A vorbi despre Omul Frumos în contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara!
Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.
Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine.
Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.
De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda.
La moda este omul util, la moda este omul eficient.
Aveam un nas, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din "Junimea", alaturi de Titu Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman. Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul.
Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: "Ai citit Don Quijote?" Nu, am raspuns eu. "Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu stii de Dulcineea din Tobozo?" Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce mai vinovat. "Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?", mi-a raspuns nasul. "Cum ai sa stii ce e iubirea?"
Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar de-atunci am retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a cunoaste povestea lui Don Quijote. Nasul meu dadea vietii un sens catre frumos. Ma corectase.
Mai tarziu, fiind in liceu si venind acasa, m-a intrebat:
- Ce-ai invatat astazi?
- Despre un poet stupid.
- Cum il cheama?, m-a intrebat.
- Lucian Blaga, am raspuns.
- Si de ce e stupid ma?, m-a intrebat din nou nasul meu.
- Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: "Caut,/ nu stiu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus."
Nasul meu a tacut, dupa care s-a uitat la mine si mi-a spus:
- Si tu zici ca omul asta este stupid? Pai, hai sa vedem ce cauta!
Apoi, am primit cea mai frumoasa lectie despre memorie si nostalgia amintirii. In trei saptamani terminam de citit Trilogia valorilor si Trilogia culturii. Tin minte si acum, niste carti vechi, editate de Fundatiile Regale. Incepusem sa gasesc lumina de ieri, trecutul apus.
De-atuncea stiu ca memoria unor lucruri marete poate sa infrumuseteze un prezent meschin. De-atunci am stiut ca memoria frumosului este izbavitoare si ca este un dar hristic.
Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam doar sapte anisori, cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune disperat:
- Ma simt rau. Am sa mor. Cheama Salvarea!
Eram singur acasa. Disperat, m-am imbracat la repezeala cu ce-am gasit.
- Ce sa fac?, l-am intrebat disperat.
- Uite, iti dau o fisa, sa dai un telefon. Du-te si cheama Salvarea! Spune-le sa vina repede, ca mor!
Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie, incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon.
-Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a raspuns o voce, rece, indiferenta. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniti de urgenta! Moare bunicul!
- Cati ani are bunicul?
- 76, zic, si telefonul s-a inchis.
Abia atunci am auzit picaturile de ploaie. O singuratate cumplita m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormant a Salvarii. Am alergat innebunit, i-am spus ca mi-au inchis telefonul, iar nasul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia sa le spui varsta. La oamenii in varsta Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o noua fisa si, alergand din nou prin ploaie, ma-ntrebam de ce la oamenii in varsta Salvarea nu mai vine. Mi-am gasit sticlele si-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am inceput sa strig.
- Cati ani are bunicul tau, ma?
-18 ani, am raspuns.
Si de data asta am inchis eu telefonul. Acum, pasii mei catre casa, prin ploaie, erau rugaciuni. Am mintit, dar exista si minciuni izbavitoare. Un paradox. Facusem, cum se zice, pacatul al bun.
In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: "Scapa-ma, am gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma!". Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit, dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut potera, Sfantul ii spune hotului: "Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul. De-acum stii ce ai de facut". Si de atunci hotul n-a mai furat. Juridic, sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om. Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos, nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere?
Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instantei divine.
Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40 de ani, grasut, usor ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp, cand l-a vazut pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a intrebat:
- Dar ce vi s-a intamplat?
Doctorul lua tensiunea si, cu ochii concentrati pe tensiometru, spuse in soapta:
- M-a parasit iubita.
Si eu asistam la schimbul asta: tensiunea nasicului meu scadea si crestea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nasicul meu, din bolnav, se transforma in doctor, iar doctorul se transforma in pacient.
- Doispe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea buna a nasului meu).
- Nu trebuie sa suferiti atata, ii spune nasicul, luandu-i tensiunea sufleteasca doctorului. Si nasicul incepea sa-l ocroteasca.
Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt
, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca.
Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.
Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara . Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania .
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!" Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama? - 1877.
- Cati copii ai? - 11.
Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
-Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.
Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.
Sigur, putem discuta
in termenii filozofiei.
Ce e frumosul?, intreaba Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu va reproduc asa, la nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o inteligenta fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere singur adevarul, doar provocand un proces de "mosire" a acestuia, numit de greci maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale, lasandu-si adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta.
Si zicea:
- Vai, tu, Hippias, inteleptul inteleptilor, ce e frumosul, ca nu stiu? Uite, stau si ma gandesc ce este frumosul.
Si Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu stii, ia uita-te tu acolo, pe camp! Uita-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Pai, vezi, ala este frumosul.
- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gandit, cum intelepciunea ta imi aduce mie limpezime in minte. Eu n-am stiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Si totusi, Hippias, zice Socrate, am o nelamurire: acum, in clipa asta, o fata poate sa fie frumoasa?
- Sigur, Socrate, o fata poate sa fie frumoasa.
- Esti extraordinar, Hippias! Cum limpezesti tu lucrurile, unul cate unul! O fata poate sa fie frumoasa. Vai, Hippias, ce inseamna intelepciunea si ce inseamna ignoranta!
Tineti cont de aceasta simulare fantastica. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, pana nu-l umfli, nu plesneste.
Si, zice Socrate:
- Totusi, Hippias, uite ce gand mi-a trecut si-mi tulbura intelepciunea: o lingura de aur e utila sau e frumoasa?
- Pai, este si, si.
- Esti fantastic! Deci, frumosul este si util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate sa fie si util.
Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul de lucruri. Pai, zice: ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si fata de masa, si asta. Si Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce grecii numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a gandirii din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt plan existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea aratandu-i-se lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie este un salt urias.
Si Socrate zice:
- Pai, vezi, Hippias, se pare ca noi nu cunoastem frumosul, noi il recunoastem (ceea ce numeste grecul anamnesis, aducere aminte).
Dar, daca Socrate m-ar intreba pe mine, sa presupunem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai stiu ce este frumosul, Socrate, i-as raspunde. Adevarat, mi-ar raspunde Socrate, caci astazi nu mai putem recunoaste frumosul, cu toate ca el exista. Tot ceea ce ne-a ramas de recunoscut este uratul.
Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul era si in afara si inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult mai amplu, el implica acolo si faptul de potrivire.
- Ceea ce se potriveste, Hippias, ca o inmormantare poate sa fie frumoasa pentru noi, dar nu este frumoasa si pentru zei.
Sunt alte sisteme de referinta.
- Frumosul este o potrivire intre ceva, intre ce e in noi si ce este afara, sau ce este Hippias? Deci, il zapaceste pe Hippias. Problema este ca Socrate il forta pe Hippias sa faca un salt de la lucrurile frumoase, pe care le gasesti in lume, la ideea de frumos, pe care o avea in propria sa constiinta, dar nu stia ca o are. Socrate este primul care vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential, capacitatea de a recunoaste frumosul.
Mai tarziu, alt filozof,
Plotin, spune:
ce vad este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice: noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa parerea mea, au ramas ancorati crestinii.
Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeti dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea "missi-dominici" (niste administratori ca si cei de astazi, care vin si ne iau noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din Pont, s-a intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i faca nici un rau, dar era supus unor presiuni.
- Pentru ce ai venit?, l-a intrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit sa marturisesc adevarul, raspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zambeste, apoi pleaca, stiind ca orice discutie despre adevar este infinita. Era unda de soc tarzie a gandirii grecesti, axata pe intrebarea: ce e adevarul?, nu: cine e adevarul? Grecii fiind in cautarea ideii de adevar, dincolo de adevaruri, precum in cazul frumosului ca idee si a lucrurilor frumoase ca existente, nu stiau fiinta adevarului, sau fiinta frumosului.
Pilat din Pont se intalnise cu fiinta adevarului, cu adevarul intruchipat, iar aceasta intalnire ratata este mostenirea cea mai cumplita a Europei occidentale, care, in virtutea ei, te intreaba, astazi, in mod obsesiv: ce esti? si nu: cine esti?
Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit, contabilizandu-le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini,
intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu adevarat. Caci fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont apartinea unei alte lumi.
Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca il recunoastem. Dar, spune Caragiale: "Si eu si mitocanul privim la luna." Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic.
Luna este frumoasa sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: "Luna este arcusul, eu sunt vioara." Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua.
Si eu si mitocanul privim la poporul roman. Pentru mine, poporul roman este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de mare, ca o rasplata a criminalitatii lui.
Cine si ce recunoaste?
Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca institutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar nu se recunoaste in personajul respectiv. "Si, atunci, de ce jucam?", se intreaba Schiller. "Pentru ceilalti", raspunde tot el. Pentru ca oamenii normali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de zi cu zi in fata acestuia.
La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se reproduca.
Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: "Minte, avea de toate. Era gras, manca bine si toti detinutii erau bine ingrijiti".
Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel, oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare o Romanie umilita.
"Minte", spune tanarul politruc de astazi. "PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana. Trebuie sa fim fericiti pentru asta." Si tot asa la debutul terorii comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta:
"Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?", il intreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu raspunse genial: "Eu am venit aici de lichea, nu de prost."
Pentru mine Romania e Gradina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor "identitar" numai intre frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: "Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei", va raspunde cu suficienta damboviteana, considerandu-se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea ca fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si el privim Romania .
Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el, balacindu-se in apa calduta a noului internationalism.
In mitologia indiana , gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata.
"O, tu, Krishna , Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o, Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o opresc, raspunde Krishna . Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai sangerand, lumea va intelege."
La fel ca si Krishna , Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis. Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand. De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? "In noaptea in care a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii."
Si El, ca si Krishna , putea sa opreasca timpul.
Hristos nu numai ca nu-l opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut.
Se duce intr-o gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta "omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci
suspinul fiintei in fata mortii.
Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26, 29).
Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura.
In Krishna nu ne recunoastem, dar in Hristos, da.
Omenirea intreaga este prinsa in lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, in gradina Ghetsimani, El isi depaseste "omenitatea" si ne da floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca aceasta minune:
"Faca-se voia ta, Doamne!"
De atunci, noi, crestinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii.
El in Ghetsimani a plans si s-a rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul Frumos.
Dan Puric
Despre Omul Frumos - Dan Puric
Frumusetea neamului
Există ceva în frumusetea românului care trebuie identificat. Trăim un timp de schilodire a natiei
din toate punctele de vedere, si din punct de vedere extern si din punct de vedere intern. Din punct de
vedere intern toate bombele astea psihotronice se dau asupra neamului ca să-l inhibeze, să-l descurajeze.
De 17 ani se face un bombardament sau se fac injectii din astea cu efect latent în care tie să-ti fie rusine că esti român, în care, mai nou acum, să-ti fie rusine că esti crestin. Adică esti intimidat, esti pus… Dar ce esti, dom’le? Ati auzit de eurodragoste? Europatriotism? Eu am auzit doar de euro. Chestia merge numai în bani. Nu se poate deplasa. Actul de identitate nu se poate deplasa.
„Omul frumos” este cel care observă lucrurile astea, dar este si cel care le mărturiseste. „Omul frumos” nu se adaptează în viteză. Cum spunea Emil Racovită
: „Specia care se adaptează cel mai rapid este sortită pieirii”. Adaptati-vă rapid la tot ce dau ăstia si o să vedeti că pieriti din istorie!
Nu înseamnă să fii Gică contra, înseamnă să-ti vezi de rosturile tale si să adaptezi, nu să te adaptezi. Să adaptezi ceea ce este bun la parohia ta, ce nu - afară!
Dar nu tu interior să te adaptezi, tu ai lumea ta.
Despre frumusetea acestei tări si despre frumusetea neamului românesc vă rog să-mi spuneti si
mie măcar în ultimii 17 ani câte discursuri ati auzit. Eu am auzit că suntem un popor nenorocit, am auzit
că suntem niste marginali, am auzit că trebuie să ne spălăm repede si să ne pudrăm repede si să intrăm într-o comunitate foarte civilizată, am auzit că n-avem nici un merit. Eu cam astea le aud tot timpul.
Am auzit tot timpul că trebuie să aderăm… dar ceilalti nu aderă. Am auzit tot timpul că e o cultură minoră, mai aud că Ortodoxia este o rămânere în istorie. Aud tot felul de lucruri. Dar despre frumusetea acestui neam nu aud. Pe vremea comunistilor care au fost destul de smecheri si confiscau toată chestia asta si vorbeau, s-a transformat nationalismul crestin ortodox în nationalism comunist cu „tărisoara mea”, cu fetisizări din astea. Acum, sub imperiul criticii, al spiritului critic, se distruge totul. Eminescu trebuie
supus spiritului critic, e un biet poet romantic cu care să vedem ce mai facem. Voievozii sunt si ei pe
acolo niste rătăciti care au supravietuit în istorie. Deci, plecăm dintr-o dată dintr-o zonă abstractă,
absurdă, pe care o suportăm 55 de ani si care se numeste comunism, un fel de artificiu îngrozitor si intrăm în alt artificiu… Nu! Intrăm într-un haos care se numeste tranzitie, o junglă îngrozitoare si intrăm într-un alt artificiu care se numeste Comunitatea Europeană. Dar viata mea unde este? Viata mea, sufletul meu, acela nemăsurabil, fată în fată cu Dumnezeu, unde este?
Este în crucea aceea pe care a făcut-o în avion baba aceea si a zis că o face o singură dată si nu mai insistă. Acolo este sufletul. Si atunci te întorci la ceea ce este trainic si rezistent în această tară, la oamenii care au rămas cu demnitate si care sunt în smerenie si care tac. Dar tac cum a tăcut Hristos în fata ignorantei lui Pilat din Pont. Ce dialog putea să aibă El cu omul acela!? Ce dialog!?
Noi nu mai suntem în stare să ne recunoastem neamul, noi nu mai suntem în stare să ne
recunoastem virtutile, noi ascultăm tot timpul ce note ni se dau din afară.
Noi nu mai suntem în stare să ne recunoaste posibilitătile, valorile. Tot timpul se dau lectii din afară. Eu nu vorbesc de un îndemn la o tâfnosenie din asta nationalistă: „Noi suntem buricul pământului”. Doamne fereste! Să mă ferească Dumnezeu!
Poporul român, în esenta lui, a fost ferit de asa ceva. Într-o conferintă de la Craiova spuneam
de actul de identificare a neamului. Un mare crestin ortodox, cum a fost savantul Simion Mehedinti, întro perioadă de cumpănă prin 1940, recunostea virtutile ortodoxe atât de smerite si de tainice ale neamului
acesta într-un context în care intelectuali de-ai nostri aveau concluzii si păreri despre poporul român care
erau străine fiintei: era Dumitru Drăghicescu care spune în „Psihologia poporului român” că noi suntem
un popor marcat de supravietuire; Mihail Ralea spunea că suntem chiar atei, fără credintă; arheologul
Vasile Pîrvan, care a fost o mare somitate, spunea că la noi raportul cu crestinismul este unul de factură
utilă. Acestea erau din interior. Iată câte poteci false în care Simion Mehedinti a intuit cine este poporul
român, cine suntem noi. Spunea că la noi crestinismul s-a asezat pe o lume aproape precrestină. Zamolxe ne lăsase nemuritori. Sfântul Apostol Andrei vorbea unor ciobani care cu dragoste s-au încrestinat, nu cu sabia. Dragostea asta de Dumnezeu a tinut în puscării (în puscăriile comuniste) o dăinuire a neamului extraordinară.
„Omul frumos” nu mai există în intelectualitatea română. „Omul frumos” există în poporul
român undeva tainic. „Omul frumos” este cel ce se sacrifică, se jertfeste cum s-a jertfit Mircea
Vulcănescu în puscărie pentru tânărul acela, cum s-au jertfit toti marii intelectuali crestini. Nu vorbesc de
sacrificiu si de jertfa Bisericii Ortodoxe; acesta este cu totul si alt lucru. Un părinte ca Arsenie Papacioc
care a suferit prigoana, n-a avut trufia să spună: „Biserica am fost numai noi, cei prigoniti”, ci a zis: „Biserica Română a fost si cea care a existat cu infractorii aceia; a făcut botezuri, nunti, a subzistat cum a putut”.
Am fost de curând, pentru prima oară în viata mea, să văd o minune: Mănăstirea de la Râmet.
Este o minune si jertfa si sacrificiul prin care a fost făcută. Mă uitam cum erau răsadurile acelea puse acolo, pomii văruiti, stupii, o ordine care este dincolo de ordinea elvetiană si ordinea germană, e tărănească, românească de cea mai bună calitate.
Aceea e grădina Maicii Domnului. Închipuiti-vă că mănăstirea aceasta se extinde si ordinea din ea acoperă România. Ce tară frumoasă am avea!
Dar la noi frumosul este insular pentru că mitocanul s-a extins, mârlanul care merge la biserică de formă, mitocanul care mimează crestinismul, de tip tumoră cancerigenă. El este între noi. Aprinde si el lumânări de Înviere si pe urmă fuge în jeep, dă muzica tare, vorbeste la telefoane. În perimetrul Bisericii el este un ritualist. Când se va duce dincolo este masă de manevră, este electorat, e un cretinoid, care merge asa: lasă si pe Dumnezeu si familie si tot, numai să-i fie lui bine. Uitati-vă la gasca asta nenorocită care conduce. Tara este între mama soacră si nepot. Atât! Nu există celălalt!
„Omul frumos” are grijă de celălalt, „omul frumos” nu este resentimentar, „omul frumos” este
darul lui Hristos...
Dar suntem în situatia în care „omul frumos” în România este ridicol, iubiti crestini. E penibil. Discursul meu de aici băgat în Parlamentul României este penibil, este absolut penibil. Cei de acolo cred că se scarpină în cap, se uită prin ziare, se mai uită pe dedesubt pe laptop, se joacă ca oligofrenii, n-au ei timp de asa ceva… Ei trebuie să ia, să fure, să căsăpească totul. Aaa! Îi vedeti cu lumânări în mână… Fac si ei electorat crestin, că vine multimea, că dă bine în fata multimii. Trăim vremuri de compromitere a limbajului crestin, a esentei crestine.
„Omul frumos” este smerit, este discret.
Ati văzut nastere mai smerită decât a lui Hristos? S-a născut cu trâmbite si surle împărătesti? Este smerit.
Cea mai mare trădare pe care o putem face în fata Bunului Dumnezeu acum o facem. Ni s-a dat
acest dar al pătimirii, e un dar… pentru că „omul frumos” a învătat să transfigureze, „omul frumos” face
din urât frumos; cel mai penibil si mai sinistru element de tortură – crucea – noi îl sărutăm si ne rugăm
datorită lui Hristos. L-a transfigurat!
„Omul frumos”, din plămada urâtului, prin credintă si prin iubire, transfigurează. Tot ce a pătimit Hristos ne-a dat ca har să transfigurăm. Poporul român a pătimit nedrept, precum Hristos.
N-am declansat noi războaie mondiale, n-am umblat noi după spatiul vital, n-am umblat după ideologie comunistă, nu umblăm după globalizare, nu facem comunităti europene, ci ne vedem de treabă. Vin altii peste noi. Traumele ăstia nu le bagă în ecuatie.
Ei zic: „Ati fost la puscărie 55 de ani; hai, repede, pieptănat, muschi si alergati după noi”. Adică, matale nu esti responsabil de nimic, că am stat 55 de ani pentru că tovarăsul Churchill s-a sters la gură cu un servetel si apoi a scris cu pixul pe el: 90% URSS, 10% aliatii [privind împărtirea influentei în Europa de Est: România, Bulgaria etc.]? Si Stalin, în vodca lui, a zis: „Haraso”. „Si ce fac cu acesta [cu servetelul]?”. „Păstrează-l tu”. L-a publicat si-n carte.
Ăstia nu sunt responsabili. Ăstia sunt virgini din punct de vedere politic, sunt perfecti. Eu sunt vinovat că
n-am fost atent. Eu, acum după ce am iesit [de sub comunism], după brutele alea, după criminalii aceia
odiosi si am dat de altii, mai rafinati, eu trebuie să mă încadrez repede [în noua ordine]. Eu n-am mamă,
n-am bunic, n-am nimic, n-am trecut. Probabil o să facem din mănăstiri turism. Facem turism! Hai să
lăsăm tot ce ne-a dăruit neamul acesta deoparte de dragul utilului.
„Omul frumos” nu face asa ceva. „Omul frumos” nu este fast, nu e rapid. Un sef de trib aborigen
i-a adus pe americani cu picioarele pe pământ. Era unul de la BBS care l-a întrebat: „What is your job?”
(Care este profesia ta). Aborigenul i-a zis:
„Meseria mea este să-ti aduc aminte”. Meseria poporului
român, înainte de toate, este să le aducem aminte ce au făcut ei în istorie. Asta nu înseamnă resentiment.
Repet: poporul român are o modestie si un fel de răbdare a chinului… eu cred că si în sine lui ar mai zice:
„Lasă-i, mă, lasă-i în plata Domnului”. Dar, dacă tu accelerezi chestia asta, eu sunt dator să-ti spun ce ai
făcut, sunt dator în fata lui Dumnezeu să-ti spun ce ai făcut.
Cea mai mare trădare acum o facem
pentru că această patimă [suferintă] care ni s-a dat să o trăim nu o transfigurăm în putere.
Hristos a pătimit cum n-a pătimit nimeni, de la umilintă, de la tot, considerând că este Fiul lui Dumnezeu, stiind lucrul acesta. Si, prin această pătimire, a luat puterea îndumnezeită de a intra în iad, de a rupe lacătele mortii si de a învia într-o substantă superioară; este alt trup, trupul învierii. În România nu trebuie „Imitatio Christi” ci să nu trădezi Hristosul din tine. Ti-am dat darul acesta ca prin patimă – dacă tot ai suferit – transfigurează, că poti!
Noi nu transfigurăm nimic, ne uităm istoria, ne uităm memoria, stergem totul. Ne adaptăm într-un
mod imbeciloid. Ne adaptăm fără nici un fel de scrupul ca să supravietuim economic, să devenim niste
instrumente, să ne autocolonizăm în familie. Cel mai mare păcat! Sunt sfinti la Aiud, la Gherla... putem
da sfinti la export, putem sfinti lumea aceasta cu câti au murit în tara asta. Dar toate acum sunt ocultate.
Memoria se infestează: dar stii că acela a fost securist? Îti leagă o tinichea. Cine? Niste pramatii care încă au dosarele pe acolo; niste neica nimeni, niste clone.
Unde este Hristosul din tine? Ai pătimit? Ai fortă de la Dumnezeu, stai în picioare si transfigurează lucrurile astea. Mărturiseste! Pilat i-a zis lui Iisus că poate face orice cu el: să-L biciuiască, să-L umilească, să-L pună în tepi, în cui.
Dar Iisus i-a spus: „Nu poti să faci nimic tu, totul ti s-a dat de la Tatăl Meu ca Eu să mărturisesc”.
Ăstia nu pot să facă nimic, nimic. Ci ni se dă ca să putem mărturisi! Trebuie să mărturisim! „Memorialul durerii” se dă la 11.30 noaptea când doarme tot poporul. La prânz se dă „Mitocanul” în extensia lui pe Top Show; două broaste care vorbesc subcultural, cu o patachină pe acolo… cu un limbaj suburban tot timpul în creier, în creier, în creier…
populatia României trebuie să fie furajată sub semne de genul acesta. „Lasă, dom’le, cu bosorogii ăia din
puscării si cu popii tăi si cu… lasă-mă în pace…”. Ăstia nici emisiuni spirituale nu stiu să facă. Ăstia si
când filmează o biserică o gresesc, nici nu stiu ce înseamnă spatiu liturgic, nici nu stiu ce înseamnă
biserică. Ăstia sunt ca diriginta mea din liceu care m-a pedepsit când am cerut pomană. Era biserica
vizavi de liceu si mi-a zis o babă: „Mamă, vrei niste colivă?”. „Da”. Eram UTC-ist si mi-a zis diriga:
„Cum e posibil ca tovarăsul Puric numărul 426 să ia pomană? Esti sărac, tovarăse?”. Zic: „Da, doamnă.
Sunt sărac sufleteste. Aveam nevoie de ochii babei, de mila ei”.
Te întoarce Dumnezeu prin câte-un lucru…
În lumea asta grăbită, în lumea asta accelerată, de fastfood, mergeam într-un Bucuresti gri, ploios, nenorocit, alergam si, o băbută, care abia se târa pe drum –
ea avea timp – a zis: „Maică, ce scrie acolo?”. Am zis: „Lasă-mă că sunt obosit, grăbit, ce vrei?” – cu
nervii omului contemporan. „Uite, scrie acolo: fast-fod, ce e aia?”. „Nu-i fast fast-fod, e fast-fud”. „Si ce
înseamnă?”. „Înseamnă să mănânce repede”. Băbuta se uită la mine cu niste ochi albastri si zice: „De ce, mamă?”. M-a potolit băbuta; am luat-o agale, are dreptate, s-a milostivit Dumnezeu de mine si a zis:
„Puric e grăbit. Trimite-i un semn”. Îti dă Dumnezeu, trebuie să vezi, să recunosti. De asta spun eu că este învătarea inversă: înveti înapoi de la o băbută sau înveti de la copil.
Este o poveste crestină deosebită care spune că era un clovn la curtea regelui. Si clovnii – nebunii
regelui – aveau voie să spună orice. Mai mâncau bătaie, dar ei spuneau adevărul. Acest clovn era tolerat.
Într-o zi regele îi face cadou un baston de aur si regele îi spune: „Să dai acest baston celui care este mai
nebun decât tine, dacă-l vei găsi vreodată”.
Nebunul curtii stă pe acolo, mai trăieste încă 30 de ani si la un moment dat regele se îmbolnăveste rău de tot. Era pe patul de moarte. Clovnul vine si-l întreabă: „Maiestate, vă e rău?”. Regele spune: „Nu mi-e rău, mor”. „Vai, Maiestate, ce rău îmi pare! V-ati pregătit?”. „Cum să mă pregătesc?”. „De drum. Vă duceti dincolo, nu v-ati pregătit?”. „Nu”. „Trebuia să vă pregătiti tot timpul vietii”. „Nu m-am pregătit”. „Poftim bastonul”. Acesta este sensul crestin. Unde alergi asa? Câti ani trăiesti? Unde te duci asa de nebun, esti Ferrari în viata ta? În sensul acesta poporul român este încercat. În sensul acesta trebuie o coagulare de constiintă si de trăire crestină, lucidă, firească, adevărată, normală, un act normal de demnitate
http://www.rugulaprins.go.ro/articole.pdf/0320071.pdf
DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...
