Părintele Iustin Pârvu

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE..

 despre protestele românilor: „Sigur că iese lumea în stradă, dacă am ajuns o marfă ieftină!”

Părintele Arhimandrit vorbește într-un interviu luat de revista Mănăstirii „Petru Vodă” din Neamț, despre manifestațiile care au loc în aceste zile. Iustin Pârvu face o analiză a protestelor, și îi atenționează pe români să nu se lase manipulați.

Chiar în debutul interviului realizat de revista „Atitudini", părintele Iustin Pârvu le atrage atenția oamenilor nemulțumiți să nu se lase folosiți de cei care au interese în valorificarea protestelor de stradă: „Ce să spun despre toate mișcările acestea... Rămâi de altfel și îndoielnic, dar poate să fie și o realitate, dar mă gândesc și la o manevră, sau la dedesubturile lucrurilor care se petrec, fiindcă intotdeauna orice mișcare, orice intervenție de ordin politic, sau financiar- economic, are neapărat în spatele ei ceva".

Vezi aici analiza protestelor făcută de Părintele Iustin Pârvu

- despre motivele protestatarilor: „Nu înțeleg nici să vâri cuțitul până la plăsele albe... să-l strunești pe om să nu mai aibă omul posibilitatea nici măcar o chirie să plătească, să nu mai poată nici să mai răsufle, să se miște câtuși de puțin într-o lume așa de sărăcită"

- apel la rațiune:  „Nu incit lumea la scandal, la răzmeriță. Incit lumea să caute un adevăr, să caute un om care să lucreze în spiritul adevarului și dreptății"

- despre lipsa de reacție a președintelui: „ Cum poți tu să te simți bine un conducător de țară, când vezi că în jurul Președinției, peste tot se strigă Jos cu X, Jos cu Y... Ce stăpânire mai poate fi omul acesta?"

 „Mă mir cum un om din conducerea unui stat poate să se complacă în forță să stea acolo, când vezi că te huiduiește o lume"

 - despre soluția care trebuie găsită: „Dacă s-ar ivi acum un om al prea sfintei noastre Biserici apoi ar liniști, în 24 de ore nu mai vezi un om pe stradă...dar să iasă acolo. Eu nu mă pot duce acolo, în cârje cum sunt, la București, să fac mare dreptate, pro sau contra"

„Orice acțiune se întreprinde în țara noastră să <> de la Duhul Sfânt... Să se meargă la Patriarhie, să facă acolo rugăciune, și hai, băieți... Preoții înainte, și poporul după ei"

- despre partidele politice: „Partidele astea sunt inexistente, n-au niciun merit. Nimic n-au comun cu Maniu și cu Brătianu. Partidele astea politice sunt niște fripturiști care se aleg pe patru ani și merg mai departe, beau, mănâncă pe seama poporului, și la patru ani iar mai dau un kilogram de făină și de ulei țăranului, iar îi votează, și asta e"  

Protest la Iaşi cu „instigatori“, boschetari şi Băsescu în flăcări

Viata sfantului Mina

Viata Sfantului Mina



Icoana bisericii din Bucuresti

Crestinii ortodocsi il sarbatoresc maine pe Sfantul Mare Mucenic Mina, ale carui moaste se afla in Bucuresti, la Biserica “Sf. Mina” (undeva in zona Unirii, la intersectia strazilor Coposu si Mantuleasa). Este un Sfant foarte drag tuturor, cunoscut mai ales pentru ca ne ajuta sa gasim lucrurile pierdute.

Despre Sf Mina se stie ca s-a nascut in anul 285 in Egipt, in familie crestina, parintii sai numindu-se Eudixius si Eufemia. Parintii sai nu au avut multa vreme copii. In timpul unei sarbatori inchinate Maicii Domnului, Eufemia s-a rugat cu lacrimi Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sa ii daruiasca un copil, iar la sfarsitul rugaciunii sale, dinspre icoana s-a auzit rostit "Amin". Cateva luni mai tarziu, avea sa se nasca biunecuvantatul copil Mina. Tatal sau a murit pe cand el avea 11 ani, iar mama sa pe cand avea 14 ani; la 15 ani el s-a inrolat in armata romana, unde I s-a dat un rang inalt, datorita numelui tatalui sau.

A slujit in Algeria, timp de 3 ani, ca ostas. Aceasta se intampla pe vremea imparatilor romani pagani Diocletian si Maximilian, care au dat porunca sa fie chinuiti si ucisi toti crestinii care nu se vor inchina la idoli. Scarbit si mahnit de privelistea crestinilor obligati a se inchina la idoli, a plecat in pustiu, timp de 5 ani ducand viata de anahoret, in post si rugaciuni catre adevaratul Dumnezeu.

In al cincilea an de pustnmicie, Mina a avut o revelatie, in care a vazut un inger care incununa martirii cu coronite, iar in timp ce se gandea la viziunea sa, a auzit un glas care a spus: " Fii binecuvantat Mina, cel care ai fost chemat la viata pioasa inca din copilaria ta. Tu vei fi incununat cu trei cununi: una pentru puritatea / celibatul tau, a doua pentru viata ascetica, iar a treia pentru mucenicie".

"Si intarindu-se de ajuns si aprinzandu-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor catre Hristos, s-a pogorat din munte si, stand in mijlocul inchinatorilor la idoli, a propovaduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu tarsini si a fost ars de foc si tarat fara mila peste ciulini, de i-a spart trupul, in urma carora si-a primit sfarsitul prin sabie" (Sinaxar). A fost martirizat in anul 309, in Frigia.



Manastirea inchinata Sf.Mina in Grecia

Se spune soldatii care l-au ucis pe Mina au aruncat trupul sau in foc, dar timp de 3 zile nu a ars, astfel incat corpul sau a putut fi luat de catre sora sa, care impreuna cu niste soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. Atunci cand persecutia contra crestinilor a incetat, se spune ca un inger i-a aparut Papei Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sf Mina, sa-l puna pe o camila si sa-l duca in Desertul de Vest. Intr-un anume loc, nu departe de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila nu au mai vrut sa se miste, oricat au incercat crestinii sa o faca sa mearga mai departe. Au inteles astfel ca este un semn de la Dumnezeu si in acel loc au ingropat trupul Sf Mina.




Timp de cateva secole, nu s-a mai stiut nimic de Mina, ostasul mucenic, pana cand intr-un anume loc din desert, oile bolnave ale unui pastor au inceput sa se vindece miraculous si chiar pastoral insusi s-a tamaduit. Vestea s-a dus repede, bolnavii au inceput sa vina, fara sa stie care este de fapt cauza acestor vindecari. Locul devenise atat de cunoscut, incat chiar fiica Imparatului de la Constantinopole ( Constantin cel Mare sau Zeno), bolnava de lepra,a fost trimisa acolo spre tamaduire. Stand noaptea pe malul apei, in locul in care se faceau minuni, Sf Mare Mucenic Mina i s-a aratat in vis, descoperind ca acolo se afla sfintele sale moaste si poruncind sa se cladeasca o biserica in cinstea sa. Dimineata, fata era vindecata si a spus insotitorilor sai visul
Pe acel loc, la 45 km sud-vest de Alexandria, imparatul de la Constantinopole a ordonat ridicarea nu doar a unei catedrale, ci un intreg oras a fost construit pe acel loc, cuprinzand strazi, cladiri, biserici si baptisteriu, o cladire cu doua aripi pentru bolnavi ( de o parte barbati, de alta parte femei si copii), magazine. Orasul Sf Mina a devenit unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj si tamaduire ale lumii crestine, sticlute de ulei sau apa sfintita pe care era gravat numele Sf Mina fiind descoperite in siteuri arhelologice din diverse tari apartinand spatiului mediteraneean, ca de exemplu: in Heidelberg - Germania, Milano - Italia, Dalmatia - Croatia, Marsilia - Franta, Dongola - Sudan si in Jerusalim. La mijlocul sec al VII-lea, orasul a fost distrus de catre musulmani. Primele excavari pentru punerea in valoare a siteului arheologic Abu Mena au inceput in tre anii 1905 - 1907.



Catedrala Inchinata Sfantului Mina din Alexandria, Egipt

In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sf Mina, Papa Chiril VI al Alexandriei ( papa intre anii 1959 - 1971) a costruit una dintre cele mai impresionante si faimoase manastiri ale Egiptului, in care se afla spre inchinare moastele Sf Mina si ale papei. Aici vietuiesc acum 101 calugari, care slujesc Sfanta Liturghie de 3 ori pe zi ( de la orele 6, de la 8 si de la 10).

Pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic Mina

Sfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.



Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: “Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, aducîndu-l, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Iar Sfîntul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicînd: “Eu sînt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pămînt”. Şi iar l-a întrebat ighemonul: “Străin eşti sau eşti locuitor de aici? Şi cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliştii?” Iar sfîntul nerăspunzînd la cuvintele lui, unul din ostaşii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dînsul şi a zis: “Cu adevărat, acesta este Mina ostaşul care era sub stăpînirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: “Oare ostaş ai fost, precum grăiesc aceştia despre tine?” Sfîntul a răspuns: “Aşa este, ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzînd fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat pînă acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am rîvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul cu cuvîntul Său şi ţine toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea şi cu priveliştea.



A doua zi a şezut ighemonul la judecată şi scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri şi cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credinţa cea idolească, a început a-l sili. Şi dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt patru ostaşi, a poruncit să-l bată fără cruţare cu vine de bou, încît curgeau şiroaie de sînge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfîntul: “Miluieşte-te pe tine, omule, şi te supune poruncii ighemonului, mai înainte, pînă nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai pînă la o vreme, ca să te izbăveşti de muncile acestea; iar pe urmă iarăşi vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor şi puţină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfîntul a răspuns cu asprime: “Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit şi încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său şi mă întăreşte în răbdare, încît muncile acestea mai mult mi se par uşurare decît cumplită muncă”. Mirîndu-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfîntul a fost spînzurat pe lemn şi cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: “Oare simţi vreun fel de dureri, Mina? Oare îţi plac muncile? Voieşti să-ţi mai îndulcesc această dulceaţă?”



Interiorul catedralei din Alexandria,Egipt

Iar mucenicul, deşi pătimea, a răspuns ighemonului: “Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Impăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfîntul şi zicea: “Nu mărturisi aici alt împărat afară de împăraţii romanilor”. Iar mucenicul răspundea: “Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Impărat al cerului şi al pămîntului şi nu este altul afară de Dînsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Il huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpînirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”

Ighemonul a zis către dînsul: “Cine este Acela Care dă stăpînire împăraţilor şi stăpîneşte peste toţi?” Mucenicul a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pămînt. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpînire”. Muncitorul a zis: “Oare nu ştii că împăraţii romanilor se mînie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos şi au poruncit să-i omoare pe dînşii?”



Răspuns-a mucenicul: “Domnul a împărăţit, să se mînie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mînie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mînie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfîntului Său Nume pînă la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!”
După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Şi acestea făcîndu-se, mucenicul zicea: “Acum mă dezbrac de haina cea de piele şi mă îmbrac cu veşmîntul mîntuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfînt cu făclii aprinse şi a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Şi l-a întrebat pe el ighemonul: “Oare nu simţi focul, Mina?” Sfîntul a răspuns: “Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă“.

Zis-a lui ighemonul: “Cum grăieşti tu acestea, căci ai petrecut toţi anii vieţii tale în oaste şi ştii carte?” Sfîntul a răspuns: “Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi”. Iar ighemonul a întrebat: “De unde a ştiut Hristosul vostru că veţi pătimi pentru Dînsul unele ca acestea?



Sfîntul a răspuns: “De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este şi înainte-văzător. El a ştiut şi ştie toate cele ce vor fi şi mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sînt ştiute de El, şi chiar şi gîndurile noastre le cunoaşte”. Iar ighemonul neştiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfîntul: “Mina, lasă cuvîntarea cea multă şi alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfîntul a răspuns cu mare glas: “Al lui Hristos am fost, sînt şi voi fi!” Iar ighemonul a zis: “Dacă voieşti, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gîndeşti bine şi să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfîntul a răspuns: “Nu două sau trei zile au trecut de cînd sînt creştin, şi n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gîndi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decît numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se mai mult, a poruncit să aştearnă pe pămînt cîrlige şi multe cuie de fier şi peste acelea să tîrască legat pe Sfîntul Mina. Iar el, ca şi cînd ar fi fost tras pe nişte flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei şi nebunia poporului celui înşelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb şi a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostaşii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: “Stăpîne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creştinesc este nepriceput şi nu bagă seama de munci, ca şi o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceşte mai degrabă a sfîrşi pe acest creştin împietrit”.



Îndată ighemonul a dat această hotărîre asupra sfîntului: “Pe Mina, ostaşul cel rău, care a căzut în credinţa creştinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, şi trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luînd ostaşii pe Sfîntul Mucenic Mina, l-au dus după cetate şi i-au tăiat capul; apoi aprinzînd un foc mare au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioşi, după ce s-a stins focul, au venit acolo şi au apucat părţi din moaştele sfîntului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate, iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit şi o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: “Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: “Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: “Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă”




Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis

Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: “Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: “Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: “Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: “Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.



Sfantul Mina in voia Domnului

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: “Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: “Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.
După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: “Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului”.



Intrarea bisericii Sfantul Mina din Bucuresti

Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: “Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: “Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.



Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: “Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior”. Iar şchiopul a zis: “Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: “Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: “Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: “Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.

Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.



Icoana Sfantul Mina din biserica ortodoxa cu acelasi hram din Egipt

Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: “Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm”. Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: “Ce este aceasta?” Sluga a zis: “Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: “Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.



Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.

MILOGUL

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

Despre Omul Frumos - Dan Puric

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

A vorbi despre Omul Frumos în contextul in care traim, intr-o lume mutilata, a omului urat, intr-o lume schilodita, intr-o lume confuza, pe care, iata, o gustam din plin, ce provocare extraordinara!
Lumea de azi se gaseste intr-un continuu proces de uratire. In noul imperiu al uratului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmura sub marsul triumfal al unei lumi schilodite, aflata in plina ofensiva.
Omul Frumos este ultimul strigat de salvare, este ultima reduta a umanitatii, in lupta cu oceanul de neomenesc care vine.
Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflata in cadere definitiva.

De fapt, lucrul cel mai important, in epoca pe care o traim, este sa avem capacitatea sa recunoastem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la moda.
La moda este omul util, la moda este omul eficient.

Aveam un nas, Dan Gabrielescu. Apartinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui facuse parte din "Junimea", alaturi de Titu Maiorescu. Comunistii il saracisera cu totul, nu-l lasasera sa-si profeseze meseria de avocat, si-atunci, din disperare, se apucase sa predea matematica. Saracia il incoltise din toate partile si se transformase in boala. Fusese constrans sa-si opereze un plaman. Raportul sau cu propria-i respiratie, deci cu viata, era gradat in fiecare zi: avea un singur plaman. Boala ii vulnerabilizase si mai mult fiinta sensibila si, cu toate astea, nu uita sa traiasca zilnic frumosul.
Intr-o zi, cand aveam vreo opt ani, m-a intrebat: "Ai citit Don Quijote?" Nu, am raspuns eu. "Cum, tu nu stii de Don Quijote? Nu stii de Dulcineea din Tobozo?" Nu, am raspuns eu, simtindu-ma din ce in ce mai vinovat. "Pai, atunci, ce fel de viata o sa duci?", mi-a raspuns nasul. "Cum ai sa stii ce e iubirea?"
Peste cateva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat si evident ca n-am inteles nimic; dar de-atunci am retinut, din privirea lui, obligatia fiecarei fiinte umane de a cunoaste povestea lui Don Quijote. Nasul meu dadea vietii un sens catre frumos. Ma corectase.

Mai tarziu, fiind in liceu si venind acasa, m-a intrebat:
- Ce-ai invatat astazi?
- Despre un poet stupid.
- Cum il cheama?, m-a intrebat.
- Lucian Blaga, am raspuns.
- Si de ce e stupid ma?, m-a intrebat din nou nasul meu.
- Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: "Caut,/ nu stiu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus."

Nasul meu a tacut, dupa care s-a uitat la mine si mi-a spus:
- Si tu zici ca omul asta este stupid? Pai, hai sa vedem ce cauta!
Apoi, am primit cea mai frumoasa lectie despre memorie si nostalgia amintirii. In trei saptamani terminam de citit Trilogia valorilor si Trilogia culturii. Tin minte si acum, niste carti vechi, editate de Fundatiile Regale. Incepusem sa gasesc lumina de ieri, trecutul apus.
De-atuncea stiu ca memoria unor lucruri marete poate sa infrumuseteze un prezent meschin. De-atunci am stiut ca memoria frumosului este izbavitoare si ca este un dar hristic.

Dar sa ne intoarcem la inceputul povestii. Aveam doar sapte anisori, cand nasul meu imi deschide intr-o dimineata usa si-mi spune disperat:
- Ma simt rau. Am sa mor. Cheama Salvarea!
Eram singur acasa. Disperat, m-am imbracat la repezeala cu ce-am gasit.
- Ce sa fac?, l-am intrebat disperat.
- Uite, iti dau o fisa, sa dai un telefon. Du-te si cheama Salvarea! Spune-le sa vina repede, ca mor!
Si astfel, m-am pomenit alergand cu pasii mei micuti prin ploaie, incercand sa intrec moartea, care ameninta viata nasului meu, si sa ajung Salvarea. Prin ploaia marunta am vazut telefonul public prins de un perete. Era atarnat mult mai sus decat as fi putut ajunge cu mana. Am vazut doua sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon si pe care m-am urcat, cu o dexteritate nascuta doar de groaza. Tineam strans intre degete fisa de telefon, de parca ar fi fost ultima picatura de viata a nasului meu. Cu mana tremuranda am format numarul de telefon.
-Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a raspuns o voce, rece, indiferenta. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniti de urgenta! Moare bunicul!
- Cati ani are bunicul?
- 76, zic, si telefonul s-a inchis.

Abia atunci am auzit picaturile de ploaie. O singuratate cumplita m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormant a Salvarii. Am alergat innebunit, i-am spus ca mi-au inchis telefonul, iar nasul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia sa le spui varsta. La oamenii in varsta Salvarea nu mai vine.

Mi-a dat o noua fisa si, alergand din nou prin ploaie, ma-ntrebam de ce la oamenii in varsta Salvarea nu mai vine. Mi-am gasit sticlele si-am vorbit din nou la telefon.

- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am inceput sa strig.
- Cati ani are bunicul tau, ma?
-18 ani, am raspuns.
Si de data asta am inchis eu telefonul. Acum, pasii mei catre casa, prin ploaie, erau rugaciuni. Am mintit, dar exista si minciuni izbavitoare. Un paradox. Facusem, cum se zice, pacatul al bun.
In Pateric, vine la un Sfant in chilie un hot si-i zice: "Scapa-ma, am gresit. Iarta-ma! Vine potera peste mine, ascunde-ma, salveaza-ma!". Potera vine, il cauta, il intreaba pe Sfant daca n-a vazut hotul, iar Sfantul nu zice nimic. Si aici, ca si in cazul meu, Sfantul a mintit, dar este minciuna sfanta, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viata. Dupa ce a trecut potera, Sfantul ii spune hotului: "Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai gresit, ai cerut ajutor cu disperare si El ti-a ascultat sufletul. De-acum stii ce ai de facut". Si de atunci hotul n-a mai furat. Juridic, sfantul era pasibil de tainuire, dar, duhovniceste, salvase un om. Ciudata ingaduinta! Nu-i asa ca ne aminteste de ingaduinta lui Hristos, nefireasca, pentru iudei, in fata femeii adultere?
Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instantei divine.
Am mintit, dar am facut-o ca sa-mi salvez nasicul. Lumea corecta tocmai imi aratase fata. Iar politica corecta de astazi ne mutileaza cinstea in numele corectitudinii. Surprinzator, cei de la Salvare au venit. Cred ca au venit curiosi sa vada cum arata un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborat un doctor, cam la vreo 40 de ani, grasut, usor ravasit, tarand dupa el o tristete. Nasicul, intre timp, cand l-a vazut pe doctorul acesta, care era mai ravasit decat el, l-a intrebat:
- Dar ce vi s-a intamplat?
Doctorul lua tensiunea si, cu ochii concentrati pe tensiometru, spuse in soapta:
- M-a parasit iubita.

Si eu asistam la schimbul asta: tensiunea nasicului meu scadea si crestea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum nasicul meu, din bolnav, se transforma in doctor, iar doctorul se transforma in pacient.
- Doispe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea buna a nasului meu).
- Nu trebuie sa suferiti atata, ii spune nasicul, luandu-i tensiunea sufleteasca doctorului. Si nasicul incepea sa-l ocroteasca.
Si eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celalalt, spre mantuire. Si astfel, la sfarsitul acestui consult reciproc, nasicul se simtea bine, iar doctorul avea sufletul linistit. Mai departe, i-am vazut imprietenindu-se. Doctorul venea o data pe saptamana, pretextand ca trebuie sa-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea sa-si ia doza de frumusete sufleteasca.
Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.

Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara . Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania .
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!" Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama? - 1877.
- Cati copii ai? - 11.
Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
-Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

Sigur, putem discuta in termenii filozofiei.
Ce e frumosul?, intreaba Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu va reproduc asa, la nivelul anecdotic, pentru ca Socrate era un tip cu o inteligenta fantastica, el il ajuta pe celalalt, din fata lui, sa descopere singur adevarul, doar provocand un proces de "mosire" a acestuia, numit de greci maieutica. Arta lui consta in simularea unei ignorante totale, lasandu-si adversarul sa-si manifeste din plin orgoliul si suficienta.
Si zicea:
- Vai, tu, Hippias, inteleptul inteleptilor, ce e frumosul, ca nu stiu? Uite, stau si ma gandesc ce este frumosul.
Si Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu stii, ia uita-te tu acolo, pe camp! Uita-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Pai, vezi, ala este frumosul.

- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gandit, cum intelepciunea ta imi aduce mie limpezime in minte. Eu n-am stiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Si totusi, Hippias, zice Socrate, am o nelamurire: acum, in clipa asta, o fata poate sa fie frumoasa?
- Sigur, Socrate, o fata poate sa fie frumoasa.

- Esti extraordinar, Hippias! Cum limpezesti tu lucrurile, unul cate unul! O fata poate sa fie frumoasa. Vai, Hippias, ce inseamna intelepciunea si ce inseamna ignoranta!
Tineti cont de aceasta simulare fantastica. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, pana nu-l umfli, nu plesneste.

Si, zice Socrate:
- Totusi, Hippias, uite ce gand mi-a trecut si-mi tulbura intelepciunea: o lingura de aur e utila sau e frumoasa?
- Pai, este si, si.
- Esti fantastic! Deci, frumosul este si util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate sa fie si util.
Si tot asa il duce pe Hippias sa spuna tot felul de lucruri. Pai, zice: ce e frumosul? Si o furnica e frumoasa, si fata de masa, si asta. Si Hippias se ineaca in detalii, in realitati. Se ineaca in ceea ce grecii numesc apqria: o gaura neagra, care te absoarbe, o infundatura a gandirii din care nu mai poti sa iesi, pentru ca Socrate il ducea in alt plan existential. El intreba ce este frumosul si i se raspundea aratandu-i-se lucrurile frumoase. Si atunci, de la concept la empirie este un salt urias.

Si Socrate zice:
- Pai, vezi, Hippias, se pare ca noi nu cunoastem frumosul, noi il recunoastem (ceea ce numeste grecul anamnesis, aducere aminte).
Dar, daca Socrate m-ar intreba pe mine, sa presupunem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai stiu ce este frumosul, Socrate, i-as raspunde. Adevarat, mi-ar raspunde Socrate, caci astazi nu mai putem recunoaste frumosul, cu toate ca el exista. Tot ceea ce ne-a ramas de recunoscut este uratul.
Dar, sa ne intoarcem la Hippias, cand frumosul era si in afara si inauntrul omului. Concluzia socratica este ca suntem dotati aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaste. Bineinteles, dialogul este mult mai amplu, el implica acolo si faptul de potrivire.

- Ceea ce se potriveste, Hippias, ca o inmormantare poate sa fie frumoasa pentru noi, dar nu este frumoasa si pentru zei.
Sunt alte sisteme de referinta.
- Frumosul este o potrivire intre ceva, intre ce e in noi si ce este afara, sau ce este Hippias? Deci, il zapaceste pe Hippias. Problema este ca Socrate il forta pe Hippias sa faca un salt de la lucrurile frumoase, pe care le gasesti in lume, la ideea de frumos, pe care o avea in propria sa constiinta, dar nu stia ca o are. Socrate este primul care vorbeste de recunoastere. Noi avem, ontologic, in noi, existential, capacitatea de a recunoaste frumosul.
Mai tarziu, alt filozof, Plotin, spune: ce vad este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri masurabile, dar mai apare ceva, nemasurabil, cum ar fi sufletul Cum il masuram? Si atunci, zice: noi percepem divinul din afara cu divinul din noi. E un salt. Intre Socrate si Plotin s-a intamplat, in gandirea si-n existenta omenirii, un accident, o fractura. Sa vedem care este acest accident, in care, dupa parerea mea, au ramas ancorati crestinii.
Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeti dumneavoastra pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai tarziu, in vremea imperiului carolingian, imparatul ii numea "missi-dominici" (niste administratori ca si cei de astazi, care vin si ne iau noua tensiunea), un administrator de genul asta, numit Pilat din Pont, s-a intalnit cu Iisus Hristos, caruia chiar nu ar fi vrut sa-i faca nici un rau, dar era supus unor presiuni.

- Pentru ce ai venit?, l-a intrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit sa marturisesc adevarul, raspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zambeste, apoi pleaca, stiind ca orice discutie despre adevar este infinita. Era unda de soc tarzie a gandirii grecesti, axata pe intrebarea: ce e adevarul?, nu: cine e adevarul? Grecii fiind in cautarea ideii de adevar, dincolo de adevaruri, precum in cazul frumosului ca idee si a lucrurilor frumoase ca existente, nu stiau fiinta adevarului, sau fiinta frumosului. Pilat din Pont se intalnise cu fiinta adevarului, cu adevarul intruchipat, iar aceasta intalnire ratata este mostenirea cea mai cumplita a Europei occidentale, care, in virtutea ei, te intreaba, astazi, in mod obsesiv: ce esti? si nu: cine esti?
Ravasiti in lucrurile realitatii, numarandu-le la infinit, contabilizandu-le, cel mult ducandu-le la concept, la idee, aceasta lume, a lui Pilat din Pont, rateaza intr-una, spalandu-se pe maini, intalnirea intru fiinta. Sfantul Siluan Atonitul comenteaza in mod stralucit aceasta prapastie, sapata de obtuzitatea administratorului roman, atunci cand a stat fata catre fata cu Fiul Omului.
Eu sunt calea, adevarul si viata. Hristos spusese cine este, numai ca nu fusese recunoscut. El era, in ultima esenta, primul om frumos cu adevarat. Caci fara de pacat era fiinta lui. A-l recunoaste, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont apartinea unei alte lumi.
Am vazut, la Socrate, in Hippias Maior, ca nu cunoastem frumosul, ci ca il recunoastem. Dar, spune Caragiale: "Si eu si mitocanul privim la luna." Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasa sau sufletul meu? Si Caragiale conchide: "Luna este arcusul, eu sunt vioara." Deci, ca sunetul sa iasa, este nevoie de amandoua.
Si eu si mitocanul privim la poporul roman. Pentru mine, poporul roman este, ca si pentru Petre Tutea: Excelsiorl Pentru mitocan, este o manea data la maxim, la adapostul careia poate sa fure in liniste. Si victima din inchisorile comuniste si calaul se uita la memoria recenta a neamului. Primul isi vede rana neinchisa, celalalt, pensia halucinant de mare, ca o rasplata a criminalitatii lui.
Cine si ce recunoaste?
Paradoxul, subliniat de Schiller in Teatrul ca institutie morala, functioneaza perfect. Daca pe scena se joaca Avarul si in public se afla intamplator un om avar, acesta rade, se amuza, dar nu se recunoaste in personajul respectiv. "Si, atunci, de ce jucam?", se intreaba Schiller. "Pentru ceilalti", raspunde tot el. Pentru ca oamenii normali, vazand pe scena prototipul avarului, sa se gardeze in viata de zi cu zi in fata acestuia.
La ce bun memoria istoriei recente? Ca noi, oamenii normali, vazand prototipul tortionarului de-acum 60 de ani, sa-i recunoastem copilul ideologic de astazi si sa nu-i mai permitem sa se reproduca.
Are si frumosul dreptul la legitima aparare. Fostul tortionar, colonelul Craciun, spunea despre Tutea, la Aiud: "Minte, avea de toate. Era gras, manca bine si toti detinutii erau bine ingrijiti".
Copilul ideologic al colonelului Craciun, de astazi, spurp, la fel, oricarei constiinte care se ridica intru adevar, marturisind ca o doare o Romanie umilita.
"Minte", spune tanarul politruc de astazi. "PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. Romania este in plina dezvoltare europeana. Trebuie sa fim fericiti pentru asta." Si tot asa la debutul terorii comuniste in Romania, cand marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat si apoi, dupa cativa ani de puscarie, fortat sa participe la sedintele sindicale tovarasesti, si tot asa, deci, atunci ca si acum, tovarasul secretar de partid raspunzator cu propaganda striga in plina sedinta:
"Partidul ne-a creat conditii minunate de viata. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i asa ca e bine tovarase Iancovescu?", il intreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu raspunse genial: "Eu am venit aici de lichea, nu de prost."
Pentru mine Romania e Gradina Maicii Domnului, pentru intelectualul romano-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, Romania este o gradina de vara, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile tarii, ci numai confortul scaunului si, evident, placerea chefului cetateanului de rand, ridicata la rangul de statut ontologic. Acestui ganditor "identitar" numai intre frontierele confortului sau, daca ii spui ce a zis Eminescu: "Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan, cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei", va raspunde cu suficienta damboviteana, considerandu-se un fluviu al cunoasterii, precum si cu reflexul formatat la bursele din strainatate, etichetand cu lejeritate marturisirea ca fiind un reziduu de gandire patetic ortodoxa si nationalista. Si eu si el privim Romania .
Eu din rana nevindecata a lui Eminescu, iar el, balacindu-se in apa calduta a noului internationalism.
In mitologia indiana , gasim un pasaj in care se vorbeste de ideea de jertfa ca act necesar pentru trezirea umanitatii. Unul dintre zeii rivali vrea sa-l omoare pe Krishna si trimite spre el o sageata.
"O, tu, Krishna , Stapan al lumii, sageata ucigasa vine spre tine! Opreste-o, Stapane, ca tu poti opri totul, tu poti opri si timpul. Nu, n-am s-o opresc, raspunde Krishna . Las-o sa-mi patrunda in carne, caci, numai sangerand, lumea va intelege."
La fel ca si Krishna , Fiul Omului stia dinainte ca va fi tradat si ucis. Chiar ii spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei sa faci, fa mai curand. De unde aceasta nerabdare paradoxala in fata mortii? "In noaptea in care a fost vandut, mai vartos insusi pe sine s-a dat pentru viata lumii."
Si El, ca si Krishna , putea sa opreasca timpul.
Hristos nu numai ca nu-l opreste, dar il accelereaza. Dar Hristos face ceva in plus, ceea ce niciodata un iluminat al lumii sau zeu nu a facut.
Se duce intr-o gradina, numita Ghetsimani, si se roaga plangand, adica isi manifesta "omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiintei in fata mortii. Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. (Mt 26, 29).
Pe Krishna il admiram ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremura.
In Krishna nu ne recunoastem, dar in Hristos, da. Omenirea intreaga este prinsa in lacrima lui. De doua mii de ani ne inchinam la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, in gradina Ghetsimani, El isi depaseste "omenitatea" si ne da floarea crestina a mantuirii. In plin plans i se da sa ne daruiasca aceasta minune: "Faca-se voia ta, Doamne!"
De atunci, noi, crestinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El in Ghetsimani a plans si s-a rugat ca sa fim impreuna. Aceasta este frumusetea lui Hristos, Omul Frumos.
Dan Puric

Despre Omul Frumos - Dan Puric

Frumusetea neamului

Există ceva în frumusetea românului care trebuie identificat. Trăim un timp de schilodire a natiei
din toate punctele de vedere, si din punct de vedere extern si din punct de vedere intern. Din punct de
vedere intern toate bombele astea psihotronice se dau asupra neamului ca să-l inhibeze, să-l descurajeze.
De 17 ani se face un bombardament sau se fac injectii din astea cu efect latent în care tie să-ti fie rusine că esti român, în care, mai nou acum, să-ti fie rusine că esti crestin. Adică esti intimidat, esti pus… Dar ce esti, dom’le? Ati auzit de eurodragoste? Europatriotism? Eu am auzit doar de euro. Chestia merge numai în bani. Nu se poate deplasa. Actul de identitate nu se poate deplasa.
„Omul frumos” este cel care observă lucrurile astea, dar este si cel care le mărturiseste. „Omul frumos” nu se adaptează în viteză. Cum spunea Emil Racovită: „Specia care se adaptează cel mai rapid este sortită pieirii”. Adaptati-vă rapid la tot ce dau ăstia si o să vedeti că pieriti din istorie!
Nu înseamnă să fii Gică contra, înseamnă să-ti vezi de rosturile tale si să adaptezi, nu să te adaptezi. Să adaptezi ceea ce este bun la parohia ta, ce nu - afară!
Dar nu tu interior să te adaptezi, tu ai lumea ta.
Despre frumusetea acestei tări si despre frumusetea neamului românesc vă rog să-mi spuneti si
mie măcar în ultimii 17 ani câte discursuri ati auzit. Eu am auzit că suntem un popor nenorocit, am auzit
că suntem niste marginali, am auzit că trebuie să ne spălăm repede si să ne pudrăm repede si să intrăm într-o comunitate foarte civilizată, am auzit că n-avem nici un merit. Eu cam astea le aud tot timpul.
Am auzit tot timpul că trebuie să aderăm… dar ceilalti nu aderă. Am auzit tot timpul că e o cultură minoră, mai aud că Ortodoxia este o rămânere în istorie. Aud tot felul de lucruri. Dar despre frumusetea acestui neam nu aud. Pe vremea comunistilor care au fost destul de smecheri si confiscau toată chestia asta si vorbeau, s-a transformat nationalismul crestin ortodox în nationalism comunist cu „tărisoara mea”, cu fetisizări din astea. Acum, sub imperiul criticii, al spiritului critic, se distruge totul. Eminescu trebuie
supus spiritului critic, e un biet poet romantic cu care să vedem ce mai facem. Voievozii sunt si ei pe
acolo niste rătăciti care au supravietuit în istorie. Deci, plecăm dintr-o dată dintr-o zonă abstractă,
absurdă, pe care o suportăm 55 de ani si care se numeste comunism, un fel de artificiu îngrozitor si intrăm în alt artificiu… Nu! Intrăm într-un haos care se numeste tranzitie, o junglă îngrozitoare si intrăm într-un alt artificiu care se numeste Comunitatea Europeană. Dar viata mea unde este? Viata mea, sufletul meu, acela nemăsurabil, fată în fată cu Dumnezeu, unde este?
Este în crucea aceea pe care a făcut-o în avion baba aceea si a zis că o face o singură dată si nu mai insistă. Acolo este sufletul. Si atunci te întorci la ceea ce este trainic si rezistent în această tară, la oamenii care au rămas cu demnitate si care sunt în smerenie si care tac. Dar tac cum a tăcut Hristos în fata ignorantei lui Pilat din Pont. Ce dialog putea să aibă El cu omul acela!? Ce dialog!?
Noi nu mai suntem în stare să ne recunoastem neamul, noi nu mai suntem în stare să ne
recunoastem virtutile, noi ascultăm tot timpul ce note ni se dau din afară.
Noi nu mai suntem în stare să ne recunoaste posibilitătile, valorile. Tot timpul se dau lectii din afară. Eu nu vorbesc de un îndemn la o tâfnosenie din asta nationalistă: „Noi suntem buricul pământului”. Doamne fereste! Să mă ferească Dumnezeu!
Poporul român, în esenta lui, a fost ferit de asa ceva. Într-o conferintă de la Craiova spuneam
de actul de identificare a neamului. Un mare crestin ortodox, cum a fost savantul Simion Mehedinti, întro perioadă de cumpănă prin 1940, recunostea virtutile ortodoxe atât de smerite si de tainice ale neamului
acesta într-un context în care intelectuali de-ai nostri aveau concluzii si păreri despre poporul român care
erau străine fiintei: era Dumitru Drăghicescu care spune în „Psihologia poporului român” că noi suntem
un popor marcat de supravietuire; Mihail Ralea spunea că suntem chiar atei, fără credintă; arheologul
Vasile Pîrvan, care a fost o mare somitate, spunea că la noi raportul cu crestinismul este unul de factură
utilă. Acestea erau din interior. Iată câte poteci false în care Simion Mehedinti a intuit cine este poporul
român, cine suntem noi. Spunea că la noi crestinismul s-a asezat pe o lume aproape precrestină. Zamolxe ne lăsase nemuritori. Sfântul Apostol Andrei vorbea unor ciobani care cu dragoste s-au încrestinat, nu cu sabia. Dragostea asta de Dumnezeu a tinut în puscării (în puscăriile comuniste) o dăinuire a neamului extraordinară.
„Omul frumos” nu mai există în intelectualitatea română. „Omul frumos” există în poporul
român undeva tainic. „Omul frumos” este cel ce se sacrifică, se jertfeste cum s-a jertfit Mircea
Vulcănescu în puscărie pentru tânărul acela, cum s-au jertfit toti marii intelectuali crestini. Nu vorbesc de
sacrificiu si de jertfa Bisericii Ortodoxe; acesta este cu totul si alt lucru. Un părinte ca Arsenie Papacioc
care a suferit prigoana, n-a avut trufia să spună: „Biserica am fost numai noi, cei prigoniti”, ci a zis: „Biserica Română a fost si cea care a existat cu infractorii aceia; a făcut botezuri, nunti, a subzistat cum a putut”.
Am fost de curând, pentru prima oară în viata mea, să văd o minune: Mănăstirea de la Râmet.
Este o minune si jertfa si sacrificiul prin care a fost făcută. Mă uitam cum erau răsadurile acelea puse acolo, pomii văruiti, stupii, o ordine care este dincolo de ordinea elvetiană si ordinea germană, e tărănească, românească de cea mai bună calitate.
Aceea e grădina Maicii Domnului. Închipuiti-vă că mănăstirea aceasta se extinde si ordinea din ea acoperă România. Ce tară frumoasă am avea!
Dar la noi frumosul este insular pentru că mitocanul s-a extins, mârlanul care merge la biserică de formă, mitocanul care mimează crestinismul, de tip tumoră cancerigenă. El este între noi. Aprinde si el lumânări de Înviere si pe urmă fuge în jeep, dă muzica tare, vorbeste la telefoane. În perimetrul Bisericii el este un ritualist. Când se va duce dincolo este masă de manevră, este electorat, e un cretinoid, care merge asa: lasă si pe Dumnezeu si familie si tot, numai să-i fie lui bine. Uitati-vă la gasca asta nenorocită care conduce. Tara este între mama soacră si nepot. Atât! Nu există celălalt!
„Omul frumos” are grijă de celălalt, „omul frumos” nu este resentimentar, „omul frumos” este
darul lui Hristos...
Dar suntem în situatia în care „omul frumos” în România este ridicol, iubiti crestini. E penibil. Discursul meu de aici băgat în Parlamentul României este penibil, este absolut penibil. Cei de acolo cred că se scarpină în cap, se uită prin ziare, se mai uită pe dedesubt pe laptop, se joacă ca oligofrenii, n-au ei timp de asa ceva… Ei trebuie să ia, să fure, să căsăpească totul. Aaa! Îi vedeti cu lumânări în mână… Fac si ei electorat crestin, că vine multimea, că dă bine în fata multimii. Trăim vremuri de compromitere a limbajului crestin, a esentei crestine. „Omul frumos” este smerit, este discret.
Ati văzut nastere mai smerită decât a lui Hristos? S-a născut cu trâmbite si surle împărătesti? Este smerit.
Cea mai mare trădare pe care o putem face în fata Bunului Dumnezeu acum o facem. Ni s-a dat
acest dar al pătimirii, e un dar… pentru că „omul frumos” a învătat să transfigureze, „omul frumos” face
din urât frumos; cel mai penibil si mai sinistru element de tortură – crucea – noi îl sărutăm si ne rugăm
datorită lui Hristos. L-a transfigurat!
„Omul frumos”, din plămada urâtului, prin credintă si prin iubire, transfigurează. Tot ce a pătimit Hristos ne-a dat ca har să transfigurăm. Poporul român a pătimit nedrept, precum Hristos.
N-am declansat noi războaie mondiale, n-am umblat noi după spatiul vital, n-am umblat după ideologie comunistă, nu umblăm după globalizare, nu facem comunităti europene, ci ne vedem de treabă. Vin altii peste noi. Traumele ăstia nu le bagă în ecuatie.
Ei zic: „Ati fost la puscărie 55 de ani; hai, repede, pieptănat, muschi si alergati după noi”. Adică, matale nu esti responsabil de nimic, că am stat 55 de ani pentru că tovarăsul Churchill s-a sters la gură cu un servetel si apoi a scris cu pixul pe el: 90% URSS, 10% aliatii [privind împărtirea influentei în Europa de Est: România, Bulgaria etc.]? Si Stalin, în vodca lui, a zis: „Haraso”. „Si ce fac cu acesta [cu servetelul]?”. „Păstrează-l tu”. L-a publicat si-n carte.
Ăstia nu sunt responsabili. Ăstia sunt virgini din punct de vedere politic, sunt perfecti. Eu sunt vinovat că
n-am fost atent. Eu, acum după ce am iesit [de sub comunism], după brutele alea, după criminalii aceia
odiosi si am dat de altii, mai rafinati, eu trebuie să mă încadrez repede [în noua ordine]. Eu n-am mamă,
n-am bunic, n-am nimic, n-am trecut. Probabil o să facem din mănăstiri turism. Facem turism! Hai să
lăsăm tot ce ne-a dăruit neamul acesta deoparte de dragul utilului.
„Omul frumos” nu face asa ceva. „Omul frumos” nu este fast, nu e rapid. Un sef de trib aborigen
i-a adus pe americani cu picioarele pe pământ. Era unul de la BBS care l-a întrebat: „What is your job?”
(Care este profesia ta). Aborigenul i-a zis: „Meseria mea este să-ti aduc aminte”. Meseria poporului
român, înainte de toate, este să le aducem aminte ce au făcut ei în istorie. Asta nu înseamnă resentiment.
Repet: poporul român are o modestie si un fel de răbdare a chinului… eu cred că si în sine lui ar mai zice:
„Lasă-i, mă, lasă-i în plata Domnului”. Dar, dacă tu accelerezi chestia asta, eu sunt dator să-ti spun ce ai
făcut, sunt dator în fata lui Dumnezeu să-ti spun ce ai făcut. Cea mai mare trădare acum o facem
pentru că această patimă [suferintă] care ni s-a dat să o trăim nu o transfigurăm în putere.
Hristos a pătimit cum n-a pătimit nimeni, de la umilintă, de la tot, considerând că este Fiul lui Dumnezeu, stiind lucrul acesta. Si, prin această pătimire, a luat puterea îndumnezeită de a intra în iad, de a rupe lacătele mortii si de a învia într-o substantă superioară; este alt trup, trupul învierii. În România nu trebuie „Imitatio Christi” ci să nu trădezi Hristosul din tine. Ti-am dat darul acesta ca prin patimă – dacă tot ai suferit – transfigurează, că poti!
Noi nu transfigurăm nimic, ne uităm istoria, ne uităm memoria, stergem totul. Ne adaptăm într-un
mod imbeciloid. Ne adaptăm fără nici un fel de scrupul ca să supravietuim economic, să devenim niste
instrumente, să ne autocolonizăm în familie. Cel mai mare păcat! Sunt sfinti la Aiud, la Gherla... putem
da sfinti la export, putem sfinti lumea aceasta cu câti au murit în tara asta. Dar toate acum sunt ocultate.
Memoria se infestează: dar stii că acela a fost securist? Îti leagă o tinichea. Cine? Niste pramatii care încă au dosarele pe acolo; niste neica nimeni, niste clone.
Unde este Hristosul din tine? Ai pătimit? Ai fortă de la Dumnezeu, stai în picioare si transfigurează lucrurile astea. Mărturiseste! Pilat i-a zis lui Iisus că poate face orice cu el: să-L biciuiască, să-L umilească, să-L pună în tepi, în cui.
Dar Iisus i-a spus: „Nu poti să faci nimic tu, totul ti s-a dat de la Tatăl Meu ca Eu să mărturisesc”.
Ăstia nu pot să facă nimic, nimic. Ci ni se dă ca să putem mărturisi! Trebuie să mărturisim! „Memorialul durerii” se dă la 11.30 noaptea când doarme tot poporul. La prânz se dă „Mitocanul” în extensia lui pe Top Show; două broaste care vorbesc subcultural, cu o patachină pe acolo… cu un limbaj suburban tot timpul în creier, în creier, în creier…
populatia României trebuie să fie furajată sub semne de genul acesta. „Lasă, dom’le, cu bosorogii ăia din
puscării si cu popii tăi si cu… lasă-mă în pace…”. Ăstia nici emisiuni spirituale nu stiu să facă. Ăstia si
când filmează o biserică o gresesc, nici nu stiu ce înseamnă spatiu liturgic, nici nu stiu ce înseamnă
biserică. Ăstia sunt ca diriginta mea din liceu care m-a pedepsit când am cerut pomană. Era biserica
vizavi de liceu si mi-a zis o babă: „Mamă, vrei niste colivă?”. „Da”. Eram UTC-ist si mi-a zis diriga:
„Cum e posibil ca tovarăsul Puric numărul 426 să ia pomană? Esti sărac, tovarăse?”. Zic: „Da, doamnă.
Sunt sărac sufleteste. Aveam nevoie de ochii babei, de mila ei”.
Te întoarce Dumnezeu prin câte-un lucru…
În lumea asta grăbită, în lumea asta accelerată, de fastfood, mergeam într-un Bucuresti gri, ploios, nenorocit, alergam si, o băbută, care abia se târa pe drum –
ea avea timp – a zis: „Maică, ce scrie acolo?”. Am zis: „Lasă-mă că sunt obosit, grăbit, ce vrei?” – cu
nervii omului contemporan. „Uite, scrie acolo: fast-fod, ce e aia?”. „Nu-i fast fast-fod, e fast-fud”. „Si ce
înseamnă?”. „Înseamnă să mănânce repede”. Băbuta se uită la mine cu niste ochi albastri si zice: „De ce, mamă?”. M-a potolit băbuta; am luat-o agale, are dreptate, s-a milostivit Dumnezeu de mine si a zis:
„Puric e grăbit. Trimite-i un semn”. Îti dă Dumnezeu, trebuie să vezi, să recunosti. De asta spun eu că este învătarea inversă: înveti înapoi de la o băbută sau înveti de la copil.

Este o poveste crestină deosebită care spune că era un clovn la curtea regelui. Si clovnii – nebunii
regelui – aveau voie să spună orice. Mai mâncau bătaie, dar ei spuneau adevărul. Acest clovn era tolerat.
Într-o zi regele îi face cadou un baston de aur si regele îi spune: „Să dai acest baston celui care este mai
nebun decât tine, dacă-l vei găsi vreodată”.
Nebunul curtii stă pe acolo, mai trăieste încă 30 de ani si la un moment dat regele se îmbolnăveste rău de tot. Era pe patul de moarte. Clovnul vine si-l întreabă: „Maiestate, vă e rău?”. Regele spune: „Nu mi-e rău, mor”. „Vai, Maiestate, ce rău îmi pare! V-ati pregătit?”. „Cum să mă pregătesc?”. „De drum. Vă duceti dincolo, nu v-ati pregătit?”. „Nu”. „Trebuia să vă pregătiti tot timpul vietii”. „Nu m-am pregătit”. „Poftim bastonul”. Acesta este sensul crestin. Unde alergi asa? Câti ani trăiesti? Unde te duci asa de nebun, esti Ferrari în viata ta? În sensul acesta poporul român este încercat. În sensul acesta trebuie o coagulare de constiintă si de trăire crestină, lucidă, firească, adevărată, normală, un act normal de demnitate
http://www.rugulaprins.go.ro/articole.pdf/0320071.pdf

---

VIETILE SFINTILOR

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

VIEŢILE SFINŢILOR pdf.

Nume	Dimensiune	Data modificării
+Vietile sfintilor - Vol.I (septembrie).doc	2.0 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.I (septembrie).pdf	1813 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.II (octombrie).doc	1974 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.II (octombrie).pdf	1688 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.III (noiembrie).doc	3.3 MB	06.06.2011, 00:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.III (noiembrie).pdf	2.7 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.IV (decembrie).doc	3.1 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.IV (decembrie).pdf	2.6 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.IX (mai).doc	2.5 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.IX (mai).pdf	2.1 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.V (ianuarie).doc	3.0 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.V (ianuarie).pdf	2.6 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.VI (februarie).doc	1812 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.VI (februarie).pdf	1588 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.VII (martie).doc	2.2 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.VII (martie).pdf	1939 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.VIII (aprilie).doc	1953 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.VIII (aprilie).pdf	1662 kB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.X (iunie).doc	2.3 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.X (iunie).pdf	2.3 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.XI (iulie).doc	3.1 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.XI (iulie).pdf	2.7 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.XII (august).doc	2.2 MB	13.03.2011, 23:00:00
+Vietile sfintilor - Vol.XII (august).pdf	1941 kB	13.03.2011, 23:00:00

Sarantocul din tinda bisericii

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.

Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?
O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
 

LA O MANASTIRE

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

La o manastire, un calugar ii tot marturisea staretului: "Parinte staret, sunt un pacatos, nu sunt in stare de nimic, sunt mai rau decat ceilalti”. Intr-o zi, staretul l-a pus la incercare. Venind din nou calugarul la el, i-a spus: "Am auzit ca nu prea iti faci datoria, fratii spun ca dormi prea mult, mananci pe ascuns, lipsesti de la pravila”. In urma acestor cuvinte, calugarul a spus: "Cum adica? Eu nu-mi fac datoria? Cum adica? Sunt eu mai pacatos decat ei?”

Staretul l-a inteles pe loc: "Parca asa spuneai inainte, ca esti pacatos! Doreai sa-ti arati un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca sa-l ascunzi pe cel adevarat, al mandriei. Du-te! Nu esti smerit. Sa stii ca smerenia devine virtute cand indreapta slabiciunile, nu cand doar le afirma. Si smerit nu este cel care spune despre sine ca este smerit, ci acela care rabda cu smerenie si adevarul si neadevarul spus de altii despre sine”.

Muzica Religioasa: Divna Ljubojević - Agni Partene

Muzica Religioasa: Divna Ljubojević - Agni Partene

Descurajarea
Se povesteste ca diavolul s-a hotarat candva sa-si vanda toate instrumentele cu ajutorul carora si-i supunea pe oameni. A facut o multime de pachete, pe fiecare indicand ce contine: suparare, crima, minciuna, necinste, mandrie si asa mai departe. Dupa ce toate pachetele au fost vandute, cineva a observat ca un pachet n-a fost pus in vanzare, l-a intrebat pe diavol, de ce?

- Pentru ca aceasta este cea mai puternica dintre armele mele si pe aceasta nu vreau s-o vand. Ea este descurajarea. Cand cineva ajunge la aceasta, il am in mod sigur in mana!".

CREDINTA
Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său, Isus Cristos, mort şi înviat pentru a birui răul. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele, pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică.

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Ce reprezinta misterioasele semne recent descoperite la Ierusalim? Arheologii nu au nicio explicatie

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE

Săpând în situl arheologic cunoscut sub numele de Cetatea lui David, situat în estul Ierusalimului, cercetătorii israelieni au dezgropat o serie de încăperi scobite în stâncă, iar într-una dintre ele, şanţuri în formă de V, despre a căror semnficaţie arheologii nu au nicio idee.

Trei astfel de şanţuri sunt scobite în podeaua de calcar a uneia dintre încăperi, având o adâcime de cca. 5 cm şi o lungime de 50 cm.

Continuarea in descopera