SFANTA TREIME

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR                      SFINTILOR SA NE AJUTE!

           Pentru ce numim, în articolul I din Simbolul Credinţei, pe Dumnezeu, „Tatăl”?

 Dumnezeu este unul după fiinţa Lui. Descoperirea dumnezeiască ne învaţă însă că acest Dumnezeu, unul după fiinţă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeieşti alcătuiesc Sf. Treime, taina de nepătruns de mintea omenească şi împărtăşită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul „Tatăl” din Simbolul Credinţei ne arată prima persoană a Sf. Treimi. El arată însă şi legătura fiască pe care noi, credincioşii, o avem cu El, căci El este „Tatăl nostru”, aşa cum spunem la începutul Rugăciunii Domneşti.

Se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Dumnezeu?

 În Sf. Scriptură se vorbeşte în multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai câteva: În Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatăl Se adresează celorlalte persoane ale Sf. Treimi: „Să facem om după chipul Noastru şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26).
 În vedenia lui Isaia, îngerii „strigau unul către altul şi ziceau: Sfânt,Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de mărirea Lui” (Isaia 6, 3). În Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au arătat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatăl, aratând lumii pe Fiul şi binecuvântându-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborând asupra Fiului, în chip de porumbel (Matei 3, 16-19 ; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26).
 Trimitând pe Sf. Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le spune: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28,19). 97. 

                                           Sf. Tradiţie mărturiseşte existenţe Sf. Treimi?



 Tradiţia primelor trei veacuri mărturiseşte fără şovăială credinţa în existenţa Sf. Treimi. Au mărturisit cu căldură despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Părinţi ai veacurilor IV şi V s-au întemeiat neîntrerupt pe această tradiţie, în toiul luptelor lor contra arianismului. Se pot cita în această privinţă mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Ilarie şi Fer. Augustin. «În unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian «O singură Dumnezeire şi un singur Dumnezeu în trei ipostasuri», declară Sf. Atanasie

                           Cele trei persoane sau trei ipostasuri pot fi înţelese ca trei dumnezei?

 Cele trei persoane dumnezeieşti nu se înteleg ca persoanele omeneşti, ci în felul în care ne arată Mântuitorul în Evanghelia după Ioan când zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). «Legătura Tatălui cu Fiul şi a Fiului cu Mângâietorul (Sf. Duh) uneşte pe cei trei unul cu altul. Aceştia trei sunt una, nu unul, după cuvântul: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”, una după unitatea fiinţei, nu după unitatea numărului»
. Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singură Dumnezeire şi «o singură Fire în trei proprietăţi, înţelegătoare, desăvârşite, existând prin ele însele, deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire»
Acelaşi Sfânt Părinte explică felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fără să se împartă, ca să zic aşa, şi se unesc deosebit. Unul în trei este Dumnezeirea şi trei fac una» Nu sunt, deci, trei dumnezei.

                                         Care e legătura ipostasurilor între ele?

 Deşi mare taina, lucrul acesta a fost lămurit pe larg de Sf. Părinţi. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune că Firea dumnezeiască, simplă şi necompusă, e lărgită de însuşirile ipostasurilor şi de deosebirile de persoană şi de nume. În fiecare persoană se înţelege întreaga Fire împreună cu însuşirea ei, adică cu ipostasul. Rămâne fiecare ceea ce este, având în sine şi pe celelalte, prin unirea firească cu ele. Tatăl este în Fiul şi în Sf. Duh. De semenea şi Fiul şi Sf. Duh Se află în Tatăl, iar Tatăl, în ceilalţi doi

.                          Cele trei ipostasuri voiesc şi lucrează separat sau la un loc?

Sf. Ioan Damaschin spune că fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc şi nu lucrează aparte, separat şi deosebit, ci împreună Sf. Treime e o singură fire, o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, o singură autoritate, pentru că e o singură Dumnezeire

                          Ce au împreună şi ce au deosebit persoanele Sf. Treimi?

 Tatăl, Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea de a fi nefăcuţi şi Dumnezeirea. Fiul şi Sf. Duh au împreună însuşirea că sunt din Tatăl. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, Sf. Duh este purces
.
                                                          Despre Sf. Treime,

. Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Tatăl?
 Tatăl este nenăscut. El nu primeşte existenţa de la nimeni, nu are cauză. El e izvorul celorlalte două persoane. Dumnezeu e Tată din veci. El nu este însă Tată în felul omenesc. El n-a început să fie Tată în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariţia puterii de a naşte, asemenea oamenilor şi celorlalte vieţuitoare. Dumnezeu e Tată deodată cu veşnicia. El e, deci, totdeauna Tată

                                  Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Fiul?

Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veşnic cu Tatăl şi deofiinţă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului şi de totdeauna. El nu Şi-a început cândva existenţa, ci de când e Tatăl e şi Fiul. Şi când gândim la Tatăl, gândim şi la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e născut din Tatăl, dar nu printr-o naştere omenească, nici constrânsă, ci printr-una voită şi firească. E o naştere necuprinsă de mintea omenească. Fiul şi Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veşnicie, ca voinţă, ca lucrare, ca bunătate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e născut, pe când celălalt e nenăscut; în această privinţă, Tatăl este izvorul şi cauza Fiului. Fiul Se deosebeşte, apoi, şi de Tatăl şi de Sf. Duh, prin aceea că El Şi-a luat asupra-Şi lucrarea mântuirii. Numele propriu al Fiului este «Cuvântul». El Se numeşte şi «Înţelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvântul, Strălucirea şi Chipul Tatălui»

                                 Prin ce Se deosebeşte mai de aproape Duhul Sfânt?

 Duhul Sfânt purcede din Tatăl, cum spune Însuşi Mântuitorul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Însuşirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl de a Se face cunoscut după Fiul şi împreună cu Acesta   El e sfinţenia însăşi şi prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desăvârşeşte opera Mântuitorului, după înălţarea Sa la cer: „Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul... Acela Pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi va vesti vouă” (Ioan 16, 13-14).

                                                   DESPRE DUMNEZEU TATĂL

    . De ce în articolul I din Simbolul Credinţei, numim pe Dumnezeu: Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al                                     pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor?

 Pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Psalmistul Îl laudă pentru puterea atotţiitoare: „Că în mâna Lui sunt marginile pământului se înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4- 5). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creaţiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtaşia Cuvântului la facerea lumii, ne mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, zicând: „Ca în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtaşia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită şi de a slăvi pe Dumnezeu.

                                   Ce se înţelege prin cuvintele „nevăzutelor”?

Prin aceste cuvinte se înţelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explica Sf. Apostol Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: „Fie scaunele, fie domneile, fie începătoriile, fie stăpânirile: toate prin El şi pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16). Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.

                      Care a fost făcută mai întâi: lumea văzută sau lumea nevăzută?

 Atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie ne învaţă că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost facută mai întâi. Domnul însuşi spune lui Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas
. Îngerii au fost făcuţi cei dintâi, zice Păstorul lui Herma1
 Prin cuvântul „cerul”, din primul verset al cărţii Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.
.
                                   Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?

Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic
. I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumina
 El i-a făcut din bunătatea Sa.

                                               Ce sunt îngerii?

 Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere, cum spune Sf. Scriptură: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4) şi cum adevereşte Sf. Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune se împart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii. Ei sunt firi înţelegătoare; pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aibă o fire uşoară şi repede

                                                Ce însuşiri au îngerii?

 Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (I Cor. 13,1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de „genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc.
 Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale. Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi ştiutori.
Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă decât a noastra, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta arată ca ei sunt mărginiţi. «Cine a început să existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenţă mărginită.».
 Că e aşa ne-o spune şi cuvântul Mântuitorului că fiecare om e sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici ci înfăţişare omenească (Fac. 18, 2). Fiind mărginiţi, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi. Când sunt încer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărginiţi, ei nu sunt împiedicaţi de ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişeză cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuţi
Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul Sfânt
Sfinţenia fiind din afără fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea de a şedea alături de Cel Bun.
Puterile cereşti nu sunt sfânte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt o măsură de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi părţicipă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor” Îngerii n-au fost creaţi copii, care apoi, desăvârşindu-se prin exerciţiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfânt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuşi actul
 facerii lor, sfinţenia pusă în fiinţa lor
 Ei doresc şi caută binele. După măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc măsura sfinţeniei. Între ei şi Duhul Sfânt e această deosebire că, pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa îngerii au sfinţenia prin împărtăşire.
 Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine
. Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea lor, şi, dacă nu mai pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu

.                                  De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?

Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestotor. Îngerii au, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia că elşi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numărul îngerilor e foarte mare. Sf. Părinţi numără nouă cete îngereşti
 Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de câte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi e formată din Serafimii cei cu câte şase aripi din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfânte. A doua triadă e alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpâniri. A treia triadă e formată din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri”

                                             Ce chemare au îngerii?

 Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu. Unu dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea veşnică, nu numai ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi ei, îngerii; să primească binefaceri de la Dumnezeu
 Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este: să facă totul pentru mântuirea fraţilor, zice Sf. Ioan Gură de Aur. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite câte un înger ca să ajute vieţii noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, prin iuţeala firii lor, îndată acolo unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub pază sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta când zice: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18,10).
 Fiecare om îşi are îngerul său păzitor care este al dreptăţii. Dar duhul cel rău, care este al nedreptăţii nu-i dă pace şi caută tot timpul să-1 ispitească. Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră
. Unii îngeri, ca Arhanghelii, apară popoarele, cum au arătat Moise şi Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5). 113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii? Sunt acei îngeri care, în frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci din starea în care au fost creaţi. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost din început şi nu a stat întru  adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciună, dintru ale sale graieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru îndeamnă pe credincioşi astfel: „Fiti treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul ca un leu, răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

 Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră.

Omul se afla între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt
 Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteşte
. Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: „Dacă ne scoţi afară, trite-ne în turmă de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).

.                                    De unde le vine diavolilor această răutate?

Această răutate le vine din iubirea de sine şi din mândrie. Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Fac. 1, 31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu şi au fost aruncaţi în întunericul cel mai adânc zice Scriptura: „Şi pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit lăcaşul lor, i-a pus la păstrare sub întunernc, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6). Prin căderea lor radicălă, ei au rupt total comuniunea harică cu Dumnezeu
 Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternică influenţă asupra celor răi. La judecata obştească, satan împreună cu îngerii lui vor fi trimişi în focul veşnic, gătit lor încă de la început (Matei 25, 41).

                                        . Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor”?

 Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamna lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2). Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întu lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatal şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu Sa odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei - omul
Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erău create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui. Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început? Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci când au fost zidite: „Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erău bune foarte” (Fac. 1, 31). 117. Ce ne descoperă Sf. Scriptură despre facerea omului şi starea lui dinainte de păcat? Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: „Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemnnare” (Fac. 1, 26). „Şi, luănd Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa 1ui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7).
 Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mânile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: „Mâinele Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte aducerea lui la existenţă şi alcătuirea fiinţei lui
 Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească.

                                      Ce spune Sf. Scriptură despre femeie?

Dumnezeu a văzut ca nu este bine să fie omul singur: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). „Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din, Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va nume femeie, pentru, că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 22-23). Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: „Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicind: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...” (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.

                               De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam?

 Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început nau fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, sau doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi apoi, din el, femeia

.                                 Ce înseamnă chipul şi asemanarea lui Dumnezeu în om?

 Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa, simţirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvârşire, iar asemanarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârşiri prin împreunălucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă: 1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: „... umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Fac. 1, 28). „Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu, cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe dânsul peste lucral mâinilor Tale” (Ps. 8, 5-6); 2. Raţiunea şi voia liberă în năzuinţa lor spre Dumnezeu, adevăr şi bine..

                                  După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?

După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus hrana la îndemâna, facând „Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de măncat” (Fac. 2, 9). În Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

                                        Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

 În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inină curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreunălucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu Mintea lui Adam era într-o continuă înălţre minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el framântarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate
 Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erău amândoi goi şi nu se ruşinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erău îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii
 Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii
. Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Fac. 2, 20). În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului
Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţă fericită
 Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu
Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

                                  Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om?

 Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeieşti
 Rostul său în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

                        Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17).

                                    Adam şi Eva au păzit această poruncă?

 Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea mândriei lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Fac. 3, 15 şi urm.).

                                 Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?

 Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri prin neascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel: „Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).

                                   Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

 Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-1 moştenim din tată în fiu, prin naşterea fireasca nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu
 Pentru că această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor vârstnici dar care totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam

                                  Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

 Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea
 Acest păcat a mai adus slăbirea chipului 1ui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia curăţia şi putinţa de a nu muri
 Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23).
 Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor sau deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur» Pierzând harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de privirea directă a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este „plata păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea
 Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască145.
După facerea lumii, Dumnezeu Se îngrijeşte de ea? Dumnezeu Se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu Se îngrijeşte de lume se numeste pronie sau providenţă. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru şi fiinţă în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijină orice lucrare bună. De ea ţine profeţia în Vechiul Testament şi planul mântuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte cum ne spune Mântuitorul însuşi: „Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici, nu   adună în jitniţe, şi TatăL vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6, 26). „Au doar nu se vând două vrăbii pentrv un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). «Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare ele se duc, se scurg şi pier»
 Iar Clement Alexandrinul zice: «Înfţişarea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască”»
 Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce lumea spre mai multă viaţă (Ioan 10, 10), spre desăvărşirea şi transfigurarea întregii creaţii (Evr. 2, 5)

 Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: «Am văzut case şi m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie fără cârmaci scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor neispravind nimic fără Dumnezeu, Care le conduce. Am văzut cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înteles că toate există în rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu
 Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum ne spune Mărturisirea lui Dositei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi le îngăduie Dumnezeu, dar El nu Se îngrijeşte de ele, pentru că nici nu le-a făcut. Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva folositor de bine nesfârşita bunătate, care, fără să le fi făcut, le îmboldeşte spre mai bine cât este în puterea acestora»
Dumnezeu păstrează şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără ele.

                                       DESPRE DUMNEZEU FIUL

                  Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

 Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat art. II - art. VII.

.                                   Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

 Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi, după care S-a înalţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui. Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”
. Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup»

                                   Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

 Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; R.om. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul.
 Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi Dumnezeu era nemulţumit.
 Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18).
De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi).
Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi răbdată nici de iubirea lui Dumnezeu.
Se cerea mântuirea omului din ea.
 Nu puteau să-şi dea oamenii inşişi mântuirea din această stare? Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor era slăbită de păcat, erău robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20).
 Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele»
. Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui Dumnezeu? Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oameii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la Dumnezeu.
Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui»
Dar nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu stind in cer si nefâcându-Se om? Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mîn-. tuiasca pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

                                          Care este primul din aceste motive?

Primul motiv e că dreptatea cerea ca, precum un om a călcat legea ascultării de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19).
Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om.
 Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare»
De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om.
Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastra; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi»
 Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastra, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erău duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu „avem râscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelar şi că „printr-Însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede: „Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22). Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiuy al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).

                                      Dar al doilea motiv al întrupării care este?

 Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu.
Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă partaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcându-Se începătura învierii noastre»

                                         Şi care este al treilea motiv al întrupării?

 Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcând-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu.
 Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea  omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos” (Efes. 2, 10).
 Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşază iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem.
Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7). Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut»
 Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a făcut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său? Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mântuitorul, atunci când va veni.
 Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau pregtiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Durnnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot mântui.

                                             Cum s-a făcut această pregătire?

 În două feluri: întâi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veştilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mântuitor şi că Mântuitorul Acesta va fi Fiul Său. Şcoala aceasta de pregătire a făcut-o Dumnezeu în alt chip de poporul evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei, pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura dată lor să tragă folos şi popoarele păgâne.

Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile lor?

 Păgânii şi evreii au fost pregătiţi în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu-şi dădeau seama de toate nemorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lîngă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi ca n-au trebuinţă de Dumnezeu.
 A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducând jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate ca erău călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ieş. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască.
 Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce. Încât legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. „Pentru călcările de porunci a fost adăugată legeaa legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3, 19), şi tot el zice: „păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorât prin ea” (Rom. 7, 11).
 Legea era bună şi sfântă şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. „Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă” (Rom. 7, 13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu.
 Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arată numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.
 Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încrede încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasa în mândria că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii.
 Dar cu cât Legea arată mai limpede înălţimea binelui, cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajuorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele»
 Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: „Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evr. 7, 19).

      Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le da, că va veni El însuşi să-i mântuiască?

 Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca le va trimite un Mântuitor a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15).
 Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând şi suferind, ziceau: „Cine va da din Sion mântuirea?” (Ps. 13, 7), sau se rugau: „Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps. 143, 5)
. Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: „Va veni îndată, în templul Său Domnul, pe Care Îl căutaţi” (Mal. 3,1) sau: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte neamuri la cei strinşi acum di el” (Isaia 56, 8).
 Si ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asina: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimelui, căci iată Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mînzul asenei” (Zah. 9, 9).
 Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiţi păcatului: „Iar pentru, tine, pentru sângele legământului (Testamentului) tău, voi da drurnul robilor tăi din fântâna fără apă” (Zah. 9, 11).
 Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea „Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe... Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere..., iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat...
Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8).
 Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: „De la ieşirea poruncii ca iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la anul 457 î. Hr. şi până „se va sfârşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile” (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5, 1 ).
 S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil” (adică Dumnezeu cu noi) (Isaia 7, 14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: „O dată M-am  jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David?
 Seminţia lui va rămâne în veac Şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmi în veac” (Ps. 88, 35-36). Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit în Iisus Hristos. Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.

       Cum au fost ridicaţi oamenii la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu?

 În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mântuiască lumea, şi un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăieşte către celelalte persoane dumnezeieşti: „Să facem om după chipul Nostru şi asemănare”, adăugând îndată: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu, L-a făcut” (Fac. 1, 26-27), ca să arate ca cele trei persoane sunt o singura fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tâlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul): „Şezi de-a rlreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor TaLe” (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de La Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpânirea Ta, marginile Pământului” (Ps. 2, 7-8).
 Prin înrâurirea evreilor, care de la robia babilonică erău împrăştiaţi printre toate popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi fllozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvântul sau Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminaţi. Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni,
Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decădere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mântuirea de la Dumnezeu şi când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El şi învăţăura Lui despre Dumnezeu.
 Această pregătire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?
 Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat că temeiuri de credinţă: 1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă; 2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată şi 3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea Sa la cer.
Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El până astăzi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutată ca El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primu1 rând din harul lui Dumnezeu, nu din cântărirea cu mintea a temeiurilor pomenite.
 Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

               Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

 Răspunsul mai amănunţit la această întrebare îl dă articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupa cu persoana şi lucrarea mântuitoare a Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 50 Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.

                                                     Care este acest articol?

 Acest articol este: «Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl Sa născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Durnnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut».

                                    Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

 Două lucruri: Întîi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţa şi slava, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu, şi nu Tată, că Tatăl Îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mântuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: „Şi acum preaslăveşte-Mă Tu, Părinte,
 La Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o La Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5). Al doilea, ca Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătându-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul I al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: „Toate Prin El s-au făcut; şi făra El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: „Prin Care şi veacurile s-au făcut” (Evr. 1, 2), iar în alt loc spune: „Întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. l, 16-17).
Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci, şi la pronierea lor. Ţinând mereu viaţa în ele şi purtând grija de ele, cum Însuşi zice: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

   Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al Simbolului Credintei: „Şi întru Unul Domn Iisus Hristos”?

Precum ne-a învăţat articolul I să credem în Dumnezeu-Tatăl, aşa ne învaţă articolul II să credem „şi” în Iisus Hristos, Fiul Lui. Căci fără credinţă în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu există.
Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede că Dumnezeu e Tată şi are în Sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeu adevărat. „Eu sunt uşa”, (Ioan 10, 9), zice Mântuitorul; „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Iisus Hristos, în Care credem ca şi în Tatăl, este Unul singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mântuitor avem noi. Numai prin acesta „Unul” ne mântuim şi ajungem la Tatăl, căci numai o „cale” (Ioan 14, 6) şi numai o „uşă” este spre Tatăl, iar „calea” şi „uşa” este El. El e „Domn” peste sufletele noastre, este „Domnul şi Stăpânul vieţii noastre”, ba chiar unicul Domn şi Stăpân „Căruia Îi slujim” (Col. 3, 24) şi Îi închinăm cu bucurie „toată viaţa noastră”, în aşa fel, încât nu mai suntem ai noştri, ci „ai lui Hristos” (II Cor. 10, 7) şi putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: „Numai viez eu, ci Hristos viaza întru mine (Gal. 2, 20).
Căci El ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat-o de la moarte. Şi ştim că dacă I-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci Hristos ne desăvârşeşte din zi în zi, făcându-ne „asemenea chipului Său” (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blândă. El domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr. „Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi Povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Hristos Îi slujim când facem bine celor mici şi osteniţi (Matei 25, 40).
 Domnia aceasta totală peste sufletele noastre şi peste lumea întreagă a câstigat-o Iisus Hristos şi ca om, pentru că S-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi Şi-a pus viaţa Sa pentru noi: Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot genunchiul trebuie să se plece Lui, primindu-L ca Domn. Căci „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 51 pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca în numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt; şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 6-11).
Ce înseamnă îndeosebi numele de „Iisus” dat Mântuitorului? Numele de „Iisus” înseamnă Dumnezeu Mântuitorul. Iisus înseamnă în limba ebraică Mântuitor şi numele acesta I se potriveşte în chip desăvârşit, căci El e într-adevăr Mântuitorul lumii. Şi I se potriveşte atât de desăvârşit pentru că nu I 1-au dat oamenii, ci îngerul, la porunca Tătalui Ceresc, Care a ştiut de mai înainte ce lucrare va săvârşi Fiul Său în lume. „Nu te teme”, spune îngerul lui Iosif, „a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însă este de la Duhul Sfânt. Şi ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus”.
Şi îngerul arată îndată şi pricina acestei numiri: „Că Acesta va mântui pe norodul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21 ). În Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi, urmaşul lui Moise, care a condus poporul lui Israel în Ţara Sfântă, mântuindu-1 de rătăcirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui Iisus Hristos, Care a mântuit toate popoarele de rătăcirea în păcat, ducându-le în împăraţia cerurilor. El nu e numai un oarecare mântuitor, ci Mântuitorul, în înţelesul desăvârşit al cuvântului.

                                                      Ce înseamnă numele Hristos?

 Numele „Hristos” înseamnă „Uns”. La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, pentru că la intrarea în slujbă erău unşi cu mir, care închipuia darul Sfântului Duh. Dar aceia erău numai chipuri ale adevăratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfânt, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, însă, primeşte pe Duhul Sfânt însuşi. «Hristos nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrarea (energie), ci prin prezenţa întregii persoane a ungerii în El»160. Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Tot harul s-a vărsat peste templul acela. Că Tatăl nu dă Lui Duhul cu măsură, ci întreg harul l-a primit templul. Noi însă avem nu mai puţin şi o picătură din harul acela»
 Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, în înţelesul desăvârşit, nu numai unul dintre mulţii unşi, sau hristoşi oarecarelsl. El este arhiereul, împăratul şi proorocul cel mai înalt, adevăratul arhiereu, împărat şi prooroc şi izvorul a toată arhieria, conducerea duhovnicească şi proorocia. Precum vedem, şi numele de Hristos I se potriveste în chip desăvârşit, căci nici pe acesta nu I l-au dat oamenii, ci îngerul, care a spus păstorilor: „Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Însuşi Iisus spunea despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel graise despre El şi proorocul Isaia (61, 1): „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor...” (Luca 4, 18). 151. Hristos, prin ungerea ce o are de la Duhul Sfânt, este adevăratul arhiereu, prooroc şi împărat. Se vorbeşte despre aceste slujiri ale lui Hristos în Sfânta Scriptură şi ce înteles au ele? Că Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfânt slujirea de arhiereu, prooroc şi împărat, ne-o spune Sfânta Scriptură în multe locuri.
Sf. Apostol Pavel ne spune că El a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârşită, care este trupul Său. Prin aceasta a curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit această curăţire, ca jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament
: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă Pe Sine însuşi” (Evr. 7, 26-27); căci „Nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin însuşi Sângele Său a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12)
 El a fost proorocul cel mai înalt, aducând cea mai deplină învăţătură despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din afară de Sine, ci din plinatatea Sa nemarginită. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la învăţătura Sa.
 Ea poate fi, doar, tot mai bine înţeleasă în Biserică. În acest înţeles, El e proorocul cel din urmă cu care s-a încheiat Descoperirea dumnezeiască. „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, zice Moise, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, Pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18, 15). Ucenicii I se adresează cu titlul „Învăţătorule”, iar Hristos însuşi spune despre Sine: „Eu sunt adevărul” (Ioan 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 37). Iar demnitatea Lui împăratească o anunţă îngerul Gavriil Fecioarei Maria: „Şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, Părintele Său... şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 32, 33). Iisus însuşi recunoaşte că e împărat, dar împăraţia Lui e duhovnicească, având arme şi legi duhovniceşti, nu ca acelea din lumea aceasta. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), răspunde El lui Pilat. Iisus Hristos e împăratul blând de care am vorbit când am explicat cuvântul «Domm». El e împăratul-miel, care a fost înjunghiat pentru păcatele lumii (Apoc. 5). Ca împărat, Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevăzut prin slujitorii ei, cărora le dă harul Său şi la sfârşit «va judeca viii şi morţii».

         Este o înrudire de înţelesuri între numele de „Iisus” şi „Hristos”? Dar între ele şi cel de Domn?

 Dacă privim bine, vedem că prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, cuprinse în numele lui Hristos, Iisus mântuieşte lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire. Astfe, dacă numele Iisus ne arată de-a dreptul lucrarea de mântuire pe care a săvârşit-o, numele de Hristos arată cum şi cu ce putere a săvârşit şi săvârşeşte această lucrare. Amândouă numele spun acelaşi lucru, din două laturi deosebite: Iisus Hristos este Mântuitorul nostru. Şi tocmai de aceea este Domn peste sufletele noastre. Dacă nu-L primim să fie Domn peste sufletele noastre, nu ne este nici Mântuitor.

.                                Când a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus Hristos?

 Atât numele de Iisus cât şi cel de Hristos le-a primit Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Mai înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru ca El ni S-a făcut Mântuitor (Iisus) numai prin aceea că a luat trupul nostru şi 1-a adus jertfă pentru noi. Numai prin întrupare ni S-a făcut Arhiereu, Care ne-a curăţit de păcate, Prooroc, Care ne-a vestit în grai omenesc voia Tatălui, şi Conducător la mântuire (Hristos).
 Dacă Hristos înseamnă Uns, numele acesta Îl arată pe Mântuitorul nostru ca om care primeşte ungerea, nu ca Dumnezeu care dă ungerea. Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvântului născut din Dumnezeu-Tatăl, Care este gândit şi există deosebit.
Noi însă nam fost invăţati să spunem aşa, ci spunem că în momentul în care Cuvântul S-a făcut trup, în acelaşi moment a şi fost numit Hristos. Se numeşte Hristos, pentru că a fost uns cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9), adică cu duhul de la Dumnezeu şi Tatăl» Aşadar, atunci când spunem „Iisus Hristos”, nu pornim de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, ci de la Cel de după întrupare?
Da, desigur, şi tot astfel articolul II al Simbolului Credinţei nu porneşte cu mărturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, adică de la un Fiu gândit cu mintea, ci de la Iisus Hristos, Care a trăit cu adevarat ca om pe pământ, de la anul cutare până la anul cutare, S-a născut din Fecioara Maria, a petrecut între oameni, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos S-a descoperit inimilor, prin tot ce a spus şi a făcut, ca Fiul lui  Dumnezeu.
 Despre acest Iisus Hristos mărturiseşte Biserica în Simbolul Credinţei, întâi că e unicul Domn şi apoi tot ce urmează la articolul II, şi anume, în primul rând, că este «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut».

.                                Ce înseamnă cuvintele: „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut”?

 Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deşi a vieţuit pe pământ ca om adevărat, El este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: „Tu eşti Hristosul, Fiul Lui Dumezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Iar Iisus întăreşte îndată adevărul acestei mărturisiri: „Fericit ests Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17).
 Sfânta Scriptură îi numeşte adeseori şi pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numeşte astfel, fie pentru că sunt făcuţi de El, fie pentru că sunt născuţi la o viaţă nouă, prin harul Duhului Sfânt. „Voi sunteţi fiii Dommului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gândindu-se mai mult la înţelesul de fii prin creaţie. „Şi celor câti L-au primt, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
Aici se vorbeşte de fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar ca sunt născuţi din Dumnezeu. Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din înţelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatură, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Durnnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul-Născut».
 Însuşi Iisus Hristos Se numeşte pe Sine «Unul-Născut». „Că aşa a iubit Dumnezeu lumtea, încât pe Fiul Său UnuLl-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).

                                   Ce înseamnă cuvintele „Carele din Tatăl S-a născut”?

 Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut», ar fi putut gândi cineva ca Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu că Cel Care L-a născut. Sau, ar fi putut gândi cineva că Fiul S-a născut şi din Sine, căci şi El este Dumnezeu. În legatură cu aceasta ar fi putut zice, că Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că acelaşi Dumnezeu e uneori născator, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu», trecând întreg dintr-o stare într-alta. Pentru a se face cu neputinţă asemenea gânduri, s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut».
 Prin aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoană dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce dă siguranţa că si Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană mereu Tatăl, iar altă persoană, mereu Fiu. .

                                Ce înseamnă „Mai înainte de toţi vecii”?

Prin aceste cuvinte se arată ca Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sf. Evanghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: „La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului şi al lumii, Cuvântul era; deci, era de mai înainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e faptură, căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeşte de cei ce se numesc «fii», pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu. Aceştia sunt făcuţi sau născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată»
 Deci, totdeauna a fost în Dumnezeu o persoana sau un ipostas cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însuşirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul»
N-a fost nici o vreme când n-a fost în Dumnezeire o persoană Tată şi o persoană Fiu, şi anume mereu aceeaşi persoană Tată şi aceeaşi persoană Fiu. «Nici Cel Care a născut nu S-a prefăcut  în Fiu, nici Cel Născut n-a devenit Tată»
Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a produs o schimbare în Dumnezeu. Daca Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toţi vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câştigat această însuşire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă aşa de tare înlăuntrul Său nu mai e Duznnezeu.
 Asemenea, Fiu1 n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau Dumnezeul Cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu. Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. «Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl, şi Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, nar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie»
Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în cinste, dar una e Tată şi alta Fiu, având veşnic între ele dragostea care este între Tată şi Fiu, şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta veşnic dragoste de Fiu.

                                Putem noi înţelege naşterea aceasta dinainte de veci?

Naşterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taină pe care nu o poate înţelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a născut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci aşa cum numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească». Nici Însuşi Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?»
 «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi în gânduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă. „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24); duhovnicească este naşterea»

                             S-a asemănat naşterea Fiului din Tatăl cu naşterea gândului din minte.

 S-a spus că precum naşterea gândului din minte e duhovnicească, aşa şi naşterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; şi precum îndată ce există mintea, există şi gândul, şi minte fără gând nu există, tot aşa de când există Tatăl există şi Fiul şi Tatăl fără Fiul nu există. Dar şi aceasta e numai o asemanare foarte nedeplină.

                                             Ce înseamnă „Lumină din Lumină”?

Ca să nu rămână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl din Care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumină din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui. Tot ce are prima lumină dă şi celei de a doua, afară de însuşirea că ea dă, şi cealaltă primeşte. Asemanarea cu lumina e şi foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când întunericul e lipsa, e ştirbire, e nimicul, e răul. „Dumnezu este lumina şi nici un întuneric nu este întru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1, 5), iar Iisus zice: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea Lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

                                Ce înseamnă „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”?

Egalitatea între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ca să nu gândească cineva că Fiul nu Se numeşte Dumnezeu în înţelesul adevărat şi că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade. „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” nu vrea să spună şi aceea că dacă Fiul na primit Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu S-a împuţinat năsând pe Fiul. «Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut Înţelepciunea (I Cor. 1, 24), totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A născut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârşit este Cel care a născut, desăvârşit Cel născut»

.                                           Ce înseamnă cuvintele „născut iar nu făcut?

 Deşi Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu „Unul-Născut” şi ca atare Se deosebeşte de toţi care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit Simbolul au ţinut să spună, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi ceilalţi, ci e născut, singurul născut din Tătal. El nu e o făptură, fie ea chiar cea dintâi şi cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, ci nu face parte dintre făpturi, deci e Dumnezeu.

                                   Ce înseamnă „Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl”?

Ca să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e făptură, ca e născut în înţelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toata lumea creată este fapta voinţei şi a lucrarii (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sf. Ioan Damaschin spune: «Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu vine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el»
Şi tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e «de o fiinţă cu Tatăl». Dar „de-o fiinţă” nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui şi nu înseamnă nici numai că are o fiinţă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Şi are fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singura fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate desăvârşită după fiinţă, dar totuşi Ei sunt deosebiţi ca persoane. „Eu şi Tatăl una suntem”, zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului:
„Credeţi Mie că Eu sunt întru, Tatăl şi Tatăl întru Mine este” (Ioan 14, 11); sau „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).
 O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, ci în înţelesul că ele se conţin unul pe altul. Fiecare locuieşte în celălalt, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărţite, cum le separă şi le împărţea Arie.
Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică»174. 163. Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit?
Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeşte, aşa după cum cuvintele „Cel de o fiinţă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun.
 Deosebite Le sunt aşa numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu Şi le schimbă între Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi „Pentru ca cel care naşte să nu sufere schimbare şi să nu fie Dumnezeu întâi şi Dumnezeu pe urmă şi să primească adăugire, naşterea la El este fără de început şi veşnică, deoarece este opera firii Sale şi provine din fiinţa Lui. Crearea lumii este opera voinţei lui Dumnezeu şi nu este împreună veşnică cu Dumnezeu. Ea a fost adusă prin voinţa şi puterea Lui de la neexistenţă la existenţă, dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu”.
 neavând existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere. Însuşirile personale Şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi Fiul. Tatăl nu-Şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune Mârturisirea Ortodoxă
 Avînd fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfenţenia, slava. «Credem într-o singură fiinţă, întro singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite».
Se înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor? Unitatea după fiinţă şi deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemanat Sf. Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemanarea nu este multumitoare; mintea, gândul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai parţi ale unuia singur. Mai potrivită ar fi asemanarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au ajuns să le fie comune şi par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite.
 Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată şi mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubieşte pe altele, că află cu acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodata persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate.
 În Dumnezeu însă e din veşnicie desăvârşită dragostea şi desăvârşită unitate. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţă să înţelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârşite.

                                      Ce înseamnă „prin Carele toate s-au făcut”?

 Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul». Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu tatăl» şi «mai înainte de toţi vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare.
 Din Tatăl porneşte orice lucrase şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut. Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.

.                            Cum realizează cuvintele „prin Carele toate s-au făcut”

 trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii? Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii trebuia s-o săvârşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strângă iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbisera legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. „Căci întru El au fost făcute toate... şi toate întru El sunt aşezate... Cât întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea... Şi printrÎnsul toate cu Sine să le împace” (Col. 1, 16-19 şi 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.

.                                       Care este articolul al III-lea din Simbolul Credinţei?

 Articolul al treilea din Simbolul Credinţei este: «Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om». 168. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui? Articolul al II-lea ne-a înălţat privirea de la pământ la cer, spunându-ne că Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pământ, e Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, născut înainte de toţi vecii. Articolul al III-lea ne coboară privirile iarăşi pe pământ, spre a însoţi pe acest Fiu unic şi veşnic în fapta Lui de întrupare, ca om, pentru a noastră mântuire.
Am aflat din răspunsul la întrebările de mai înainte de ce trebuia să Se facă Fiul lui Dumnezeu om, ca să ne mântuiască. Acum, să vedem, mai îndeaproape, ce trebuie să întelegem prin cuvintele că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu? Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Rămânând Dumnezeu neschimbat, El însuşi S-a făcut şi om adevărat. După întrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu şi altul Fiul omului, ci unul şi acelaşi. Astfel, Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat, şi om adevărat. «Fiul lui Dumnezeu primeşte a Se face şi a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimbând, că este fără de schimbare, ci ceea ce nu a fost luând, că este iubitor de oameni»
Sfânta noastră Biserică a tălmăcit această învăţătură spunând că Iisus Hristos este o persoană sau un ipostas în două firi: «firea dumnezeiască şi firea omenească». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe lângă firea Sa dumnezeiască, pe care o are din veci, fire omenească, din Fecioara Naria, făcându-Se şi ipostasul lui Iisus Hrsitos, în chip nedespărţit, dar totuşi fără să se schimbe sau să se amestece într-una singură

                                 Avem vreo asemănare pentru această Taină?

O asemănare ne oferă omul. Nu o asemănare tocmai deplină, pentru că omul e o persoană cu o singură fire. Dar firea lui se compune din suflet şi trup, aşa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiască şi fire omenească. Sufletul şi trupul nu sunt despărţite, şi persoana cea unică a omului nu e împărţită în două din pricina lor. Persoana omului trăieşte în fiecare clipă prin amândouă şi lucrează prin amândouă.
 Când priveşte la ceva lucrează şi prin puterea sufletului, şi prin materia ochiului.
Cu toate acestea sufletul şi trupul nu s-au contopit într-una să nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat. Tot aşa e în Hristos.
 Cele două firi sunt unite în persoana Lui unică, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare. Tot aşa sunt unite în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără schimbare, lucrările şi voinţele celor două firi. Astfel, Iisus Hristos trăia şi lucra prin amândouă firile, în chip nedespărţit şi neamestecat. Când tămăduia ochiul orbului, prin firea omeanscă atingeaochiul lui, prin cea dumnezeiască vindeca. Era o singură faptă dumnezeiască-omenească, săvârşită prin două firi, sau prin lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, în mod nedespărţit dar şi neamestecat.
Căci deşi vieţuiau şi lucrău împreună, firea şi lucrarea dumnezeiască nu se schimba în fire şi lucrare omenească. Nu firea omenească vindeca şi nu firea dumnezeiască îşi mişca mâna spre ochiul orbului
 Iisus Hristos fiind o persoană în două firi, voinţe şi lucrări, unul este Cel Care voieşte şi lucrează, dar prin două voinţe şi două lucrări. Unul şi acelaşi este Cel Care flămânzeşte (după firea omenească) şi înmulţeşte pâinile (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi este Cel Care osteneşte (după firea omenească) şi vindecă pe slăbănogul din Capemaum şi învie pe Lazăr (după firea dumnezeiască), unul şi acelaşi nu are unde să-Şi plece capul (după firea omenească) şi e pretutindenea şi chiar în Sânul Tatălui (după firea dumnezeiască).

                             De ce a trebuit să fie Iisus Hristos o persoană în două firi?

 Numai fiindcă a fost o persoană în două firi Iisus Hristos ne-a putut mântui.
 Dacă ar fi fost două persoane, adică pentru fiecare fire o peroană deosebită, cu alte cuvinte, dacă firile ar fi fost despărţite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om şi n-ar fi avut puterea să ne răscumpere. De asemenea firea omenească nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi cu persoana ei proprie, dacă n-ar fi avut cine să omoare moartea din această fire şi cine s-o îndumnezeiască. Iar noi, stând în legatură cu Iisus Hristos, am sta în legatură cu o persoană omenească, nu cu una dumnezeiască.
 Dacă firea dumnezeiască şi cea omenească s-ar fi amestecat într-una singură, ca să fie o singură fire a unei singure persoane s-ar fi arătat că firea noastră nu poate fi mântuită, ci numai prefăcută în altceva, poate în fire dumnezeiască. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, au poate ar fi fost numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi pătimit cu adevărat pentru noi şi noi n-am mai putea intra în legatură cu El, ca şi cu un om. Şi nemaiputând intra în legatură cu El ca om, n-am mai intra în legătură nici cu Dumnezeu. Numai dacă unul şi acelaşi a fost şi Dumnezeu şi om, adică a fost o singură persoană cu fire dumnezeiască şi omenească, a mântiuit firea noastră, deci şi pe noi pe toţi câţi vrem să ne mântuim.
Numai dacă a fost cu adevărat om, a putut patimi pentru noi şi numai dacă a fost tot acelaşi şi Dumnezeu adevărat, patima Lui a fost mântuitoare şi El a înalţat firea noastră. Sf. Grigorie Teologul spune: «Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu... vine la chipul Său şi cu trup Se îmbracă pentru trup şi cu suflet înţelegător pentru sufletul meu şi, împreună, pe cel asemenea cu cel asemenea curăţind.
 Şi întru toate Se face om, afară de păcat... Şi Se arată Dumnezeu cu firea luată, una (adică o persoană) din amândouă (firile) cele potrivnice, din trup adică şi din Duh, din care una e îndumnezeită, iar alta s-a îndumnezeit»

                               Ce înseamnă „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”?

 Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru plăcerea de a fi om, sau pentru alte făpturi, ci pentru noi oamenii. Şi când se spune «pentru noi oamenii» se înţelege «pentru noi oamenii păcătoşi», aşa cum zice Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi” (Luca 22, 19), înţelegând: «pentru voi cei păcătoşi».
 Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi, şi pentru a noastră mîntuire». Şi nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un popor, ci «pentru noi oameni» îndeobşte, adică pentru toţi oamenii. Dumnezeu a binevoit să dea omului o preţuire atât de mare, încât S-a făcut şi El om şi rămâne aşa în vecii vecilor, pentru a fi în strânsă legatură cu noi oamenii.

                                    Ce înseamnă cuvintele: „S-a pogorit din cer”?

 «S-a pogorât din cer» înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a binevoit să Se facă şi Fiu al Omului, să ia, pe lângă firea Sa atotputernică, şi firea noastră neputincioasă, să Se smerească, purtând toate ale ei, să ia chip de rob, „să Se deşerte” (Filip. 2, 7) de slava Sa dumnezeiască, în arătarea şi lucrarea Sa omenească, fără să înceteze de a fi Dumnezeu, să umble ca om pe pământ şi să fie dispreţuit de mulţi. «S-a pogorât din cer» înseamnă că: „bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim” (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: «El S-a făcut om, ca noi să ne facem dumnezei»
S-a unit pe Sine cu firea noastră neputincioasă, ca firea noastră să se facă tare şi nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiască.

.                                A părăsit Fiul lui Dumnezeu cerul prin această „pogorâre”?

 Fiul lui Dumnezeu n-a părăsit cerul prin această „pogorâre”. Căci El n-a încetat să fie şi Dumnezeu şi n-a părăsit firea dumnezeiască. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni şi cu deosebire în cer. El umblă pe pământ cu firea noastră omenească, dar cu firea dumnezeiască era pretutindeni. Prin firea noastră Se află «pogorât din cer», dar prin firea dumnezeiască era unit cu tatăl şi cu Duhul Sfânt, Se află «în sânul Tatălui», în cer. Însuşi El spune despre Sine: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).

               Ce înseamnă: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”,

şi anume de ce spune în chip deosebit „S-a întrupat” şi în chip deosebit „S-a făcut om”? „S-a întrupat” înseamnă cu deosebire „S-a zămislit”, ca început al întrupării. Iar „S-a făcut om” înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioară Maria.
Dar prin cuvântul „S-a întrupat”, Sf. Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevăart, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioară Maria. Iar prin cuvântul „S-a făcut om” au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvântător.

.                                 Şi ce înseamnă: „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”?

 Care este partea Duhului Sfânt şi care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului? Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit m-a fără de sămânţă bărbătească.
Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămânţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. „Iată îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicând: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însă este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: «şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara». Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i dă acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea caz Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevărat omenesc, luat din trup omenesc. Dar Duhul Sfânt dă Fecioarei puterea să-L zămislească fără de sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat. „Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri...” (Luca 1, 34-35).
 Duhul Sfânt a fost singur în Fecioara, când aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om? N-a fost singur. În acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de Dumnezeu. Ci Însusi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea, Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea Sa omenească din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul despre El însuşi că „S-a întrupat”, adică Şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfânt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcătuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfânt. Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea... dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o Întelepciunea ipostatică şi Puterea Prea Înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Luişi din sângiurile ei trup însufleţit»

                                               Cine a fost Fecioara Maria?

A fost o fecioară din seminţia lui David, din care trebuia, după făgăduinţa dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăţie desăvârşită şi era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeaşi seminţie, dar ea avea de gând să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” (Luca 1, 34).
 Deşi îngerul nu spusese cum va naşte, ca să poată înţelege că aceasta  se va întâmpla în viitor, ea totuşi se mira, pentru că era hotărâtă ca şi în viitor să nu ştie de bărbat.
Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că după ce „S-a aflat având în pântece”, Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, „căci ceea ce s-a zămislit într-însă de la Duhul Sfânt este” (Matei 1, 20).

.                                     Aşadar, Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?

Da. Ea a ramas fecioară totdeauna, deci atât la naştere, cât şi după aceea. De aceea Biserica noastra îi zice «pururea Fecioară». 180. Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură şi în Sf. Tradiţie? Da. Că fecioria ei a rămas nestricată şi la naştere, învăţăm de la proorocul Iezechiel care spune: „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a întrat pe ea. De aceea va fi închisă” (Iez. 44, 1-2).
 Dacă n-ar fi rămas fecioară şi la naştere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioara». Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Cu adevărat zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate şi neatinse de sămânţă şi de stricăciune şi de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară şi după naştere, rămânând prin naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii şi mai presus de raţiune...
Lucru şi auzire cu adevărat minunate e că s-a făcut naştere şi ieşire de prunc, închizătorile mădularelor de naştere ale celei ce a născut nedeschizându-se»
. Iar că Sf. Maria a rămas fecioară şi după naştere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredinţat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: „Femeie, iată fiul tău”, iar Apostolului Ioan: „Iată mama ta” (Ioan 19, 26-27).
Dacă Sf. Maria ar fi avut şi alţi fii, ar fi lăsat-o în grija lor. Dar e şi la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atât de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viaţă de rând.
Dacă Apostoli şi-au închinat viaţa lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă, pentru curăţia ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?

.                       De ce cinstim pe Sf. Fecioară Maria şi-i închinăm zile de sărbătoare?

 Pentru că Însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia, şi a vestit lucrul acesta prin profeţi (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; Ier. 23, 5-6; Iez. 44, 1-3). A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se şi numind-o: „plină de har” şi „binecuvântată între femei” (Luca 1, 28). A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul numind-o: „binecuvântată între femei” şi „Maica Domnului” (Luca 1, 40-43). A cinstit-o Fiul ei, Care în copilarie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, S-a îngrijit de ea, dând-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).
 Au cinstit-o oamenii din mulţime, fericind-o pentru a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul ei a întărit această cinstire, zicând: „aşa este” (Luca 11, 27-28). Ea însăşi a grait sub insuflarea Duhului Sfânt, că „I-a făcut mărire Cel Puternic” şi că de acum „o vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48-49). Iată de ce se cuvine ca şi noi, cu atât mai mult, să cinstim pe Sf. Fecioară Maria.

                    Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decât cinstirea adusa altor sfinţi?

 Da, este mai mare, pentru că ea este cea dintâi între sfinţi. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstită.
. De ce Sf. Fecioară Maria este cea dintâi între sfinţi? Este cea dintâi între ei, pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curaţită de  păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta.
 Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu şi de profeţi că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul ştim că a fost cel mai mare între profeţi (Luca 7, 28), deoarece însăşi venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Matei 3, l; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dintâi între sfinţi, de aceea şi cinstirea ei este preacinstire.

.              Dar în Sf. Scriptură se vorbeşte de nişte „fraţi” ai Domnului. Care sunt aceştia?

Este adevărat că în Sf. Scriptură se vorbeşte de astfel de „fraţi”. Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: „Încă grăind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El” (Matei 12, 46; Luca 8, 19).
 Altă dată, când predica în sinagogă din Nazaret, iudeii se mirău întrebând: „Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?” (Matei 13, 55-56; vezi şi Marcu 6, 3; alte locuri despre „fraţii” Domnului: Ioan 2, 12 şi 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Aici sunt daţi chiar cu numele de „fraţii” Domnului. Dar lucrul sigur e că aceştia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptură uneori „cealaltă Marie” sau „Maria Lui Cleopa”.
Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov şi Iosi, doi din pomeniţii fraţi ai Domnului. „Şi erău acolo multe femei, privind de departe,... între care era Maria-Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi” (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25). Aceşti aşa zişi „fraţi” ai Domnului erău nişte veri sau alte rude ale Lui, căci în Sfânta Scriptură se numesc „fraţi” şi alte rude mai apropiate. Aşa, Avraam numeşte pe Lot „frate”, deşi îi era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12, 14, 16).

.    Dacă Mântuitorul n-a avut după El fraţi, în ce înteles Se numeşte El „Întâiul născut” (Matei 1, 24)?

 În Vechiul Testament „întâiul născut, atât dintre oameni cât şi dintre animale, era închinat lui Dumnezeu (Ieş. 13, 2). De aceea chiar dacă nu mai erău după el alţi născuţi se numea tot „întâiul născut”, şi nu „singurul născut”, pentru că „întâiul născut” înseamnă sfinţit, închinat lui Dumnezeu. Prin el se câştigă mila de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul născut era ca un fel de preot pentru fraţii săi în faţa lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfă lui Dumnezeu.
 Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «Întâiul născut», deşi a fost „singurul născut”, ca să se arate ca El, ca om, e întâiul născut la viaţa cea nouă dintre toţi fraţii „ca să fie El întâiul născut între mulţi fraţi” (Rom. 8, 29).
Pe de alta parte El a fost atât preotul adevărat, cât şi jertfă adevărată pentru toţi oamenii, câştigând de fapt iertarea pentru toţi.

                   De ce numim pe Sf. Maria nu numai „Pururea Fecioară”, ci şi „Prea Curată”?

 Pentru că ea n-a săvârşit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici eu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeşte îngerul când îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare şi cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare şi deosebit dar, acela de a nu păcătui»
 Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduinţa ei cu totul deosebită de a trăi în curăţie deplină. Ea e Prea Curată însă şi pentru că în acelaşi timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naşte, a fost „curăţită” de păcatul strămoşesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimţământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte» Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, cum susţin unii, căci îngerul îi spune: „Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu” (Luca l, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieţii ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăţie, pe care luând-o în seamă Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea?

.          De ce numim pe Fecioara şi „Născătoare de Dumnezeu”, sau „Maica lui Dumnezeu”?

Pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoană a firii dumnezeieşti, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca persoană a firii omeneşti, e născut în timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoană S-a născut şi din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească.
 Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omeneşti a lui Iisus Hristos era Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu near fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire îşi are deci temelia în faptul că Sf. Fecioară Maria a fost Născătoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu.
 De aici se vede cât de mult greşesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii „a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie” (Gal. 4, 4).
Sfânta noastra Biserică cinsteşte pe Fecioara ca Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemanat de frumoase: «Primit-ai în pântece pe Cuvântul şi ai purtat pe Cel ce poartă toate şi ai hrănit cu lapte, ceea ce eşti curată, pe Cela ce hrăneşte toată lumea». Sau iarăşi: «Taina cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face»

. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioară şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească?

Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară: întâi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om şi mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotărârea lui Dumnezeu. Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvârşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvârşit păcat, dar nici nu putea săvârşi.

                                                     De ce nu putea săvârşi păcat?

 Pentru ca Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi,
Care lucră în acelaşi timp şi prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, Însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui.
Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e faptă împotriva lui Dumnezeu, şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa?

.                               Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat?

 Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobândeşte omul deabia când scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.

 Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul?

Mântuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se află în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispită. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi Îl avem pe El în noi.

                               Vorbeşte Sfânta Scriptură despre lipsa de păcat a Mântuitorului?

 Da. Chiar Mântuitorul spune către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?” (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. „Că nu avem Arhiereu care să nu poata suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de Păcat” (Evr. 4, 15).

.             A fost de trebuinţă pentru mântuirea noastra ca Iisus Hristos să fie fără de păcat?

 Da. Numai fiindcă „n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci „pentru fărădelegile noastre”, răscumpărându-ne de ele (Isaia 53, 5, 9).
 Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărând neascultarea noastră.
Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.

 .                                   Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?

 Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: „Şi S-a răstingnit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat”.
. Ce cuprinde acest articol în întregul lui? După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut om.
Căci a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mântuiască.

.                                 Când a început Iisus lucrarea de mântuire a omului?

 Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mântuitoare? Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei.
Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mântuit. Totuşi mântuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.
 Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fară de păcat. Dar ca să fie izbăvită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi.
Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdându-le pe toate acestea cu tărie până la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte. Aşadar, mântuirea începe cu întruparea.
 Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se câştigă prin luptă.
Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tâlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi  numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi Împăratul cerurilor: din moment ce a coborât în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrânte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat»

                                    De ce „S-a răstignit (Domnul) pentru noi”?

În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erău supuşi pedepsei morţii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelasş timp moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastra trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezată în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.
 Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă propăşirea în bine.
Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor.
 Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar mai mult decât toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe Însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii.
De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erău de mai puţin preţ decât viaţa lor.
 De aceea oamenii nu puteau scapa prin ele. Trebuia o jertfa de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor întinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând un sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele. Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevărată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. „Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare.
Că de vreme ce sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele Lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus Lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană; va curţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11- 14). Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni.
Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut că adevărata şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi»

.                    De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?

 Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva:
a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfă Tatălui, dar cu iubire faţă de lume;
 b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spăla;
 c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut. 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erău osândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticăloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră;
 d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi. Aşadar, de câte ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă. Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui»

Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruăşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?

Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul a îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire.
Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne caim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim. Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale?

                                                 Ruşinezi amintirea lor prin aceasta?

Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu ci pururea şi-o aminteşte şi ne-o aminteşte, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. „Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26)
. La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit „semnul Fiului Omului”. Ea se va arăta pe cer împreună cu El (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume.
 Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).

                 Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?

 Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: „
Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea Lui Dumnezeu este” (I Cor. 1, 18).
Şi iarăşi: „Iar mie să nu-mi fie a mă Lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aci Apostolul arată că, precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi, Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorâ în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El. Sfânta Scriptură socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărţea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat.
Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, în Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătăm că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al păcii. „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 14-16). „Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împacce, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col. l, 19-21). „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra Lor prin Cruce” (Col. 2, 14 şi 15)
. Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,
1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea. Crucea e semnul T care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Mântuitorul însuşi spune: „Cel ce voieşte sâ vinâ după Mine să se Lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, că lupta împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-1 vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţa faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?

                              De ce s-au pus în Simbol cuvintele: „În zilele lui Ponţiu Pilat”?

 Ponţiu Pilat nu era o persoană părţiculară, ci un deţinător al puterii de Stat. Amintindu-1 în Simbol, Sfinţii Părinţi au voit să arate că răstignirea lui Hristos e un fapt sigur din istorie, întâmplat la o dată fixă. Deci nu e o născocire a fanteziei, căci aceasta nu fixează născocirile ei la date fixe. Apoi, Părinţii au vrut să arate că răspunderea pentru răstignirea lui Hristos o poarta întreaga omenire, pentru că autoritatea de Stat lucrează în numele tuturor. Iisus n-a fost răstignit de nişte răufăcători de rând, ci de autoritatea publică în numele legii. Prin aceasta se arată cât de jos ajunseseră legile şi orânduirile publice omeneşti din acea vreme, adică tot ce aveau oamenii mai bun. Dacă legea omenească, menită să apere binele, L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, atunci la ce nu s-ar fi putut aştepta El de la niste răufăcători de rând? 202.
De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele: „şi a patimit”, odată ce s-a spus că „Sa răstignit”? Cuvântele „şi a patimit” arată încă o dată ca Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat şi a suferit într-adevăr pe cruce ca un om, până la moarte. Dar a patimit numai cu  trupul, nu şi cu Dumnezeirea, căci Dumnezeirea nu poate pătimi. Sf. Ioan Damaschin zice: «Spunem că Dumnezeu a suferit în trup, dar în nici un caz că Dumnezeirea a suferit prin trup»189. 203.
Alt înţeles nu mai au cuvintele „şi a patimit”? Da. Iată şi acest înţeles: Fiul lui Dumnezeu, deşi n-a luat asupra Lui deodată cu firea noastră şi păcatele ei, a luat totuşi slăbiciunile noastre: trebuinţa de mâncare, de odihnă, frica de moarte, putinţa de a muri şi putinţa de a suferi durere trupească şi sufletească.
 Dar din potolirea trebuinţei de mâncare, de sete, de odihnă, Iisus nu Şi-a făcut o plăcere, ci le-a împlinit numai cât cerea trebuinta, respingând toate ispitele.
De asemenea a respins ispita de a scăpa de moarte şi de durere. Astfel, Iisus a luat asupra Lui aceste slăbiciuni omeneşti, ca să sufere pentru noi durerea până la capătul ei, adică până la moarte. El ştia ca păcatul a intrat în firea omenească şi se menţine în ea prin dorinţa de plăcere şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. Drept aceea s-a hotărât să rabde numai durerea. De aceea a luat asupra Lui acele slăbiciuni. Iar răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte şi însăşi moartea, în firea Sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morţi la viaţa cea fără de moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a plăcerii
. «Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul într-o neascultare, se menţinea de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moarte, ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca obârşie a naşterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, – pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii –, ci primind cu voie, după fire, osânda cuvenită a morţii în însuşirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul morţii, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricină a vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maică a morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci El era liber de plăcerea lui Adam) se face născătoare a vieţii veşnice»
 Acesta este rostul pătimirii lui Iisus Hristos. El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiinţat păcatul, care îşi are pricina în căutarea plăcerii, şi tot prin durere a desfiinţat moartea.

.                          De ce s-au mai pus în Simbol cuvintele „şi S-a îngropat”.

Nu se înţelegea aceasta odată ce S-a răstignit? Prin aceste cuvinte se arată mai întâi că Iisus a murit cu adevărat. „Încă păcătoşi fiinnd noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom. 5, 8). Trupul Lui a fost părăsit de suflet şi a fost aşezat ca orice trup mort în mormânt. În al doilea rând, prin aceste cuvinte se garantează adevărul învierii Lui din morţi. Căci dacă Hristos ar fi fost luat de pe Cruce de Ucenici şi acsuns undeva, nu s-ar mai fi putut aduce mormântul gol ca o dovadă chiar a fost păzit de slujitorii iudeilor, care se temeau să nu-L fure pe Iisus Ucenicii şi apoi să spună că a înviat (Matei 27, 64). Deci golirea minunată a mormântului e dovadă a Învierii.

                           Unde a fost sufletului Domnului în timpul cât trupul Lui a stat în mormânt?

 Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; I Petru 3,19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toţi oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoşesc, sau cu păcate personale, şi cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieşi de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nu se mai arhiereu, nici ca prooroc.
 El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepţii din vechiul Testament, care muriseră cu credinţa în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului şi a morţii veşnice, căci de atunci aceastea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos.
 Desigur, Iisus cobor-nd la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci şi celor care nu se folosesc de ea din pricină că nu au crezut în venirea Lui. În acest înţeles trebuie explicat locul din I Petru 3, 18-20: „Căci şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel crept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorât şi a poropovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultate altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă”. Dintre Sf. Părinţi vorbeşte clar despre coborârea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos S-a coborât în cele ce sunt pământ şi le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au căzut în El. Şi au cezut în El toţi care au spreat în El, adică au prevestit venirea Lui şi au îndeplinit poruncile Lui: drepţii, patriarhii şi proorocii, căror li s-au iertat păcatele ca şi nouă»
 Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul îndumnzeit se coboară la iad, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptăţii, tot astfel să lumineze şi celor ce stau sub pământ, în întunericul şi umbra morţii; că precum a predicat celor de pe pământ pace... devenind celor credincioşi cauză a mântuirii veşnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredinţă, tot astfel şi celor din iad»

. Dar cu Dumnezeirea, care era unită cu firea omenească în Iisus Hristos, ce s-a întâmplat în timpul morţii?

 Ea a rămas unită cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad. Căci dacă s-ar fi despărţit de trupul şi de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost şi Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormânt n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: «Chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărăit de trupul Lui prea curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de trup, şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. Astfel unicul ipostas al Cuvântului a fost şi ipostasul Cuvântului şi al sufletului şi al trupului. Niciodată, nici sufletul nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decât ipostasul Cuvîntului»
 Numai pentru că trupul a rămas unit cu Dumnezeirea în mormânt, n-a început să se strice şi numai pentru că sufletul a rămas cu Dumnezeirea în iad, a zdrobit puterea iadului şi a eliberat pe drepţii de acolo. De aceea numeşte Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad „sufletul îndumnezeit”.

            Dar n-a ajuns trupul Domnului nestricăcios şi sufletul Lui îndumnezeit numai după Înviere?

 Este adevărat. Dar nestricăciunea şi îndumnezeirea au două înţelesuri. Trupul Domnului, înainte de Înviere, a fost nestricăcios în înţelesul că nu se putea desface în pământ, dar a fost stricăcios în înţelesul că sufereă de foame, de sete, de oboseală, putea fi străpuns cu cuie şi putea muri, adică putea fi părăsit de suflet. De-abia după Înviere devine nestricăcios în înţelesul că nu mai suferă nici o trebuinţă materială, nu mai suferă durere, nu mai poate muri
 Aceasta este şi deplina îndumnezeire a trupului. Tot două înţelesuri are îndumnezeirea sufletului. Înainte de Înviere sufletul era îndumnezeit în înţelesul că voinţa şi lucrarea sa erău îmbogăţite, călăuzite şi străbătute de Dumnezeirea Cuvântului. Dar după Înviere e îndumnezeit în înţelesul că lucrarea lui e străbătută cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

                              Care este articolul al V-lea din Simbolul Credinţei?

 Este următorul: „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”.

                     Ce însemnătate are pentru noi faptul că Hristos „a înviat”?

  Cea mai mare însemnătate. Învierea lui Hristos ne arată că am fost cu desăvârşire mântuiţi. Căci, în primul rând, ea ne dă asigurarea că tot ce a spus Iisus Hristos e adevărat, deci şi aceea că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastră din robia păcatului şi împăcarea noastră cu Dumnezeu. În al doilea rând, Învierea lui Hristos ne asigură că moartea ce domnea peste firea noastră a fost învinsă, că trupurile noastre nu vor rămâne veşnic prefăcute în ţărână, ci vor învia.
 Căci trupul lui Hristos e pârga firii noastre, şi precum El a înviat, aşa vor învia şi trupurile noastre. Astfel, Învierea lui Hristos e temelia credinţei noastre. Daca n-ar fi înviat El, tot ce a spus El n-ar fi căpătat adeverire şi nici noi n-am avea siguranţa că înviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre.
Şi atunci şi cei ce au adormit întru Hristos au pierit... Iar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătura (a învierii) celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Că precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

 Învierea lui Hristos înseamnă numai revenirea trupului mort la viaţa dinainte de moarte, sau înseamnă şi o prefacere a acelui trup?

 Învierea nu e numai o revenire a trupului la viaţa dinainte de moarte, ci înseamnă şi o prefacere totală a trupului. Ea e o treaptă nouă şi cea din urmă pe drumul mântuirii noastre, urcat de Hristos. Lucrarea de mântuire a lui Hristos nu s-a încheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desăvârşită prin Înviere.
Dacă lucrarea Lui de mântuire ar fi constat numai în răscumpărarea vieţii noastre cu viaţa Lui, ea s-ar fi isprăvit cu moartea Lui. Şi atunci viaţa Lui şi a noastră, după Înviere, nu s-ar fi deosebit prea mult de cea dinainte de moartea lui Hristos pe Cruce.
 Dar lucrarea de mântuire a constat şi într-o desăvârşire a firii noastre, slăbită de păcat, iar desăvârşirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos întâi în firea Sa, până la capăt, ca apoi, prin împărtăşire din ea, să se desăvârşească şi firea noastră.
Şi capătul acesta al desăvârşirii firii noastre în Sine, l-a ajuns. Iisus prin învierea Lui. Astfel, trupul nostru care va învia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desăvârşit, după asemanarea lui Hristos cel înviat.

                                  În ce fel s-a prefăcut trupul Domnului prin Înviere?

Ce a însemnat Învierea lui Hristos pentru firea omenească a Lui, mai întii, ca să ştim ce va însemna ea şi pentru noi toţi, atunci când ne vom împărtăşi de ea? Am spus mai înainte că prin înviere trupul Domnului a ajuns nemuritor şi liber de trebuinţele materiale şi de durere.
Aşa vor ajunge şi trupurile noastre înviate. Prin înviere, Hristos a scos din firea noastră stricăciunea şi moartea.
Chiar dacă El a mâncat după înviere, n-a făcut-o din trebuinţă, ci ca să «învedereze adevărul învierii»
 Apoi, trupul Domnului a devenit luminos şi plin de slavă, aşa cum s-a arătat o clipă pe muntele Taborului. Dumnezeirea Lui s-a arătat în El în toată strălucirea, ca pe Tabor, deşi oamenii n-o puteau vedea pentru că nu Se coborâse încă Duhul Sfânt peste ei. Aşa vor fi şi trupurile noastre după înviere.
Căci zice Apostolul Pavel: „Aşa este învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamană întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamană trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42- 44).

                     De ce s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: „a treia zi, după Scripturi”?

 Aceste cuvinte sunt luate din I Corinteni 15, 3, 4, unde Apostolul Pavel scrie: „Căci vam dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, cum că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi cum că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”.

.                                             Ce înseamna „după Scripturi”?

Că Hristos a murit şi a înviat întocmai cum s-a prevestit despre El în Vechiul Testament, adică toate acestea s-au întâmplat „potrivit Scripturilor”. Această adeverire a  Scripturilor arată iarăşi Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi planul dumnezeiesc al mântuirii, pregătit de mai, înainte. În capitolul 53 de la Isaia e scris: „Că s-a luat de pe Pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” (v. 8). Iar în Psalmul 15 se spune: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (v. 10). Învierea de a treia zi a fost închipuită de petrecerea timp de trei zile şi trei nopţi a lui Iona în pântecele chitului, precum Însuşi Domnul a spus: „Neam viclean şi desfrânat cere semn, şi semn nu i se va da lui, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39, 40)

.                                    Ce spun Sfintele Scripturi despre Înviere?

Sfintele Scripturi vorbesc în multe rânduri despre Învierea Domnului. Sf. Apostol Pavel dă un şir întreg de fapte care dovedesc că Mântuitorul a înviat cu adevarat (I Cor. 15, 1-20), iar Sfinţii Evanghelişti istorisesc cu de-amănuntul cum s-a întâmplat marea minune a Învierii (Matei 28, 1-10; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-12, 15-31, 36-50; Ioan 20 si 21).

.                                     Care este articolul al VI-lea din Simbolul Credinţei?

 Acest articol este: «Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui».

                                          Ce ne învaţă articolul VI al Simbolului?

 Acest articol ne învaţă că, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit «coborându-Se din cer», adică făcându-Se om, după Înviere S-a umplut de slavă dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înăltându-Se cu trupul la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui, adică la locul cel mai de cinste. De aici se desprind două lucruri:
a) că Dumnezeu, Iisus Hristos a fost totdeauna în sânul Tatălui şi în tot locul;
 b) după Înălţare, Iisus este cu trupul numai în cer, nu şi pe pământ, dar în chip tainic Se află şi în dumnezeiasca Euharistie, din clipa în care pâinea se preface în Trupul Său, iar vinul în Sângele Său. Acest articol ne arată şi mai mult marea cinste cu care a îmbrăcat Dumnezeu pe oameni.
 Fiul lui Dumnezeu n-a lepădat după Înviere firea noastră, ci S-a suit cu ea la cer, stând ca un om pe tronul dumnezeiesc, cârmuind lumea şi ajutându-ne să ne facem şi noi după chipul Său. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a înălţat la cinste dumnezeiască şi cârmuieşte lumea.

                                     Care este articolul al VII-lea din Simbolul Credinţei? .

 Este acesta: «Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit».
Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui? El ne spune că slava dumnezeiască, la care a fost ridicat Iisus Hristos ca om, se va arăta tuturor, atunci când va veni să judece lumea.
 Precum după Înălţare, Tatăl I-a dat locul cel mai de cinste, aşezându-L la dreapta Sa, aşa Se va arăta atunci tuturor în acest rol de cinste, Tatăl dându-I să facă judecata tuturor. „Câ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5, 22-23).
 Iisus Hristos îi va judeca pe toţi câţi au fost de la facerea lumii şi câţi vor fi până la sfârşitul ei. Nimeni nu va scăpa de această judecată a Lui. Vor fi chemaţi şi morţii la judecată.

               Din ce cauză Îi va da Tatăl Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, să facă judecata?

 Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om, care le cunoaşte şi slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi, dar şi măsura în care pot să se ridice deasupra lor, căci El însuşi S-a ridicat. El are apoi şi dreptul să-i judece, pentru că le-a dat, prin jertfa Sa pentru ei, puterea să scape de păcat şi de osândă. Cum va face această judecată, vom vedea când se va vorbi despre viaţa viitoare.
 Aici spunem numai că la judecata de apoi El îi va reţine pe unii lângă Sine, pentru veşnica fericire, iar pe alţii îi va trimite departe de Sine, spre veşnica chinuire, după cum L-au iubit pe El, ca chip al omului desăvârşit, şi s-au silit să se facă asemenea Lui, iubind pe semeni cum i-a iubit El, sau n-au făcut aceasta. El va fi Judecătorul desăvârşit şi măsura sau legea desăvârşită, dar totuşi potrivită puterilor omeneşti, după care vor fi judecaţi oamenii, aşa cum El a fost Arhiereu desăvârşit şi jertfa desăvârşită adusă pentru ei. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 71  Ce  trebuie să înţelegem îndeosebi prin cuvintele: „Şi iarăşi va să vină cu slavă”?
 Aceste cuvinte înseamnă că, dacă prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ „coborându-Se”, a venit în chip de rob, S-a smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să se poată decide în toată libertatea, a doua oara va veni cu „slavă”. Dumnezeirea
Sa va scălda atunci în lumina trupul Său şi vă umple de fericire pe cei ce prin aceasta vor primi o adeverire a credinţei lor de mai înainte, şi de spaimă pe cei ce nu au crezut mai înainte în El.
 Atunci nu va mai veni singur şi necunoscut, ci înconjurat de sfinţii îngeri şi cu mare strălucire dumnezeiască. Ei toţi se vor aduna tremurând în faţa Lui aşteptând Judecata. „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30). „Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). Până şi stihiile lumii se vor înfricoşa de slava Lui. „Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui Pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11).

                          Ce înseamnă cuvintele: „A Cărui împărăţie nu va avea sfârşit„?

 Aceste cuvinte ne spun că stăpânirea lui Iisus Hristos ca om şi slava Lui nu vor înceta vreodată, ci vor dura veşnic. Căci, pe de o parte, Iisus Hristos nu e numai un om a cărui slavă să fie luată vreodată de Dumnezeu, iar pe de alta, Fiul lui Dumnezeu nu va lepăda niciodată firea Sa omenească, nu va înceta în veci să fie şi om, deci om plin de slavă dumnezeiască. Deci, nici cinstea dumnezeiască a omenităţii noastre nu va înceta vreodată, ca să apară alt neam de fiinţe mai înalt. Împărăţia fără sfârşit a lui Iisus Hristos a fost anunţată de îngerul Gavriil (Luca 1, 33). Este drept că Apostolul Pavel spune că la sfârşit Iisus va supune toate Tatălui şi apoi pe Sine (I Cor. 15, 25-26). Dar aceasta înseamnă aducerea lumii întregi la supunere faţă de Tatăl şi încetarea lucrarii Sale mântuitoare ca o lucrare deosebită a Sa, primită la întrupare.

                                                  DESPRE DUHUL SFÂNT

                                 În care articol din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Duhul Sfânt?

În articolul al VIII-lea. 223. Care este acest articol? Este următorul: «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci».

                           Ce înseamnă: „Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”?

 nu numai atât. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului I se cuvine aceeaşi închinare şi cinste ca Tatălui şi Fiului, ci şi ca atunci când ne şi închinăm şi dăm slava Tatălui şi Fiului trebuie să ne închinăm şi să dăm slavă şi Sfântului Duh, căci e nedespărţit de Aceia; fiind a treia persoana dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul, precum şi Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh, şi Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Toţi trei au o singură fiinţă, voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare

                    Avem temeiuri pentru această învăţătură în Sfânta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi?

  Da, avem. Sfântul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, când îi spune lui Anania: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiitor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile Lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul Lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar că Duhul Sfânt e totuşi o persoană deosebită de Tatăl şi de Fiul, însă de aceeaşi cinste cu Ei, vedem din porunca Mântuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19).
 Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărţite, căci au împreună o singură fiinţă, nici amestecate, căci sunt trei ipostasuri şi nu unul.
 Sf. Ioan Damaschin spune: «Între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voinţă, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naştere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată. Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfinta Treime este un singur Dumnezeu...
Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înţelesul că ele sunt unele în altele... Ele nu sunt despărţite unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte fiinţa»197.

                                         Ce înseamnă cuvintele „Care de la Tatăl purcede”?

Cuvintele acestea arată că Duhul Sfânt e din Tatăl, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeşte ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinţi au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26 şi le-au pus în Simbolul Credinţei: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului; Care de la Tatăl purcede, Acela, va mărturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfânta Scriptură care vorbeşte despre purcederea, Duhului Sfânt.
Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl atâta ştim, că ea e dinainte de veci, că şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înţelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva şi cu Set. Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el în alt chip

                             Se înţelege că nici o asemanare nu se potriveşte întocmai la Dumnezeu.

Am auzit că romano-catolicii şi protestanţii spun că Sfântul Duh purcede „şi de la Fiul” şi chiar au adăugat la Simbolul Credinţei aceste cuvinte. Cum susţin ei aceasta?

 Ei susţin că atunci când Mântuitorul zice: „pe care Eu Îl voi trimite la Tatăl”, arată că şi El Îl purcede pe Sfântul Duh. Dar noi spunem că trimiterea este altceva decât purcederea, că trimiterea Duhului Sfânt în lume încă nu se făcuse când vorbea Mântuitorul, pe când purcederea e din veci. De aceea vorbeşte Mântuitorul despre trimiterea Duhului Sfânt la viitor. Purcederea adică e veşnică, e mai presus de timp, pe când trimiterea în lume se face în timp. Purcederea veşnică a Duhului este de la Tatăl, trimiterea Lui în lume este de la Fiul.

.                      Ce mai susţin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfânt?

 Ei mai susţin că dacă Fiul Îl trimite pe Duhul în lume, aceasta e un semn ca Îl şi purcede din veşnicie, că numai atunci e trimisă o persoană dumnezeiască de alta în lume, când primeşte şi existenţa veşnică de la ea. De pildă Fiul e trimis de Tatăl în lume, pentru că Se şi naşte veşnic din El. Dar noi le răspundem ca şi Duhul Sfânt trimite pe Fiul în lume. Înseamnă, oare, aceasta, că Fiul Se naşte sau e purces şi din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima...” (Luca 4, 18).

                           Ce spun Sfinţii Părinţi în privinţa purcederii Sf. Duh?

Ei spun că Sf. Duh purecede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh: Tatăl. Sf. Atanasie spune: «Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces»
. «Dumnezeu şi Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi şi nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit şi născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimitându-Se»
. La rândul său, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl şi Îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar Îl numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare»
. Când au adăugat cei din Apus, în Simbolul Credinţei, cuvintele „şi de la Fiul” (Filioque)? Prima dată le-a adăugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai târziu. La 809 Papa Leon al III-lea, când i s-a cerut să se spună şi la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus şi a poruncit să se scrie Simbolul pe două table de argint fără acest adaos. Mai târziu s-au adăugat aceste cuvinte şi la Roma, călcându-se porunca Sinoadelor ecumenice.

             De ce e pomenit Sfântul Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl şi după Fiul?

 Nu pentru că Sf. Dizh ar fi mai mic decât Tatăl şi decât Fiul, căci toate câte le au Tatăl şi Fiul, le are şi Sfântul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvârşită de Dumnezeu în lume e săvârşită de cele trei persoane dumnezeieşti în această ordine: porneşte din Tatăl, e înfăptuită de Fiul şi e desăvârşită de Sfântul Duh. „Că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeieşti nu arată o deosebire de aşezare şi de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii

.                  De aceea vorbeşte şi Simbolul Credinţei despre Sfântul Duh după Tatăl şi Fiul?

Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mântuirea oamenilor. Deci, el vrea să arate că şi fapta mântuirii noastre a pornit, că şi aceea a crearii noastre, din Tatăl, a fost împlinită de Fiul şi acum e desăvârşită de Sfântul Duh. De altfel mântuirea e mai întâi o aşezare din nou a oamenilor în starea în care au fost făcuţi de Dumnezeu la început, ca să poată fi apoi şi o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvârşea la început facerea era Duhul Sfânt, tot astfel Cel ce săvârşeşte acum readucerea oamenilor la starea de la început şi ridicarea peste ea e tot Duhul Sfânt.
. De aceea e numit Duhul Sfânt, în Simbol, „Domnul de viaţă făcătorul”? Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viaţă cele făcute la început şi avea să le umple de o viaţă tot mai bogată. Şi El e Cel ce umple de viaţă şi de tot mai multă viaţă pe cei mântuiţi din stricăciune şi din moarte de către Iisus Hristos. „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viaţa în materie. Şi Duhul Sfânt S-a coborât în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dând naştere Bisericii. Numai unde sufla Duhul se naşte viaţă şi viaţa cea noua (Ioan 3, 6 şi 8). „Duhul este Cei ce dă viaţă” (Ioan 6, 63).

. Dacă Duhul Sfânt e Cel ce desăvârşeşte lucrarea pornită din Tatăl şi săvârşită de Fiul, de ce se spune că Sfântul Duh „a grait prin Prooroci”, cum zice Simbolul, adică a pregătit mântuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul?

Într-adevăr, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui. Dar pe de altă parte şi aici Duhul este Cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este Cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înţeles El este Duhul  Adevărului şi călăuzeşte la tot adevarul (Ioan 16, 13).
Deci Lui I se cuvenea să grăiască prin Prooroci. Desigur, Duhul era nedespărţit de Cuvântul lui Dumnezeu, când graia. Dar Duhul coboră Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înţeleagă. În Duhul, Proorocii primeau Cuvântul. De aceea zic Proorocii necontenit: „Şi a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ier. 1, 11).
 Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în aşa fel încât îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun Proorocii: „Şi a zis Domnul către mine” (Isaia 8, 1), trebuie să înţelegem că vorbesc de Duhul, căci şi Simbolul îi zice Duhului „Domnul”. Sfântul Simion Noul Teolog zice: «Deci prin Cuvânt înţelegem pe Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăieşte cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice proorocul: „Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Şi de ce Sfântul Duh Se numeşte gura lui Dumnezeu şi Fiul Se numeşte Cuvântul? Fiindcă precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rosteşte şi se arată altora prin gura noastră şi în alt chip e cu neputinţă să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel şi Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu Se descoperă prin Prea Sfintul Duh

                                          Cum desăvârşeşte Sfântul Duh mântuirea noastră?

Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu? Am spus că Sfântul Duh desăvârşeşte orice lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume, deci şi lucrarea mântuirii. El e Cel ce o aduce până în inima noastră, o sădeşte în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne şi leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine şi prin Sine şi de Tatăl. Un om stă în faţa noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care îşi trimite cuvântul în noi. Aşa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu,
 El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt», spune Sf. Simion Noul Teolog

 Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide această uşă. Duhul ne descuie „uşa” - Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştinţei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei?

 Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum Însuşi zice: „Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Cheia uşii e Duhul Sfânt... şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine”

. Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică
. Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârşeşte mântuirea, prin aceasta nu se înţelege că nu mai avem legătură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea Sa omenească desăvârşită prin jertfa de pe Golgota, şi făcută prin Înviere nemuritoare, ca să treacă şi firii noastre curăţia, desăvârşirea şi nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt.
 Noi vieţuim în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos este „Adevărul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povăţuieşte mintea noastră la tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este „Viaţa” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădeşte în noi Viaţa, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viaţă făcător; Hristos este „Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii noştri sufleteşti lumina, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptăţii, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu  pot vedea lumina din afară şi nu se pot uni cu ea, tot aşa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.

        Chiar persoana Duhului Sfânt e aceea prin care vedem pe Hristos şi ne unim cu El?

 Nu. Dacă ar fi chiar persoana Sfântului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastră, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfânt. Unde se vorbeşte de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului.
Dar întrucât unde e lucrarea e şi cel ce lucrează, se poate spune că Duhul însuşi e în noi şi lucrează în noi, fără ca lucrarea însăşi să fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodată ca lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o făptură, cum zic romano-catolicii, ci porneşte din fiinţa Lui şi prin urmare ne uneşte nemijlocit cu Dumnezeu.
 Şi întrucât prin lucrarea aceasta necreată lucrăm şi noi, iată că, având noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturală creată, ci şi cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu însuşi în noi, adică ne unim cu Dumnezeu în aceeaşi lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puţin, iar cu vremea tot mai mult
.
 Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne uneşte cu Hristos şi lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, nu are un nume deosebit?

 Are.

Lucrarea aceasta se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.

          Harul este numai al Duhului Sfânt, sau şi al celorlalalte persoane dumnezeieşti?

 Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeieşti, pornind ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit şi har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos Îl trimite pe Duhul în noi. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos... să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13, 14). Sau: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1, 3).
 De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeieşti se sălăşluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru ea uşor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.

.                                            Este un singur har, sau sunt mai multe?

Harul mântuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţă sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul împlineşte, pe lângă lucrarea de mântuire, - sau tocmai întrucât o împlineşte pe aceea, - şi acea trebuinţă a fiecăruia şi sporeşte însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogaţie nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cât poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.

                               Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului?

 Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvînt aparte: harisme, deşi cu acest cuvânt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a proorociei, a vindecărilor şi altele, erău dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea creştinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeşte Sf. Apostol Pavel în I Corinteni, cap. 12. Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Duznnezeu şi duhul bunei credinţe. Iar ca „roade ale Duhului” pomeneşte Sf. Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22).

.                          Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfânt?

 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 76 Da. Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul şi acelaşi Duh Sfânt sau har are nesfârşite numiri. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogaţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii.
 El ne reface în Botez şi în Înviere.
 El suflă unde vrea,
El e izvorul luminii şi al vieţii.
 El face din mine o biserică.
 El mă îndumnezeieşte,
El mă desăvârşeşte.
El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu,
El face.
 El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile.
 El face predicatori, păstori, dascăli»
 Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se,
El nu suferă împărţire. Când ne împărtăşim din El,
 El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în aşa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucura toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură»

 Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelaşi har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: „Darurile sunt de multe feluri”, dar toate „după harul care ne este dat nouă” şi înşiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă îmiparte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” (Rom. 12, 6-9). Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efes. 5, 9).

. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el Însuşi Duhul Sfânt lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul şi fără de har?

 Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuinţă omului chiar de la început (Ioan 3, 5). Harul pune începutul mântuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască.
 Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încât să se sfinţească prin ele şi să se mântuiască.
Omul are libertatea de a face binele şi câtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului. Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mântuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul.
 Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi cuăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia.
Dacă mântuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: „Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11)..

 Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?

Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastra, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După această învăţătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum Îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-1 dă.

                                        Dar învăţătura Bisericii noastre care este?

Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urma nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi să se mântuiască sau nu. De aceea „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuieşte sau osândeşte pe oameni după faptele lor.

                      Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mântui şi pe cei ce se vor pierde?

 Daca-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mântui, şi cei pe care-i ştie că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?
 Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mântui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mântui, se vor mântui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă.
De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rânduiţi de Dumnezeu la mântuire, iar alţii la pierzare.
 Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintâi vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare, nu de bună placere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor.
 Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înaintea-rânduire a lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre hotărârea liberă a oamenilor: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8, 29).

 Dacă harul face începutul mântuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărâ omul pentru har, nu cumva harul înrâureşte libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertăţii? Nu e nici o silă.
Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărâ pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotarăscă pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertaţii, care era slăbită de păcat.
Dar totuşi, această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărată libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii Romano-Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau că după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a  pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate câştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului.
După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămân. Aşa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului.
 De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: „Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19).
În Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voinţă nu ne putem mântui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine.
 Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogaţia»
 Chiar şi atunci când omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns adânc de har, conlucrează el liber cu harul? Da, chiar şi atunci. Cât de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit. De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea.
Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mântuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încât acesta nu mai poate cădea.
 Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mântuire trebuie sâ conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă.
 Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea, că-1 mântuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 10, 12). Iar Sf. Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat” (II Ioan 1, 8).
Mântuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sf. Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 14), sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea” (I Tim. 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Că nimeni să nu se clatine în aceste necazuri” (I Tes. 3, 3).
Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mântuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.
. Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul la mântuirea sa, ce trebuie să facă omul ca să se mântuiască? Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sf. Apostol Iacov zice: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă”
, sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). S-a spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mântuirea sa, adică credinţa şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului.
Când Sf. Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrând să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi, deci, nici de Crucea Lui, prin care ne-a câştigat acest har, că se pot mântui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgâni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rând Legea lui Moise ca să se mântuiască. Acestora le spune Sf. Apostol Pavel că noi ne mântuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mântuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre.
 Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Socotim dar că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii” (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului... pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus” (Rom. 3, 20, 23, 24).
 Dar dacă Sf. Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvârşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mântuire, că de ar avea cineva credinţă cât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I Cor. 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire” (Gal. 5, 6).
 Şi tot el spune: „... prin dragoste să slujiţi unul altuia, căci toată legea într-un singur cuvânt se cuprinde, adică: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 13-14). 249. În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mântuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o Hristos, ca să primească mântuirea?
 Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mântuire. Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos.
 De aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţinduse de catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos. 250. Dacă prin har, credinţa şi fapte bune (virtuţi) ne desăvârşim viaţa cea întru Hristos, până unde poate ajunge această desăvârşire şi în ce constă ea? Putem propăşi în viaţa în Hristos „până ce vom ajunge toţi... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri...” (Efes. 4, 13-14).
 Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvârşirii, sau a sfinţeniei. Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte şi se desăvârşeşte prin harul Duhului sau prin Duhul, ea se numeşte viaţă duhovnicească.

                        Când are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?

 Naşterea la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la Botez, când primim harul mântuitor al Duhului Sfânt şi pe Hristos, în noi. Ea constă în ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu totul nouă; transformare lăuntrică reală a omului. Cu alte cuvinte ea constă în omorârea omului vechi al păcatului şi în naşterea omului nou, în Hristos: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?...” „Aceasta ştiind, că, omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului...” „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 6, 3, 6, 11).
 Desfiinţarea totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămânerii în el a aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decât dacă voinţa o aprobă şi consimte s-o urmeze.
Prin îndreptare, se desfiinţează real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei. Această din urmă, voinţă, fiind reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în bine.

.                                    În ce constă pruncia duhovnicească?

 E starea ce urmează îndată după naşterea omului cel nou. Pe acest om nu-l mai stăpâneşte în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpând în cele bune, ca un om scăpat de boală, în cele ale sănătăţii. Deocamdată, el are mai mult credinţă în Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Credinţa îl va ajuta însă ca să câştige şi aceste deprinderi.

                                     În ce constă creşterea duhovnicească?

 În străduinţa de a săvârşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă şi ajutate de har. Dacă nu le săvârşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvârşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt omul cel nou se întăreşte în aşa fel, încât nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gândul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând păcatul prin Cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile, a lăsat la voia noastră liberă»
 Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât, luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul»
 «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine, de la Botez»
. Putinţa creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez, o explică Sf. Diadoh al Foticeii astfel: «Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti, îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfânt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii»

.                                           Care este rezultatul acestei creşteri?

 Am spus că rezultatul acestei creşteri este bărbăţia duhovnicească. Ea se mai numeşte şi stare de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e una cu creşterea duhovnicească şi începe de la Botez, de când s-a sălăşluit în el harul şi s-a şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „sfinţi” (I Cor. 1, 2). Dar sfinţenia deplină se câştigă prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi regulate sau virtuţi.

                                                       În ce constă sfinţenia?

 Ea constă într-o astfel de întărire a omului în bine, prin virtuţi, încât să nu mai săvârşească nici o faptă rea şi nici măcar în gând să nu mai fie tulburat, cu uşurinţă, de ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă, ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp el se ridică la o dragoste necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie.
 Când a ajuns aici, omul s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemanarea cu Dumnezeu. În starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul din adâncul inimii omului, în toată fiinţa lui, luminăndu-l duhovniceşte.
 Şi, deoarece unde e harul, acolo e şi Duhul Sfânt şi acolo e şi Hristos, în omul sfânt cei din jur întrezăresc pe Hristos, după cum el însuşi simte atunci, în sine, prezenţa lui Hristos.
Dar sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvârşeşte în vecii vecilor. Iată cum descrie Sf. Diadoh al Foticeii semnele acestei stări: «Când vom începe, însă, să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre printr-o adâncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovniceşti, nu după trup»
 «Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemanarea”.
 Deci, când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemanarea... înflorind o virtute prin alta şi înăltând chipul sufletului din strălucire în strălucire... căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi o rânduială negrăită.
 Dar dragostea duhovnicească nu o poate câştiga cineva până ce nu va fi luminat de Duhul Sfânt. Şi până a primi mintea lui în chip desăvârşit asemanarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea desăvârşită...
Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decât numai dragostea»