Despre Rugaciunea - Tatal nostru

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                                               Rugaciunea "Tatal nostru"

In cursul perioadei itinerante, Domnul, raspunzand la cererea ucenicilor de a-I invata cum sa se roage, le-a daruit rugaciunea cea mai de pret, rugaciunea prin excelenta, care va fi inaltata de credinciosii tuturor neamurilor de atunci si pana la sfarsitul veacurilor, Tatal nostru.

Matei, care in Evanghelia sa nu respecta intotdeauna prea fidel cronologia, o include, din considerente de ordin logic, in cadrul predicii de pe munte, si anume in sectiunea rezervata sfaturilor privind rugaciunea cea mai potrivita prin care omul se poate apropia de Dumnezeu. Ar rezulta in acest caz ca ea a fost alcatuita de Iisus in primul Sau an de activitate.

Majoritatea exegetilor sunt insa de parere ca versiunea lui Luca, dupa care rostirea rugaciunii Tatal nostru, cunoscuta si sub numele de "rugaciune domneasca", a avut loc dupa parasirea Galileii, este cea autentica. Luca consemneaza in Evanghelia sa imprejurarile in care Domnul a rostit rugaciunea domneasca, ceea ce constituie un argument in plus in favoarea acestei versiuni. El arata ca, odata, dupa ce ucenicii Il privisera pe Iisus rugandu-Se, asa cum Ii era obiceiul, unul dintre ei - evanghelistul nu il numeste - Ii spuse: „Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11, 1). Este miscatoare aceasta cerere, care dovedeste inca o data smerenia ucenicilor si faptul ca ei se simteau intocmai unor copii fata de Domnul lor, de la Care asteptau totul. Trebuie retinut de asemenea ca si Sfantul Ioan Botezatorul, straduindu-se sa-i formeze pe ucenicii sai, ii invatase cum sa se roage.

Fiii unui duh nou aveau nevoie de un nou tip de rugaciune, care sa corespunda spiritualitatii specifice perioadei harului; de aceea, desi pietatea iudaica poseda numeroase rugaciuni, potrivite pentru toate nevoile, ucenicii lui Hristos aspirau spre o rugaciune mai pura, rupta de contingent si redusa la esential.

Numai Fiul Tatalui putea sa-i invete o asemenea rugaciune, concentrata la maximum, bogata in substanta dogmatica si in semnificatii mistice, dar totodata expresia celei mai smerite adoratii.

Luca nu face nici o precizare cu privire la locul unde a avut loc acest episod, ci spune doar: "Pe cand Se ruga Iisus intr-un loc.." (Luca 11, 1). Domnul Se roaga deci inainte de a darui ucenicilor cel mai de pret dar: rugaciunea prin care se pot apropia de Tatal. Legand acest moment de cel imediat anterior, adica de oprirea lui Iisus in casa din Betania, s-a tras concluzia ca rugaciunea Tatal nostru a fost rostita pentru prima data in apropiere de Betania. Aceasta presupunere este intarita si de traditie. Se stie ca Betania era asezata in apropiere de Muntele Maslinilor. Pe coasta de apus a acestui munte a fost inaltata de Constantin cel Mare o bazilica, pe locul unde se banuieste ca Domnul S-a rugat si i-a invatat pe ucenici sa se roage. Mai tarziu cruciatii si apoi carmelitele franceze au ridicat aici un locas de rugaciune, cunoscut sub numele de Pater noster.

La Matei, inainte de a-i invata pe ucenici Tatal nostru, Iisus ii sfatuieste sa evite rugaciunile lungi, prolixe, proprii paganilor, si sa se limiteze la esential, "ca stie Tatal vostru de cele ce aveti trebuinta mai inainte ca sa cereti voi de la El" (Matei 6, 8). Rugaciunea nu trebuie sa fie o insiruire de cereri, mai mult sau mai putin egoiste, ci un act de smerita adoratie, o incercare de a intra in comuniune cu Dumnezeu si de a face ca, prin harul Sau, El sa devina prezent in sufletul nostru.

Dintru inceput Iisus ii indeamna pe ucenici sa-L cheme pe Dumnezeu "Tata", asa cum de altfel Il numise si in predica de pe munte. Pana atunci, evreii Il chemau pe Dumnezeu "Tata" doar sporadic, in unele din rugaciunile lor. Folosind aceasta denumire, Domnul vrea sa sublinieze relatia de tip nou ce avea sa se stabileasca, in perioada harului, intre om si Dumnezeu, credinciosul situandu-se in pozitia de copil al Tatalui ceresc. Totodata insa, prin termenul de "Tata" Hristos descopera ceva din taina inaccesibila a Sfintei Treimi. Numirea de "Tata" indica insusirea specifica, proprie primei Persoane din Sfanta Treime, de a naste pe Fiul din vesnicie; Dumnezeu este Tata prin esenta, prin fire.

Iisus va starui, in continuare, asupra eficacitatii rugaciunii si, cu acest prilej, indemnandu-i pe credinciosi sa persevereze in cererile adresate Tatalui, va spune: "Daca voi, rai tiind, stiti sa dati fiilor vostri daruri bune, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da Duh Sfant celor care cer de la El!" (Luca 11, 13). Aceasta relatie este de o insemnatate capitala pentru talcuirea rugaciunii de fata. Ucenicii Il solicitasera pe Hristos, de la ei pornise initiativa de a cere sa li se arate calea spre a se apropia de Dumnezeu. Iisus nu putea sa-i lase deci fara raspuns, dupa cum nici Tatal nu ii va respinge pe cei care Ii vor cere darul Sfantului Duh. De aceea ii indeamna El sa se roage pentru a primi Duhul Sfant, pentru ca numai la umbra lucrarii Duhului pot oamenii sa cuteze a-L chema pe Dumnezeu "Tata". Marturia Sfantului Pavel din epistola catre romani vine sa intareasca afirmatiile de mai sus. "Caci cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu", spune apostolul neamurilor, si tot el adauga: "Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei, spre temere, ci ati primit Duhul infierii, prin care strigam: Avva! Parinte!" (Rom. 8, 14, 15).

Numai luminati de Sfantul Duh vor dobandi cei ce cred constiinta dependentei filiale fata de Dumnezeu, pe Care Il vor privi ca pe un adevarat parinte, asa cum se constata si din citatul paulin, caci termenul Avva, Parinte, preluat din aramaica, are un pronuntat caracter de duiosie, marcand disparitia distantei dintre om si Dumnezeu.

Spre a putea rosti rugaciunea Tatal nostru este deci necesar ca ucenicul sa fi inaintat pe calea desavarsirii. Poate chiar de aceea a asteptat Mantuitorul ultimele luni ale misiunii Sale spre a pune la indemana ucenicilor aceasta rugaciune. Tatal nostru este darul facut de Fiul, in impreuna lucrare cu Duhul, celor care cred in El. Tot conform marturiei pauline, se stie ca Sfantul Duh este Cel ce vine in ajutor slabiciunii noastre, invatandu-ne cum sa ne rugam si rugandu-Se pentru noi cu suspine negraite (Rom. 8, 26). Sfantul Duh Se alatura deci Fiului spre a le oferi oamenilor un mijloc cat mai potrivit pentru a-L slavi pe Dumnezeu.

Iisus ii invata pe ucenici - si pe noi toti - sa-L numim pe Dumnezeu "Tatal nostru", evitand formula "Tatal meu", cu un caracter prea individualist. Crestinul nu se roaga niciodata doar pentru el, ci pentru toti fratii si in comuniune cu ei. Chiar in rugaciunea sa personala, acesta trebuie sa se simta solidar cu ceilalti, evitand a da glas propriilor nazuinte, a se gandi numai la sine. Rugaciunea data de Hristos oglindeste duhul comunitar, prezent pururea in viata Bisericii.

Dupa invocatia "Tatal nostru", Iisus adauga cuvintele: "Carele esti in ceruri". Intre aceasta invocatie introductiva si relativa, care o expliciteaza, pare ca exista o contradictie, un abis de netrecut. Ne adresam lui Dumnezeu chemandu-L "Tata", numire ce indica o maxima apropiere, o inrudire spirituala, certitudinea ca El este pururea cu noi si ca vegheaza asupra noastra. Expresia "Carele esti in ceruri" accentueaza insa celalalt aspect al Dumnezeirii, si anume distanta care o desparte de creaturi. In predica de pe munte, Iisus spusese: "Roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns" (Matei 6, 6), subliniind astfel ca Dumnezeu Se afla pe veci invaluit intr-un mister de nepatruns.

In rugaciunea Tatal nostru se gasesc deci inmanuncheate cele doua fatete ale Divinitatii: Dumnezeu este Tatal, Care prin mijlocirea Fiului Sau a venit in preajma oamenilor spre a-i mantui, dar tot El este si vesnicul Ascuns si Nerevelat, a Carui fiinta va ramane pururea inaccesibila oricarei creaturi.

Prima parte a rugaciunii domnesti este axata pe nadejdea in venirea imparatiei, de aceea cererile care o alcatuiesc sunt orientate eshatologic, vizand definitiva instaurare a acesteia. Mantuitorul va evita sistematic sa includa aspiratii de ordin egoist in aceasta rugaciune model. Chiar cand vor aparea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea in vedere numai dobandirea mantuirii, fiind straine de orice nazuinta de ordin lumesc.

Prima dintre ele, "sfinteasca-se numele Tau", a pus oarecare probleme exegetilor, deoarece este singurul caz din Noul Testament cand verbul, folosit la forma pasiva, Il are ca subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrata "a sfinti numele lui Dumnezeu", ceea ce insemna a dori ca numele divin sa fie recunoscut drept sfant.

Expresia poate parea paradoxala, caci Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umana spre a fi socotit sfant. Ea accentueaza insa caracterul de dialog pe care il are intreaga rugaciune: Dumnezeu asteapta de la om unele adeziuni si marturisiri, fara de care Imparatia nu va putea lua fiinta. Omul se roaga pentru un tel mai presus de posibilitatea sa de intelegere, dar la a carui realizare va contribui si el. Imparatia este, dupa cum se stie, un dar facut de Dumnezeu oamenilor; totusi, omul trebuie sa se roage pentru venirea acesteia, grabind astfel prin participarea lui instaurarea sa definitiva.

Fericitul Augustin crede ca prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu sa fie socotit sfant de toti oamenii, iar Sfintii Ciprian si Chiril al Ierusalimului subliniaza ca astfel exprimam dorinta ca numele divin sa fie slavit prin propria noastra viata. A sfinti numele lui Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamari pe Tatal, a marturisi credinta in sfintenia si atotputernicia Sa, ci si a face ca, prin mijlocirea neinsemnatei noastre existente, sa straluceasca puterea sfintitoare a lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat ca, in Vechiul Testament, prin numele lui Dumnezeu se intelegea ceea ce Dumnezeu descoperea oamenilor despre Sine. In aceasta privinta, teologia veterotestamentara era insa extrem de sumara, ea evitand o analiza mai aprofundata a datelor oferite de revelatie. Insa dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu i se vor deschide omului alte posibilitati de scrutare a misterului divin. Cel care va arunca mai multa lumina asupra acestor taine, relevand existenta unei distinctii fundamentale intre fiinta divina, etern inaccesibila cunoasterii umane, si energiile sau lucrarile dumnezeiesti, care fac posibil ca Dumnezeu sa intre in relatie cu omul si sa i Se descopere, va fi Sfantul Grigorie Palama.

Cand Iisus, in rugaciunea arhiereasca, va spune: "Si le-am facut cunoscut numele Tau si-l voi face cunoscut" (Ioan 17, 26), El va avea in vedere tocmai ceea ce energiile descopera din fiinta divina, fata lui Dumnezeu care intra in relatIe cu lumea.

"Vie Imparatia Ta"; si aceasta cerere poate surprinde. Mantuitorul Insusi va spune ucenicilor Sai: "Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Imparatia" (Luca 12, 32). Imparatia este dar dumnezeiesc si totusi suntem indemnati a ne ruga pentru sosirea acesteia. Pare ca Dumnezeu asteapta ca noi sa-L rugam sa grabeasca venirea noului eon. Cu cat vor fi mai multi aceia care vor implora cucernic ca Imparatia sa le fie daruita, aspirand la depasirea actualei etape si la trecerea definitiva in perioada eshatologica, cu atat mai repede va sosi Imparatia Tatalui.

A treia cerere, "faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant", indica renuntarea din partea noastra la orice veleitate personala, precum si fagaduiala de a ne pleca intru totul hotarari lor divine. Mantuitorul, in ceasul de grea cumpana de la Ghetsimani, va da pilda totalei resemnari si a acceptarii neconditionate a celor randuite de Tatal, cand va spune: "Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Cel care izbuteste sa primeasca senin tot ceea ce Dumnezeu ii va trimite va fi pregatit pentru Imparatie.

Hristos ii indeamna insa pe ucenici sa se roage nu numai pentru ca fiecare din ei sa dobandeasca puterea de a se pleca la voia Tatalui, dar si pentru ca "precum in cer asa si pe pamant", pretutindeni, pe toate planurile lumii create, hotararile divine sa fie primite si ascultate, pentru ca astfel "Dumnezeu sa fie toate in toti", dupa cuvantul apostolului (1 Cor. 15, 28).

Aceasta reunire a intregii creatii, reintoarsa definitiv la Dumnezeu, dupa ce va fi renuntat la orice tendinta de autonomie, nu se va realiza, desigur, decat la sfarsitul veacurilor, cand Imparatia fiului se va preschimba in aceea a Tatalui (I Cor. 15, 24). De fapt, Imparatia, pentru venirea careia ni se cere sa ne rugam, nu va fi deplina decat atunci cand numele lui Dumnezeu va fi adorat de toate fapturile si voia Sa indeplinita pretutindeni.

Cele trei cereri din prima parte a rugaciunii Tatal nostru nu vor putea fi deci implinite intru totul decat la transfigurarea finala, adica in etapa eshatologica.

Este insa tulburator ca noi, oamenii slabi si pacatosi, suntem indemnati de Insusi Fiul lui Dumnezeu a ne ruga zilnic pentru aceste lucruri minunate, ce sunt atat de departe de noi si de limitata noastra putere de intelegere.

S-ar parea ca Dumnezeu asteapta totusi de la om un raspuns, o participare mai mult sau mai putin activa, spre a reinnoi intreaga creatie, zidind "ceruri noi si pamant nou", in care, dupa cuvantul apostolului, "locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Versurile lui Peguy dovedesc o intuitie geniala: "Atarna de noi ca Dumnezeu sa nu fie lipsit de zidirea Sa”, spune poetul.

Daca in prima parte a rugaciunii cererile noastre au drept scop intemeierea Imparatiei, fiind orientate eshatologic, in a doua parte ele au un caracter mai personal, intrucat au in vedere conditiile carefac posibila mantuirea individuala. Pentru ca sa putem participa la Imparatia pentru care ne rugam va trebui ca inca din cursul actualei existente sa nu fim lipsiti de painea "cea spre fiinta", sa fim despovarati de greutatea propriilor pacate si feriti de actiunea vatamatoare a celui rau.

Prima cerere - "painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" cuprinde o intreaga doctrina antropologica. Expresia de "paine spre fiinta", nu se gaseste in Noul Testament decat in doua locuri, respectiv in cele doua versiuni ale rugaciunii domnesti, proprii lui Matei si lui Luca. De fapt, termenul apare foarte rar in textele grecesti. Origen il socotea chiar creat de evanghelisti si il traducea prin cuvantul "substantial”, echivalentul traducerii "painea cea spre fiinta" din Biblia romaneasca, expresie pe care o socotim mai potrivita decat cea din Biblia de la Ierusalim, unde se spune "painea noastra zilnica". Rugandu-ne pentru painea cea spre fiinta, ne rugam ca Dumnezeu sa ne daruiasca ceea ce este esential pentru viata noastra trupeasca si sufleteasca.

Iisus ne indeamna anume sa cerem paine, hrana de capetenie a omului, care asigura existenta sa fizica, fiind insa susceptibila totodata, prin primirea harului, de a se preface in Euharistie si de a deveni astfel mijloc de regenerare spirituala si izvor de mantuire.

Hristos nu putea sa-l invete pe om a cere paine exclusiv pentru trup, El, Care respinsese ispita de a face din dobandirea painii telul suprem al vietii. Cerand deci painea cea spre fiinta, Il rugam pe Tatal sa ne dea tot ceea ce stie El ca ne este necesar pentru a infrunta greutatile acestei vieti fara a ne primejdui mantuirea. Ca aceasta ruga nu vizeaza exclusiv satisfacerea unei necesitati biologice rezulta si din faptul ca Domnul nu ne invata sa cerem o hrana oarecare, ci painea, adica acel element care, prin consacrare, va deveni insusi sfantul Sau trup. Prefacerea euharistica asigura asadar painii insusirea sfinteniei. Invatandu-i pe ucenici sa se roage: "Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" - asa cum apare in versiunea lui Matei - Donmul doreste sa limiteze grija omului cu privire la cele necesare sustinerii vietii, la prezentul imediat. Preocuparea pentru viitor trebuie evitata, deoarece grija, punand stapanire pe om, l-ar putea abate de la adevarata sa vocatie.

Chiar si atunci cand expresiei "painea cea spre fiinta" i se atribuie o semnificatie spirituala, ea referindu-se la ceea ce este indispensabil in vederea mantuirii, indemnul de a ne ruga doar pentru ziua respectiva ramane valabil. Avem nevoie de atata putere cat sa facem fata greutatilor si ispitelor proprii zilei prezente. Pentru crestinul adevarat, convins ca se afla permanent sub obladuirea parinteasca a Tatalui, esential este ca, in cuprinsul fiecarei zile, sa-si indeplineasca fara sovaiala datoria, cu gandul la Hristos si sub umbra ocrotitoare a Sfantului Duh. De aceea el nu se framanta pentru viitor, nu se intreaba daca va veni o clipa cand nu va mai fi in stare sa infrunte ispitele si poate se va prabusi. Stiind ca Dumnezeu nu il va parasi niciodata, ucenicul lui Hristos nu se lasa coplesit de povara unor asemenea intrebari si isi limiteaza atentia si cererea la clipa prezenta, cunoscand ca in cuprinsul acesteia se pot afla ascunse atat mantuirea cat si damnarea sa.

A doua cerere, "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", este o recunoastere implicita a starii de pacat in care ne aflam toti. Mantuitorul va mai arata in parabola cu vamesul si fariseul ca rugaciunea cea mai bine primita de Dumnezeu este aceea prin care omul cere iertarea greselilor. A fi constient de aceasta si a te ruga cu smerenie pentru iertare constituie primul pas pe calea mantuirii, caci o asemenea marturisire presupune recunoasterea faptului ca mantuirea este un dar de la Dumnezeu. Totodata, ea implica si o infinita indulgenta fata de pacatele celorlalti.

Numai aceia care vor aseza raporturile lor cu semenii sub semnul dragostei atoateintelegatoare, si nu al dreptatii, care cantareste si masoara, vor putea fi iertati. De aceea Hristos ne povatuieste sa iertam gresitilor nostri pentru ca si Tatal sa ne ierte noua. Acela care iarta fratelui renunta la orice ambitie personala, la orgoliul sau, caci de cele mai multe ori omul trebuie sa ierte ceea ce socoteste drept atingere a demnitatii sale, drept incalcare a drepturilor sale. Iertand, el face act de smerenie, pregatindu-si sufletul in vederea primirii harului, care nu coboara decat asupra acelora deveniti permeabili la energiile divine, prin intelegerea compatimitoare a greselilor aproapelui.

Trebuie subliniat ca in versiunea greaca a Evangheliei dupa Matei apare o alta formulare, susceptibila de o interpretare mai larga: "Si ne iarta noua datoriile noastre, precum si noi iertam datornicilor nostri”. Si aici este vorba, fara indoiala, de greselile pe care fiecare le savarseste, dar credem ca termenul de "datorii" implica o semnificatie sporita. Datoriile neplatite, care il apasa pe fiecare om, sunt toate faptele de milostenie pe care le-ar fi putut face, dar le-a omis, tot ce a asteptat in zadar Tatal de la el. De la fiecare dintre noi Tatal asteapta atat rodirea maxima a darurilor primite, cat si o atentie sporita fata de cei din jur si de intreaga zidire, precum si o recunostinta nemarginita pentru purtarea Sa de grija. Insa cine poate afirma ca nu a omis macar vreuna din aceste indatoriri, ca nu a inselat sperantele pe care Tatal ceresc le-a legat de viata sa?

Pentru asemenea datorii uitate trebuie sa cerem iertare; dar spre a avea aceasta indrazneala trebuie ca la randul nostru sa iertam celor ce ne-au facut vreun rau. Oricat de grav ar gresi aproapele fata de noi, suntem datori sa-l iertam, cunoscand ca si daca l-am ierta de saptezeci de ori cate sapte, iertarea noastra tot nu ar putea compensa datoriile infinite si nicicand achitate pe care le avem noi fata de Dumnezeu.

De fapt, datoriile fata de aproapele sunt tot atat de nelimitate si de imposibil de onorat in mod plenar ca si cele fata de Dumnezeu. Indeplinindu-le insa, chiar in modul imperfect, specific actualei conditii umane, ne platim totusi intr-o mica masura datoriile fata de Dumnezeu. Din aceasta imensa discrepanta intre ceea ce datoram lui Dumnezeu si ceea ce putem indeplini, in vederea unei relative echivalente, rezulta obligatia imperativa de a ierta, caci daca vom ierta din inima, dragostea atoateiertatoare a Tatalui va sterge si datoriile noastre, ramase mereu neacoperite.

"Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau" (Matei 6, 13; Luca 11, 4) este a treia cerere dintre cele cu caracter personal, care ar necesita un intins comentariu. Trebuie insa sa ne limitam la sublinierea catorva puncte esentiale.

Inca din epoca apostolica s-a simtit nevoia de a se evita eventuala interpretare gresita conform careia s-ar putea trage concluzia ca Dumnezeu il atrage pe om in ispita. In epistola Sfantului Iacov se spune clar ca Dumnezeu "nu ispiteste pe nimeni" (Iacov 1, 13).

Ispita tine insa de conditia umana de dupa cadere. Existenta spiritului rau, pennanent preocupat de a defonna opera Creatorului, face ca, in actualul eon, omul sa fie vesnic tinta atacurilor sale. Desi, prin moartea Sa pe cruce, Hristos il va deposeda de putere, totusi, pana la Judecata, duhul intunericului va continua sa unelteasca impotriva omului si sa-l amageasca in mii de chipuri. Dumnezeu ingaduie uneori ca acesta sa fie supus la asemenea ispite pentru ca astfel sa se smereasca, cunoscand cat este de slab. Niciodata insa cel credincios nu va fi ispitit peste puterile sale, dupa cum spune Sfantul Pavel: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui ca sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (1 Cor. 10, 13).

Odata ispita infranta, omul va spori duhovniceste, astfel incat intristarea lui se va preface in bucurie. Incercarile si ispitele pot deveni deci, pentru cei alesi, trepte spre cer. Hristos va arata ca Tatal curata mladitele cele bune "ca mai multa roada sa aduca" (Ioan 15, 2).

Daca ispita vine de cele mai multe ori de la cel rau, ea se intoarce adesea impotriva lui, devenind pentru ucenicul lui Hristos prilej de desavarsire. Este si aceasta una dintre antinomiile vietii duhovnicesti.

Cunoscand ca ispitele ne ameninta la tot pasul, Domnul ne invata sa ne rugam pentru a fi feriti de astfel de incercari sau, in cazul ca acestea ne-ar incolti, pentru a ni se da puterea de a le invinge. Ne indeamna de asemenea sa cerem ca Dumnezeu sa ne pazeasca de lucrarea malefica a spiritului celui rau: "Ci ne izbaveste de cel rau".

Si asupra acestui punct au existat divergente intre exegeti. Parintii greci au tras concluzia ca Mantuitorul il are aici in vedere pe satana, pe cand cei latini cred ca ar fi vorba numai de rau in general. Deoarece Mantuitorul a vorbit in numeroase randuri de interventia spiritului rau in viata oamenilor, infatisat ca un duh personal, si nu ca o entitate abstracta, este greu de presupus ca tocmai in rugaciunea domneasca, adevarata calauza pentru viata spirituala, s-a referit la rau ca la un principiu impersonal.

Iisus trebuia sa atraga atentia oamenilor asupra primejdiei reprezentate de duhul intunericului, ferindu-i de a se amagi cu privire la originea raului. De altfel, in rugaciunea arhiereasca, rostita dupa Cina cea de Taina, El Se va ruga astfel pentru ucenicii Sai: "Nu ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 15), afirmand deci din nou ca exista o forta personala, care primejduieste continuu mantuirea oamenilor.

Prin aceasta ruga, omul cere sprijin in lupta purtata, in cursul existentei pamantesti, cu puterile intunericului, pe care nu le poate infrunta decat cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, asa cum va arata Iisus cu alt prilej (Matei 12, 28). Totodata, el se roaga pentru a trece "din moarte la viata" (Ioan 5, 24) calcand biruitor peste pragul ce desparte cele doua registre existentiale, deoarece cel rau "are stapanirea mortii" (Evr. 2, 14). Biruinta impotriva duhului intunericului inseamna deci implicit dobandirea mantuirii vesnice si intrarea in Imparatie, a carei instaurare definitiva atarna tocmai de infrangerea puterii intunericului.

Desi, prin continutul lor, toate aceste trei cereri se refera direct la aspiratiile noastre personale, ele sunt totusi straine de orice tendinta egoista, nevizand, in ultima instanta, decat dobandirea unor gratii ce ne vor deschide portile Imparatiei, a carei venire o cerem in prima parte a rugaciunii domnesti.

Ca incheiere a rugaciunii domnesti, Domnul asaza formula pe care in cult o rosteste numai preotul: "Ca a Ta este imparatia si puterea si slava in veci" (Matei 6, 13). Prin ea marturisim ca Imparatia, care sta in centrul acestei rugaciuni, este de origine divina. Lui Dumnezeu Ii apartine de asemenea puterea de a zidi si de a implini toate. Cand omul face fapte placute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri si de binecuvantari, afla puterea de a le savarsi.

Slava pe care Iisus o atribuie de asemenea Tatalui - in cultul crestin, aceasta formula finala cuprinde intreaga Sfanta Treime, aceeasi inchinare aducandu-se tuturor Persoanelor divine - este una din lucrarile sau energiile prin care Dumnezeu, Care in fiinta Sa va ramane vesnic ascuns, Se descopera omului, spre a-i ingadui sa-L cunoasca si sa-L adore. Imparatia, puterea si slava apartin deci lui Dumnezeu; dar pe cand Imparatia este darul facut de Dumnezeu oamenilor, puterea si slava sunt lucrari divine, care se vor descoperi in toata plenitudinea abia in Imparatia de la sfarsitul veacurilor.

Intreaga rugaciune Tatal nostru are caracterul unei marturisiri indeplinite de catre un suflet luminat de har. Pare ca Dumnezeu asteapta mereu un raspuns de la noi, recunoasterea repetata in fiecare zi ca totul vine de la El si se indeplineste spre binele nostru. Ea presupune stabilirea unei relatii existentiale intre om si Dumnezeu, dar pentru infiriparea acesteia este nevoie de consimtamantul ambelor parti. Ni se cere a ne ruga pentru ca numele lui Dumnezeu sa fie adorat pretutindeni si voia Sa implinita. In modul acesta, Iisus vrea sa ne puna in situatia de a ne pleca cu totul la randuielile divine, pentru ca astfel sa intram in comuniune cu Tatal.

In epoca vechiului asezamant au inflorit numeroase tipuri de rugaciuni, dintre care psalmii constituie pana astazi forma cea mai desavarsita. Gama sentimentelor exprimate in psalmi era extrem de variata - de aceea ei sunt vesnic actuali - mergand de la tulburarea omului napastuit pana la bucuria dreptului rasplatit pentru ostenelile sale. De cele mai multe ori sentimentul dominant este insa nelinistea sau regretul pentru greselile savarsite.

Spre deosebire de psalmi, rugaciunea domneasca respira o perfecta seninatate, fiind straina de zbuciumul prezent in rugaciunile faurite de oameni. Tot ceea ce isi doreste cel care o inalta este ca prin faptele Sale sa nu se departeze de la voia divina, sporind duhovniceste, si ca Tatal sa nu-l lipseasca de ajutorul Sau, impotriva uneltirilor celui rau.

Comparata cu psalmii, in cuprinsul carora omul isi deserta sufletul fata de Dumnezeu, dand glas tuturor durerilor sale, rugaciunea Tatal nostru este de o concizie extrema. Ea retine numai ceea ce este esential, spre a exprima supunerea deplina a omului la voia lui Dumnezeu.

Credinciosul se infatiseaza golit de patimi si de regrete inaintea Tatalui ceresc. Este semnificativ ca, desi obiectivul final al rugaciunii Tatal nostru este dobandirea mantuirii, totusi, nici macar aceasta aspiratie nu este exprimata in mod explicit. Este si aici o dovada de smerenie desavarsita si de lasare totala in voia Tatalui, pe Care Il rugam doar sa ne ierte greselile si sa ne dea zilnic painea cea spre fiinta. Ar fi o indrazneala prea mare sa ne incumetam a cere mai mult. De celelalte se va ingriji Acela pe Care Sfantul Pavel Il numeste "Parintele indurarilor si Dumnezeul a toata mangaierea" (II Cor. 1,3).

Si stilul rugaciunii este caracterizat prin sobrietate: lipseste orice formula laudativa, orice hiperbola. Este rugaciunea in forma pura, rugaciunea redusa la esenta si eliberata de artificii literare si podoabe.

In Evanghelia dupa Luca, dupa ce sfarseste rugaciunea Tatal nostru, alcatuita anume pentru ucenici, precum si pentru toti cei ce aveau sa creada in El, Domnul rosteste doua scurte parabole, menite sa puna in lumina eficacitatea nelimitata a rugaciunii. Din ambele pilde reiese ca, la rugile insistente ale celor aflati in nevoie, chiar si oamenii pacatosi - "voi rai fiind" (Luca 11, 13) subliniaza Iisus, si sublinierea aceasta este semnificativa - raspund si acorda cele cerute.

Pentru ca Dumnezeu sa-i raspunda omului si sa-l invredniceasca de primirea Duhului Sfant trebuie ca acesta sa aiba indrazneala de a cere si sa creada fara sovaiala ca ruga sa va fi implinita. Cel sculat in miez de noapte, spune Iisus, indeplineste cererea prietenului venit sa-i ceara paine la o ora atat de nepotrivita nu atat pentru ca ii este prieten, ci fiind miscat de indrazneala acestuia (Luca 11, 8).

Mantuitorul staruie deci mereu asupra insemnatatii pe care o are stabilirea unui dialog intre om si Dumnezeu. Pentru ca acest dialog sa ia fiinta este nevoie ca noi sa ne adresam lui Dumnezeu, sa-I vorbim cu incredere, ca unui Tata, si atunci niciodata nu vom fi lipsiti de prezenta Sfantului Duh, rodul suprem al adevaratei rugaciuni.

Natalia Dinu Manoilescu

Mai multe găsiti aici :

 http://www.crestinortodox.ro/editoriale/rugaciunea-tatal-nostru-70166.html