BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Întâmpinăm viaţa printr-un ţipăt ce nu prea poate fi atribuit bucuriei. Ieşim spre lume încrâncenaţi şi supăraţi că de acum va trebui să respirăm singuri, că simbioza mama-făt s-a terminat… Ne liniştim repede şi ne obişnuim cu noul mediu de care devenim tot mai interesaţi. Începem să cunoaştem zâmbetul şi bucuria copilărească, să remarcăm lucrurile din jurul nostru şi să apreciem apropierea fiinţelor pe care le vedem cel mai des: mama şi tata.
Ne alipim uşor ca şi copii dar ne dezlipim repede odată ce cunoaştem perioadele de alienare ale rebelei adolescenţe. De cele mai multe ori dezlipirea este definitivă dar îndulcită de maturitatea pe care ne-o însuşim cu amar la fiecare cotitură de viaţă. Ne facem prieteni, ne apreciem părinţii şi ne construim familii, iubim şi ne fericim adesea că iubirea ne este împărtăşită. Respirăm cu nesaţ din aerul viciat al vieţii în care suntem obligaţi să trăim şi constatăm, cu fiecare zi a maturităţii că suntem invariabil prinşi între binecuvânatare şi blestem, între bine şi rău, plăcut şi urât. Încercăm din răsputeri să ne curăţăm haina de petele reprobabile sau măcar să cârpim cu alte petice ce se murdăresc la fel de repede. Învăţăm cu greu că răul pe care nu vrem să îl facem stă lipit de noi şi uităm repede că şi binele nostru vremelnic ascunde cu tenacitate întunecate părţi.
Cu ochii în colb şi mintea divizată de atâtea şi atâtea scenarii de viaţă prindem câteodată un curaj vecin cu nebunia şi credem că ne putem coordona viaţa, că ea este o sumă a alegerilor bune pe care vrem să le facem, că ceea ce strângem în pumni este definitiv al nostru. În nebunia sa, omul poate ajunge să se considere singur în măsură să-şi coordoneze viaţa, să scrie propriul manual despre bine şi rău şi să nu răspundă de nimic în faţa nimănui. Ba chiar poate refuza să deschidă pumnii şi ochii pentru a vedea cantitatea de praf pe care a reuşit să o agonisească.
Când le vorbeşte despre binecuvântare şi blestem, Moise nu le spune că sunt obligaţi să penduleze pentru totdeauna, generaţie după generaţie, între aceste două situaţii. Nu le spune nici că pot stabili singuri ce este binecuvântare şi ce este blestem în funcţie de propriile opinii şi doleanţe ci îi sfătuieşte să ridice ochii din ţărână şi să înţeleagă că deasupra lor stă Dumnezeu, Iniţiatorul binecuvântarii, Stăvilarul blestemului. Le spune că ascultarea de Cuvântul Lui este sinonimă cu lipirea de bine şi că pumnul ridicat spre cer şi viaţa deşănţată rodeşte doar blestem.
Ne-am obişnuit să căutăm răspunsuri la situaţiile în care suntem, printre noi. Ne analizăm anii copilăriei ca să vedem de unde a plecat alienarea, fugim repede la preot să ne spovedim anii depărtărilor atunci când răul pare că nu vrea să ne ocolească şi suntem gata să plătim scump pentru orice soluţie instant care ne poate vindeca de blestem şi ne poate orienta spre bine.
Este însă timpul să ne ridicăm din ţărână, să privim spre cer şi să raportăm viaţa la Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori binecuvântarea poartă hainele urâte ale unui presupus blestem şi nu de puţine ori blestemul a ştiut să găsească drum spre noi acoperit de poleiala unei presupuse binecuvântări. Este, de asemenea timpul, să recunoaştem că singurul care ne poate vindeca de pendularea nebună între bine şi rău este doar Dumnezeu iar El poate face aceasta numai cu o viaţa predată în totalitate. Este timpul să adunăm din fiecare colţ al existenţei cioburile fiinţei noastre egoiste şi atotsuficiente şi să le dăruim Celui care are clei suficicient pentru a le reda întregului.
Este timpul să recunoaştem în Dumnezeu nu un tonomat de binecuvântări ci un Călăuzitor de vieţi!
Întâmpinăm viaţa printr-un ţipăt ce nu prea poate fi atribuit bucuriei. Ieşim spre lume încrâncenaţi şi supăraţi că de acum va trebui să respirăm singuri, că simbioza mama-făt s-a terminat… Ne liniştim repede şi ne obişnuim cu noul mediu de care devenim tot mai interesaţi. Începem să cunoaştem zâmbetul şi bucuria copilărească, să remarcăm lucrurile din jurul nostru şi să apreciem apropierea fiinţelor pe care le vedem cel mai des: mama şi tata.
Ne alipim uşor ca şi copii dar ne dezlipim repede odată ce cunoaştem perioadele de alienare ale rebelei adolescenţe. De cele mai multe ori dezlipirea este definitivă dar îndulcită de maturitatea pe care ne-o însuşim cu amar la fiecare cotitură de viaţă. Ne facem prieteni, ne apreciem părinţii şi ne construim familii, iubim şi ne fericim adesea că iubirea ne este împărtăşită. Respirăm cu nesaţ din aerul viciat al vieţii în care suntem obligaţi să trăim şi constatăm, cu fiecare zi a maturităţii că suntem invariabil prinşi între binecuvânatare şi blestem, între bine şi rău, plăcut şi urât. Încercăm din răsputeri să ne curăţăm haina de petele reprobabile sau măcar să cârpim cu alte petice ce se murdăresc la fel de repede. Învăţăm cu greu că răul pe care nu vrem să îl facem stă lipit de noi şi uităm repede că şi binele nostru vremelnic ascunde cu tenacitate întunecate părţi.
Cu ochii în colb şi mintea divizată de atâtea şi atâtea scenarii de viaţă prindem câteodată un curaj vecin cu nebunia şi credem că ne putem coordona viaţa, că ea este o sumă a alegerilor bune pe care vrem să le facem, că ceea ce strângem în pumni este definitiv al nostru. În nebunia sa, omul poate ajunge să se considere singur în măsură să-şi coordoneze viaţa, să scrie propriul manual despre bine şi rău şi să nu răspundă de nimic în faţa nimănui. Ba chiar poate refuza să deschidă pumnii şi ochii pentru a vedea cantitatea de praf pe care a reuşit să o agonisească.
Când le vorbeşte despre binecuvântare şi blestem, Moise nu le spune că sunt obligaţi să penduleze pentru totdeauna, generaţie după generaţie, între aceste două situaţii. Nu le spune nici că pot stabili singuri ce este binecuvântare şi ce este blestem în funcţie de propriile opinii şi doleanţe ci îi sfătuieşte să ridice ochii din ţărână şi să înţeleagă că deasupra lor stă Dumnezeu, Iniţiatorul binecuvântarii, Stăvilarul blestemului. Le spune că ascultarea de Cuvântul Lui este sinonimă cu lipirea de bine şi că pumnul ridicat spre cer şi viaţa deşănţată rodeşte doar blestem.
Ne-am obişnuit să căutăm răspunsuri la situaţiile în care suntem, printre noi. Ne analizăm anii copilăriei ca să vedem de unde a plecat alienarea, fugim repede la preot să ne spovedim anii depărtărilor atunci când răul pare că nu vrea să ne ocolească şi suntem gata să plătim scump pentru orice soluţie instant care ne poate vindeca de blestem şi ne poate orienta spre bine.
Este însă timpul să ne ridicăm din ţărână, să privim spre cer şi să raportăm viaţa la Cuvântul lui Dumnezeu. Uneori binecuvântarea poartă hainele urâte ale unui presupus blestem şi nu de puţine ori blestemul a ştiut să găsească drum spre noi acoperit de poleiala unei presupuse binecuvântări. Este, de asemenea timpul, să recunoaştem că singurul care ne poate vindeca de pendularea nebună între bine şi rău este doar Dumnezeu iar El poate face aceasta numai cu o viaţa predată în totalitate. Este timpul să adunăm din fiecare colţ al existenţei cioburile fiinţei noastre egoiste şi atotsuficiente şi să le dăruim Celui care are clei suficicient pentru a le reda întregului.
Este timpul să recunoaştem în Dumnezeu nu un tonomat de binecuvântări ci un Călăuzitor de vieţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu