luni, 21 septembrie 2015

DESPRE V E Ş N I C I E

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                   CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                     DESPRE
                                                V E Ş N I C I E


Motto: „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul
Născut L-a dat, ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă
VIAŢĂ VEŞNICǍ(Ioan 3:16). Adu-ţi aminte: veşnicia există,
iar viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie.
                                                                                          Preot Ioan
                                     Iubiţi credincioşi,
         Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar
trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile
lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc in necazuri şi
amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu mintea
sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce
cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin
credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: ... nu avem aici cetate
stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). Aşadar,
casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este
vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va
întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până
în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori
în rai, ori în iad.
Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi
cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin
timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin: „Cugetă că eşti călător
în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi
mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne
pentru totdeauna -în veşnicie“. Unde se va duce sufletul tău după
moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în
cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie?
Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă
trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul
diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui
Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi.
Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare“: „Adu-ţi
aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui“ cum spune Sfântul Antonie
cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi
convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o
viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „În
acest moment stau la poarta veşniciei!“. Mulţi s-au ferit de rele şi
păcate gândindu-se cât mai des la VEŞNICIE.

                                  Ce înţelegem prin Veşnicie

         În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula în vecii
vecilorcare are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are
acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani
12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe
pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului
din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel
ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu... se face în el izvor de apă
curgătoare spre viaţă veşnică(Ioan 4:14). Aşadar veşnicia
(eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit.
Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia
este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se
gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau
mai târziu, fiecare ne vom întâlni.
           A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit Sfântul
Arhanghel Uriil şi l-a întrebat: „Adame, Adame, cum ţi s-a părut
viaţa?“, iar Adam a răspuns: „Aşa cum aş fi intrat pe o uşă şi aş fi
ieşit pe alta!“. Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de
ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gândim la
MOARTE şi la VEŞNICIE.
          Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi,
fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute,
pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii,
suntem „pelerini în drumul către cer“.
           Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii“ celei şubrede,
mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în
VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea
gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi
încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a
plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine,
nepăsători faţă de Dumnezeu şi faţă de mântuirea sufletelor lor şi s-au
dus. Unde? ÎN VEŞNICIE! Va veni şi rândul nostru, dar ne-am gândit
noi oare cu toată seriozitatea dacă suntem pregătiţi să intrăm în veşnicie?

         O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi
şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de
muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei
reacţii violente, constatându-se patru faze clare
                   1. Unii au spus: - NU SE POATE!!!
                    2. Alţii au zis: - DE CE TOCMAI EU???
                    3. O parte au strigat: - SĂ MI SE MAI DEA MĂCAR UN
                       AN DE VIAŢĂ!!!
                    4. Şi în foarte rare cazuri au zis: - SUNT GATA!!!

            Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi
suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului,
încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!“? Astăzi, este vremea să
ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire
(în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem
grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de
veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să
nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea
nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.

      Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi:
„Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte
la viitor!“ Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fără minte. Oare
greşea el mai mult decât atâţia care nu trăiesc decât pentru timpul de
faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?

Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători“ (Evrei 11:13),
suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte
mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care
ne apropiem. Ea va hotăUNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE
VEŞNICIA. ţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea
tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grijă pentru sufletele
noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de
pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.
     Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a
învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea:
„Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţăa ce mult ar face ei
pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru
mântuirea mea?!“
Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie
fericit, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele poet
Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia
intitulată sugestiv „Memento mori“ („Adu-ţi aminte că vei muri“).

              Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă
feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii
susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred
în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog
să mă ajuţi“. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre
cele mai bune din lume. Chiar aşa şi este!“, a adăugat el
nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă
copiii săi. Chiar aşa şi este!“, a răspuns acela. Dacă mama
dumitale ar fi gata să moară ca să-şi scape viaţa şi dacă iubirea
mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar
dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini
şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi
să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru
dumneata, ce zici despre purtarea asta? Aş spune că sunt un mare
ticălos!Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a
existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte
mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata,
ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata
îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să
ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie,
Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea
aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE
PĂCĂTOS!“
     „Cine crede în Fiul are o viaţă veşnică, dar cine nu crede în
Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“
(Ioan 3:36). A crede în Domnul Iisus înseamnă a-L primi pe El ca
Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele
mărturisite în Taina Spovedaniei, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân
al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am
făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai
important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.

                                      Deşertăciunea lumii
       Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe
mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu
el. El însă a scăpat cu viaţă ajungând pe un ţărm îndepărtat. Datorită
ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi
i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a
scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din
întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un
naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri,
care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa
pământească şi anume să ne îngrijim de bunuri din acelea pe care nici
moartea nu ni le poate răpi. Ziua morţii noastre se mai numeşte şi ziua
pieirii, pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe
care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.
Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu
putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le
putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar
virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i
va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va
pierde“ (Matei 16:26).
           Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar
împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult
decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea
viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-ţi ducă măcar un ban
de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara
lui? Solomon - marele înţelept al lumii vechi - după ce avusese cele mai
mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile,
afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni“. La auzul acestor cuvinte
mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au
schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.

                      Cântarul lumii este fals şi amăgitor

     Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea
a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba
pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împraţii care au trecut deja la cele
veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde:
„Nimic, nimic!“.
Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi,
dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea şi
lăţimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput“.
Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească
mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui“. Şi, în
fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar
astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi
necinstit“. Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte
vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei
vremelnice şi a slavei omeneşti.
           Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude
câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au
ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: „Ce ne-a adus nouă bogăţia,
mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas
altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică. O, Doamne, de ce
oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar
în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:
„Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!
Omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?
Aşa zice profetul: Şi va merge omul la locaşul său de veci“
(Ecclesiast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să
meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut
că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi,
dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire. Înaintea omului este
viaţa şi moartea. Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat
două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad. Totuşi este
un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să
meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu
mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi“. Această socoteală
greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI
VREMELNICIA CU VEŞNICIA? Nu-ţi dai seama omule, cât de mare
este diferenţa dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau
nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale???
Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea
veşnică? Cei mai multi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea
ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o
aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. Să ne trezim acum, în
această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să
ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: „Cred în viaţa de veci,
cred că după această viaţă va fi o altă viaţă, ce nu va avea sfârşit“.

                                         Viaţa veşnică

         În timpul războiului, a fost rănit un soldat care făcea parte dintr-o
patrulă de noapte. Tovarăşii săi, ascunşi în tranşea din apropiere, îi aud
gemetele. Se tem să meargă să-l ia, îi aud gemetele. Se tem să meargă
să-l ia, pentru că sunt sub tirul continuu al duşmanului. În sfârşit, unul se
hotărăşte şi declară: „Merg să-l iau“. „Gândeşte-te bine, ai o singură
viaţă“, spune locotenentul. „Nu este adevărat, domnule locotenent, mai
este şi cea veşnică“, a răspuns soldatul. Şi a plecat să-l salveze pe
tovarăşul rănit. Să nu uităm un lucru: pentru a ne câştiga veşnicia
fericită, definitorie este ultima clipă a vieţii noastre. Sunt oameni care
toată viaţa se pregătesc pentru întâlnirea cu veşnicia.

                                      Potopul morţii

      În vreme de potop toţi oamenii rostesc ţi înţeleg cuvântul mântuire.
Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop, sandalele sau fusul? Nu-şi
salvează nici sandalele, nici fusul, ci lucrul care le este cel mai de preţ:
viaţa. De la potopul morţii nu se poate salva nici un trup. Ce aşteaptă
oamenii, de ce nu se mântuiesc? De la potopul morţii numai sufletul se
poate mântui. Oamenii înţelepţi nu leapădă îndemnul mântuirii. Cei
amăgiţi deşi stau deasupra mormintelor deschise, râd şi spun: nouă ne
este bine şi aici pe pământ. De aceea când vedem un om mort să spunem:
«Pe acest frate al meu l-a ajuns „potopul“ care nici pe mine nu mă
va ocoli. A reuşit el oare să-şi salveze sufletul?».

                                             Califul Saldin

           Când a murit Califul Saldin, potrivit poruncii din testamentul lui,
înaintea sicriului mergea un vestitor care, purtând o suliţă iar în vârful ei
una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi,
voi, oamenilor! Marele calif Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima
popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pământului a murit! Din
toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în
mormânt, decât numai această cămaşă mizerabilă!“ Iată aşadar, că
adevărat este cuvântul Psalmistului care spune: „Că la moarte el nu va
lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui“ (Psalm 48:18).

                                       Pomenirea morţii

                  Sfinţii Părinţii ne-au lăsat învăţături despre pomenirea morţii. Ei
spun că pomenirea morţii este o anume stare a duhului nostru, cu totul
deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata
pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia
pământului. Fiind o putere ce se pogoară de sus, ea ne ridică mai presus
de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care
poftele o au asupra noastră.

                                            Iubiţi credincioşi,

        Cei mai mulţi dintre noi suntem din ce în ce mai atraşi de duhul
lumii acesteia. Ne interesează doar ce se întâmplă în politică, în lumea
modei, în lumea sportului, în lumea show-biz-ului. Suntem atât de
aglomeraţi, din pricina serviciului, a studiilor sau a distracţiilor, încât nu
mai avem timp să ne gândim la viaţa noastră de după moarte, la
veşnicie.
Pe pagina de mai sus este icoana Înfricoşatei Judecăţi. La mijloc,
unde vom ajunge fiecare dintre noi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, se
află Sfinţii după cum scris este în Biblie: „Au nu ştiţi că sfinţii vor
judeca lumea“ (1Corinteni 6:2). După ce vom fi judecaţi putem intra pe
poarta cea strâmtă (cea din stânga, cu cruce pe ea) să mergem în fericirea
veşnică, acolo unde se vede în partea de sus Sfânta Treime, Maica
Domnului, Sfinţii şi toate puterile cereşti. Sfântul Apostol Luca ne
îndeamnă: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic
vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca 13:24). Dacă faptele
noastre ne vor osândi pe noi, vom fi trimişi pe poarta cea din dreapta
(cea largă care are două coarne pe ea) unde ne aşteaptă moartea cea
veşnică şi Lucifer cu diavolii lui. Aşadar, să nu uităm că o moarte
neaşteptată poate stinge oricând flacăra vieţii fiecăruia dintre noi.
Dacă privim de data aceasta icoana din partea dreaptă, uitându-ne cu
atenţie la faţa Mântuitorului, vom observa că ochiul din partea stângă
este blând, iar celălalt este mânios.
          Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu:
TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Chiar şi
păgânii cunoşteau valoarea timpului. Seneca spunea că „Timpul nu se
poate preţui“. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au
fost Sfinţii Părinţi. Ei spuneau că „Timpul este o comoară a vieţii
pământeşti de care depinde veşnicia omului: RAI sau IAD. Unii
oameni îşi petrec acest timp la jocuri de noroc, la cârciumă , discotecă...
      Dacă îi întreabă cineva ce mai fac ei spun că omoară timpul, timp
după care vor ofta în ceasul morţii atunci când „candela vieţii lor“ se va
stinge şi vor păşi pragul veşniciei. Iată câteva versuri care ne umplu
sufletul de bucurie şi nădejde:
       După moarte nesfârşită, / Te va cere iarăşi viaţa / Cum, după ce
dormi o noapte, / Deschizi ochii, dimineaţa... Iar în viaţa viitoare /
Vei avea sau nu dureri, / După „binele“ sau „răul“/ Săvârşit în viaţă
ieri!
  În Pateric se povesteşte despre un stareţ care, dându-şi seama că
este păcătos, în fiecare dimineaţă, îndată ce se trezea, cobora cu
mintea la păcătoşii din iad, cugetând la chinurile de acolo, la
veşnicele torturi, la scrâşnirea dinţilor... şi se ruga să fie izbăvit
de ele. Stareţii ceilalţi au recunoscut că lucrarea acestui stareţ
este cea mai de folos şi de nădejde. Prin cugetările dese la
despărţirea sufletului de trup, la viaţa viitoare şi prin
rugăciunile fierbinţi se dobândeşte frica de Dumnezeu.
             Sfântul Siluan Athonitul spunea: Ţine mintea în iad şi nu
deznădăjdui!“
            Sfântul Ioan cel Milostiv, după ce a fost ales patriarh al
Alexandriei, a poruncit să-i zidească mormântul şi să nu-l acopere. Un
diacon care slujea împreună cu el se ducea în toate sărbătorile, când purta
veşminte arhiereşti şi era împresurat de slavă, zicându-i: „Stăpâne,
porunceşte să termine mormântul, că nu ştii ziua sfârşitului tău!“
             Sfântul Vasile cel Mare spunea că „Filosofia cea adevărată constă
în aducerea aminte de moarte“.
             ► În Egipt, era obiceiul ca atunci când se făcea vreun ospăţ să
pună în mijlocul mesei un chip de lemn cioplit şi zugrăvit, astfel încât se
părea că este chiar moartea. Acela care ţinea chipul cel cioplit spunea
toturor poftiţilor la masă: „Domnilor, mâncaţi şi beţi din cele puse pe
masă, dar gândiţi-vă şi la sfârşitul vostru“.
              ► În Bizanţ, în ziua în care se încununa un împărat i se aduceau
patru pietre de diferite culori şi era îndemnat să-şi aleagă una, pentru ca
din acel model să-i zidească mormântul.
             ► La Roma, când se alegea Papa, i se aducea înainte o bucată de
câlţi şi o ardeau zicând: „Aşa trece slava lumii acesteia!“
Toate acestea se făceau pentru ca oamenii cei mari să nu se mândrească
pentru slava vremelnică, ci amintindu-şi de moarte să se smerească.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană
duhovnicească; Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000; Mitropolit Firmilian
Marin, Merinde pentru suflet, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004; Protosinghel Nicodim
Măndiţă, Drumul Crucii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Protosinghel Nicodim Măndiţă,
Calea sufletelor în veşnicie, Editura Biblioteca Ortodoxiei, Bucureşti, 1990; Pr. prot. Nicolae
Gheorhe Şincan, Pilde, povestioare duhovniceşti, istorioare nostime, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2006.

          Completare la cateheza „Despre Veşnicie“

      Ce este viaţa? Este un dar al Lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor,
pentru a ne curăţi sufletele de mizeria păcatelor şi să ne pregătim prin
Iisus Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea veşnică.
     Ce este omul? Omul este o fiinţă creată de Dumnezeu din iubirea
Lui cea nemărginită, om căruia i-a fost pusă în faţă fericirea şi
moartea, fiind lăsat să-şi aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să-şi
aleagă fericirea prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul diavolul, îi
suceşte mintea omului, şi-i împietreşte inima, spre a-i pierde şi a-i
nimici sufletul (Un sfânt al închisorilor comuniste - Valeriu Gafencu).
   Ce este viaţa veşnică? Viaţa viitoare va fi o Duminică fără sfârşit,
o lumină fără asfinţit în care Dumnezeu va fi totul în toate (Teologia
dogmatică, vol. 3., Părintele Stăniloae).

                        VEŞNIC ESTE DOAR DUMNEZEU,
                             RESTUL BALOANE DE SǍPUN.

               Dacă clipa morţii ne găseşte în credinţa ortodoxă, spovediţi,
      împărtăşiţi, vom intra în fericirea veşnică, iar dacă ne va găsi
nepregătiţi (nebotezaţi, necununaţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi) sau, şi
mai grav, trecuţi la vreun cult religios (adventişti, baptişti, penticostali,
iehovişti, evanghelişti...) vom intra în osânda veşnică.

                                              Veşnicia

           Veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici
ameninţată de venirea serii, căci „ziua“ ei este fără sfârşit, fiind
„neînserată“, cum frumos se exprimă cărţile noatre de slujbă: „Ziua
cea neînserată a Împărăţiei“.
          Această „zi“, numită de părintele apostolic Barnaba „a opta“
(Epistola 15:9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae:
„Viaţa viitoare va fi o Duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit
în care Dumnezeu va fi totul în toate“.
           ► Timpul trece mai repede ca un râu curgător şi curând va veni
asupră-ne sfârşitul. Nimeni nu se va putea întoarce din veşnicie ca să
ia ce a uitat şi să facă ce nu a făcut.
           ► Iată ce spune Psalmistul David despre faptul că suntem datori cu
o moarte: „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să
plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare. Că răscumpărarea
sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să
rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“
(Psalm 48: 7-9).
         ► Când conştietizăm că ne aşteaptă veşnicia (raiului sau a iadului)
în sufletele noastre ia naştere lepădarea de griji şi de toate deşărtăciunile,
paza minţii şi rugăciunea neîncetată, nelipirea de trup, lepădarea de păcat
şi aproape orice virtute izvorăşte din ea. De aceea pomenirea morţii să ne
fie nedespărţită precum ne este răsuflarea. Mulţi se tem de orice
pomenire a morţii, dar ce va fi în ceasul despărţirii sufletului de trup,
când demonii vor înconjura patul de moarte şi se vor arăta păcatele
noastre. Cu amar ne vom căi pentru că nu ne-am adus aminte de moarte
ca să ne îndreptăm viaţa, vom izbucni în plâns, însă va fi deja prea târziu
(1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2005).
Avva Ilie spunea că: „De trei clipe îi este teamă, cea în care îi va ieşi
sufletul, cea în care va ajunge pentru prima dată în faţa Dreptului
Judecător şi mai ales de aceea în care se va pronunţa mântuirea sau
osânda sufletului său“.
          ► Atunci când eşti înconjurat de ispite, roagă-te lui Dumnezeu
pentru curaj şi putere, să rămâi neclintit. Adu-ţi aminte: veşnicia există!
Trebuie să ne gândim la viaţa veşnică şi să credem în ea.

           Pentru viaţa veşnică trebuie răbdate toate greutăţile

         ◙ Scrie, citeşte, cântă, suspină, păstrează tăcere, roagă-te, rabdă cu
bărbăţie împotrivirile; vrednică este viaţa veşnică de toate aceste lupte,
ba şi încă de altele mai mari. Va veni pacea într-o zi cunoscută de
Domnul: şi nu va fi zi şi noapte ca în veacul acesta, ci o lumină
neînserată, o strălucire fără de sfârşit, o pace trainică şi odihnă
netulburată. Nu trebuie să răbdăm, oare, pentru viaţa veşnică, toate
ostenelile? Nu este puţin lucru să pierzi sau să ştigi împărăţia lui
Dumnezeu.
         ◙ O, de-ai vedea, cununile neveştejite ale Sfinţilor, de-ai vedea de
câtă mărire se bucură aceia care odinioară erau neluaţi în seamă de
această lume şi chiar erau socotiţi nevrednici să trăiască, de bună seamă
că te-ai pleca până la pământ şi ai dori mai degrabă să fii supus tuturor,
decât să fii mai mare decât unul numai, nici n-ai dori zile fericite în
această viaţă, ci mai degrabă te-ai bucura să suferi necazuri pentru
Dumnezeu şi ai socoti ca cel mai mare câştig să nu fii băgat în seamă de
oameni (Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1991).
          ◙ În funcţie de voinţa noastră, a fiecăruia, sufletul ne poate fi încă
din această viaţă ca un lac liniştit, înconjurat de verdeaţă, în care se
reflectă albastrul senin al cerului, sau poate fi un mâl de culoarea iadului.
Voinţa proprie trebuie să fie racordată la voinţa dumnezeiască şi atunci
avem semnul unei credinţe greu de clintit.
         ◙ Istoria lumii se aseamănă cu un fluviu care, izvorând din oceanul
veşniciei, s-abate în pământul păcatului, pentru a se întoarce în cele din
urmă, purificat, să se reverse în acelaşi oacean din care a pornit.

                            Când se isprăveşte, abia începe

      Doi oameni tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din ei,
care părea a fi un om fără de credinţă, zise: „Iată, aşa e şi cu viaţa
noastră... Trăim, ne zbatem, şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca
pe buşteanul acesta, şi nimic nu se alege de noi...“ Celălalt care era un
credincios, i-a răspuns: „Nu-i aşa prietene. Abia după ce am doborât
acest buştean vom putea vedea dacă e bun de clădit sau dacă e
scorburos şi bun numai de aruncat pe foc. Aşa e şi cu noi. Abia după
ce murim vede Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a
dreapta Lui, întru viaţa veşnică, sau să ne arunce în focul cel
nestins...“ Tovarăşul căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi
el la credinţă (Alexandru Lascarov-Moldovanu,Viaţa creştină în pilde,
Editura Multiprint, Iaşi, 2004).

                              Vezi cum în zbor se duce timpul,
                               Aşa trecut-au mii de ani;
                              Şi ne vom trece toţi ca gândul,
                              Nici urme n-om lăsa măcar.
                              Aşa se duc o zi cu alta
                              Şi toate trec în veşnicii;
                              În grabă vine şi sfârşitul
                               Întregii noastre omeniri.

           ♦ Zice Avva Cleopa: „Mergeţi drept înainte între două ziduri; în
dreapta cel al temerii de Dumnezeu, iar în stânga cel al temerii de
moarte“.
           ♦ Pentru iubirea adevărată vom primi răsplata veşnică, pentru iubirea
nesocotită vom primi pedeapsa veşnică. Fiindcă în veşnicia de dincolo de
timp, nimic nu-i schimbător, ci totul e veşnic: şi fericirea şi chinul.
           ♦ Dacă ar şti oamenii ce îi aşteaptă după moarte, zi şi noapte s-ar
ruga lui Dumnezeu. Dar ei cred că după ce ai murit totul s-a sfârşit. După
moartea pământească viaţa abia începe. Prin suferinţele de pe pământ ne
ştigăm veşnicia. Cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu le rabdă pe toate cu
mulţumire.
          ♦ Totdeauna să avem aducere-aminte de moarte, şi să ţinem continuu
în minte gândul la că, orice am face, Dumnezeu este de faţă.

                                   Toţi murim!

       Unii oameni însă, deşi ştiu că viaţa aceasta este trecătoare, o trăiesc
pe una veşnică. Adună bogăţii, adună laude, adună cuceriri, toate pentru
a-şi satisface propriile patimi. Alexandru Macedon a alergat mai în toată
lumea şi a înconjurat-o cu arme biruitoare, pentru a o supune. Acest
împărat aflând oarecare bărbaţi, filozofi iscusiţi întru toate, ale căror
cuvinte priveau pe toţi cei ce le auzeau, ducându-se acolo, a voit să-i
cerceteze. După această cercetare cea cu fapta şi din răspunsurile lor s-a
încredinţat că sunt bărbaţi de o ascunsă şi prea adâncă înţelepciune
ştiutori şi a zis către dânşii:
- Cereţi vreun dar de la mine şi îndată îl veţi
lua. Şi cătrea aceasta au răspuns filozofii: Voim să ne faci să nu murim!
A râs Alexandru Macedon de aceste vorbe şi i-a batjocorit pe filosofi
zicând către dânşii:
- Eu până acum v-am socotit înţelepţi, dar acum am
cunoscut neînvăţarea şi necunoştiinţa voastră. Mie, ceea ce-mi cereţi
să vă dăruiesc, îmi este cu neputinţă. Cum vă voi dărui vouă ceea cemi
cereţi? Au zis către dânsul filosofii, cu o mirare prefăcută: - Şi tu eşti
muritor? 
- Negreşit, sunt muritor, a răspuns Împăratul. Zis-au ei atunci
către dânsul: - Pentru ce dar, ca şi când ai fi nemuritor, tulburi toată
lumea şi cu atâta sârguinţă şi sete a inimii tale te sileşti să o supui?
După ce a înfipt acest cui în sufletul lui Alexandru Macedon, filosofii sau
dus.
Iată de ce, este esenţial cum trăim viaţa aceasta, căci după
moarte nu mai putem face nimic pentru noi înşine. Viaţa de acum
devine preţioasă pentru cel ce o priveşte în lumina veşniciei, ca
mijloc şi bun prilej pentru mântuire. Şi atunci, nu merită orice
osteneală, frig, foame, bătăi, boli, suferinţe, nedreptăţi, renunţări de
tot felul, pentru o viaţă veşnică ce ne aşteaptă?

                                         Filosoful şi viaţa veşnică

                Un mare filosof, muncit de gândurile vieţii veşnice, a scos din
adâncul cugetului său acest adevăr: Dacă am fi siguri, absolut siguri de
viaţa veşnică, n-am mai putea să ne gândim la altceva. Dacă ar ajunge
la ochii sufletului nostru o cât de slabă licărire a vieţii de dincolo, cum sar
mai schimba lumea! El nu era creştin; el nu cunoştea strălucirea
Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Noi însă, cei ce trăim în
Ortodoxie, ştim sigur că nu vom muri, ştim sigur că porţile de lumină ale
vieţii veşnice ne sunt deschise, nouă ni s-a dat arvuna vieţii. Şi nu numai
ştim, nu numai cunoaştem, ci chiar simţim, trăim, puterea şi lumina vieţii
veşnice. N-avem numai o licărire de dincolo, nu. Ci însuşi Dumnezeu,
lumina cea negrăită, s-a coborât pe pământ, s-a îmbrăcat în haină de lut şi
s-a făcut om. El este cu noi până la sfârşitul veacurilor; El a sălăşluit
cerul pe pământ. Unde? În Sfintele lui Biserici Creştin Ordodoxe, pe
Sfintele Altare. Aici este vatra pe care arde focul cel neapropiat al
Dumnezeirii, flacăra cea negrăită a Duhului. De aici se revarsă peste
lume, nu numai licăriri, ci torente de har, vâlvătăi ale Duhului Sfânt.
Căci Trupul şi Sângele Domnului ce se aduce jertfă pe Sfântul Altar, foc
este care curăţeşte şi sfinţeşte toată făptura. Cu adevărat Dumnezeu pe
pământ a venit şi omul la cer s-a suit; Dumnezeu om s-a făcut şi cele
pământeşti la cer le-a înălţat. Aceasta este marea vestire, marea bucurie,
marea taină pe care o trăim în Ortodoxie: taina suirii omului la cer, prin
coborârea cerului la el. De aceea ne rugăm şi cântăm cu bucurie, cu
luminată glăsuire: În Biserica măririi Tale Doamne stând, în cer a sta ni
se pare... (Mitrop. prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii -
Predici, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007) .
                              O, om !
                             (Sfântul Ioana Iacob Hozevitul)
                              O, om! ce mari răspunderi ai,
                              de tot ce faci pe lume,
                             de tot ce spui în scris sau grai,
                             de pilda ce la alţii dai,
                              căci ea, mereu, spre iad sau rai
                              pe mulţi o să-i îndrume.
                              Ce grijă trebuie să pui,
                             în viaţa ta, în toată,
                           căci gândul care-l scrii sau spui,
                            s-a dus... în veci nu-l mai aduni,
                           şi vei culege roada lui,
                           ori viu, ori mort, odată.
                            Ai spus o vorbă, vorba ta,
                            mergând din gură-n gură,
                           va-nveseli sau va-ntrista,
                           va curăţi sau va-ntina,
                           rodind sămânţa pusă-n ea,
                           de dragoste sau ură.
                           Scrii un cuvânt... cuvântul scris
                           e-un leac sau e otravă,
                           tu vei muri dar tot ce-ai scris,
                           rămâne-n urmă drum deschis,
                           spre moarte sau spre paradis,
                           spre-ocară sau spre slavă.
                          Ai spus un cântec, versul tău,
                          rămâne după tine,
                           îndemn spre bine sau spre rău,
                          spre curăţie sau desfrâu,
                          lăsând în inimi rodul său
                         de har sau de ruşine.
                         Arăţi o cale, calea ta,
                          în urma ta nu piere,
                          e calea bună sau e rea,
                          va prăbuşi sau va-nălţa,
                         vor merge suflete pe ea,
                         spre cer sau spre durere.
                         Trăieşti o viaţă... viaţa ta,
                         e una, numai una,
                         oricum ar fi tu nu uita,
                         cum ţi-o trăieşti vei câştiga,
                         ori fericire pe vecie,
                         ori chin pe totdeauna.
                         O om! ce mari răspunderi ai,
                         tu vei pleca din lume,
                         dar ce ai spus prin scris sau grai,
                         sau laşi prin pilda care-o dai,
                         pe mulţi, pe mulţi spre iad sau rai,
                         mereu o să-i îndrume.
                         Deci nu uita... ! Fii ortodox,
                         cu grijă şi cu teamă,
                         să laşi în urmă luminos,
                         un semn, un gând, un drum frumos,
                        căci pentru toate, neîndoios
                         la urmă vei da seamă.

                                  Ce este moartea?

              Ce este moartea? Uriaşă întrebare, uriaşă lege a firii. Fizic est
destrămarea vieţii, negarea ei şi a lumii. Spiritual este trecerea din timp
în veşnicie... o veşnicie bună sau rea. Un credincios smerit spunea aşa:
„Eu sunt un pumn de praf, care la vremea lui, vântul morţii îl poate
împrăştia“. De aceea, pune în inima ta, o , omule gândul că trebuie să
pleci şi nu conteni să-ţi spui: „Iată, îngerul a venit să mă ia, este la uşă.
De ce sunt aici şi nu fac nimic? Voi pleca pentru totdeauna, nu există
întoarcere“.
               Este important să fii sănătos, însă nu acesta este lucrul cel mai
important, fiindcă, într-o zi, fiecare va trebui să moară. Este important să
avem bani, însă nici acesta nu este lucrul cel mai important, fiindcă într-o
zi va trebui să lăsăm tot ceea ce posedăm. Este important să ne bucurăm
de viaţă, însă nici acest lucru nu ţine veşnic. Dacă ne gândim cât de scurt
este timpul şi cât de lungă e veşnicia, atunci nu există decât un lucru care
este cu adevărat hotărâtor: Trebuie să ne îngrijim de obţinerea locului în
care ne vom petrece veşnicia. Tu şi cu mine trebuie pur şi simplu să ştim
dacă veşnicia noastră se numeşte CER sau IAD. Iisus a pus întrebarea
cea mai hotărâtoare: Şi ce-i foloseşte unui om să ştige toată lumea,
dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul
său?" (Marcu 8:36-37).

                                 Bucuraţi-vă şi vă veseliţi

  „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri“. Atât ne
poate oferi Domnul: cerurile şi pe Sine Însuşi! Pentru la El, acolo, găsim
iubirea, mila, îmbrăţişarea de care avem nevoie. Restul nu mai contează.
Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O încercare de a afla
fericirea. Unii eşuează, alţii gustă încă de aici fericirea. Prigoniţi, cu
lacrimi în ochi sau în suflet, însetaţi şi înfometaţi sufleteşte,
ocăţi...însuşiri ale lui Hristos Cel printre oameni şi ale creştinilor Lui.

Însă numai iubirea contează! Amin!
Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.