BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Însemnătatea
mântuirii
Mântuirea veşnică este
desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în
seamă de către oameni. Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate
mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce
lucru vremelnic. Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau
mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să
nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul,
veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. Este
de mirat că oamenii se ruşinează dacă în lucrurile lumeşti sunt numiţi neglijenţi,
dar nu se ruşinează dacă sunt delăsători cu mântuirea lor. Se zbat oamenii
aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare,
veşnice. Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este
pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.
Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este
vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim
sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai
deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii
pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare,
încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus
Hristos: „Ce
va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).
Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi
oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi.
Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în
veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?
Problema mântuirii veşnice nu este numai cea
mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul
Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi
te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să
faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).
Problema mântuirii este unică, deoarece avem
un singur suflet. Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur
rău; unicul
bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda. Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică,
acela nu se va mântui. Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta
Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi
cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Mântuirea
sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi
ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau
odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât
aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos.
Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).
Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata
lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii
este cunoaşterea de sine. Foarte
important este să nu pierdem trenul mântuirii.
Până la ultima suflare, nu-ţi pierde
nădejdea de îndreptare şi de mântuire
Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să
ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare,
dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta? Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea
de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem
pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios. Că iată, Sfinţi
mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii
tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în
Rai (Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Anatolie de la Optina, E.I.B.M.,
Bucureşti, 2008).
Grija
pentru suflet
Omul este o fiinţă spirituală, nemuritoare, o
fiinţă chemată să se întoarcă la Creatorul său. Cu excepţia câtorva indivizi,
neamul omenesc a recunoscut totdeauna existenţa unei alte lumi spre care suntem
chemaţi. Chiar dacii, strămoşii noştri, credeau că cei ce mor merg la zeul lor
Zamolxis, în ceruri, unde vor trăi veşnic. Evanghelia
lui Hristos ne învaţă că menirea noastră este să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L
iubim, să-L slujim în viaţa aceasta, pentru ca, atât aici jos, cât şi după
moarte, să gustăm o desfătare nemărginită la sânul Său părintesc. De nu vom
face acestea, vom fi lepădaţi de la faţa Lui şi osândiţi la chinurile iadului.
Chemarea noastră este,
aşadar, viaţa veşnică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!“ (Matei
6:33),
a zis Iisus. „Pentru
că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va
pierde?“ (Matei 16:26).
Mântuirea sufletului este singurul lucru important, căci dacă într-o zi ne
vom despărţi de toate bunurile pământeşti, sufletul este nedespărţit de fiinţa
mea, este viaţa ea, sunt eu.
Să ne întrebăm: De ce martirii, pustnicii şi Sfinţii Bisericii au dat
dovadă de eroism moral şi de răbdare exemplară în greutăţi şi în suferinţe? Fiindcă ei au fost animaţi
de credinţa că nimic nu-i mai important decât mântuirea sufletului, erau animaţi
de dorul pentru câştigarea Împărăţiei cerurilor. În timpul
martiriului de la Istambul, înainte de a fi ucis, Sfântul Constantin Brâncoveanu
a dat celor patru fii acest ultim îndemn: Copiii
mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel
puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru. Orice
am pierde în cele lumeşti, putem fi despăgubiţi. Pe când, dacă am pierde Împărăţia
cerurilor, am pierde totul. În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul spune:
De-aş
fi lipsit de toate-n lume /
Nimica n-am a pierde eu, /
Că toate nu-s aşa de scumpe /
Ca tine, suflete al meu.
Datoria noastră este de a preţui comoara sufletului nostru. Trebuie să ne fie clar că, de-am dobândi
toate bogăţiile lumii şi am uita de mântuirea sufletului, viaţa noastră este
egală cu zero (Marcu 8:37). Pe uşa unei mănăstiri din Italia, un
credincios a pus următoarele întrebări ca să le dea de gândit credincioşilor:
Este un singur Dumnezeu. Dacă eu sunt în vrăjmăşie cu El, cine mă va putea scăpa
din mâna lui? Un singur suflet am. Dacă-l voi pierde, ce-mi va rămâne?
Destinul nostru veşnic va depinde de condiţia
mântuirii sufletului nostru când se va întoarce la Dumnezeu. E mare păcat să
pierdem vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte. Este important să ne curăţim
sufletul prin pocăinţă, să-l
hrănim prin Sfânta Împărtăşanie,
să-l înviorăm cu rugăciunea şi să-l împodobim cu
virtutea. Aşa făcând, ne vom învrednici să auzim, într-o zi,
cuvintele Domnului: FericitĂ este calea În care mergi
astĂzi, suflete, cĂ s-a gĂtit Ţie loc de odihnĂ! Amin (Predici
la duminicile de peste an, Vestirea Evangheliei Mântuitorului, Dr. Irineu Pop Bistriţeanul,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008).
Cine dintre Sfinţii lui Dumnezeu I-au slujit cu leafă? Cine a spus vreodată: dacă nu primesc atâta pe lună,
nu mai fac ascultare, sau slujba cuvenită? Vai de noi! Vrea Hristos să
ne dea raiul pentru veşnicie, iar o floare din rai - după
cum i-a descoperit îngerul Domnului, Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos
- este mai scumpă decât toate avuţiile
acestei lumi văzut, iar noi stăm să ne târguim, când este vorba de mântuirea
noastră şi de negrăita fericire a vieţii veşnice (Îndrumări
duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Parintele Cleopa Editura Teognos,
Cluj-Napoca, 2007)
Întrebări
fundmentale
Sunt trei întrebări
fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă
vom căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil ne vom întâlni
cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia
tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi
înşine.
Din păcate, omul
contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite
să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar
noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or,
izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la
sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă,
bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi
plenar decât în Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte
decât surogate şi atunci caută şi mai tare ( Extras din articolul: Director
de bancă, devenit călugăr).
Viaţa
este Hristos
Aceste câteva
frumoase versuri au fost scrise de un necunoscut:
Ce este viaţa? a-ntrebat un prunc, zburdând voios în aurita zi; ViaŢa
e joc, da, viaŢa e joc!
a fost răspunsul ce auzi.
Ce este viaţa? a-ntrebat un om, prin arşiţă şi ploi trudind mereu; ViaŢa-i
chin, da, viaŢa-i chin!
i-a spus durerea sufletului său.
Ce este viaţa? zis-a un bătrân, privind în sus la cerul înstelat; ViaŢa
e iubire, viaŢa e Hristos!
preaînţeleptu-i suflet a cântat.
Omul şi nevoile sale
Dumnezeu a lăsat cu îndestulare
pentru toată lumea, hrană şi mijloace, frumuseţe şi condiţii de viaţă. Să-ţi
iei doar cât îţi trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi
inutil. Animalul sălbatic nu mănâncă mai mult decât îi trebuie, are el ceva
care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decâ trebuie, de
exemplu, s-ar îngrăşa peste măsură şi l-ar mânca celelalte animale ale pădurii,
care nu s-ar mai teme de el. Aşa şi omul, dacă se despovărează cu mai mult decât
trebuie, nu mai poate ţine pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire.
Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie,
omul trebuie să trăiască demn, pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu, şi Dumnezeu
i-a dat de toate pentru asta, i-a pus la îndemână fructele şi tot ce este în grădina
raiului (Părintele Iustin Pârvu).
Omul
întru Dumnezeu
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea
Sa, şi de aceea în fiecare om se sălăşluişte Dumnezeu. Omul de astăzi pune prea
mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi
nu ştie să aleagă. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în sufletul
său pentru că niciodată nu ştie când vine sfârşitul. Moartea nu vine să ne întrebe
ce vârstă avem sau dacă suntem pregătiţi ci vine să ne ia.
Omul adevărat luptă cu toată energia sa,
spirituală în primul rând, ca să simplifice viaţa, să înţeleagă ceea ce trăieşte.
Omul vrea şi trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul
cu toate tentaţiile sale. Omul care îşi face un scop în viaţă din a aduna averi
şi bani, e un om slab, e câştigat de diavol. După ce dobândeşte averi capătă
frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al
comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care
e o esenţă de viaţă, el păzeşte comorile false ale diavolului, astfel se pune în
slujba diavolului.
Dramele se stârnesc nu de la o luptă de idei,
ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce este material. Omul cumpărat cu bani
nu are valoare, îşi piede valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă falsă.
Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte
singur, el trăieşte mereu în planul celuilalt. În momentul în care am pierdut
porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini,
suntem altceva. E o stare care ne caracterizează pe noi românii.
Ce face marinarul în vreme de furtună? Pune mâna
şi îi ajută şi pe ceilalţi. Atunci, când ai necaz, trebuie să fii cel mai
limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut, sunt slabi, de fapt
ei caută un motiv...
În cădere omul îi
poate atrage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt atenţi, dacă nu sunt prudenţi,
dacă nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de
aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi
să epuizăm toate căile de a-l salva. Omul trebuie să fie fiinţa care simte
durerea fratelui, a aproapelui, bucuria fratelui... Omul nu evoluează în
istorie, omul pare să se degradeze. La începutul începuturilor omul a pierdut
Raiul dar şi-a păstrat sufletul, ruşinea faţă de propria goliciune, faţă de păcatul
făcut, faţă de fiinţele cele din jur.
Cea
mai grea povară a vieţii
Sentimentul că viaţa
noastră nu mai are nici un sens alungă orice urmă de fericire. Povestea un tânăr
că a întrebat-o pe o bătrână: Care este cea
mai grea povară a vieţii? Bătrâna i-a răspuns: Să nu ai de purtat de grijă nimănui.
Trebuie să ştim că cineva are nevoie de noi, că încă mai producem ceva pentru
omenire.
Din sfaturile Parintelui Ioan
