Doi colegi, care mergeau pe jos spre serviciu, se întâlniră pe cale şi, ca să treacă timpul mai uşor, discutau despre evenimentele vremii. Unul dintre ei, care era un creştin practicant, a făcut în aşa fel încât să ducă discuţia în plan duhovnicesc, pentru a nu pierde timpul cu deşertăciuni lumeşti. Şi aşa au ajuns să discute despre spovedanie, despre păcate.
Cel mai puţin cunoscător al vieţii creştine, zise:
- Eu nu am decât păcate mărunte...
Celălalt, mai zidit în credinţă decât el, i-a răspuns:
- Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca şi picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se adună multe la un loc, pot îneca pământul şi pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii de zăpadă, care vor fi ei uşori ,dar, dacă se adună mulţi la un loc, e prăpăd... Aşa e şi cu păcatele noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul.
Şi creştinul cel uşuratic n-a mai avut ce răspunde.
Aşa să facem şi noi. Ori de câte ori ne întâlnim cu cineva, să nu ne pierdem în vorbării lumeşti, ci, cu multă înţelepciune, să abordăm teme duhovniceşti, pentru a-l folosi pe aproapele, căci timpul s-a scurtat şi e mare nevoie în această lume secularizată, de creştini misionari. Aceasta este adevărata dragoste: să-i ajutăm pe cei ce nu cunosc credinţa cea adevărată şi să le arătăm calea spre Biserica Dreptmăritoare. E vreme de apostolat, fraţilor! Nu ziceţi că nu ştiţi ce să vorbiţi cu cei din jur. Dumnezeu va privi la râvna voastră şi vă va ajuta, căci spune Scriptura: „Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multă” (Ps. 67,12)
Doamne ajută!....Din Popas Duhovnicesc..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu