Z.N. Au fost date la iveală fotografii cu aşa-zişi omuleţi capturaţi din O.Z.N.-urile prăbuşite. Fotografia de mai sus provine din Germania (2 iulie 1947) şi, ca şi toate celelalte, s-a dovedit a fi UN FALS GROSOLAN. Ea a fost organizată ca O PǍCǍLEALǍ DE 1 APRILIE.
 1. În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din fenomenele paranormale. Cei care au citit Biblia ştiu că Satana a fost „dezlegat din închisoarea lui“ în care a fost ţinut prin harul Bisericii lui Hristos. El a ieşit acum să „amăgească neamurile“ (Apocalipsa 20:7-8).  Poate că niciodată, de la începuturile creştinismului, puterile demonice nu s-au manifestat atât de evident ca în zilele noastre. 
2. În al doilea rând, O.Z.N- urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de ultimă oră, prin care diavolul îşi câştigă adepţi pentru sfera lui ocultă.

 ÎN SECOLUL TRECUT, DE EXEMPLU, ERA NECESARĂ PARTICIPAREA LA ŞEDINŢE DE SPIRITISM PENTRU A INTRA ÎN CONTACT CU DEMONII, PE CÂND ASTĂZI PRIVIREA SPRE CER ESTE SUFICIENTĂ ÎN ACEST SCOP AMĂGITOR.
 3. În al treilea rând „mesajul“ adus de O.Z.N-uri este de natură să pregătească lumea pentru apariţia lui Antihrist-„mântuitorul“ lumii apostaziate (lepădate de credinţă), care soseşte pentru a stăpââni lumea. Poate că vor sosi chiar în văzduh, pentru a imita mai bine venirea Mântuitorului (Matei 24:30; Fapte 1:11). Se poate ca „vizitatorii extratereştri“ să aterizeze în locuri publice pentru a declanşa o închinare „cosmică“ în faţa stăpânului lor. Sau poate că „focul pogorât din cer“ (Apocalipsa 13:13) nu va fi decât o parte a marelui spectacol demonic rezervat vremurilor din urmă. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „cel care se nevoieşte cu rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci întracolo se află sălaşul duhurilor rele, care lucrează mari şi felurite înşelăciuni“ (Filocalia - cele trei feluri de pază). Nimeni n-a auzit de vreun extraterestru care să facă minuni pentru neamul omenesc: să vindece paralitici, slăbănogi, să dea vedere celor orbi, să plouă cu mană cerească, să facă să izvorască apă din piatră, să despartă apele mării în două, să învieze morţi şi cu atât mai mult să-şi dea viaţa în chinuri ce nu pot fi descrise în cuvinte pentru a spăla păcatele neamului omenesc. Unii oameni care „pururea rătăcesc cu inima şi căile Domnului nu le-au cunoscut“ (Evrei 3:10), au uitat că: „Orice casă e zidită de cineva, iar ziditorul a toate este Dumnezeu“ (Evrei 3:4). şi atunci, ştiind că scopul vieţii noastre creştineşti este mântuirea, după cum ne-o spune Însuşi Mântuitorul în casa vameşului Zaheu („Am venit să caut şi să mântuiesc pe cel pierdut“ - Luca 19:10), „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire“ (Evrei 2:3). Suntem foarte interesaţi de aceste năluciri diavoleşti (extratereştri şi O.Z.N-uri), când ar trebui să Despre O.Z.N.-uri 13 ştim că:
 „ÎNSUŞI SATANA SE PREFACE ÎN ÎNGER AL LUMINII“ (2 Corinteni 11:14);
 „Să nu ne învârtoşăm inimile noastre ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie“ (Evrei 3:8), pentru „Ca nu cumva să nu intrăm în odihna Lui“ (Evrei 3:11). Să ne uităm în stânga şi în dreapta dar să ne uităm şi în sus (să ne înălţăm cu sufletul la Dumnezeu). În secolele de demult, creştinii erau mai circumspecţi cu privire la fenomenele noi şi străine, cunoscând dinainte înşelăciunile diavolilor. În epoca noastră, a „luminilor“, oamenii sunt mai însetaţi de minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când „calea“ va fi larg deschisă pentru o mulţime de false minuni, pentru că oamenii consideră că diavolul este un personaj imaginar, de basm. Sfântul Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg, care a avut loc în zorii epocii noastre marcate de necredinţe şi revoluţii: „el văzu odată, în plină amiază, mulţime de diavoli în chip omenesc şezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcaţi în haine ciudate, cu tichii ascuţite, care cântau acompaniaţi de instrumente parcă vrăjitoreşti, un cântec plin de groază: „VREMEA NOASTRĂ A SOSIT, FACĂ-SE VOIA NOASTRĂ!
                                       Completare la cateheza Despre O.Z.N. -uri
 Vaticanul are o „divizie“ de astronomi aşa cum dispune şi de o armată proprie, iar cititorii în stele catolici sunt conduşi de un şef, iezuit, fireşte, care, recent (vezi ziarul din 15 mai 2008), ne-a oferit o porţie amară, nu de ateism, ci de satanism sadea. Acest aşa numit călugărsavant, Jose Gabriel Funes, a declarat sus şi tare că extratereştrii sunt nişte făpturi ale lui Dumnezeu (lucru adevărat, la urma urmei, fiindcă diavolii sunt îngeri creaţi de Dumnezeu şi căzuţi din mândrie), dar că şi aceştia sunt „fraţi ai noştri“. Cum ne-ar sta să spunem: „Fratele meu, diavolul?“ Aţi spune aşa ceva? Uite că domnul Funes o declară şi încă la televiziune! Poate ştie el ceva, vreun secret. Cea mai mare drăcovenie afirmată de acest nou Galileo Galilei sună aşa: „Este posibil să crezi în Dumnezeu şi în extratereştri. 
Creştinii pot admite existenţa altor lumi şi a altor forme de viaţă, chiar mai evoluate decât noi, pământenii, fără să pună sub semnul întrebării credinţa în Creaţie, Întrupare sau Mântuire“. Aici amestecul este grav: să crezi în Dumnezeu şi în Satana simultan. Ne încredinţează şi Sfânta Scriptură că nu se poate sluji la doi domni, dar meşterul astronom susţine că se poate sluji, extratereştrii (a se citi limpede, dracii) fiind fraţii şi stăpânii lui, în care crede, bineînţeles. Creştinii care admit existenţa extratereştrilor, fiinţelor superioare şi a O.Z.N.-urilor, nu sunt creştini vi ufologi, atei, antihrişti. Funes astronomul este şi el un antihrist, pentru că îl scoate mincinos pe Domnul nostru Iisus Hristos Care, ştim că spune că este „Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14:6)“. Atunci când se adresează ucenicilor Săi, dar şi ascultătorilor diverşi El foloseşte sintagma: „Adevărat vă spun vouă...“, pentru a elimina orice fel de îndoială asupra vestirilor Sale. În Sfintele Evanghelii Domnul Hristos ne-a spus clar că există lumea aceasta în care noi trăim şi lumea de dincolo, nevăzută, a duhurilor. De alte lumi în universul creat nu a amintit niciodată nimic, doar că diavolii locuiesc în văzduhuri. Meşterul Funes îl scoate mincinos pe Domnul Iisus Hristos afirmând că există şi alte lumi, superioare celei omeneşti. Sigur că lumea duhovnicească ne este superioară, dar nu la aceasta se referă savantul, ci la populaţi intergalactice, aşa după cum ne spală creierii propaganda ufologică. Dumnezeu e Tatăl Adevărului şi nu ne-ar minţi chiar dacă ar fi vorba de o mare taină, însă domnul Funes, frate cu tatăl minciunii, ne comunică fără echivoc că Dumnezeu a făcut şi alte lumi, paralele cu noi, superioare nouă, la care suntem chemaţi să ne închinăm. Adică, altfel spus, prin opera lui Dumnezeu, suntem chemaţi să ne închinăm la alţi dumnezei, călcând porunca întâi. Sfinţii Părinţi ne învaţă că acestea sunt apariţii demonice, dar slujitorii satanei de pe pământ, ce mai mulţi savanţi, academicieni, condeieri, politicieni, încearcă să-l ascundă pe diavolul sub masca „extratereştrilor“, din drac devine fiinţă bună, superioară, supratehnologizată. Acum Vaticanul, prin divizia de oameni de ştiinţă stelară, ia în braţe această minciună sfruntată a vremurilor post-moderne şi îi dă credibilitate, căutându-i un strai... teologic. Vedeţi, mai bine îl scot mincinos pe Dumnezeu, decât pe dracul. (Revista „Credinţa Ortodoxă“, nr. 5, mai 2008, revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului).
                                 Doctorul Jacques Valée despre O.Z.N. –uri
Doctorul Jacques Valée observa că O.Z.N.-urile ajută la crearea unei noi forme de credinţă - o aşteptare a unui contact real cu O.Z.N.-urile a unei mari părţi din colectivitate.
 La rândul ei, această aşteptare face ca milioane de oameni să spere în iminenta realizare a unui vis de secole: salvarea de sus, predarea în faţa unei puteri mai mari, a unor navigatori înţelepţi din cosmos. Vorbind despre contactele cu „vizitatorii“, doctorul Valée constată că experienţa unei întâlniri mai apropiate cu un O.Z.N. este o grea încercare fizică şi mentală. Trauma are efecte care depăşesc cu mult ceea ce îşi aminteşte martorul ocular. Apar noi tipuri de comportament şi sunt favorizate noi tipuri de convingeri. Consecinţele sociale, politice şi religioase ale experienţei sunt enorme dacă sunt analizate nu în zilele sau săptămânile care urmează contactului, ci după trecerea unei generaţii.
                                               Efecte ale credinţei în O.Z.N. -uri 
Campania de promovare a O.Z.N.-urilor a dus la o creştere masivă a numărului de oameni care cred că extratereştrii există, că ne vizitează, că ne vor ajuta să mergem pe o cale mai bună. Unul dintre primele efecte ale unei astfel de credinţe este deplasarea „obiectului“ credinţei: de la Dumnezeu la aceşti mesageri ai „salvării“. Şi este mult mai uşor să crezi în extratereştri decât în Dumnezeu; parcă Dumnezeu Se tot ascunde, în timp ce extratereştrii ies din ce în ce mai mult la iveală. Automat apare îndoiala: din moment ce extratereştrii ne învaţă că vremea închinării la Hristos a trecut, avem oare motive să-i credem?
                                                               Iată câteva întrebări:
 ● Dacă Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel Ce ştie tot trecutul si tot viitorul lumii, ar fi ştiut că oamenii vor fi ajutaţi în progresul material de către fiinţe extraterestre, atunci El, Care ne-a iubit atât de mult încât a murit pe cruce pentru păcatele noastre, ar fi ascuns această taină ucenicilor Săi? Dacă a profeţit cum va fi la sfârşitul lumii, de ce nu le-ar fi spus şi despre „marele contact“?
  ● Dacă planeta noastră a fost „vizitată“ încă dinainte de Întruparea lui Hristos, de ce aceşti vizitatori misterioşi nu au venit să se închine Fiului lui Dumnezeu, în faţa căruia se închină toate Puterile Cereşti şi toată făptura?
 ● Cum de există referiri la fiinţele venite din cer în atâtea scrieri păgâne, iar în scrierile Sfinţilor Părinţi nu găsim nicio referire?
 ● Oare de ce au evitat „vizitatorii“ să îşi facă apariţia în Bizanţul primului mileniu creştin? Dac ar fi apărut, cu siguranţă natura lor ar fi fost precizată în câteva canoane ale Sfintelor Sinoade.
● Dacă au fost iniţiate contactele cu O.Z.N.-urile abia în al doilea mileniu al erei noastre, (şi deci acestea nu ar fi putut fi observate cu secole în urmă de către Sfinţii Părinţi), atunci de ce aceşti „mesageri cosmici“ au ales ca persoane de contact oameni cu un nivel spiritual obişnuit? De ce nu au luat legătura cu Părinţii făcători de minuni care duc viaţă de sfinţenie în vremurile noastre? Iată câteva posibile răspunsuri:
 ● Hristos nu a profeţit despre venirea unor „mesageri extratereştri“ rânduiţi să ajute omenirea deoarece astfel de mesageri nu există. După învăţătura Bisericii, asupra omenirii veghează doar Dumnezeul cel în Treime lăudat, Maica Domnului şi toţi îngerii şi sfinţii.
„Vizitatorii“ nu puteau să I se închine lui Hristos, pentru că pe draci îi arde puterea Sa dumnezeiască.
 ● Ei nu s-au arătat în vremurile Sfinţilor Părinţi, deoarece nu lea îngăduit Dumnezeu (rătăcirea contemporană este pe măsura păcătoşeniei noastre). Dacă ar fi apărut atunci, astăzi cu siguranţă cărţile de teologie ar fi conţinut, la capitolul despre demoni, precizări interesante despre O.Z.N.-uri.
 ● „Extratereştrii“ nu au luat contact cu sfinţii vremurilor noastre - cum ar fi Sfântul Siluan Athonitul sau Sfântul Ioan Maximovici, pentru că aceştia ar fi văzut prin darul lui Dumnezeu că „vizitatorii“ sunt demoni.
● Extratereştrii au preferat oameni de contact lipsiţi de darul deosebirii duhurilor, oameni care nu erau capabili să înţeleagă cinele stă înainte. Dar chiar dacă „extratereştrii“ s-au ferit să apară înaintea Părinţilor din vremurile noastre, aceştia nu s-au ferit să mărturisească într-un glas că fenomenul O.Z.N. nu este altceva decât o modernă înfăţişare a diavolului.
Părintele Serafim Rose spunea că „o evaluare justă a fenomenelor extraterestre nu poate fi atinsă decât din interiorul revelaţiei si al experienţei creştine, fiind accesibilă doar creştinului credincios care trăieşte real si cu smerenie pe aceste coordonate. Cercetătorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia că ele sunt identice cu fenomenele numite demonice; dar numai creştinul - si anume cel ortodox, care este instruit şi luminat de 2000 de ani de experienţă patristică a luptei cu demonii - este capabil să înţeleagă semnificaţia adâncă a acestei concluzii“.
Experienţa duhovnicească bimilenară a Bisericii Ortodoxe este cea care face posibilă punerea unui verdict. Un lung război între atleţii lui Hristos şi mesagerii întunericului au dus la stabilirea unui întreg arsenal de înşelăciuni diavoleşti. Sfinţii, pe care diavolul încercă să îi amăgească în fel şi chip, i-au văzut tehnica de luptă şi au explicat-o în scrieri duhovniceşti de nepreţuit.
 Vedem că în lumea catolică şi în cea protestantă există câţiva pseudo-teologi care au căzut în cursa întinsă prin O.Z.N.-uri şi studiază aşa-numita „exoteologie“ - teologie a spaţiului cosmic, încercând să facă tot felul de clasificări între speciile extraterestre care ne-au contactat.
 Din perspectiva celor care se adapă din izvorul viu al Sfintei Tradiţii o astfel de cercetare nu poate fi decât greşită: căci „vizitatorii“ sunt de o singură specie, de o singură rasă: sunt demoni. Apare o grea piatră de poticnire pentru unii credincioşi. Unii „vizitatori“ au vorbit cu oamenii, au fost pipăiţi, alţii se pare că au fost studiaţi vreme îndelungată de diferite comisii ale guvernului american.
Doar dracii nu au trupuri; atunci cum au fost posibile astfel de studii? La această întrebare, Vieţile Sfinţilor oferă o sumedenie de cazuri în care intervenţia diavolilor a avut loc şi în plan fizic (cele mai cunoscute aflându-se în Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi în Viaţa Sfântului Mucenic Ciprian, care din vrăjitor a devenit vas ales al lui Hristos).
 Ni se pare firesc ca astfel de întâmplări să pară incredibile, dar, pentru cei credincioşi, ele sunt cât se poate de reale. Aici este piatra de poticnire: cine nu crede că lupta diavolilor împotriva sfinţilor a fost exact aşa cum este descrisă de Vieţile Sfinţilor nu poate să creadă că „extratereştrii“ care fac lucruri similare sunt draci. Cine nu vrea să ţină seama de experienţa Bisericii Ortodoxe nu poate să se mai considere fiu al acestei Biserici şi nici nu îi poate înţelege învăţăturile. În planul duhovnicesc o demonstraţie logică nu are cum să fie definitivă: întotdeauna credinţa este chemată să spună ultimul cuvânt.
                                                     Întâmplare adevărată
 „Timp de cinci ani am fost profesor de liceu, străbătând cărările vieţii prin întunericul desfrâului şi înflăcărându-m de filosofia deşartă după firea lumii, iar nu după Hristos. Şi poate că aş fi pierit cu desăvârşire dacă nu m-ar fi reţinut întrucâtva faptul că trăiam împreună cu evlavioasa mea mamă şi cu o soră care îşi petrecea viaţa cu multă luare-aminte, într-o neîntinată feciorie... Într-o bună zi, plimbându-mă pe strada principală, m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos, care se dădea drept francez. Veni într-o bună zi la mine, poftindu-mă să mergem într-una din familiile mai sus pomenite şi, pentru ca să mă înduplece mai uşor, a început să îmi vorbească despre veselia şi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei case. Dar, după ce îmi spuse aceste cuvinte, la un moment dat începu să mă roage stăruitor să ieşim afară din cabinetul în care ne aflam si să stăm în salon. Rugămintea lui mi se păru ciudată, şi după ce i-am spus că am băgat de seamă de mai multe ori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat care e cauza. Apoi l-am reţinut în cabinetul meu şi din altă pricină: salonul se afla lângă camera mamei şi surorii mele, unde n-ar fi fost frumos să vorbim despre felurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferite şiretlicuri. În cele din urmă, îmi spuse deschis următoarele: - Pe raftul din faţă se află printre cărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult această carte, încât îmi vine greu să vorbesc în faţa ei despre lucrurile noastre pline de atâtea chestii neserioase... Te rog, duo de aici, şi atunci vom vorbi în toată libertatea. Uşuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi Evanghelia din raft şi iam zis: - Trebuia să-mi fi spus mai demult. Şi punându-i-o în mâini am bâiguit: - Uite, pune-o singur în cealaltă cameră!... Dar, minune, de-abia m-am atins de el cu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă, tânărul se cutremură şi se făcu nevăzut. Întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de spaimă, m-am prăbuşit în nesimţire pe podea“. Mărturia de faţă dovedeşte cât se poate de clar că diavolii pot lua înfăţişare omenească, ti putem înţelege că nu le este greu să ia nici înfăţişare de fiare (cum citim în Vieţile Sfinţilor), si nici de extratereştri. „Povestea aceasta este bună de adormit copiii...“, ar putea spune cineva. „De vină nu este cel care a scris-o, ci cei care au crezut cele scrise...“ Este adevărat că această mărturie poate fi considerată mincinoasă, sau poate fi apreciată drept rod al unei imaginaţii bolnăvicioase. Dar creştinii ortodocşi ştiu că Pelerinul rus este una dintre cele mai importante cărţi duhovniceşti şi nu se îndoiesc de învăţăturile şi întâmplările descrise în ea.
                                                      Părintele Cleopa 
„Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica şi eram pe la sfârşitul Utreniei, când deodată aud: buf, buf, buf! Se cutremura pământul. Eu am ieşit să văd ce se aude, dar când am deschis uşa la bordei am văzut afară o lumină mare şi în lumină, o maşină de alamă cu multe roţi (un clasic O.Z.N. -n.n.) Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate albi şi pe jumătate negri, care numai atât a zis apăsat: „Ce cauţi aici?“ (acesta a fost momentul cel mai important: în loc să intre în dialog cu extraterestrul, cum ar fi făcut alţii, părintele şi-a dat seama că se află în faţa unei curse diavoleşti -n.n.) Atunci mi-am adus aminte ce zic Sfinţii Părinţi. Că dacă ai Sfintele Taine, Îl ai pe Hristos viu! Eu aveam Sfintele Taine într-o scorbură de brad în bordei. Şi când am văzut aşa, am intrat repede înăuntru, am cuprins bradul cu Sfintele Taine în braţe şi numai atât am zis: „Doamne Iisuse, nu mă lăsa!Să vezi tu atunci rugăciune când este dracul la uşă! Şi când m-am uitat din nou afară, l-am văzut cum se dădea înapoi alungat de puterea lui Hristos. Lângă bordei era o râpă mare unde a căzut acel duh necurat. Dar cum a căzut? Când a ajuns la râpă, s-a dat de trei ori peste cap cu tot cu  maşină şi pe urmă a căzut şi s-a făcut un zgomot mare de mi-au ţiuit urechile până a doua zi la ora unu“.
                                       DE CE NU PLÂNG EXTRATEREŞTII?
 Deşi ne înconjoară sute sau mii de oameni, deşi avem acces nelimitat până într-un colţ nelimitat al Terrei, ne apasă totuşi o durere surdă ce ne amărăşte fiinţa până în încheieturile ei cele mai tainice. Şi chiar dacă nu ne dăm seama, absolut toate sufletele noastre plâng. Majoritatea de durere, altele de tristeţe, şi mult prea puţine de fericire, căci toate sunt apăsate de singurătate, de dorul după Dumnezeu. Pământul are şi el un ocean tainic, zămislit şi întreţinut doar cu lacrimile sufletelor celor ce au trăit, trăiesc şi vor mai trăi printre noi. Lacrimi ale raiului sau ale dorului de rai. Lacrimi de sfinţi sau de păcătoşi. De ce nu plâng extratereştrii? Pentru a arăta acest lucru vom pleca mai întâi de la întrebarea:
                                                      CE SUNT EXTRATEREŞTII? 
Unul din marii teologii spune că ,,extratereştrii sunt o clară proiecţie în afară a subconştientului uman aflat sub influenţă demonică“. Cum se întâmplă aceasta? Subconştientul acumulează toate datele, toate informaţiile ce ajung în contact cu fiinţa umană în decursul existenţei. Şi nu face decât să le reverse în afara sa într-o formă brută, atunci când se iveşte o ocazie propice. Acum intervine cel ce nu a plâns nici măcar o dată, adică diavolul, care are mână liberă asupra subconştientului şi imaginaţiei noastre tocmai pentru că noi am pierdut legătura cu Adevărul, cu Dumnezeu.
                                     DE CE NU PLÂNG EXTRATEREŞTII? 
Pentru că diavolul nu ştie să plângă şi nici nu ar putea căci nu are inimă şi suflet ca să-i fie dor. Lui doar îi este poftă de ceva. O poftă neostoită în veci. Şi tocmai lui îi aparţine această perfidă ideologie, care vrea să-l înveţe pe om să fie dumnezeu, însă fără ajutorul lui Dumnezeu. Şi îi pune înainte fiinţe din alte galaxii venite în scopuri strict umanitare: să-l cunoască, să-l ajute a se perfecţiona şi să-l umple de puteri paranormale. Şi-i dă senzaţia că le are! Ce nu a putut până atunci, devine astăzi un miracol posibil. Ce se cuvenea să primească în mod real de la Dumnezeu, acum primeşte în mod mincinos de la diavol. Cu ce  preţ? Omul îşi pierde şi el inima. Devine de o mândrie inimaginabilă. Rece, calculat, perfid... Nu caută să fie mângâiat şi nu mai mângâie. Nu caută să fie iertat şi să ierte. Nu caută să plângă şi să fie plâns. Extratereştrii nu ne cer să plângem sau să regretăm ceva. Aşa se face că îi preferăm pe ei. Însă, cel mai dureros este faptul că cei ce admit existenţa OZN-urilor, cei ce sunt într-o continuă aşteptare a lor, cei ce aşteaptă sau chiar au avut experienţe de genul întâlnirii unor ,,extratereştri“ toţi aceştia pur şi simplu nu mai pot crede în Dumnezeu. Au o credinţă demonică în spirite îndrumătoare şi speranţa că ele vor salva oamenii de la distrugerea ce va veni asupra pământului.
                                                Iubiţi credincioşi, 
Trăim la capătul unei perioade înspăimântătoare de triumf demonic în care „umanoizi“ siniştri (noile forme de năluciri diavoleşti) se arată la mii de oameni şi pun stăpânire, prin apariţiile lor absurde, pe sufletele acelora de care harul lui Dumnezeu s-a îndepărtat. De ce s-a îndepărtat?  NEŞTIINŢA, UITAREA ŞI IGNORANŢA 
sunt trei mari uriaşi care ne duc la iad. Harul lui Dumnezeu s-a îndepărtat de la ei pentru că nu merg în fiecare Duminică la Biserică, nu postesc cel puţin Miercurea şi Vinerea, nu se roagă dimineaţa, nu se roagă seara, nu iau dimineaţa anafură şi aghiasmă mică pe nemâncate, nu aprind candela în casă, nu şiau făcut sfeştanie la casă, nu s-au spovedit şi nu s-au mai împărtăşit de foarte mulţi ani... Creştinul ortodox trebuie să ştie că O.Z.N-urile sunt semn că trebuie să calce cu mai multă hotărâre, trezvie şi băgare de seamă pe calea mântuirii. El nu are motive să creadă că există „fiinţe evoluate“ pe alte planete; în schimb el ştie că există într-adevăr în Univers şi alte „inteligenţe avansate“ în afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngerii şi diavolii. Tot el mai ştie că din cauza iubirii de sine şi a slăbiciunii sale, înclină cu uşurinţă spre greşeală, crezând în „basme“. Creştinul ortodox trebuie să ţină strâns şi cu hotărâre de rânduielile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care i le pune la îndemână Biserica lui Hristos spre aşi mântui sufletul. Un astfel de creştin ortodox are posibilitatea să reziste înşelăciunilor religiei viitorului, care nu este altceva decât religia luiAntihrist, în orice formă i s-ar prezenta ea, şi să nu uite că după cuvântul Sfintei Scripturi există numai:
 UN DOMN, (IISUS HRISTOS) O CREDINŢĂ (CREŞTIN-ORTODOXĂ) ŞI UN BOTEZ (CEL PRIMIT LA 40 DE ZILE DE LA NAŞTERE) (Efeseni 4:5)
. BIBLIOGRAFIE: Biblia E. I. B. M. 1993; http//:www.rufon.org/articol/8/; „Ortodoxia şi religia viitorului“, Ieromonah Serafim Rose; „Oameni şi Demoni“, Părintele Rodion; Preot Gabriel Sorescu, „Apologetica iubirii“; Jenny Randles, „Înconjuraţi de O.Z.N-uri“. UN DOMN O CREDINŢĂ UN BOTEZ

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.

c3

Lista mea de bloguri

cod

Postări populare