„Filosofia bolii“ - condiţie a mântuirii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


„Filosofia bolii“ - condiţie a mântuirii
Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu

http://www.ziarullumina.ro/articole;2036;1;74215;0;Filosofia-bolii-...


Teologia şi spiritualitatea ortodoxă, constatând legea generală, în baza căreia suferinţa devine, mai devreme sau mai târziu, dintr-o experienţă universal-umană una personală, caută să o valorifice şi să o valorizeze în sens pozitiv profund, îndemnând persoana aflată într-o astfel de "situaţie limită" să desprindă sau, mai degrabă, să smulgă suferinţei partea ei pozitivă, să o însoţească nu de revoltă, inacceptare, apostazie, degradare morală, pe fondul involuţiei psihice, ci mai mult decât în resemnare, să încerce să îi descopere sensurile ei adânci şi să le exploateze spiritual.



A descoperi sensurile profunde ale bolii, capabile să o uşureze, înseamnă a-i descifra cauzele îndepărtate şi imediate şi a încerca să le înlăturăm; a înţelege că adevărata cale de "purtare" a lor nu este revolta, ci primirea lor cu mulţumire, răbdare şi nobleţe sufletească, în nădejdea milostivirii divine, ceea ce îi uşurează apăsarea.

Sfinţii Părinţi ne recomandă să facem permanent "filosofia vieţii", iar atunci când suntem încercaţi cu suferinţe, "filosofia bolii", adică să medităm profund asupra lor, întrebându-ne care sunt cauzele acestora şi sensurile lor adânci, cum trebuie să le abordăm pentru a le uşura greutatea şi a le înmulţi beneficiile.

În primul rând, a "face filosofia bolii" înseamnă a deosebi cu mult discernământ asupra originii şi cauzelor încercărilor noastre, a încerca să identificăm căror factori se datorează, iar aceştia sunt, la modul general: păcatul strămoşesc, vulnerabilităţile arborelui genealogic (ereditatea negativă) şi păcatele personale. Mai presus de acestea sunt încercările venite spre "cercare", pentru a proba calităţile morale ale noastre şi pentru a le răsplăti, atunci când acestea sunt reale şi înalte.


Resemnarea în faţa bolii nu e acceptabilă


Odată descoperite sau măcar limitate cauzele biologice şi spirituale ale bolii, a "face filosofia" acesteia presupune lupta împotriva ei, spre a o îndepărta. În faţa bolii, omul nu trebuie să adopte o atitudine pur pasivă, de acceptare şi resemnare, ceea ce creează un teren şi mai larg manifestării suferinţei şi evoluţiei nefavorabile bolii, ci dimpotrivă, atât personal, cât şi cu ajutorul suportului celorlalţi: familie, apropiaţi, prieteni, medici, preoţi, psihologi, trebuie să înfrunte boala, să aibă faţă de aceasta o atitudine ofensivă, combativă.

Atitudinea aceasta ofensivă se manifestă mai întâi ca o luptă de prevenire a bolilor, printr-un stil de viaţă trupească şi duhovnicească echilibrat. Aceasta înseamnă mai mult lupta cu sine însuşi decât cu posibile boli şi suferinţe, trezvie şi vigilenţă, controlare şi observare strictă a tuturor puterilor, organelor, facultăţilor, sistemelor trupeşti şi sufleteşti, pentru a le păstra în echilibrul specific stării de sănătate.

Chiar şi atunci când, în ciuda acestei vigilenţe şi cumpătări, datorită unor predispoziţii sau factori genetici, ori a unor cauze independente de stilul armonios de viaţă practicat, boala totuşi se instalează, încă de la debutul ei, în oricare etapă de evoluţie a acesteia, "omul trebuie, în primul rând, să nu rămână pasiv în boală, să nu se lase stăpânit, înlănţuit şi doborât de ea, ci dimpotrivă, să se păstreze într-un dinamism treaz, aşteptând ajutorul dumnezeiesc".

Toată această adâncă meditaţie asupra suferinţelor personale conduce la "asumarea" bolii, dar şi aceasta trebuie să fie una pozitivă şi dinamică, în scopul uşurării efectelor ei, prelungirii perioadei de viaţă şi sporirii, pe cât posibil, a calităţii acesteia, chiar şi pentru momente limitate, asemenea unor licăriri de soare, printre norii întunecaţi. Chiar şi atunci când boala s-a instalat în viaţa noastră, zguduindu-ne din temelii fiinţa şi influenţând radical relaţia noastră cu lumea, cu semenii, cu familia, trebuie să căutăm liniştea lăuntrică, bucuria şi împlinirea, descoperind şi preţuind alte valori ale vieţii, pe care să le cultivăm, în ciuda suferinţei şi a neputinţei trupeşti. De obicei, aceste valori sunt cele spirituale, pe care omul le-a ignorat, poate, anterior.

Răbdarea necazurilor scade povara purtării lor

Atitudinea omului faţă de suferinţa proprie este, aşadar, diferită. Dacă unii o resping şi caută să o refuze prin neacceptarea şi neînţelegerea sensului ei profund, deşi fac experienţa ei, alţii, asumând-o, şi-o uşurează şi o fac folositoare şi mântuitoare. Însă neacceptarea acestei cruci nu face altceva decât să ne împovăreze suferinţa, pentru că, potrivit Sfântului Isaac Sirul, "toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor". În mod similar, Cuviosul Paisie Aghioritul învaţă că atunci când ne gândim la durere, ea se măreşte, după cum abordarea sau înfruntarea ei în mod greşit, cu revoltă, dublează durerea.

Necazurile şi suferinţele pe care le acceptăm şi pentru care căutăm descifrarea sensului lor mântuitor sunt "îndurate" mai uşor, încât şi durerea sau apăsarea lor par mai mici, în timp ce revolta faţă de ele le îngreunează covârşitor şi nu numai la nivel psihic, prin împotrivirea faţă de ele, ci şi din punct de vedere somatic, în baza strânsei legături ce există între trup şi suflet.

Considerând boala a fi o adevărată "mucenicie", Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să o suportăm "cu nobleţe şi cu mulţumire". Nobleţea sufletească, la vreme de boală şi în timp de încercare, înseamnă a nu învinovăţi pe nimeni pentru suferinţele noastre, ci a considera că ele ni se datorează în exclusivitate; a nu ne plânge sau lamenta, indiferent de durerea pe care ele ne-o produc; a ne păstra optimismul şi bunătatea, nelăsând ca suferinţa trupească să ne altereze psihicul, starea şi "aşezarea" lăuntrică. Am putea spune că nobleţea duhovnicească echivalează, într-o astfel de situaţie, cu eroismul moral, ce trebuie să caracterizeze întreaga viaţă a creştinului, care este o luptă permanentă, văzută şi nevăzută, cu răul fizic şi moral. Şi, într-adevăr, valoarea sau eroismul unei persoane îşi găseşte o probă edificatoare în răbdarea necazurilor.

Când eşti în suferinţă, ajută pe unul mai încercat decât tine şi te vei uşura

Sfântul Părinte recomandă ca, în vreme de necaz şi încercare, de boală şi suferinţă trupească, să încercăm să excelăm în plan spiritual, cultivând faptele bune şi virtuţile, bunătatea şi respectul faţă de toţi ceilalţi, iubirea, mulţumirea şi milostenia. Faptele bune ne dau încredere în puterile noastre sufleteşti, chiar şi pe fondul slăbirii celor fizice, şi, totodată, speranţa că şi Dumnezeu se va milui asupra noastră. În necaz şi în boală, este potrivit să facem fapte bune, de milă trupească şi sufletească, faţă de semenii noştri, indiferent de starea în care se află ei - sănătoşi sau bolnavi -, şi cu atât mai mult când cunoaştem cât de mult preţuieşte, la vreme de încercare, necaz, boală sau suferinţă, o faptă de bunătate, tandreţe şi delicateţe sufletească, un cuvânt de mângâiere şi alinare.

O cale de a mai uita de durerea sau suferinţa noastră este aceea de a ne implica activ mai întâi în lupta de vindecare a bolii personale, dar şi în uşurarea suferinţelor, necazurilor, lipsurilor altora, prin fapte de slujire a semenilor noştri.

Totdeauna, când suntem necăjiţi şi întristaţi, bolnavi şi încercaţi, ne este de mare folos să ne comparăm cu alţii, mult mai încercaţi decât noi şi care mai găsesc încă resurse să lupte împotriva durerilor şi a suferinţelor, precum şi a deprimării cauzate de acestea. Poate unii dintre ei au o origine mai nobilă decât noi, o pregătire superioară nouă şi o viaţă spirituală mai înaltă şi tot sunt încercaţi. Cu atât mai mult suntem noi pasibili de astfel de suferinţe!

Însă modelul sublim spre care trebuie să îndreptăm inimile noastre în momente de dificultate îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta S-a întrupat din iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră. A dus o viaţă de sfinţenie, însă în smerenie, slujind tuturor. Chiar şi atunci când a fost chinuit şi răstignit pe nedrept, S-a rugat Tatălui Ceresc pentru iertarea păcatelor celor ce L-au răstignit. Iar după Slăvita Sa Înviere din morţi, primele cuvinte pe care le-a adresat femeilor mironosiţe, Apostolilor şi ucenicilor Săi nu au fost unele de blestem şi pedeapsă, ci de iertare şi binecuvântare: "Bucuraţi-vă!"

În toate încercările şi suferinţele prezente, creştinul trebuie să aibă convingerea că, oricât de multe şi de grele ar fi ele, odată şi odată, în cel mai rău caz, odată cu viaţa proprie, ele se vor încheia pentru el. Însă, pentru modul în care s-a comportat în acele situaţii, ca de altfel în întreaga sa viaţă, omul îşi va lua răsplata sau osânda faptelor sale.

SFIINTII PRIETENII MEI...: Originea şi cauza suferinţei

SFIINTII PRIETENII MEI...: Originea şi cauza suferinţei
URMEAZA LINCUL...

Boala ca iubire a lui Hristos

 

Boala ca iubire a lui Hristos

"Simt boala ca iubire a lui Hristos."

Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat multe boli! (Cuviosul Batran Porfirie a suferit de urmatoarele boli: infarct miocardic, insuficienta renala cronica, ulcer cu nisa (cu repetate gastroragii), cataracta, herpes zosterial pe fata, dermatida stafilococica pe mana, hernie inghinala (cu dese strangulari), gusa endemica cronica, adenom la hipofiza.)

"Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!"

De multe ori ii spun: "Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!". E o minune cum de mai traiesc. Printre alte boli ale mele, am si cancer la hipofiza. S-a facut acolo o tumoare care creste si apasa pe nervul optic. De-asta nu mai vad acum. Ma doare infricosator. Ma rog, insa, ridicand Crucea lui Hristos cu rabdare.

Vedeti inima mea cum este? S-a marit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Si cu cat merg, o sa se inrautateasca. Se va mai mari, o sa-mi fie greu sa vorbesc. Ma doare mult, sufar, dar este foarte frumoasa boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Ma strapung la inima si multumesc lui Dumnezeu. Este pentru pacatele mele. Sunt pacatos si Dumnezeu Se straduieste sa ma curateasca.

Atunci cand eram de saisprezece ani, il rugam pe Dumnezeu sa-mi dea o boala grea, un cancer, ca sa ma doara pentru iubirea Lui si sa-L slavesc in durere. Multa vreme m-am rugat asa. Dar Batranul meu mi-a spus ca asta este egoism si astfel il constrang pe Dumnezeu. Dumnezeu stie ce-o sa faca. Asa ca n-am mai staruit. Vedeti insa ca Dumnezeu n-a uitat cererea mea si mi-a dat aceasta binefacere dupa atatia ani!

Acum nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi ia ce I-am cerut. Ma bucur ca o am, ca sa fiu si eu partas la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. Caci "pe cine il iubeste, Domnul il cearta" (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebita bunavointa a lui Dumnezeu, Care ma cheama sa patrund in taina iubirii Lui si prin harul Lui sa ma straduiesc sa-I raspund. Dar eu nu sunt vrednic. O sa-mi spuneti: "Toate astea pe care ti le descopera Dumnezeu nu te fac vrednic?" Acestea ma judeca. Pentru ca ele sunt ale harului lui Dumnezeu. Nu-i nimic al meu. Dumnezeu mi-a dat multe harisme, dar eu nu am raspuns, m-am dovedit nevrednic. Stradania, insa, n-am parasit-o. Poate ca Dumnezeu o sa-mi dea ajutorul Lui, ca sa ma daruiesc iubirii Sale.

Pentru aceasta nu ma rog ca sa ma faca Dumnezeu bine. Ma rog sa ma faca bun. Sunt incredintat ca Dumnezeu stie ca ma rog. insa ma rog pentru sufletul meu, ca sa-mi ierte pacatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operatie, nici la analize. O sa-L las pe Dumnezeu sa randuiasca. Singurul lucru pe care il fac este sa ma straduiesc sa devin bun. Asta sa va rugati pentru mine. Harul lui Dumnezeu ma tine. Ma straduiesc sa ma daruiesc lui Hristos, sa ma apropii de Hristos, sa ma unesc cu Hristos. Asta o doresc, dar n-am izbandit-o inca - n-o spun din smerenie. Dar nu-mi pierd indrazneala. Starui. Ma rog sa-mi ierte Dumnezeu pacatele. Am auzit pe multi spunand: "Nu pot sa ma rog". Eu asa ceva n-am patit. Numai in ziua neascultarii mele in Sfantul Munte am patit asta.

Nu ma framanta daca si cat traiesc. Asta am lasat-o in seama iubirii lui Dumnezeu. Se intampla de multe ori ca cineva sa nu vrea sa-si aduca aminte de moarte. Este pentru ca doreste viata. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovada a nemuririi sufletului. Insa, "si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem" (Rom. 14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Indata ce inchidem ochii, ii vom deschide in vesnicie. Ne vom infatisa inaintea lui Hristos. In cealalta viata vom trai "mai intiparit" harul lui Dumnezeu.

Am simtit o mare bucurie la gandul ca-L voi intalni pe Domnul

Candva ajunsesem pe patul de moarte. Patisem o infricosatoare hemoragie gastrica datorita cortizonului pe care mi l-au dat la spital, cand am facut operatia la ochiul pe care, in cele din urma, l-am pierdut. Atunci locuiam intr-o colibioara; inca nu zidisem manastirea. Din pricina istovirii, nu stiam cand e noapte si cand este zi. Am ajuns la moarte si, totusi, am trait. Am slabit mult. Mi s-a taiat pofta de mancare. Trei luni de zile am trait cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost salvat de-o capra!

Traiam cu gandul plecarii. Am simtit o mare bucurie la gandul ca-L voi intalni pe Domnul. Aveam adanc inlauntrul meu simtamantul prezentei lui Dumnezeu. Si Dumnezeu a voit atunci sa ma intareasca si sa ma mangaie cu ceva preabinecuvantat. (...)

Nu voiam sa ma gandesc la iad, la vami. Nu-mi aminteam de pacatele mele, desi aveam multe. Le-am lasat in urma. Imi aminteam numai de iubirea lui Dumnezeu si ma bucuram. Si ma rugam: "Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, sa fiu si eu acolo. Insa, daca pentru pacatele mele trebuie sa merg in iad, atunci sa ma aseze iubirea Ta oriunde voieste. Ajunge sa fiu impreuna cu Tine".

Atatia ani am trait in pustie mangaierea lui Hristos. Ziceam intru sine: "Daca merg sus in cer si Dumnezeu imi zice: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? (Matei 22, 12) Ce cauti aici?, o sa-I spun: Tot ce voiesti Tu, Domnul meu, tot ce voieste iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta sa ma aseze. Ma predau iubirii Tale. Daca voiesti sa ma asezi in iad, aseaza-ma, destul imi este sa nu pierd iubirea Ta!"

Aveam simtamantul pacatoseniei mele; de aceea rosteam neincetat inlauntrul meu rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: "Stiu, Mantuitorule, ca altul ca mine n-a gresit Tie, nici a facut faptele pe care le-am facut eu. Dar si aceasta stiu, ca marimea greselilor mele si multimea pacatelor mele nu covarsesc rabdarea cea multa a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea inalta."

Ceea ce spune rugaciunea nu sunt cuvintele noastre. Noi nu putem cugeta si exprima astfel de cuvinte. Le-au scris sfintii. Dar ceea ce au scris sfintii trebuie sa fie imbratisat de catre sufletul nostru, sa fie simtit si trait. Imi place si altceva din rugaciune: "Nu se ascunde inaintea Ta, Doamne Dumnezeul meu, Facatorul si Izbavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte. Cele inca nesavarsite de mine le-au cunoscut ochii Tai, si in cartea Ta se afla scrise si cele inca nefacute de mine. Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala cata este si toate pacatele mi le iarta, Dumnezeule a toate." (...)

In tot acest timp aveam dureri infricosatoare in tot trupul meu. Ceilalti ma vedeau murind. Eu ma predasem iubirii lui Dumnezeu. Nu ma rugam sa ma izbaveasca de dureri. Dorul meu era sa ma miluiasca. Ma sprijinisem de El, asteptam sa lucreze harul Lui. Nu ma temeam de moarte. Mergeam la Hristos. Precum v-am spus, ziceam necontenit rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog, dar nu din interes, nu ca sa-mi dea sanatate. O simteam cuvant cu cuvant.

Secretul in boala este sa te lupti pentru a dobandi harul lui Dumnezeu
Mult folos avem din boli, este de-ajuns sa le rabdam fara cartire si sa-L slavim pe Dumnezeu, cerand mila Lui. Cand ne imbolnavim, problema nu este sa nu luam medicamente sau sa mergem sa ne rugam la Sfantul Nectarie.

Trebuie sa cunoastem si celalalt secret: sa ne luptam pentru a dobandi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul. Despre celelalte ne va invata harul, adica despre cum ne vom lasa in voia lui Hristos.

Altfel spus, noi dispretuim boala, nu ne gandim la ea, ne gandim la Hristos, simplu, imperceptibil, dezinteresat, iar Dumnezeu face minunea Sa pentru ceea ce este de folos sufletului nostru. Precum zicem la Dumnezeiasca Liturghie: "Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!"

Dar trebuie sa vrem sa dispretuim boala. Daca nu vrem, este greu, nu putem sa spunem "o dispretuiesc". Si asa, in vreme ce noi socotim ca o dispretuim si ca nu-i dam insemnatate, de fapt ii dam, o avem mereu in mintea noastra si nu putem dobandi pace launtrica. Iar asta am sa v-o dovedesc.

Zicem: "Cred ca o sa ma tamaduiasca Dumnezeu. Nu iau medicamente. O sa fac asa: priveghez toata noaptea si-L rog pentru asta. O sa ma asculte Dumnezeu". Ne rugam toata noaptea, cerem, imploram, strigam, il silim pe Dumnezeu si pe toti sfintii sa ne faca bine. Ne silim zi si noapte. Alergam ici si colo. Ei, nu aratam prin asta ca n-am dispretuit boala? Cu cat staruim si-i silim pe sfinti si pe Dumnezeu sa ne faca bine, cu atata traim boala. Cu cat ne ingrijim s-o alungam, cu atata o traim. De aceea nu se intampla nimic. Si noi avem impresia ca oricum se va petrece o minune; insa, de fapt, n-o credem, si astfel nu ne facem bine.

Facem rugaciuni, nu luam medicamente; insa nu ne potolim, si minunea nu se intampla. insa vei spune: "Dar n-am luat medicament; cum n-am credinta?" Cu toate acestea, in adancul nostru exista o indoiala, o teama, si ne gandim: "Oare o sa se intample?" Aici este valabil cuvantul Scripturii: "Daca veti avea credinta si nu va veti indoi, veti face nu numai ce s-a facut cu smochinul acesta, ci si muntelui acestuia de veti zice: Ridica-te si te arunca in mare, va fi asa" (Matei 21, 21).

Cand credinta este adevarata, fie iei medicament, fie nu iei, ea va lucra. Dumnezeu lucreaza si cu doctorii si cu medicamentele. Graieste intelepciunea lui Sirah: "Cinsteste pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul. Domnul a zidit din pamant leacurile, si omul intelept nu se va scarbi de ele. Si doctorului da-i loc, ca si pe el l-a facut Domnul; si sa nu se departeze de la tine, ca si de el ai, trebuinta." (Int. lui Isus Sirah 38, 1; 4; 12).

Tot secretul este credinta; fara de margini, lina, simpla si nevinovata. intru smerenia si nevinovatia; inimii. Sa avem credinta ca Dumnezeu ne iubeste nespus si ca voieste sa devenim ai Lui. De aceea ingaduie bolile, pana ce ne vom preda Lui cu incredere.

Sa-L iubim pe Hristos si toate se vor schimba in viata noastra. Sa nu-L iubim pentru a primi rasplata, de pilda sanatatea. Ci sa-L iubim cu inflacarare, din recunostinta, fara sa ne gandim la nimic, numai la iubirea dumnezeiasca. Nici sa ne rugam manati de unt scop anume, zicand lui Dumnezeu: "Fa-l pe cutare sanatos, ca sa vina aproape de tine". Asta nu e potrivit sa-i aratam noi mijloacele lui Dumnezeu. Cum sa-i spunem lui Dumnezeu: "Fa-ma bine"? Cum sa-L instiintam noi pe Cel ce stie toate? Noi ne vom ruga, dar este cu putinta ca Dumnezeu sa nu vrea sa ne asculte.

Un om m-a intrebat cu ceva timp in urma:
- Cand o sa ma fac bine?
- Aaa, ii zic. Daca zici: "Cand o sa ma fac bine?", niciodata n-o sa te faci bine. Nu este cuviincios sa-L rogi pe Dumnezeu pentru astfel de lucruri. Te rogi din rasputeri lui Dumnezeu sa-ti ia boala. Dar atunci aceasta te cuprinde si te stramtoreaza mai mult. Nu trebuie sa ne rugam pentru asta.
S-a infricosat si a zis:
- Sa nu fac rugaciune!?
- Aoleu! ii zic. Sa faci chiar multa rugaciune, dar ca sa iti ierte Dumnezeu pacatele si sa-ti dea putere ca sa-L iubesti si sa I te daruiesti. Caci cu cat te rogi sa plece boala, cu atata se lipeste de tine, te imbratiseaza, te strange si nu se mai desparte de tine. Fireste, daca simti ca om o greutate launtrica si o neputinta, atunci sa-L rogi cu smerenie pe Domnul sa-ti ridice boala.

Sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu

Atunci cand ne predam lui Hristos, se linisteste organismul nostru duhovnicesc, avand drept rezultat functionarea fiziologica a tuturor organelor. Toate sunt influentate. Ne facem bine, incetam sa suferim. Chiar si avand cancer, daca il lasam pe acesta in seama lui Dumnezeu si astfel sufletul nostru se linisteste, harul dumnezeiesc poate ca prin aceasta linistire sa lucreze tamaduirea cancerului si a celorlalte.

Iar, daca vreti sa stiti, si ulcerul la stomac tot de la nevroza se face. Sistemul simpatic, daca este presat, se strange si sufera, si astfel se naste ulcerul. Una, doua, trei - stransoare, stransoare, stransoare, stramtorare, stramtorare, stramtorare, framantare, framantare, framantare, hop! - ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Cand in sufletul nostru exista incurcaturi, ele influenteaza trupul, iar sanatatea nu merge bine.

Lucrul cel mai desavarsit este de a nu ne ruga pentru sanatatea noastra. Sa nu ne rugam sa ne facem bine, ci sa ne facem buni. Si eu pentru mine insumi asa ma rog, va spun. Ati auzit? Nu buni, adica virtuosi, "sa devenim asta, asta, asta", ci sa dobandim ravna dumnezeiasca; sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu, sa ne rugam mai degraba pentru sufletul nostru, pe care il intelegem intrupat inlauntrul Bisericii, impreuna cu toti semenii nostri si cu toti fratii cei intru Hristos.

Si eu deschid mainile si ma rog pentru toti. In fata Sfantului Potir, cand ma impartasesc, imi deschid sufletul sa-L primeasca pe Domnul si-mi plec capul si ma rog pentru voi, pentru acela, pentru acela, pentru intreaga Biserica. Asa sa faceti si voi. Ati inteles? Sa nu va rugati pentru sanatatea voastra. Sa nu spuneti: "Doamne, fa-ma bine". Nu! Ci "Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma", cu negrijire de sine, cu iubire, fara sa asteptati nimic. "Doamne, tot ce voieste iubirea Ta"; numai astfel veti lucra de acum inainte, iubindu-L pe Hristos si pe fratii nostri. Iubiti-L pe Hristos. Deveniti sfinti. Lasati-va numai in seama prieteniei lui Hristos, a iubirii lui, a dragostei dumnezeiesti.

Oare nu se intampla si cu mine - care simt aceasta ravna, aceasta adorare - acelasi lucru, adica a nu ma lasa biruit in boala sau in cancer, desi imi simt trupul putrezit? Nu trebuie sa vorbesc, dar iubirea mea pentru voi si pentru intreaga lume nu ma lasa sa tac. Vorbind, plamanii mei raman fara oxigen si este foarte rau, caci sufera inima. Am patimit ceva mai rau decat un infarct. Insa traiesc. Nu-i asta lucrarea lui Dumnezeu?

Da, iar eu fac ascultare voii lui Dumnezeu, in boala. Indur fara cartire si cu mustrare de sine, caci Cine ar putea sa scoata ceva curat din ceea ce este necurat?. Sunt rau, sufera si duhul meu.

Ii spun unui pustnic cu care tin legatura:
- Roaga-te pentru mine. Eu te iubesc! Iubeste-ma si tu, si miluieste-ma - rugandu-te pentru mine - ca Dumnezeu sa ma miluiasca.
- Ei, tu sa te rogi, imi zice.
- Eu, ii zic, incep sa am lipsuri acum in toate cele pe care le-am facut atatia ani. Cum spune un tropar?
    "Mintea s-a ranit, trupul s-a trandavit,
     duhul boleste; cuvantul a slabit,
     viata s-a omorat, sfarsitul este langa usi.
     Pentru aceasta, ticalosul meu suflet, ce vei face
     cand va veni Judecatorul sa cerceteze ale tale?"

Pentru mine graieste acest tropar, in el ma vad pe mine insumi. Ma gandesc ca, daca n-as fi facut aceea si aceea, n-as suferi acum, as fi mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt necugetat..

Daca vreti sa aveti sanatate si sa traiti multi ani, ascultati ce zice inteleptul Solomon: "Inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si priceperea este stiinta celui sfant. Caci prin Domnul se vor inmulti zilele tale si se vor adauga tie ani de viata" (Pilde 9, 10-11). Iata secretul: sa dobandim aceasta intelepciune, aceasta cunoastere, iar atunci toate vor merge bine, toate se vor randui si vom trai cu bucurie si sanatate.

Parintele Porfirie Kavsokalivitul