Cum ne imbrăcam cand mergem la biserică

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Cum ar trebui sa fie atitudinea noastra in inchinare inaintea lui Dumnezeu,angajamentul fata de El,
 chiar si imbracamintea si muzica spirituala pe care o folosim in inchinarea noastra !
Ps.96.9 ;29.2

                    Inchinati-va inaintea Domnului cu podoabe(haine, nu bijuterii) sfinte !

Sigur, cel sarac,imbraca si el ce are, dar cine are posibilitatea, sa o faca . In audienta la Presedinte nu ne ducem imbracati oricum, nu ?
Haine sfinte,inseamna haine pe care nu trebuie sa le imbraci decat cand te duci la biserica )
Deci nu mergem la biserica in papuci,in pantaloni scurti, sau in alte haine in care stam de obicei !
Nu merge nici vopsite (atentie doamnelor si domnisoarelor),..la Dumnezeu nu venim decat in mod natural.Obiceiul acesta de a da cu ruj pe buze si alte chimicale pe la ochi ,este o caricaturizare a diavolului. El rade de se prapadeste pe seama dv. cand va vede asa. Creatia lui Dumnezeu
trebuie sa fie curata,naturala ! In mod inconstient,cea (cel ) care se machiaza, tatueaza,denota razvratire fata de modul natural in care a fost creat,si implicit fata de Dumnezeu ! Prin aceasta tu spui lui Dumnezeu ca nu a stiut cum sa te faca. Uite asa trebuia fiu; cu buze mai rosii, cu sprancene mai negre, cu parul mai roscat,sau blonda,etc, …Si nu este de ras, ci de plans !


Ni se ofera atat de mult timp sa vorbim ...nu avem timp sa ascultam...

Maxime si cugetari crestine

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

* Cand bate la usa cel rau, lasa-l pe Iisus sa raspunda.
* Cand noi lucram, noi lucram, insa cand noi ne rugam, Dumnezeu lucreaza!
* Umilinta falsa este mandrie curata.
* Fii rabdator cu greselile altora; ei trebuie sa aiba rabdare cu ale tale.
* Timpul petrecut cu Dumnezeu este o investitie in eternitate.
* Dumnezeu nu ne datoreaza nimic, dar ne daruie totul.
* Poate ca oamenii se vor indoi de ceea ce spui, dar vor crede ceea ce faci.
* Nu putem intra in Cer daca mai inainte nu a intrat Cerul in noi.
* Cereri mari duc la raspunsuri mari pentru ca rugaciunea misca mainile care misca lumea.
* Dumnezeu te are in planurile Lui, Il ai si tu pe El in ale tale?
* Nu esti gata sa traiesti pana nu esti gata sa mori.
* Noi il privim pe Dumnezeu asa cum aviatorii isi privesc parasuta; ea este acolo pentru urgente dar pilotul spera sa nu trebuiasca sa o foloseasca niciodata. (C.S. Lewis)
* Daca crestinii n-ar fi copii lui Dumnezeu, Satan n-ar incerca sa-i faca sa se indoiasca de faptul ca sunt.
* Cred in Dumnezeu asa cum cred in rasaritul soarelui. Nu pentru ca il vad ci pentru ca vad tot ce atinge. (C.S. Lewis)
* Nu exista oameni atat de buni ca sa se mantuiasca singuri - dar nici atat de rai sa nu poata fi mantuiti de Dumnezeu
* Amanarea este actul de deces al unei hotarari bune.
* Putem sluji fara iubire dar nu putem iubi fara slujire.
* Daca nu gasesti nici o cale de iesire, incearca privind in sus!
* Dumnezeu va avea grija de lucrurile prin care treci, tu ai grija cum treci prin ele!
* Prieten iti este cel ce stie totul despre tine si totusi te place.
* Prietenii sunt ca si curcubeul: iti lumineaza viata cand ai trecut printr-o furtuna.
* Prietenia este ca si vinul: se face mai buna cu trecerea timpului.
* Orice om vrea sa fie apreciat. Deci daca apreciezi pe cineva, nu pastra secret acest lucru. (Mary K. Ash)
* Invata din greselile altora; viata e prea scurta pentru a le face tu insuti pe toate.
* Cand nu-ti ramane decat Dumnezeu, vei descoperi ca Dumnezeu iti este suficient.
* Daca vezi pe cineva fara zambet, da-i unul de-al tau!
* Cei ce umbla cu Dumnezeu nu vor fi in pas cu lumea.
* Daca vrei sa faci lucruri mari trebuie sa ramai mic.
* Fiecare vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa toata fericirea si cresterea vin in timp ce il urci!
* Am tinut multe lucrui in mana si le-am pierdut, dar ceea ce am incredintat in mainile lui Dumnezeu este al meu si astazi.
* Nu te teme de moarte; cu cat murim mai repede cu atat avem mai mult timp sa fim nemuritori
* Cu Dumnezeu alaturi nu te poti pierde in multime.
* Pentru crestin cerul se pronunta: A-C-A-S-A.
* Si El a murit pentru toti, pentru ca cei ce traiesc sa nu mai traiasca pentru ei insisi ci pentru Cel ce a murit si a inviat pentru ei. ( 2 Cor 5:15)
* O Biblie uzata de mult citit e semnul unui suflet bine hranit.
* Problema pe care o constituie crestinul de rand este ca e numai un crestin de rand.
* Unii crestini nu fac nimic; dar nu exista nici un crestin care sa n-aiba nimic de facut.
sursa necunoscuta

Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august)

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

În cel de-al treilea an al propovăduirii Sale, Iisus Domnul a început a grăi ucenicilor despre patima Sa cea apropiată și despre slava ce va să urmeze răstignirii Sale pe Cruce. Pentru ca patima Sa cea grabnică să nu slăbească de tot inimile ucenicilor și să-i facă a pleca de lângă Dânsul, El, Cel Preaînțelept, a voit ca, mai înainte de patimă, să le arate o parte din slava Sa cea dumnezeiască.

Pentru aceasta a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și S-a suit noaptea în muntele Taborului, iar acolo S-a schimbat la față înaintea lor:



„Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2).

Atunci s-au arătat lângă Dânsul Moise și Ilie, proorocii cei mai ai Vechiului Testament. Văzând acestea, ucenicii au căzut în uimire. Atunci Petru zise:

„Doamne, bine este nouă să fim aici. De voiești, să facem aici trei colibe: Ție una și lui Moise una și una lui Ilie” (Matei 17, 4).



Încă grăind Petru, Moise și Ilie s-au depărtat și un nor luminos L-a umbrit pe Domnul și pe ucenicii Săi, iar din nor s-a auzit un glas zicând:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L Ascultați” (Matei 17, 5).

Auzind glasul, ucenicii căzură cu fețele la pământ precum morții și rămaseră astfel, încremeniți de frică, până ce Domnul Se apropie de ei și le zise:

„Sculați-vă și nu vă temeți” (Matei 17, 7).

Domnul Își arătase și până atunci de multe ori puterea Sa dumnezeiască, însă pe muntele Tabor El Și-a arătat firea cea dumnezeiască. Vederea dumnezeirii Sale și auzirea mărturiei cerești cum că El este Fiul lui Dumnezeu avea să le slujească ucenicilor Săi în zilele când Domnul avea să fie răstignit, întărindu-le și sporindu-le credința într-Însul și în biruința Sa cea de pe urmă.



În Muntele Taborului Te-ai schimbat la față, Iisuse, și nor luminos, întins ca un cort, pe Apostoli cu slava Ta i-a acoperit. Pentru aceasta, se uitau în jos pa pământ, neputând să vadă strălucirea slavei celei apropiate a feței Tale, Mântuitorule, Hristoase Dumnezeule, Cel ce ești fără de început. Cel care ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează și sufletele noastre. (Podobie ce se cântă la Utrenie)

Cel ce cu lumina Ta ai sfințit toată lumea, în Muntele Taborului Te-ai schimbat la față, Bunule, arătând ucenicilor Tăi, puterea Ta, că mântuiești lumea din călcarea poruncii. Pentru aceasta, grăim către Tine: Îndurate Doamne, mântuiește sufletele noastre. (Dintre Stihirile ce se cântă la Litie)



Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.



El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară – alături de Domnul – Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea).



Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi “neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie”. Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un “cort” mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa.



Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : “Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El”. Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl “vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi “închizând uşa simţurilor lor”, ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).



Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.



Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.

SURSA

http://ro.netlog.com/artasireligie/blog

Mândria spirituală

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

1 - Cursa mândriei spirituale

Mândria spirituală este o cursă usoară pentru cei noi în credintă, care vin în contact cu viata monahală si care caută si se străduiesc să trăiască o viată duhovnicească cu adevărat ortodoxă. Poate fi o cursă mai ales pentru cei care vin în mănăstiri si care caută îndrumare duhovnicească, nestiind ce înseamnă o viata ortodoxă adevărată în lume, într-o parohie.

Oamenii credinciosi merg la mănăstiri si văd nevointa unor oameni si felul în care se fac lucrurile potrivit traditiei monahale, si vor să o imite - dar fără să o înteleagă. Pelerinii merg si întâlnesc stareti si monahi înduhovniciti cu vieti care, după părerea lor, sunt mult mai "duhovnicesti" decât cea a parohului lor - asa ajung să-l judece pe acesta pentru că nu răspunde cum trebuie nevoilor lor duhovnicesti. Merg la spovedanie, construiesc o relatie duhovnicească cu un părinte dintr-o mănăstire si cred că numai acela este drumul către mântuire. Primesc îndrumări duhovnicesti pe care le interpretează gresit. Uneori, oamenii primesc sfaturi nepotrivite si, din nefericire, fac din acestea criteriul ultim pentru o viată duhovnicească. Alteori oamenii merg la mănăstire sau la un bătrân care a avut probleme cu Biserica si care nu este sub ascultare. Atunci pelerinul devenit ucenic devine prins în auto-justificarea acelui bătrân rătăcit, ceea ce în unele cazuri conduce la schismă.

Nevointa exterioară excesivă, falsa smerenie, îndeletnicirea cu bârfe si cu "problemele" Bisericii, judecarea oamenilor după nevointa sau pozitia lor fată de aceste probleme, siguranta de sine că numai el stie cum stau lucrurile si - poate cel mai periculos dintre toate - idolatrizarea unei persoane sau loc ca simbol ultim al Ortodoxiei, toate acestea pot fi manifestări ale aceste boli. Toate sunt aspecte ale imaturitătii duhovnicesti. Ce lipseste din toate este Hristos si adevărata luptă cu sinele.

2 - Cucernicia excesivă

Nevointa pentru Hristos si Biserică sunt lucruri mari si minunate; dar nevointa adevărată este foarte diferită de acea nevointă care vine din patimile omului. Nevointa carnală cuprinde mereu o anumită auto-multumire sau egocentrism, prin care omul se prezintă pe sine ca adevăratul ortodox, adevăratul cucernic si "cunoscător". Nevointa adevărată nu este îndreptată către nimic altceva decât unirea cu Hristos si este împotriva slăbiciunilor personale. În nevointa adevărată nu este ipocrizie. Falsa nevointă, înselarea si mândria spirituală sunt întotdeauna ipocrite.

Cucernicia este un important mijloc de personalizare a trăirii si tainei credintei. Plecăciunile, semnul crucii, comportamentul înfrânat si toate celelalte forme primite din Traditie sunt foarte folositoare. Ele nu trebuie însă folosite decât ca o arătare a iubirii noastre de Dumnezeu. Nu trebuie folosite pentru a-i învăta pe altii că ei fac lucrurile gresit sau pentru a-i condamna pe altii pentru necucernicia lor; cu atât mai putin, pentru a le arăta altora că "eu stiu mai bine". În multe mănăstiri, regulile pentru manifestarea exterioară a cucerniciei - metaniile, semnul crucii, plecăciunile si celelalte - trebuie respectate cu mare atentie; în parohii, pe de altă parte, ele nu sunt foarte respectate. Omul nu trebuie să atragă niciodată atentia asupra sa printr-o cucernicie exterioară excesivă. Aceasta nu face decât să hrănească mândria de sine si egocentrismul din noi, în acelasi timp distrăgându-i pe ceilalti de la rugăciune.

Regulile postului intră si ele aici. În general mănăstirile urmează aceste reguli foarte strict. Nu există însă nici o deosebire între regulile de postire pentru monahi si cele pentru laici. Însă aceasta nu înseamnă că unul trebuie să judece sau să discute felul în care posteste sau nu posteste un altul. Nu numai că aceasta este de obicei o ipocrizie, dar se scapă din vedere ce este important. Postirea si toate celelalte reguli ale Bisericii sunt un mijloc si nu un scop. Dacă postim, si suntem mândri de aceasta, si judecăm pe altul care nu este asa de strict, atunci ar fi mai bine pentru noi să nu postim deloc (Romani 14:3 si următoarele).

Aceeasi regulă se aplică si vietii liturgice din Biserică. Mănăstirile, prin alcătuirea lor, tin slujbele foarte strict după vechiul Tipic al Sf. Sava. Slujbele pot dura ore în sir si uneori ocupă o mare parte din zi. Oricum, nu există nici o diferentă, cel putin în traditiile slave, între slujbele pentru mănăstiri si cele pentru parohii. Pentru pelerinul sosit la mănăstire, slujbbele pot părea la început prea lungi, ca apoi el să nu-si mai dorească nimic altceva. Slujbele din parohii, scurtate dintr-o necesitate pastorală, pot părea incomplete.

Există mai multe ispite aici. Prima este aceea de a crede că mănăstirile fac lucrurile "cum trebuie" si că parohia nu. A doua ispită este a crede că din slujbele parohiei lipseste harul si că viata liturgică/duhovnicească nu prea este luată în serios. Aceasta duce la judecarea preotului paroh ca fiind mai putin "duhovnicesc" si lenes pentru că scurtează slujbele. Nu mai tinem minte că la primele noastre slujbe de la mănăstire, abia asteptam să prindem un loc să stăm jos, ne uitam la ceas din cinci în cinci minute si ne întrebam când se mai termină odată! Parohiile scurtează slujbele din necesitate pastorală, la alegerea parohului. Nu trebuie să-l judecăm pe preot atunci când face tot ce poate.

3 - Judecarea

Cel mai mare păcat este să judeci pe cineva, mai ales pe preot. Standardul pe care îl stabilim noi pentru preot este de obicei foarte ridicat si nici măcar noi nu îl putem atinge. Orice astfel de judecare este ipocrizie. Viata unui preot paroh este foarte diferită si plină de diferite griji, preocupări si responsabilităti, în comparatie cu cea a unui ieromonah dintr-o mănăstire. Laicii văd foarte putine din viata adevărată a preotului lor. Multi cred că el lucrează numai două ore, duminica! A fi preot înseamnă de fapt cel putin opt ore pe zi. Cum de-l pot judeca laicii? În special "duhovnicia" lui?

Ieromonahul poate părea mai "duhovnicesc" pentru că stă în biserică sase-opt ore pe zi si are putine responsabilităti. Încercati să faceti aceasta cu o familie si cu zeci sau sute de enoriasi. Ascetismul traiului în lume si al slujirii lui Hristos, ca preot sau laic, este la fel de mare ca si cel al unui monah dintr-o mănăstire. Este nevoie de "duhovnicie" pentru aceasta. Detaliile însă diferă de la caz la caz.

4 - Abuzul de îndrumări duhovnicesti

Deseori oamenii merg la mănăstire pentru îndrumare duhovnicească si spovedanie. Este o veche si respectată traditie ortodoxă să ai ca duhovnic un bătrân dintr-o mănăstire si să-ti îndrumi viata după el. Uneori oamenii merg la un bătrân pentru marile probleme ale vietii. Este, de asemenea, adevărat că unii se relationează mai bine cu preotul lor paroh.

Dacă Biserica este un spital duhovnicesc, atunci mănăstirile sunt sectiile de terapie intensivă, cu specialistii aferenti. Nu mergi la medicul de familie când ai cancer si nici la neurochirurg pentru o răceală. Bătrânii sunt acei specialisti care prin ani de curătire si experientă ascetică stiu cum să trateze multe dintr marile problemel ale vietii cu care vin oamenii. Multi au daruri duhocnicesti. Multi nu au. Majoritatea monahilor nu sunt deloc bătrâni. Aceasta nu afectează capacitatea lor de a fi duhovnic, mângâietor si părinte. Fie că este preotul paroh, un ieromonah, un staret sau o maică, izvorul îndrumărilor si al mângâierii este în ultimă instantă acelasi: Dumnezeu.

Un bătrân adevărat este cel care îi transmite omului un sentiment de libertate, chiar si atunci când vorbeste despre voia Domnului. Nu există aici nici manipulare si nici un plan personal. Bătrânul pur si simplu doreste mântuirea persoanei si este un vas al dragostei si iertării lui Dumnezeu. Marea ispită aici este aceea de a-l idolatriza pe bătrân si de a-l aseza în locul lui Hristos. Un cult al personalitătii care conduce la pierderea atât a bătrânului, cât si a ucenicilor.

Ascultarea este foarte importantă în viata duhovnicească. Totusi, ea are anumite limite. Nu poate cuprinde nimic ilegal sau imoral. Adevărata ascultare duhovnicească are un tel: acela de a ne aduce în ascultare de Dumnezeu. Ea se face întotdeauna în Biserică si întotdeauna către o mai mare părtăsie, atât eclezială, atât la nivel bisericesc, cât si personal.

O mare ispită, în special pentru americani, este aceea de a încerca să găsească un bătrân (sau preot sau episcop) "vrednic de ascultarea mea". Aceasta este mândrie si înselare spirituală. Am putea crede că avem nevoie de un mare bătrân, cel mai bun, pentru a face ascultare, pentru că numai cei înzestrati ne pot întelege si pentru că "eu pot face ascultare numai de unul care îmi recunoaste si dezvoltă potentialul". Aceasta nu este altceva decât închipuire, înselare si arogantă - omul se consideră a fi în sfere înalte. În realitate, cu o asemenea gândire, întâlnirea cu un mare bătrân nu ar face decât să ne aducă cu picioarele pe pământ. Din mândrie nu am suporta aceasta si am ignora sfaturile sale.

5 - Bârfa bisericească

O ultimă mare ispită este bârfirea oamenilor, locurilor, obiceiurilor si în special a "problemelor" cu care se confruntă Biserica. Cine face ce, cine cum slujeste si cu cine, toate sunt bârfe; fie că este vorba de probleme mai mari, cum ar fi ecumenismul, calendarul sau ce se învată sau nu se învată la un seminar, toate sunt de putin folos si sunt cu păcat. Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt ne iese pe gură.

Nu numai că bârfa are de-a face cu judecarea oamenilor, în special a ierarhilor, clerului si învătătorilor care vor da singuri socoteală înaintea lui Dumnezeu; ea ne abate de la singurul lucru de trebuintă: căutarea mântuirii. În relatia cu Dumnezeu trebuie să urmărim mântuirea noastră, nu lucruri asupra cărora nu avem nici o putere. Unul dintre cele mai triste lucruri este acela că mănăstirile au tendinta să atragă oameni care, în numele unei anumite seriozităti fată de viata lor duhovnicească, cad în această înselare, bârfa si judecarea altora distrugându-le sufletele.

Este destul de rău că oamenii vorbesc despre asemenea lucruri; multi citesc publicatii de scandal. Internetul e cel mai mare vehicul pentru bârfe de acest fel. Aceasta nu este altceva decât pornografie eclesială. Trebuie evitată cu orice pret!


  mi s-a parut important de stiut.
sursa ...de aici: http://www.odaia.go.ro/manastire.html