duminică, 7 mai 2017

INVATATURĂ DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXA - Ce sunt îngerii?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




  Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?
Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic. I-a fost de ajuns să
voiască, pentru a-i aduce la lumină. El i-a făcut din bunătatea Sa.

Ce sunt îngerii?

           Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe fără trup, înzestrate cu minte,
voinţă şi putere, cum spune Sfânta Scriptura: «Cel ce face pe îngerii
Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc» (Psalm 4), şi cum
adevereşte Sfânta Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune, se
împart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii.
Ei sunt firi înţelegătoare, pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să
locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aiba o fire uşoară şi repede.

 Ce însuşiri au îngerii?  


       Îngerii, sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, desi
îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi,
ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Sf.
Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (1 Corinteni 13:1),
el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire
între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de «gen nunchiul celor cereşti şi
al celor pământeşti şi al celor de desubt» (Filipeni 2:10) el nu
atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui
Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Îngerii sunt numiţi netrupeşti
şi nemateriali, prin asemanare cu noi.
Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile
lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi,
în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă ca
a noastră, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta
arată că ei sunt mărginiţi. «Cine a început să existe, zice Fericitul
Teodoret, acela are o existenţă mărginită». Ca e aşa ne-o spune şi
cuvântul Mântuitorului, că fiecare om e sub pază sau sub grija unui
înger (Matei 18:10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se
arată celor vrednici sub forma chipurilor obişnuite, fiind mărginiţi,
îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi.
Când sunt în cer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu
pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărmiţi, ei nu sunt împiedecaţi de
ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu
voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişează cum sunt, ci cu o
forma schimbată, ca să poată fi vazuţi.
Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul
Sfânt. Sfinţenia fiind din afara fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin
împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa
în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea
de a şedea alături de Cel Bun. Puterile cereşti nu sunt sfinte prin firea
lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt
o măsura de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi
participă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor.
Îngerii au avut de la început o sfinţenie dată de la Facere. Ei doresc şi
caută binele, după măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc
măsura sfinţeniei. Între ei şi între Duhul Sfânt e această deosebire că,
pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa, îngerii au
sfinţenia prin împărtăşire.
Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine.
Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea, lor şi dacă nu mai
pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

 De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?

              Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în această din
limbă greacă, înseamnă vestitor, Îngerii au, printre altele, să vestească
oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe
Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1:26-38), iar pe
preotul Zaharia că el şi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1:11-19).
Numărul îngerilor e foarte mare. Sfinţii Parinţi numără nouă cete
îngereşti. Pseudo-Dionisie Areopagitul le împarte în trei triade, sau
trei serii de câte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în
unire nemijlocită cu acesta şi e formată din Serafimii cei cu câte şase
aripi, din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din tronurile prea sfinte. A
doua triadă e alcătuită din domnii, puteri şi stăpâniri. A treia triadă
formată din începătorii, arhangheli şi îngeri.

 Ce scop au îngerii?

                           Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui
Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău sau greu
de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime.
Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea
veşnică, nu ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi primele firi
după Dumnezeu să primească binefaceri.
Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul
îngeresc acesta este: Să facă totul pentru mântuirea fraţilor, zice
Sfântul Ioan Gură de Aur. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu
ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite căte un înger, ca să ajute vieţii
noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa
dumnezeiască. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub
pază sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta
când zice: «Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceştia mai
mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri, pururea văd faţa Tatălui
meu, care este în ceruri» (Matei 28:10).
Fiecare om are doi îngeri: unul al dreptăţii, altul al nedreptăţii.
Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră.
Unii îngeri, ca Arhanghelii, apără popoarele, cum au arătat Moise şi
Daniil (Deuteronom 32:8; Daniil 10:5).

Toţi îngerii sunt buni?

             Nu toţi îngerii sunt buni. Sunt şi îngeri răi, care se numesc
diavoli. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot
rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui
Dumnezeu. Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, după
cuvântul Mântuitorului: «Acela ucigător de oameni a fost din
început şi întru adevăr n-a stătut, că nu este adevăr întru dânsul.
Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, că mincinos este
şi tatăl ei» (Ioan 8:44). Iar Sfântul Petru îndeamnă pe credincioşi
astfel: «Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul nostru,
diavolul, ca un leu răcnind, umbla căutând pe cine să înghită»
(1 Petru 5:8). Când Durmnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, Satana
trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se află
între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul
împotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai
îl ispiteşte. Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi,
dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov
(Iov 1: 12; 2:6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: «De
ne goneşti pe noi, dă-ne voie să ne ducem în turma cea de porci. Şi
a zis lor: Mergeţi. Iar ei ieşind, au mers în turma cea de porci»
(Matei 8:31-32).

 De unde le vine diavolilor această răutate?

            Această răutate le vine din iubirea de sine şi din mândrie.
Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Facerea
1:31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu şi au fost
aruncaţi în întunericul cel mai adânc, cum zice Scriptura: «Şi pe
îngerii, care nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat lăcaşul lor,
spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub
întuneric îi ţine» (Iuda 1:6). Prin pedeapsă cu focul cel veşnic (Matei
15:41), Satan şi îngerii lui sunt osândiţi în veci şi nu pot fi niciodată
primitori ai dumnezeiescului har .

 Ce se înţelege prin cuvintele «văzutelor tuturor»?

       Sfânta Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul
şi pământul (Facerea 1:1). Am văzut mai înainte că «cerul» din
aceste cuvinte, înseamnă lumea nevăzuta a îngerilor. Pământul
înseamnă lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate
ale lui era la început, nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Facerea
1:2). Dumnezeu a făcut lumea, nu dintre o dată, ci treptat, într-o
ordine care să îngăduie lucrurilor să se sprijine unele pe altele, în
înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa,
Dumnezeu a făcut în ziua întâi lumină, fără care nu e cu putinţă nici o
lucrare şi nici o creştere.
În ziua a două a făcut tăria sau cerul văzut; în a treia adunarea
apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminatorii
cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea peştii şi păsările; în
ziua a şasea animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de
animale si la urmă pe om (Facerea 1:3-26). În ziua a şaptea
Dumnezeu s-a odihnit de lucrările sale. Ordinea aceasta în care
diferitele feluri de viaţă şi de făpturi apar între o înlăntuire firească şi
necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca
înţelepciune a Ziditorului. Sfinţii. Părinţi spun că omul a fost făcut în
urma celorlalte lucruri, pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia
şi apoi să vină împăratul ei - omul.
Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele necesare
pentru viaţa lui erau create. Ei nu putea veni în lume înainte de
apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară
înaintea lui.

 Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început ?

        Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci
când au fost zidite: «Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată
erau bune foarte» (Facerea 1:31).

 Ce ne descoperă Sfânta Scriptură despre facerea
omului şi starea lui dinainte de păcat ?

              Sfânta Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut
toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sfânta Treime, a zis: «Să facem
pe om după chipul nostru şi după asemănare» (Facerea 1:26). «Şi
a făcut Dumnezeu pe om, ţărăna luând din pământ şi a suflat în
Faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu» (Facerea
2:7). Omul a fost, deci, făcut nu din porunca, ci din mâinile lui
Dumnezeu, cum zice un prooroc: «Mâinile tale m-au zidit şi m-au
făcut» (Iov 10:8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu
omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de făcerea lumii şi
la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte materie
pentru alcătuire. Omul a fost făcut din pământ, în vârsta tănără,
bărbătească.

 Ce ne spune Sfânta Scriptura despre femeie?

               Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie omul singur: «Şi a
făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie i-a făcut pe ei» (Facerea
1: 27) «Şi a făcut Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam,
femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: iată acum os din
oasele mele şi trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie,
pentru că din bărbatul său s-a luat» (Facerea 22:2-23).
Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea
neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: «Şi i-a
binecuvântat Dumnezeu pe ei zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul...» (Facerea 1:28). Eva a fost facută din coasta lui
Adam, zice Sfântul Efrem, ca să nu fie bănuială că altcineva a fost
ziditorul femeii decât Dumnezeu.

 De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam?

          Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că
în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al
neamului omenesc. De aceea, de la început n-au fost făcuţi pereche,
bărbat şi femeie, doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi
apoi, din el, femeia.

 Ce înseamnă chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu în om?

     Părinţii Bisericii consideră chipul lui Dumnezeu în om ca fiind
reprezentat prin următoarele puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa,
simţirea, cu care se îndreaptă spre Dumnezeu prin lupta pentru
desăvârşire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea
acestei desăvârşiri prin împreună-lucrarea harului dumnezeiesc, cu
efortul omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:
1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului
Scripturii: «...Umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el şi stăpâniţi
peştii mării şi păsările cerului şi toate dobitoacele şi tot pământul
şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ» (Facerea 1:28).
«Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) numai cu puţin decât
îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe
dânsul peste lucrul mâinilor tale» (Psalm 8:6);
2. Raţiunea şi voia liberă în năzuinţa lor spre Dumnezeu,
adevăr şi bine.

 După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?

     După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus
hrană la îndemână, făcând: «Să răsară din pământ tot pomul
frumos la vedere şi bun la mâncare» (Facerea 2:9). În Rai se aflau
şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
122. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?
În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inima
curată şi voinţa libera. El nu era însă desăvârşit, căci desăvârşirea se
ştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin
împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească
era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Facerea 2:7).
Numai această părtăşie îi asigură lumina sfinţeniei şi apropierea de
Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continua înălţare minunată
spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu
era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfintenia primilor
oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare
şi neştiiţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie
şi nerăutate. Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau
pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se
acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu
acoperământul nemuririi, cât timp au fost aproape de Dumnezeu.
Adam şi Eva trăiau în Rai că îngerii, deci fără trebuinţă îmbrăcăminţii.
Scriptura zice: «Erau amândoi goi şi nu se ruşinau» (Facerea 2:25).
Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încăî, ei erau îmbrăcaţi în
mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii
însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii. Adam apare înzestrat cu
o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o întşlepciune deosebită. Din
primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte agera, ca unul
care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi
menţine vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în
legatură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume
făpturilor supuse lui: «Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi
tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului?»
(Facerea 2:20). În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă
Adam, odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului. Primii
oameni, înainte de păcat trăiau o viaţă fericită. Ei n-au fost zidiţi nici
nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge, fie la moarte, fie la
nemurire, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui
Dumnezeu. Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de
curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţa de a nu muri, dar nu era o
stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această
desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se
de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

 Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om?

         Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească
de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a
cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea
întregii zidiri, este o lume în mic (microcosmos), cum zic Sfinţii
Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, prin sufletul său, el
face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a
slavei dumnezeieşti. Rostul sau în Rai era să împlinească porunca lui
Dumnezeu.

 Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam
trebuia să asculte?

        Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: «Iar
din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mâncaţi dintrânsul
că în orice zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri» (Facerea
2:17).

 Adam şi Eva au păzit această poruncă?

              Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de
şarpe şi sub pornirea mândriei lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au
mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a
blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a
scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Facerea 3:15 si
urm.).

 Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?

       Acest pacăt se numeşte păcatul stramoşesc, fiindcă a fost făcut
de strămoşul neamului omenesc. Păcatul acesta a trecut la toţi
oamenii, cum spune Sfântul Apostol Pavel» «Printr-un om (Adam) a
intrat păcatul în lume» (Romani 5:12).

 Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune, este că
păcatul acesta pe care-l moştenim din tată în fiu, prin naşterea firească,
nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă,
ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti
şi care este egală cu păcatul în faţa legii lui Dumnezeu. Pentru că
această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit
botezul copiilor, care nu au păcatele celor vârstnici, dar care totuşi,
moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Facerea 8:20;
2 Cronici 6:36; Iov 4:17-19; 14:4; 15:14-16; 25:4; Psalmul 13:1.3;
50:6; 52:2-4; 57:3-4; Proverbe 30:9; Eci. 7:20; Sirah 25:23, 27;
Romani 3:10-12; 5:12-19; Iacov 3:2; 1:Ioan 1:8).

 Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

      Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui
Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu
lumea. Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om,
prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai
mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte
anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se
apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie
pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de
viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau
stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu
totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui
Dumnezeu în el a slăbit. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au
pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri. Pierzând harul, ei au
pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca, dumnezeiască,
Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri,
la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care nu s-a putut folosi,
fiindcă a fost scos din Rai (Facerea 3:22).
Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită
a trupului, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea
unuia singur». Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea,
care după Sfântul Apostol Pavel este «plata păcatului» (Romani 6:2;
1 Corinteni 15:22); moartea cu cele trei trepte ale ei: trupească,
sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că
vor muri, dacă nu vor asculta porunca (Facerea 2:17). Neascultând-o,
pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă Adam şi Eva şi-au
atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom
purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat
porunca dumnezeiască.

 După facerea lumii Dumnezeu se îngrijeşte de ea?

            Dumnezeu se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care
Dumnezeu se îngrijeşte de lume se numeşte pronie sau providenţă.
Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru
şi fiinţa în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă spre scopuri bune. Pronia
sprijină orice lucrare bună. Ea a produs profeţia în Vechiul Testament
şi planul mâtuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai
mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le
îngrijeşte, cum ne spune Mântuitorul însuşi: «Căutaţi la păsările
cerului, că nici seamăn, nici secera, nici adună în jitniţe, şi Tatăl
vostru cel ceresc le hrăneşte (Matei 6:26). «Au doar nu se vând
două păsări pentru un ban ? şi nici una dintr-însele nu cade pe
pământ fără de Tatăl vostru» (Matei 10:29). «Dumnezeu, zice
Sfântul. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea,
dar după ce a dus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli,
de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute,
toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare, ele se
duc, se scurg şi pier». Iar Clement Alexandrinul zice: «înfăţişarea,
ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia
dumnezeiască».
Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce
lumea, care va primi o schimbare înspre mai bine. Sfântul Efrem Sirul
scrie despre pronie astfel «Am văzut case şi m-am gândit la
gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie
fără cârmaci, scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor
neisprăvind nimic fără Dumnezeu, care le conduce. Am văzut
cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înţeles că toate
există prin rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar
creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu».
Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum
ne spune Mărturisirea lui Dosoftei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi
le îngăduie Dumnezeu, dar Ei nu se îngrijesc de ele, pentru că nici
nu le-a făcut. Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva
folositor de către nesfârşita bunătate, care fără să le fi făcut, le
îmboldeşte spre mai bine cât este în puterea acestora». Dumnezeu
păstrează şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără
ele.

 Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre
Dumnezeu Fiul ?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeului sunt art.
II - art. VII.?

 Ce ne învaţă aceste articole ?

               Ele ne vorbesc despre cea mai mareşi mai minunată faptă a
iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun ca Cel ce ne-a mântuit
pe noi este însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea a înfăptuit-o prin
întruparea Sa ca om şi prin moartea Sa pe cruce. Multă iubire ne-a
arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne
vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare
a iubirii nemărginite ce ne-o poartă, ne-a arătat-o prin aceea ca pe
însuşi Fiul Său L-a trimis în lume, ca om, şi L-a dat la moartea pe
cruce «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire».
Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce
a venit în lume: «Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul
Său cel Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3:16).
Iar Sfântul Atanasie spune: «Fiindu-i milă de neamul nostru
şi înduioşându-se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea
noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu
piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui,
îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru... şi dă morţii propriul
Său trup».

 Era necesară pentru oameni această întrupare?

         Era necesară. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns
păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie
(Romani 5:10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi «fii ai mâniei» (Efeseni
2:5; Romani 5:9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele.
Încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea
cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustra
necontenit. Iar aceasta era un semn ca însuşi Dumnezeu era
nemulţumit. Dar Dumnezeu îşi arăta nemulţumirea şi prin pedepsele
ce ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit
(Romani 5:18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii:
producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni pisma, ura, cearta
şi razboaie.
                 Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu
moartea (Romani 5:12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte». Toţi
mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnica, adică la chinurile
fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi
răbdata nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea o mântuire din ea.

 Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mântuirea din
aceasta stare ?

              Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu
puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului.
Această stare chinuitoare o descrie Sfântul Apostol Pavel astfel; «Nu
fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu iată nu fac eu aceasta, ci
păcatul care locuieşte întru mine» (Romani 7:19-20). Nici un om nu
putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii
păcatului» (Romani 7:23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din
această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce
spune Sfântul Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi
tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor,
cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea
oamenilor? Dar poate să zică cineva ca lumea întreagă ar fi putut
face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea
mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii persistau în atâtea
mari rele».

 Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să
vină însuşi Fiul lui Dumnezeu?

          Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu
Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte însuşi Dumnezeu.
Al doilea, pentru ca oamenii trebuiau să fie scapaţi şi de moarte. Iar
moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e
numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima viaţă
oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sfântul Atanasie spune
iarasi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece nici ei nu sunt
chipuri ale lui Dumnezeu. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a
venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată
reînnoi pe omul cel creat după chipul lui Dumnezeu».

 Dar nu putea mântui lumea, Fiul lui Dumnezeu, de la
distanţă nefăcându-se om?

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a socotit că nu e potrivit să
mântuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive,
dintre care principale sunt trei.

    Care este primul dintre aceste motive?

             Primul motiv e că dreptatea cerea că precum un om a călcat
legea ascultării de Dumnezeu, un om se cădea să-şi ispăşească,
împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată,
călcarea celorlalţi: «Precum prin neascultarea unui om s-au făcut
păcătoşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea unuia, drepţi se vor
face cei mulţ(Romani 519). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea
între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci
şi a omului Sfântul Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea
intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin
ascultarea altui om. Iată pentru ce s-a făcut ascultător până la
moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să
nimicească prin învierea sa moartea, care intrase în lume prin
neascultare».
           De aceea s-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi om, ca să lucreze în
numele oamenilor, dar fapta lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să
aibă un preţ, care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a
murit pentru noi, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, nu era de un
preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu
era numai un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea
păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din
pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea
Celui ce şi-a pus sufletul pentru noi».
            Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea
ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce
călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu
Dumnezeu: «Vrăjmaşi fiind, zice Sfântul Apostol Pavel, ne-am
împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Să(Romani 5:10;
2 Corinteni 5) Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de
Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu
îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu
rău şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor
noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e
ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis
Domnul: «Iertaţi şi veţi fi iertaţ(Luca 6:37). Şi iarăşi: «Că de veţi
ierta oamenilor greşalele lor şi ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel
ceresc» (Matei 6:14). Sau: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui» (Matei 5:7). Sau: «Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va
măsura» (Matei 7:2). Iată ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire
şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin
urmare în voia noastră stă mântuirea noastră.

Să iubim pe tot omul din suflet; dar... să nu ne punem nădejdea în
nici unul dintre oameni

            Firea noastră care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era
purtată de cei ce erau duşmanii lui Dumnezeu, a ajuns acum firea
curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu
privea cu iubire şi la firea noastră pe care o purta El. Iubind pe Fiul
Său, Cel ce s-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea
totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea
care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care
a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi
iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră purtată de Fiul Său, avea să
se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipeau prin
credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că în Fiul
lui Dumnezeu «avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea
păcatelor» şi că printr-însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând
pace prin sângele cruci Lui. Sau şi mai limpede: «Şi pe cei care erau
oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi, cu mintea întru lucruri rele, iată
acum s-a împăcat, în carnea trupului Lui, prin moarte, să vă pună
pe voi Sfinţi şi fără de prihană şi nevinovaţi înaintea Sa» (Coloseni
1:14, 20:21-22).
Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de
aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care se împărtăşeşte Iisus
Hristos ca Fiu al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: «Iar
de suntem fii, suntem dar şi moştenitori; moştenitori, adică, ai lui
Dumezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos» (Romani 8:17).

 Dar al doilea motiv al întrupării care este?

            Al doilea motiv pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a
fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, că nu
mai stă departe de noi, ci se face om ca noi, ia firea noastră şi vine
între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă
către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel ca să ne
ştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută
de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placa lui Dumnezeu.
Şi El nu s-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor,
rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte
pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sfântul Ioan Damaschin, ca
să se facă părtaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale
calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu
viaţa, făcându-se începătura vieţii noastre»

 si care este al treilea motiv al întrupării ?

              Acest motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sfântul
Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu s-a mai întrupat ca, unind firea
noastră cu firea Sa dumnezeească, făcând-o firea Lui însuşi, ca să nu
mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze
împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de
acum mereu plin si străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă
ca firea noastră odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp,
numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea
omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine, Cel ce
era izvorul nestricăciunii si al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum
în Dumnezeu, toţi putem fi «zidiţi întru Hristos» (Efeseni 2:10). Noi
putem adică acum să stăm mai uşor, adică dacă vrem, în legătură cu
Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar
stând prin credinţă şi prin dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în
El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune
Sfântul Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi
aşezate toate la început, cand s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând
El firea noastră, ne aşează, iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce
vrem. Drept aceea ne îndeamnă: «Întru Dânsul să umblaţi,
înrădăcinaţi si zidiţi fiind într-Însul» (Coloseni 2:6-7).
                  Sfântul Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea
astfel: «Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se
întoarcă la nestricăciune ? Era nevoie ca trupul muritor să se
împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea
dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvantul cel Unul
Născut».

 Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să
mântuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a
făcut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un
timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la
trimiterea Fiului Său?

                     Era necesară o pregătire a oamenilor ca să primească pe
Mântuitorul, atunci când va veni. Căci nu ajungea ca Mântuitorul să
vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu
credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau
pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel
întrupat şi că numai prin El se pot mântui.

 Cum s-a făcut această pregătire?

            În două feluri: întâi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta
a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea,
prin sporirea vestilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mântuitor şi
că Mântuitorul acesta va fi chiar Fiul Său. Pregătirea aceasta a făcut-o
Dumnezeu în alt chip cu popoarele păgâne şi în alt chip cu poporul
evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei pe o cale mai
presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura data lor să
tragă folos şi popoarele păgâne.

Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea
răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile
lor?

          Păgânii şi Evreii au fost pregătiţi în primul raâd prin aceea că
i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i
mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu-şi dădeau
seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă
aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin
puterile lor şi n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii
de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească
de el, pe de alta să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt
zadarnice. Aşa au cazut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri
închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi
omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi în deaproape de Dumnezeu,
se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul,
Dumnezeu le-a dat Legea la muntele Sinai (Ieşirea, cap. 20), ca să le
arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită păcatului din ei,
în loc să asculte de Lege, s-au încăpăţânat şi mai tare să o calce. Încât
legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. «Pentru călcările de
porunci s-a adus legea», zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 3:19),
şi tot el zice: «păcatul luând pricina prin poruncă, m-a amăgit şi
m-a omorât» (Romani 7:11), Legea era bună şi sfântă şi totuşi ea s-a
făcut omului spre moarte. «Păcatul ca să se arate păcat, prin ce era
bun îmi lucra mie moarte, ca să se facă peste măsura de păcătos
păcatul prin poruncă» (Romani 7:13). Înmulţindu-se păcatul, omul
îşi dădea seama că nici prin lege nu se poate mântui, măcar că e de la
Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi
arată numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l
împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.
                Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi
primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl
lasă în mândria ca se poate mântui singur, cp poate împlini singur
poruncile Legii. Dar cu cât Legea arată mai limpede înălţimea binelui,
cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, ca e mai păcătos.
Acest lucru îl vedea Evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar
păgânul cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei.
«Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna
cele rele». Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de
alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de
păcat şi în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins
că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea adică prin harul Lui, îl poate
mântui. Iată de ce Sfântului Apostol Pavel zice: «Că nimic n-a
săvârşit legea, ci aducere este numai la mai bună nădejde, prin
care ne apropiem de Dumnezeu» (Evrei 7:19).

 Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li
le da, că va veni El însuşi să-i mântuiască ?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va
trimite un Mântuitor, a fost îndată după cădere. Era prima lor
mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că
cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: «Vrajmăşie voi
pune între tine şi între femeie fi între sămânţa ta şi între sămânţa
ei; acela va zdrobi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui» (Facerea
3:15).
           Dar vesti tot mai limpezi despre Mântuitorul, ce avea să vină, le
dă Dumnezeu Evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe
vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii
plângând şi suferind, ziceau; «Cine va da din Sion mântuirea»?
(Psalm 13:6), sau se rugău: «Doamne, pleacă cerurile şi Te
pogoară» (Psalm 153:6). Dumnezeu milostivin-du-se de această
rugăciune, spune oamenilor: «Va veni la Biserică să Domnul pe care
îl căutaţ(Maleahi 3:1), sau: «Iată vin să adun toate neamurile şi
limbile» (Isaia LVI, 18).
                  Şi ca lumea să-L cunoasăa atunci când va veni, Domnul dă
foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu
asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: «Bucură-te
foarte fiica a Sionului, strigă fiica a Ierusalimului, iată împăratul
vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe
mânz tână(Zaharia 9:9). Va veni nu ca să domnească asemenea
împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sangele Său pe cei robiti
păcatului: «Şi Tu întru sângele aşezământului (Testamentului) Tău
ai slobozit pe cei legaţi ai Tăi din groapa ce n-are apă» (Zaharia
9:11).
            Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru
păcatele altora, le prevesteşte proorocul Isaia în mod amănuţit: «Şi
l-am văzut pe El şi n-avea nici chip nici frumuseţe... Acesta
păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabda durere,., iar El s-a
rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile
noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana lui noi
toţi ne-am vindecat... şi El pentru că s-a chinuit nu şi-a deschis
gura Sa; ca o oaie la înjunghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas
înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-şi deschide gura Sa; Că s-a luat de
pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelegile poporului meu, s-a
adus la moarte» (Isaia 53:2, 4, 5, 7, 8).
          Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de
Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: «De la ieşirea cuvântului ca,
iarăşi să se zidească Ierusalimul», adică de la anul 457 a. Hr. şi până
"se va sfârşi păcatul şi se vor sterge fărădelegile» (9:25-24), vor
trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai
bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit
puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis
că Mântuitorul se va naşte în Betleem (Miheia 5:2). S-a prezis apoi
prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii
Mântuitorului din fecioara: «Iată fecioara în pântece va lua şi va
naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil» (adică Dumnezeu cu
noi) (Isaia 7:15).
            De asemenea că El se va naşte după trup din sămânţa lui David
«Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu; au minţi-voiu lui
David? Sămânţa lui va rămâne în veac şi scaunul lui ca soarele
înaintea mea şi ca luna săvârşită în veac» (Psalm 88:35-36). Toate
aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele sau
împlinit în Iisus Hristos. Dar că oamenii să poată primi pe Iisus
Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din
credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur
Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar care are un Fiu nedespărţit de
El, după fiinţă.

Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.