BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...
PENTRU O TEOLOGIE GÂNDITĂ ŞI TRĂITĂ
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi
cu dragoste, apropiaţi‑vă![1]
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie
insistentă! Păcat însă că noi, creştinii,
următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi
„de biserică” (în comparaţie cu majoritatea
secularizată a celor care doar se
numesc creştini), rămânem surzi acestei
invitaţii de a ne împărtăşi din „masa
Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din
„antidotul morţii”. La fiecare Liturghie,
Hristos, prin gura preotului, Se oferă
zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă,
mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an
nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau
chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este
normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi
ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică
referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă,
dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea
de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci
clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul
nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt
viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în
pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la
Noul Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât
şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din
cer” (Ioan 6:51)[2].