BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...
http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_053_judecare_clerici/
partea a II-a – cuprins
În Istoria Bisericească scrisă de înţeleptul ierarh Meletie, se spune că după ce s-a terminat cel dintâi sobor a toată lumea din Niceea, se bucura mult Sfântul Împărat Constantin cel Mare, pentru biruinţa Bisericii împotriva celor hulitori. Fiind şi împăratul de faţă la sobor, i-a cinstit pe Sfinţii Părinţi cu daruri bogate după vrednicie. Iar cuviosului Pafnutie îi săruta împăratul cu multă evlavie ochii cei scoşi şi mâinile lui ciuntite de tirani. De asemenea şi pe toţi ceilalţi mărturisitori îi săruta cu cinste pentru a lua sfinţenie de la rănile lor pe cari le-au primit în vremea prigoanei.
Unii dintre părinţii Soborului au dat înscris împăratului nişte jalbe (adică plângeri) împotriva unor episcopi cu purtări rele.
Însă marele împărat Constantin n-a voit nici măcar să citească hârtiile lor şi nici nu s-a interesat cine sunt clericii vinovaţi, ci în faţa tuturor a ars hârtiile cu plângeri (adică jalbe), zicând următoarele cuvinte:
“Dacă eu însumi aş vedea cu ochii păcătuind pe vreun cleric, atuci l-aş acoperi cu hlamida mea (adică cu mantia împărătească)”.
Sf. Împărat a căutat prin aceasta să dea pildă tuturor spre a nu vădi păcatele sau neputinţele cele ascunse ale clericilor.
Cei cari scot la arătare (adică vădesc) păcatele sau neputinţele preoţilor, se fac prin aceasta defăimători de Lege, căci toţi clericii sunt slujitori Legii lui Dumnezeu.
Sunt unii creştini cari nu judecă şi nici nu vădesc neputinţele clericilor, dar în schimb se feresc să ia blagoslovenie de la cei cunoscuţi cu neputinţe omeneşti sau pătimaşe. Iar dacă se întâmplă de plătesc Liturghii ori se împărtăşesc la asemenea clerici şi pe urmă află că fumează, ori se îmbată sau alunecă în alte patimi, atunci creştinii aceştia se căiesc pentru că au cerut sfinţenie de la cei pătimaşi.
Unii ca aceştia, măcar de nu judecă la arătare cu vorba, însă cu lucrul (adică cu purtarea lor) se fac judecători persoanelor sfinţite.
Fraţilor, dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredinţaţi că darul Sf. Duh lucrează prin el la orice Taină bisericească – oricât de păcătos ar fi el. Numai când este oprit sau caterisit de către Sobor ori de către arhiereul locului, sau când predică pe faţă (arătat) vreo credinţă greşită atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sf. Duh prin el. Atunci numai poţi să te fereşti de asemenea cleric.
***
În cartea Sf. Părinţi care se numeşte Pateric, se scrie despre ava Marcu Egipteanul cum a petrecut 30 de ani neieşind din chilia sa. Şi avea obicei preotul Schitului de venea să facă Liturghie în anumite zile.
Însă diavolul, văzând răbdarea bătrânului cea îmbunătăţită, a meşteşugit să-l ispitească cu osândirea. Deci a îndemnat vicleanul pe un frate oarecare ce era îndrăcit, să meargă la bătrânul ca pentru blagoslovenie. Şi ajungând la pustnic, mai înainte de a rosti alt cuvânt, striga cel îndrăcit către bătrân, zicând:
“Preotul tău are miros de păcat, deci să nu-l mai laşi să intre la tine!” Iar bătrânul cel insuflat de Dumnezeu a zis către el:
“Fiule, toţi oamenii îşi leapădă afară murdăria, iar tu ai adus-o la mine! dar scris este: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”. (Matei, cap.7 vers.1), Însă deşi preotul este păcătos, Domnul îl va mântui pe el, căci scris este (în cartea Sf. Ap. Iacob cap.5 vers.17):
“Şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă tămăduiţi!”
După ce a rostit aceste cuvinte, făcând rugăciune Sf. Bătrân, a gonit pe demon din om şi l-a slobozit sănătos.
Iar Bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a descoperit lui un semn minunat. Şi iată cum mărturiseşte singur, prin însăşi cuvintele lui zicând:
“Când voia preotul să înceapă Sf. Liturghie am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din cer şi punând mâna pe capul preotului. În clipa aceea s-a făcut preotul ca un stâlp de foc. Iar eu, mirându-mă pentru acea vedere, am auzit un glas zicând către mine:
“Omule, de ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? Căci, dacă împăratul cel pământesc nu lasă pe boierii săi ca să stea întinaţi înaintea lui (ci toţi sunt îmbrăcaţi cu slavă multă), atunci cu cât mai mult nu va curăţi puterea cea dumnezeiască pe Slujitorii Sfintelor Taine când stau înaintea slavei celei cereşti?”
Auzind aceste graiuri, viteazul nevoitor Marcu mai mult s-a sârguit a cinsti persoanele sfinţite. sporind întru nevoinţele sale. Iată ce daruri minunate primesc cei cari nu osândesc pe clerici.
***
“Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei, VII, 1).
Să nu ne facem judecători Slujitorilor lui Dumnezeu.
Zis-a un bătrân: De vrei să vorbeşti pentru greşala şi păcatul vre unui frate, socoteşte-te dacă îl vei îndrepta pe dânsul sau pe altul îl vei folosi; atunci să grăieşti despre el, iar dacă nu urmăreşti folosul fratelui, ci vorbeşti cu fătărnicie numai ca să-l mustri pe el şi să-i descoperi greşeala şi păcatul înaintea altora, atunci să ştii că nu vei scăpa de dumnezeiasca certare. Apoi şi tu însuţi întru aceeaşi greşală şi păcat vei cădea, sau în altceva mai rău, şi vei fi părăsit de ajutorul lui Dumnezeu şi de către alţii fiind mustrat, te vei ruşina”.
***
Zis-a ava Antonie că de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, înaintea lui Hristos greşim.
***
Zis-a ava Pimen lui ava Iosif:
“Spune-mi cum să mă fac călugăr?” Şi a răspuns bătrânul: “De voieşti să ai odihnă şi aici şi acolo, pentru tot lucrul să zici: Eu cine sunt? şi nu judeca pe nimeni”.
***
[aceasta parte se regăseşte şi în SĂ NU JUDECĂM PE ALTUL]
În zilele noastre multe suflete râvnitoare se păgubesc şi se primejduiesc pentru că nu ştiu să-şi păzească râvna cu deplină judecată. Căci după cuvântul apostolului, însăşi mucenicia nu este primită înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face cu dreaptă socoteală şi după lege.
Iată de pildă sunt mulţi dintre noi cari arată mare sârguinţă pentru dreapta credinţă şi păzesc cu frică rânduiala călugărească, dar de sporit nu sporesc duhovniceşte.
1. Să dăm acum vina pe lume că este rea şi amăgitoare? Dar pe noi Domnul ne-a ales din lume şi ne-a întărit picioarele pe calea mântuirii.
2. Să zicem că mânăstirile nu sunt în regulă. Dar creştinii de la început n-aveau nici mânăstiri şi nici Biserici pentru închinare şi cu toate acestea viaţa lor duhovnicească era mai sporită decât a monahilor de azi.
3. Să aruncăm vina pe egumeni şi pe păstorii cei sufleteşti, cari nu sunt iscusiţi şi nu poartă grijă de turmă şi pentru asta ne primejduim şi nu sporim. Dar asta o pot zice numai cei începători şi oamenii simpli şi necunoscătorii, iar noi cari am îmbătrânit cu rasa şi am nimerit Ierusalimul, nu putem arunca vina pe egumeni.
4. Dacă am căuta să ne plângem că suntem străini şi necăjiţi, atunci ne râd creştinii cei din vechime, care erau totdeauna prigoniţi de păgâni şi mulţi erau duşi în robie, unde sufereau cele mai grele necazuri. Dar cu toată prigoana şi cu tot amarul robiei, viaţa creştinilor de la început strălucea ca soarele în mijlocul păgânătăţii.
Orice vină am căuta să punem la amorţirea vieţii noastre duhovniceşti nu ne îndreptăţim. Toţi aproape cunoaştem poruncile, ştim cum trebuie să ne păzim Sfânta Credinţă, toţi am îmbătrânit în haina pocăinţei, am luat pe umeri jugul cel uşor al Domnului şi mergem către Noul Ierusalim. Nu mai sunt ca altădată prigoane şi nici robie, dar paşii sufletului nostru se poticnesc şi nu putem spori.
Fraţilor, dacă vom socoti mai bine, vom vedea că pricina poticnelilor şi a primejduirii suntem noi înşine mai totdeauna.
Căci noi mergând pe calea cea strâmtă (a Crucii), nu luăm seama la paşii noştri, ci căutăm la picioarele altora. Vreau să spun că lăsăm uitate păcatele noastre şi căutăm la păcatele străine. Dar nu numai că luăm seama la cele străine, ci încă ne sârguim ca să le vădim şi să le judecăm.
“Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”, zice Domnul, şi iarăşi: “Cu ce măsură veţi da, cu aceea veţi lua”, iar noi judecăm cu asprime pe alţii şi aşteptăm de la Dumnezeu milă. De multe ori osândim pe alţii fără să fim siguri dacă sunt vinovaţi sau nu.
Dar ceea ce ne vatămă mai mult este că judecăm şi clevetim fără înconjur pe slujitorii Sfântului Altar, de care nu se cade a ne atinge. Păcatele şi neputinţele clericilor nu se cade să le scoatem la arătare, căci prin asta răcim evlavia celor mulţi şi dăm mai multă pricină necredincioşilor şi răutăţilor ca să ne ponegrească dreapta credinţă.
Clericii sunt şi ei oameni neputincioşi, cari şi ei au ieşit din aceeaşi plămădeală a lumii. Ei n-au pogorât din cer şi nici n-au crescut împreună cu îngerii. Lumea de azi i-a odrăslit, în lumea aceasta deşartă au crescut şi în şcoala lumii au învăţat.
Iar după ce au intrat în slujba Altarului, lumea tot nu-i lasă în pace. Viermele lumii este astăzi mai iute şi mai stricător ca altă dată. El pătrunde ca şi vântul cel rău în toate părţile. Născocirile noi duc stricăciunea la urechea tuturor atât la sate, cât şi la mânăstiri.
Vântul stricăciunii călătoreşte iute ca fulgerul. Cele cari se lucrează sau se vorbesc la marginea pământului (în America) în câteva clipe se fac cunoscute şi de copiii cei mici de la corturi. Şi după cum merg veştile, aşa merge şi stricăciunea. Preoţii fiind în legătură cu lumea, se vatămă astăzi mai uşor ca înainte. Ştiinţa de azi a declarat cel mai periculos război împotriva vieţii duhovniceşti şi pentru asta împotriva clericilor se îndreaptă cele mai aprinse săgeţi. Duhul lumesc de astăzi, după ce otrăveşte sufletele slujitorilor, mai are pretenţia să-i vadă sfinţi de icoană. Dar oare cine i-a odrăslit şi cine i-a dăscălit? Dacă rădăcina ar fi mai de soi, atunci şi vlăstarele ar fi mai bune.
Preoţii sunt ca şi sarea care a ieşit din marea lumii, şi pentru că vânturile lumeşti sunt astăzi rele şi mai pătrunzătoare, pentru asta şi sarea se topeşte mai uşor ca altă dată şi adesea azi se strică. Dacă lumea este din veacul al 8-lea, preoţii nu pot să fie ca cei din veacul întâi. Toate se schimbă după duhul vremii.
***
Pe la anul 380 (adică acum 1578 de ani) păstorea în Cetatea Chesariei Episcopul Faretrie. Era episcop numai cu numele, căci grija lui nu era pentru mântuirea turmei, ci pentru avere şi trai răsfăţat.
Ştia cum să se linguşească pe lângă dregătoriile împărăteşti pentru a câştiga protecţie şi nume bun peste tot. Era – cum s-ar zice – un om diplomat, care schimbă masca la orice împrejurare şi nu i se pricepe vicleşugul.
Ţinea la curtea episcopiei lui o droaie de clerici destrăbălaţi ca şi el şi duceau cu toţii o viaţă fericită. Nimic duhovnicesc nu se vedea la curtea acestui episcop trântor. Era ca o mortăciune neîngropată (căci după cuvântul Sfinţilor Părinţi, cei cari nu au deloc viaţă duhovnicească sunt ca nişte morţi neîngropaţi).
Dar iată că la hotarele Chesariei se iveşte un cleric din cei cari gonesc trântorii. Şi cine credeţi că era acest cleric? Era Sf. Ierarh Gură de Aur, slava amvonului din toată lumea şi din toate veacurile care cu flacăra cuvântului său izgonea întreaga tabără a demonilor şi putea să ardă mii de trântori de seama lui Faretrie. Însă pentru adevăr şi pentru dreptate el era acum prigonit de capetele încoronate şi trimis în surghiun. Escortat de ostaşi, el era silit să meargă pe jos zece hotare, prin locuri sălbatice. Fiind pe-nserate, Sf. Ierarh şi cu însoţitorii lui au poposit în Cetatea Chesariei.
În puterea nopţii când toţi se linişteau, aud nişte strigăte sălbatice. Cine putea să fie în vremea nopţii, decât barbarii sau tâlharii.
Însă nu erau nici barbarii şi nici tâlharii, erau slugile lui Faretrie cari urmăreau pe bătrânul cel sfânt. Căutau să-l izgonească şi de acolo, ca nu cumva să-i facă vreo întâmplare cu cinste, ca şi la Chesaria.
N-a avut încotro şi a trebuit să plece şi de acolo noaptea la drum, spre locul surghiunului, acela de care lumea toată nu era vrednică. S-a dus albina cea cerească pe calea surghiunului, lăsând pe trântorul zavistnic ca să huzurească în fericirea lui.
Iată până unde ajunge răutatea zavistiei! De multe ori ţările ajung pe mâna celor tirani, iar Bisericile ajung pe mâna păstorilor năimiţi, căci oamenii vrednici n-au parte de locul cuvenit, din cauza celor zavistnici. Milioane de suflete se pierd fiind lipsite de povăţuitorii cei adevăraţi.
Este vrednic de amintit aici că săgeata asta a zavistiei este mai veninoasă atunci când ea vine chiar de la fratele de acelaşi neam şi din acelaşi cin. Nu este rană mai dureroasă ca rana pricinuită de zavistia frăţească.
Zavistia frăţească a adus cel dintâi omor în lume şi din cauza ei a fost vândut ca rob prea frumosul Iosif, cel mai iubit fiu al patriarhului Iacob. Din cauza zavistiei dintre fraţi s-au omorât între dânşii toţi feciorii şi urmaşii Sf. Constantin cel Mare şi a ajuns Împărăţia în mâinile unui om lepădat de Dumnezeu (adică Iulian Paravatul).
partea a II-a – cuprins
În Istoria Bisericească scrisă de înţeleptul ierarh Meletie, se spune că după ce s-a terminat cel dintâi sobor a toată lumea din Niceea, se bucura mult Sfântul Împărat Constantin cel Mare, pentru biruinţa Bisericii împotriva celor hulitori. Fiind şi împăratul de faţă la sobor, i-a cinstit pe Sfinţii Părinţi cu daruri bogate după vrednicie. Iar cuviosului Pafnutie îi săruta împăratul cu multă evlavie ochii cei scoşi şi mâinile lui ciuntite de tirani. De asemenea şi pe toţi ceilalţi mărturisitori îi săruta cu cinste pentru a lua sfinţenie de la rănile lor pe cari le-au primit în vremea prigoanei.
Unii dintre părinţii Soborului au dat înscris împăratului nişte jalbe (adică plângeri) împotriva unor episcopi cu purtări rele.
Însă marele împărat Constantin n-a voit nici măcar să citească hârtiile lor şi nici nu s-a interesat cine sunt clericii vinovaţi, ci în faţa tuturor a ars hârtiile cu plângeri (adică jalbe), zicând următoarele cuvinte:
“Dacă eu însumi aş vedea cu ochii păcătuind pe vreun cleric, atuci l-aş acoperi cu hlamida mea (adică cu mantia împărătească)”.
Sf. Împărat a căutat prin aceasta să dea pildă tuturor spre a nu vădi păcatele sau neputinţele cele ascunse ale clericilor.
Cei cari scot la arătare (adică vădesc) păcatele sau neputinţele preoţilor, se fac prin aceasta defăimători de Lege, căci toţi clericii sunt slujitori Legii lui Dumnezeu.
Sunt unii creştini cari nu judecă şi nici nu vădesc neputinţele clericilor, dar în schimb se feresc să ia blagoslovenie de la cei cunoscuţi cu neputinţe omeneşti sau pătimaşe. Iar dacă se întâmplă de plătesc Liturghii ori se împărtăşesc la asemenea clerici şi pe urmă află că fumează, ori se îmbată sau alunecă în alte patimi, atunci creştinii aceştia se căiesc pentru că au cerut sfinţenie de la cei pătimaşi.
Unii ca aceştia, măcar de nu judecă la arătare cu vorba, însă cu lucrul (adică cu purtarea lor) se fac judecători persoanelor sfinţite.
Fraţilor, dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredinţaţi că darul Sf. Duh lucrează prin el la orice Taină bisericească – oricât de păcătos ar fi el. Numai când este oprit sau caterisit de către Sobor ori de către arhiereul locului, sau când predică pe faţă (arătat) vreo credinţă greşită atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sf. Duh prin el. Atunci numai poţi să te fereşti de asemenea cleric.
***
În cartea Sf. Părinţi care se numeşte Pateric, se scrie despre ava Marcu Egipteanul cum a petrecut 30 de ani neieşind din chilia sa. Şi avea obicei preotul Schitului de venea să facă Liturghie în anumite zile.
Însă diavolul, văzând răbdarea bătrânului cea îmbunătăţită, a meşteşugit să-l ispitească cu osândirea. Deci a îndemnat vicleanul pe un frate oarecare ce era îndrăcit, să meargă la bătrânul ca pentru blagoslovenie. Şi ajungând la pustnic, mai înainte de a rosti alt cuvânt, striga cel îndrăcit către bătrân, zicând:
“Preotul tău are miros de păcat, deci să nu-l mai laşi să intre la tine!” Iar bătrânul cel insuflat de Dumnezeu a zis către el:
“Fiule, toţi oamenii îşi leapădă afară murdăria, iar tu ai adus-o la mine! dar scris este: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”. (Matei, cap.7 vers.1), Însă deşi preotul este păcătos, Domnul îl va mântui pe el, căci scris este (în cartea Sf. Ap. Iacob cap.5 vers.17):
“Şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă tămăduiţi!”
După ce a rostit aceste cuvinte, făcând rugăciune Sf. Bătrân, a gonit pe demon din om şi l-a slobozit sănătos.
Iar Bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a descoperit lui un semn minunat. Şi iată cum mărturiseşte singur, prin însăşi cuvintele lui zicând:
“Când voia preotul să înceapă Sf. Liturghie am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din cer şi punând mâna pe capul preotului. În clipa aceea s-a făcut preotul ca un stâlp de foc. Iar eu, mirându-mă pentru acea vedere, am auzit un glas zicând către mine:
“Omule, de ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? Căci, dacă împăratul cel pământesc nu lasă pe boierii săi ca să stea întinaţi înaintea lui (ci toţi sunt îmbrăcaţi cu slavă multă), atunci cu cât mai mult nu va curăţi puterea cea dumnezeiască pe Slujitorii Sfintelor Taine când stau înaintea slavei celei cereşti?”
Auzind aceste graiuri, viteazul nevoitor Marcu mai mult s-a sârguit a cinsti persoanele sfinţite. sporind întru nevoinţele sale. Iată ce daruri minunate primesc cei cari nu osândesc pe clerici.
***
“Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei, VII, 1).
Să nu ne facem judecători Slujitorilor lui Dumnezeu.
Zis-a un bătrân: De vrei să vorbeşti pentru greşala şi păcatul vre unui frate, socoteşte-te dacă îl vei îndrepta pe dânsul sau pe altul îl vei folosi; atunci să grăieşti despre el, iar dacă nu urmăreşti folosul fratelui, ci vorbeşti cu fătărnicie numai ca să-l mustri pe el şi să-i descoperi greşeala şi păcatul înaintea altora, atunci să ştii că nu vei scăpa de dumnezeiasca certare. Apoi şi tu însuţi întru aceeaşi greşală şi păcat vei cădea, sau în altceva mai rău, şi vei fi părăsit de ajutorul lui Dumnezeu şi de către alţii fiind mustrat, te vei ruşina”.
***
Zis-a ava Antonie că de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, înaintea lui Hristos greşim.
***
Zis-a ava Pimen lui ava Iosif:
“Spune-mi cum să mă fac călugăr?” Şi a răspuns bătrânul: “De voieşti să ai odihnă şi aici şi acolo, pentru tot lucrul să zici: Eu cine sunt? şi nu judeca pe nimeni”.
***
[aceasta parte se regăseşte şi în SĂ NU JUDECĂM PE ALTUL]
În zilele noastre multe suflete râvnitoare se păgubesc şi se primejduiesc pentru că nu ştiu să-şi păzească râvna cu deplină judecată. Căci după cuvântul apostolului, însăşi mucenicia nu este primită înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face cu dreaptă socoteală şi după lege.
Iată de pildă sunt mulţi dintre noi cari arată mare sârguinţă pentru dreapta credinţă şi păzesc cu frică rânduiala călugărească, dar de sporit nu sporesc duhovniceşte.
1. Să dăm acum vina pe lume că este rea şi amăgitoare? Dar pe noi Domnul ne-a ales din lume şi ne-a întărit picioarele pe calea mântuirii.
2. Să zicem că mânăstirile nu sunt în regulă. Dar creştinii de la început n-aveau nici mânăstiri şi nici Biserici pentru închinare şi cu toate acestea viaţa lor duhovnicească era mai sporită decât a monahilor de azi.
3. Să aruncăm vina pe egumeni şi pe păstorii cei sufleteşti, cari nu sunt iscusiţi şi nu poartă grijă de turmă şi pentru asta ne primejduim şi nu sporim. Dar asta o pot zice numai cei începători şi oamenii simpli şi necunoscătorii, iar noi cari am îmbătrânit cu rasa şi am nimerit Ierusalimul, nu putem arunca vina pe egumeni.
4. Dacă am căuta să ne plângem că suntem străini şi necăjiţi, atunci ne râd creştinii cei din vechime, care erau totdeauna prigoniţi de păgâni şi mulţi erau duşi în robie, unde sufereau cele mai grele necazuri. Dar cu toată prigoana şi cu tot amarul robiei, viaţa creştinilor de la început strălucea ca soarele în mijlocul păgânătăţii.
Orice vină am căuta să punem la amorţirea vieţii noastre duhovniceşti nu ne îndreptăţim. Toţi aproape cunoaştem poruncile, ştim cum trebuie să ne păzim Sfânta Credinţă, toţi am îmbătrânit în haina pocăinţei, am luat pe umeri jugul cel uşor al Domnului şi mergem către Noul Ierusalim. Nu mai sunt ca altădată prigoane şi nici robie, dar paşii sufletului nostru se poticnesc şi nu putem spori.
Fraţilor, dacă vom socoti mai bine, vom vedea că pricina poticnelilor şi a primejduirii suntem noi înşine mai totdeauna.
Căci noi mergând pe calea cea strâmtă (a Crucii), nu luăm seama la paşii noştri, ci căutăm la picioarele altora. Vreau să spun că lăsăm uitate păcatele noastre şi căutăm la păcatele străine. Dar nu numai că luăm seama la cele străine, ci încă ne sârguim ca să le vădim şi să le judecăm.
“Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”, zice Domnul, şi iarăşi: “Cu ce măsură veţi da, cu aceea veţi lua”, iar noi judecăm cu asprime pe alţii şi aşteptăm de la Dumnezeu milă. De multe ori osândim pe alţii fără să fim siguri dacă sunt vinovaţi sau nu.
Dar ceea ce ne vatămă mai mult este că judecăm şi clevetim fără înconjur pe slujitorii Sfântului Altar, de care nu se cade a ne atinge. Păcatele şi neputinţele clericilor nu se cade să le scoatem la arătare, căci prin asta răcim evlavia celor mulţi şi dăm mai multă pricină necredincioşilor şi răutăţilor ca să ne ponegrească dreapta credinţă.
Clericii sunt şi ei oameni neputincioşi, cari şi ei au ieşit din aceeaşi plămădeală a lumii. Ei n-au pogorât din cer şi nici n-au crescut împreună cu îngerii. Lumea de azi i-a odrăslit, în lumea aceasta deşartă au crescut şi în şcoala lumii au învăţat.
Iar după ce au intrat în slujba Altarului, lumea tot nu-i lasă în pace. Viermele lumii este astăzi mai iute şi mai stricător ca altă dată. El pătrunde ca şi vântul cel rău în toate părţile. Născocirile noi duc stricăciunea la urechea tuturor atât la sate, cât şi la mânăstiri.
Vântul stricăciunii călătoreşte iute ca fulgerul. Cele cari se lucrează sau se vorbesc la marginea pământului (în America) în câteva clipe se fac cunoscute şi de copiii cei mici de la corturi. Şi după cum merg veştile, aşa merge şi stricăciunea. Preoţii fiind în legătură cu lumea, se vatămă astăzi mai uşor ca înainte. Ştiinţa de azi a declarat cel mai periculos război împotriva vieţii duhovniceşti şi pentru asta împotriva clericilor se îndreaptă cele mai aprinse săgeţi. Duhul lumesc de astăzi, după ce otrăveşte sufletele slujitorilor, mai are pretenţia să-i vadă sfinţi de icoană. Dar oare cine i-a odrăslit şi cine i-a dăscălit? Dacă rădăcina ar fi mai de soi, atunci şi vlăstarele ar fi mai bune.
Preoţii sunt ca şi sarea care a ieşit din marea lumii, şi pentru că vânturile lumeşti sunt astăzi rele şi mai pătrunzătoare, pentru asta şi sarea se topeşte mai uşor ca altă dată şi adesea azi se strică. Dacă lumea este din veacul al 8-lea, preoţii nu pot să fie ca cei din veacul întâi. Toate se schimbă după duhul vremii.
***
Pe la anul 380 (adică acum 1578 de ani) păstorea în Cetatea Chesariei Episcopul Faretrie. Era episcop numai cu numele, căci grija lui nu era pentru mântuirea turmei, ci pentru avere şi trai răsfăţat.
Ştia cum să se linguşească pe lângă dregătoriile împărăteşti pentru a câştiga protecţie şi nume bun peste tot. Era – cum s-ar zice – un om diplomat, care schimbă masca la orice împrejurare şi nu i se pricepe vicleşugul.
Ţinea la curtea episcopiei lui o droaie de clerici destrăbălaţi ca şi el şi duceau cu toţii o viaţă fericită. Nimic duhovnicesc nu se vedea la curtea acestui episcop trântor. Era ca o mortăciune neîngropată (căci după cuvântul Sfinţilor Părinţi, cei cari nu au deloc viaţă duhovnicească sunt ca nişte morţi neîngropaţi).
Dar iată că la hotarele Chesariei se iveşte un cleric din cei cari gonesc trântorii. Şi cine credeţi că era acest cleric? Era Sf. Ierarh Gură de Aur, slava amvonului din toată lumea şi din toate veacurile care cu flacăra cuvântului său izgonea întreaga tabără a demonilor şi putea să ardă mii de trântori de seama lui Faretrie. Însă pentru adevăr şi pentru dreptate el era acum prigonit de capetele încoronate şi trimis în surghiun. Escortat de ostaşi, el era silit să meargă pe jos zece hotare, prin locuri sălbatice. Fiind pe-nserate, Sf. Ierarh şi cu însoţitorii lui au poposit în Cetatea Chesariei.
În puterea nopţii când toţi se linişteau, aud nişte strigăte sălbatice. Cine putea să fie în vremea nopţii, decât barbarii sau tâlharii.
Însă nu erau nici barbarii şi nici tâlharii, erau slugile lui Faretrie cari urmăreau pe bătrânul cel sfânt. Căutau să-l izgonească şi de acolo, ca nu cumva să-i facă vreo întâmplare cu cinste, ca şi la Chesaria.
N-a avut încotro şi a trebuit să plece şi de acolo noaptea la drum, spre locul surghiunului, acela de care lumea toată nu era vrednică. S-a dus albina cea cerească pe calea surghiunului, lăsând pe trântorul zavistnic ca să huzurească în fericirea lui.
Iată până unde ajunge răutatea zavistiei! De multe ori ţările ajung pe mâna celor tirani, iar Bisericile ajung pe mâna păstorilor năimiţi, căci oamenii vrednici n-au parte de locul cuvenit, din cauza celor zavistnici. Milioane de suflete se pierd fiind lipsite de povăţuitorii cei adevăraţi.
Este vrednic de amintit aici că săgeata asta a zavistiei este mai veninoasă atunci când ea vine chiar de la fratele de acelaşi neam şi din acelaşi cin. Nu este rană mai dureroasă ca rana pricinuită de zavistia frăţească.
Zavistia frăţească a adus cel dintâi omor în lume şi din cauza ei a fost vândut ca rob prea frumosul Iosif, cel mai iubit fiu al patriarhului Iacob. Din cauza zavistiei dintre fraţi s-au omorât între dânşii toţi feciorii şi urmaşii Sf. Constantin cel Mare şi a ajuns Împărăţia în mâinile unui om lepădat de Dumnezeu (adică Iulian Paravatul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu