INVATATURĂ DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXA - Ce sunt îngerii?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

  Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?

Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic. I-a fost de ajuns să

voiască, pentru a-i aduce la lumină. El i-a făcut din bunătatea Sa.

Ce sunt îngerii?

           Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe fără trup, înzestrate cu minte,

voinţă şi putere, cum spune Sfânta Scriptura: «Cel ce face pe îngerii

Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc» (Psalm 4), şi cum

adevereşte Sfânta Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune, se

împart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii.

Ei sunt firi înţelegătoare, pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să

locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aiba o fire uşoară şi repede.

 Ce însuşiri au îngerii?  

       Îngerii, sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, desi

îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi,

ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Sf.

Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (1 Corinteni 13:1),

el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire

între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de «gen nunchiul celor cereşti şi

al celor pământeşti şi al celor de desubt» (Filipeni 2:10) el nu

atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui

Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Îngerii sunt numiţi netrupeşti

şi nemateriali, prin asemanare cu noi.

Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile

lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi,

în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă ca

a noastră, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta

arată că ei sunt mărginiţi. «Cine a început să existe, zice Fericitul

Teodoret, acela are o existenţă mărginită». Ca e aşa ne-o spune şi

cuvântul Mântuitorului, că fiecare om e sub pază sau sub grija unui

înger (Matei 18:10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se

arată celor vrednici sub forma chipurilor obişnuite, fiind mărginiţi,

îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi.

Când sunt în cer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu

pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărmiţi, ei nu sunt împiedecaţi de

ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu

voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişează cum sunt, ci cu o

forma schimbată, ca să poată fi vazuţi.

Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul

Sfânt. Sfinţenia fiind din afara fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin

împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa

în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea

de a şedea alături de Cel Bun. Puterile cereşti nu sunt sfinte prin firea

lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt

o măsura de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi

participă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor.

Îngerii au avut de la început o sfinţenie dată de la Facere. Ei doresc şi

caută binele, după măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc

măsura sfinţeniei. Între ei şi între Duhul Sfânt e această deosebire că,

pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa, îngerii au

sfinţenia prin împărtăşire.

Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine.

Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea, lor şi dacă nu mai

pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

 De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?

              Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în această din

limbă greacă, înseamnă vestitor, Îngerii au, printre altele, să vestească

oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe

Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1:26-38), iar pe

preotul Zaharia că el şi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1:11-19).

Numărul îngerilor e foarte mare. Sfinţii Parinţi numără nouă cete

îngereşti. Pseudo-Dionisie Areopagitul le împarte în trei triade, sau

trei serii de câte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în

unire nemijlocită cu acesta şi e formată din Serafimii cei cu câte şase

aripi, din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din tronurile prea sfinte. A

doua triadă e alcătuită din domnii, puteri şi stăpâniri. A treia triadă

formată din începătorii, arhangheli şi îngeri.

 Ce scop au îngerii?

                           Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui

Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău sau greu

de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime.

Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea

veşnică, nu ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi primele firi

după Dumnezeu să primească binefaceri.

Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul

îngeresc acesta este: Să facă totul pentru mântuirea fraţilor, zice

Sfântul Ioan Gură de Aur. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu

ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite căte un înger, ca să ajute vieţii

noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa

dumnezeiască. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub

pază sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta

când zice: «Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceştia mai

mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri, pururea văd faţa Tatălui

meu, care este în ceruri» (Matei 28:10).

Fiecare om are doi îngeri: unul al dreptăţii, altul al nedreptăţii.

Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră.

Unii îngeri, ca Arhanghelii, apără popoarele, cum au arătat Moise şi

Daniil (Deuteronom 32:8; Daniil 10:5).

Toţi îngerii sunt buni?

             Nu toţi îngerii sunt buni. Sunt şi îngeri răi, care se numesc

diavoli. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot

rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui

Dumnezeu. Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, după

cuvântul Mântuitorului: «Acela ucigător de oameni a fost din

început şi întru adevăr n-a stătut, că nu este adevăr întru dânsul.

Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, că mincinos este

şi tatăl ei» (Ioan 8:44). Iar Sfântul Petru îndeamnă pe credincioşi

astfel: «Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul nostru,

diavolul, ca un leu răcnind, umbla căutând pe cine să înghită»

(1 Petru 5:8). Când Durmnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, Satana

trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se află

între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul

împotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai

îl ispiteşte. Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi,

dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov

(Iov 1: 12; 2:6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: «De

ne goneşti pe noi, dă-ne voie să ne ducem în turma cea de porci. Şi

a zis lor: Mergeţi. Iar ei ieşind, au mers în turma cea de porci»

(Matei 8:31-32).

 De unde le vine diavolilor această răutate?

            Această răutate le vine din iubirea de sine şi din mândrie.

Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Facerea

1:31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu şi au fost

aruncaţi în întunericul cel mai adânc, cum zice Scriptura: «Şi pe

îngerii, care nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat lăcaşul lor,

spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub

întuneric îi ţine» (Iuda 1:6). Prin pedeapsă cu focul cel veşnic (Matei

15:41), Satan şi îngerii lui sunt osândiţi în veci şi nu pot fi niciodată

primitori ai dumnezeiescului har .

 Ce se înţelege prin cuvintele «văzutelor tuturor»?

       Sfânta Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul

şi pământul (Facerea 1:1). Am văzut mai înainte că «cerul» din

aceste cuvinte, înseamnă lumea nevăzuta a îngerilor. Pământul

înseamnă lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate

ale lui era la început, nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Facerea

1:2). Dumnezeu a făcut lumea, nu dintre o dată, ci treptat, într-o

ordine care să îngăduie lucrurilor să se sprijine unele pe altele, în

înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa,

Dumnezeu a făcut în ziua întâi lumină, fără care nu e cu putinţă nici o

lucrare şi nici o creştere.

În ziua a două a făcut tăria sau cerul văzut; în a treia adunarea

apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminatorii

cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea peştii şi păsările; în

ziua a şasea animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de

animale si la urmă pe om (Facerea 1:3-26). În ziua a şaptea

Dumnezeu s-a odihnit de lucrările sale. Ordinea aceasta în care

diferitele feluri de viaţă şi de făpturi apar între o înlăntuire firească şi

necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca

înţelepciune a Ziditorului. Sfinţii. Părinţi spun că omul a fost făcut în

urma celorlalte lucruri, pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia

şi apoi să vină împăratul ei - omul.

Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele necesare

pentru viaţa lui erau create. Ei nu putea veni în lume înainte de

apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară

înaintea lui.

 Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început ?

        Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci

când au fost zidite: «Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată

erau bune foarte» (Facerea 1:31).

 Ce ne descoperă Sfânta Scriptură despre facerea

omului şi starea lui dinainte de păcat ?

              Sfânta Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut

toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sfânta Treime, a zis: «Să facem

pe om după chipul nostru şi după asemănare» (Facerea 1:26). «Şi

a făcut Dumnezeu pe om, ţărăna luând din pământ şi a suflat în

Faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu» (Facerea

2:7). Omul a fost, deci, făcut nu din porunca, ci din mâinile lui

Dumnezeu, cum zice un prooroc: «Mâinile tale m-au zidit şi m-au

făcut» (Iov 10:8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu

omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de făcerea lumii şi

la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte materie

pentru alcătuire. Omul a fost făcut din pământ, în vârsta tănără,

bărbătească.

 Ce ne spune Sfânta Scriptura despre femeie?

               Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie omul singur: «Şi a

făcut Dumnezeu pe om... bărbat şi femeie i-a făcut pe ei» (Facerea

1: 27) «Şi a făcut Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam,

femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: iată acum os din

oasele mele şi trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie,

pentru că din bărbatul său s-a luat» (Facerea 22:2-23).

Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea

neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: «Şi i-a

binecuvântat Dumnezeu pe ei zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi

umpleţi pământul...» (Facerea 1:28). Eva a fost facută din coasta lui

Adam, zice Sfântul Efrem, ca să nu fie bănuială că altcineva a fost

ziditorul femeii decât Dumnezeu.

 De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam?

          Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că

în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al

neamului omenesc. De aceea, de la început n-au fost făcuţi pereche,

bărbat şi femeie, doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi

apoi, din el, femeia.

 Ce înseamnă chipul şi asemănarea

lui Dumnezeu în om?

     Părinţii Bisericii consideră chipul lui Dumnezeu în om ca fiind

reprezentat prin următoarele puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa,

simţirea, cu care se îndreaptă spre Dumnezeu prin lupta pentru

desăvârşire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea

acestei desăvârşiri prin împreună-lucrarea harului dumnezeiesc, cu

efortul omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:

1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului

Scripturii: «...Umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el şi stăpâniţi

peştii mării şi păsările cerului şi toate dobitoacele şi tot pământul

şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ» (Facerea 1:28).

«Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) numai cu puţin decât

îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe

dânsul peste lucrul mâinilor tale» (Psalm 8:6);

2. Raţiunea şi voia liberă în năzuinţa lor spre Dumnezeu,

adevăr şi bine.

 După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?

     După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus

hrană la îndemână, făcând: «Să răsară din pământ tot pomul

frumos la vedere şi bun la mâncare» (Facerea 2:9). În Rai se aflau

şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

122. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inima

curată şi voinţa libera. El nu era însă desăvârşit, căci desăvârşirea se

câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin

împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească

era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Facerea 2:7).

Numai această părtăşie îi asigură lumina sfinţeniei şi apropierea de

Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continua înălţare minunată

spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu

era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfintenia primilor

oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare

şi neştiiţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie

şi nerăutate. Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau

pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se

acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu

acoperământul nemuririi, cât timp au fost aproape de Dumnezeu.

Adam şi Eva trăiau în Rai că îngerii, deci fără trebuinţă îmbrăcăminţii.

Scriptura zice: «Erau amândoi goi şi nu se ruşinau» (Facerea 2:25).

Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încăî, ei erau îmbrăcaţi în

mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii

însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii. Adam apare înzestrat cu

o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o întşlepciune deosebită. Din

primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte agera, ca unul

care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi

menţine vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în

legatură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume

făpturilor supuse lui: «Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi

tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului?»

(Facerea 2:20). În limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă

Adam, odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului. Primii

oameni, înainte de păcat trăiau o viaţă fericită. Ei n-au fost zidiţi nici

nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge, fie la moarte, fie la

nemurire, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui

Dumnezeu. Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de

curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţa de a nu muri, dar nu era o

stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această

desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se

de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

 Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om?

         Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească

de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a

cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea

întregii zidiri, este o lume în mic (microcosmos), cum zic Sfinţii

Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, prin sufletul său, el

face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a

slavei dumnezeieşti. Rostul sau în Rai era să împlinească porunca lui

Dumnezeu.

 Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam

trebuia să asculte?

        Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: «Iar

din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mâncaţi dintrânsul

că în orice zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri» (Facerea

2:17).

 Adam şi Eva au păzit această poruncă?

              Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de

şarpe şi sub pornirea mândriei lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au

mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a

blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a

scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Facerea 3:15 si

urm.).

 Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?

       Acest pacăt se numeşte păcatul stramoşesc, fiindcă a fost făcut

de strămoşul neamului omenesc. Păcatul acesta a trecut la toţi

oamenii, cum spune Sfântul Apostol Pavel» «Printr-un om (Adam) a

intrat păcatul în lume» (Romani 5:12).

 Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune, este că

păcatul acesta pe care-l moştenim din tată în fiu, prin naşterea firească,

nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă,

ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti

şi care este egală cu păcatul în faţa legii lui Dumnezeu. Pentru că

această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit

botezul copiilor, care nu au păcatele celor vârstnici, dar care totuşi,

moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Facerea 8:20;

2 Cronici 6:36; Iov 4:17-19; 14:4; 15:14-16; 25:4; Psalmul 13:1.3;

50:6; 52:2-4; 57:3-4; Proverbe 30:9; Eci. 7:20; Sirah 25:23, 27;

Romani 3:10-12; 5:12-19; Iacov 3:2; 1:Ioan 1:8).

 Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

      Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui

Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu

lumea. Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om,

prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai

mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte

anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se

apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie

pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de

viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau

stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu

totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui

Dumnezeu în el a slăbit. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au

pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri. Pierzând harul, ei au

pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca, dumnezeiască,

Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri,

la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care nu s-a putut folosi,

fiindcă a fost scos din Rai (Facerea 3:22).

Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită

a trupului, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea

unuia singur». Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea,

care după Sfântul Apostol Pavel este «plata păcatului» (Romani 6:2;

1 Corinteni 15:22); moartea cu cele trei trepte ale ei: trupească,

sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că

vor muri, dacă nu vor asculta porunca (Facerea 2:17). Neascultând-o,

pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă Adam şi Eva şi-au

atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom

purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat

porunca dumnezeiască.

 După facerea lumii Dumnezeu se îngrijeşte de ea?

            Dumnezeu se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care

Dumnezeu se îngrijeşte de lume se numeşte pronie sau providenţă.

Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru

şi fiinţa în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă spre scopuri bune. Pronia

sprijină orice lucrare bună. Ea a produs profeţia în Vechiul Testament

şi planul mâtuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai

mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le

îngrijeşte, cum ne spune Mântuitorul însuşi: «Căutaţi la păsările

cerului, că nici seamăn, nici secera, nici adună în jitniţe, şi Tatăl

vostru cel ceresc le hrăneşte (Matei 6:26). «Au doar nu se vând

două păsări pentru un ban ? şi nici una dintr-însele nu cade pe

pământ fără de Tatăl vostru» (Matei 10:29). «Dumnezeu, zice

Sfântul. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea,

dar după ce a dus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli,

de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute,

toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare, ele se

duc, se scurg şi pier». Iar Clement Alexandrinul zice: «înfăţişarea,

ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia

dumnezeiască».

Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce

lumea, care va primi o schimbare înspre mai bine. Sfântul Efrem Sirul

scrie despre pronie astfel «Am văzut case şi m-am gândit la

gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie

fără cârmaci, scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor

neisprăvind nimic fără Dumnezeu, care le conduce. Am văzut

cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înţeles că toate

există prin rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar

creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu».

Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum

ne spune Mărturisirea lui Dosoftei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi

le îngăduie Dumnezeu, dar Ei nu se îngrijesc de ele, pentru că nici

nu le-a făcut. Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva

folositor de către nesfârşita bunătate, care fără să le fi făcut, le

îmboldeşte spre mai bine cât este în puterea acestora». Dumnezeu

păstrează şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără

ele.

 Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre

Dumnezeu Fiul ?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeului sunt art.

II - art. VII.?

 Ce ne învaţă aceste articole ?

               Ele ne vorbesc despre cea mai mareşi mai minunată faptă a

iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun ca Cel ce ne-a mântuit

pe noi este însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea a înfăptuit-o prin

întruparea Sa ca om şi prin moartea Sa pe cruce. Multă iubire ne-a

arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne

vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare

a iubirii nemărginite ce ne-o poartă, ne-a arătat-o prin aceea ca pe

însuşi Fiul Său L-a trimis în lume, ca om, şi L-a dat la moartea pe

cruce «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire».

Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce

a venit în lume: «Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul

Său cel Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu

piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3:16).

Iar Sfântul Atanasie spune: «Fiindu-i milă de neamul nostru

şi înduioşându-se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea

noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu

piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui,

îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru... şi dă morţii propriul

Său trup».

 Era necesară pentru oameni această întrupare?

         Era necesară. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns

păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie

(Romani 5:10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi «fii ai mâniei» (Efeseni

2:5; Romani 5:9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele.

Încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea

cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustra

necontenit. Iar aceasta era un semn ca însuşi Dumnezeu era

nemulţumit. Dar Dumnezeu îşi arăta nemulţumirea şi prin pedepsele

ce ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit

(Romani 5:18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii:

producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni pisma, ura, cearta

şi razboaie.

                 Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu

moartea (Romani 5:12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte». Toţi

mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnica, adică la chinurile

fără de sfârşit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare şi nu putea fi

răbdata nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea o mântuire din ea.

 Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mântuirea din

aceasta stare ?

              Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu

puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului.

Această stare chinuitoare o descrie Sfântul Apostol Pavel astfel; «Nu

fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl

fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu iată nu fac eu aceasta, ci

păcatul care locuieşte întru mine» (Romani 7:19-20). Nici un om nu

putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii

păcatului» (Romani 7:23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din

această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce

spune Sfântul Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi

tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor,

cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea

oamenilor? Dar poate să zică cineva ca lumea întreagă ar fi putut

face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea

mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii persistau în atâtea

mari rele».

 Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să

vină însuşi Fiul lui Dumnezeu?

          Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu

Dumnezeu trebuia să fie o faptă la care să ia parte însuşi Dumnezeu.

Al doilea, pentru ca oamenii trebuiau să fie scapaţi şi de moarte. Iar

moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e

numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima viaţă

oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sfântul Atanasie spune

iarasi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece nici ei nu sunt

chipuri ale lui Dumnezeu. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a

venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată

reînnoi pe omul cel creat după chipul lui Dumnezeu».

 Dar nu putea mântui lumea, Fiul lui Dumnezeu, de la

distanţă nefăcându-se om?

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a socotit că nu e potrivit să

mântuiască pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive,

dintre care principale sunt trei.

    Care este primul dintre aceste motive?

             Primul motiv e că dreptatea cerea că precum un om a călcat

legea ascultării de Dumnezeu, un om se cădea să-şi ispăşească,

împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată,

călcarea celorlalţi: «Precum prin neascultarea unui om s-au făcut

păcătoşi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea unuia, drepţi se vor

face cei mulţi» (Romani 519). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea

între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci

şi a omului Sfântul Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea

intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin

ascultarea altui om. Iată pentru ce s-a făcut ascultător până la

moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să

nimicească prin învierea sa moartea, care intrase în lume prin

neascultare».

           De aceea s-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi om, ca să lucreze în

numele oamenilor, dar fapta lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să

aibă un preţ, care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a

murit pentru noi, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, nu era de un

preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu

era numai un înger, ci Dumnezeu, făcut om. Fărădelegea

păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din

pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea

Celui ce şi-a pus sufletul pentru noi».

            Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea

ascultării de Dumnezeu şi ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce

călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a împăcat cu

Dumnezeu: «Vrăjmaşi fiind, zice Sfântul Apostol Pavel, ne-am

împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său» (Romani 5:10;

2 Corinteni 5) Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de

Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu

îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu

rău şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor

noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e

ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis

Domnul: «Iertaţi şi veţi fi iertaţi» (Luca 6:37). Şi iarăşi: «Că de veţi

ierta oamenilor greşalele lor şi ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel

ceresc» (Matei 6:14). Sau: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor

milui» (Matei 5:7). Sau: «Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va

măsura» (Matei 7:2). Iată ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire

şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin

urmare în voia noastră stă mântuirea noastră.

Să iubim pe tot omul din suflet; dar... să nu ne punem nădejdea în

nici unul dintre oameni

            Firea noastră care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era

purtată de cei ce erau duşmanii lui Dumnezeu, a ajuns acum firea

curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu

privea cu iubire şi la firea noastră pe care o purta El. Iubind pe Fiul

Său, Cel ce s-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea

totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea

care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care

a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi

iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră purtată de Fiul Său, avea să

se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipeau prin

credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că în Fiul

lui Dumnezeu «avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea

păcatelor» şi că printr-însul a binevoit să împace toate cu Sine, făcând

pace prin sângele cruci Lui. Sau şi mai limpede: «Şi pe cei care erau

oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi, cu mintea întru lucruri rele, iată

acum s-a împăcat, în carnea trupului Lui, prin moarte, să vă pună

pe voi Sfinţi şi fără de prihană şi nevinovaţi înaintea Sa» (Coloseni

1:14, 20:21-22).

Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de

aceeaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care se împărtăşeşte Iisus

Hristos ca Fiu al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: «Iar

de suntem fii, suntem dar şi moştenitori; moştenitori, adică, ai lui

Dumezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos» (Romani 8:17).

 Dar al doilea motiv al întrupării care este?

            Al doilea motiv pentru care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a

fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, că nu

mai stă departe de noi, ci se face om ca noi, ia firea noastră şi vine

între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă

către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel ca să ne

câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută

de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placa lui Dumnezeu.

Şi El nu s-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor,

rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte

pe oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sfântul Ioan Damaschin, ca

să se facă părtaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale

calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu

viaţa, făcându-se începătura vieţii noastre»

 si care este al treilea motiv al întrupării ?

              Acest motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sfântul

Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu s-a mai întrupat ca, unind firea

noastră cu firea Sa dumnezeească, făcând-o firea Lui însuşi, ca să nu

mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze

împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de

acum mereu plin si străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă

ca firea noastră odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp,

numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea

omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine, Cel ce

era izvorul nestricăciunii si al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum

în Dumnezeu, toţi putem fi «zidiţi întru Hristos» (Efeseni 2:10). Noi

putem adică acum să stăm mai uşor, adică dacă vrem, în legătură cu

Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar

stând prin credinţă şi prin dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în

El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune

Sfântul Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi

aşezate toate la început, cand s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând

El firea noastră, ne aşează, iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce

vrem. Drept aceea ne îndeamnă: «Întru Dânsul să umblaţi,

înrădăcinaţi si zidiţi fiind într-Însul» (Coloseni 2:6-7).

                  Sfântul Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea

astfel: «Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se

întoarcă la nestricăciune ? Era nevoie ca trupul muritor să se

împărtăşească din puterea de viaţă a lui Dumnezeu. Iar puterea

dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvantul cel Unul

Născut».

 Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să

mântuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a

făcut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un

timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la

trimiterea Fiului Său?

                     Era necesară o pregătire a oamenilor ca să primească pe

Mântuitorul, atunci când va veni. Căci nu ajungea ca Mântuitorul să

vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu

credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau

pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel

întrupat şi că numai prin El se pot mântui.

 Cum s-a făcut această pregătire?

            În două feluri: întâi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta

a convingerii oamenilor că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea,

prin sporirea vestilor de la Dumnezeu că le va trimite un Mântuitor şi

că Mântuitorul acesta va fi chiar Fiul Său. Pregătirea aceasta a făcut-o

Dumnezeu în alt chip cu popoarele păgâne şi în alt chip cu poporul

evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei pe o cale mai

presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura data lor să

tragă folos şi popoarele păgâne.

Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea

răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile

lor?

          Păgânii şi Evreii au fost pregătiţi în primul raâd prin aceea că

i-a lăsat să sporească în păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i

mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu-şi dădeau

seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe lângă

aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin

puterile lor şi n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii

de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească

de el, pe de alta să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt

zadarnice. Aşa au cazut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri

închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi

omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi în deaproape de Dumnezeu,

se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul,

Dumnezeu le-a dat Legea la muntele Sinai (Ieşirea, cap. 20), ca să le

arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită păcatului din ei,

în loc să asculte de Lege, s-au încăpăţânat şi mai tare să o calce. Încât

legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. «Pentru călcările de

porunci s-a adus legea», zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 3:19),

şi tot el zice: «păcatul luând pricina prin poruncă, m-a amăgit şi

m-a omorât» (Romani 7:11), Legea era bună şi sfântă şi totuşi ea s-a

făcut omului spre moarte. «Păcatul ca să se arate păcat, prin ce era

bun îmi lucra mie moarte, ca să se facă peste măsura de păcătos

păcatul prin poruncă» (Romani 7:13). Înmulţindu-se păcatul, omul

îşi dădea seama că nici prin lege nu se poate mântui, măcar că e de la

Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi

arată numai care este binele, nu-i dă şi ajutorul Său ca să-l

împlinească, ci îl lasă pe om la puterile lui.

                Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi

primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl

lasă în mândria ca se poate mântui singur, cp poate împlini singur

poruncile Legii. Dar cu cât Legea arată mai limpede înălţimea binelui,

cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, ca e mai păcătos.

Acest lucru îl vedea Evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar

păgânul cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei.

«Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna

cele rele». Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de

alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de

păcat şi în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins

că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea adică prin harul Lui, îl poate

mântui. Iată de ce Sfântului Apostol Pavel zice: «Că nimic n-a

săvârşit legea, ci aducere este numai la mai bună nădejde, prin

care ne apropiem de Dumnezeu» (Evrei 7:19).

 Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li

le da, că va veni El însuşi să-i mântuiască ?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor că le va

trimite un Mântuitor, a fost îndată după cădere. Era prima lor

mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că

cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: «Vrajmăşie voi

pune între tine şi între femeie fi între sămânţa ta şi între sămânţa

ei; acela va zdrobi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui» (Facerea

3:15).

           Dar vesti tot mai limpezi despre Mântuitorul, ce avea să vină, le

dă Dumnezeu Evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe

vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii

plângând şi suferind, ziceau; «Cine va da din Sion mântuirea»?

(Psalm 13:6), sau se rugău: «Doamne, pleacă cerurile şi Te

pogoară» (Psalm 153:6). Dumnezeu milostivin-du-se de această

rugăciune, spune oamenilor: «Va veni la Biserică să Domnul pe care

îl căutaţi» (Maleahi 3:1), sau: «Iată vin să adun toate neamurile şi

limbile» (Isaia LVI, 18).

                  Şi ca lumea să-L cunoasăa atunci când va veni, Domnul dă

foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu

asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: «Bucură-te

foarte fiica a Sionului, strigă fiica a Ierusalimului, iată împăratul

vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe

mânz tânăr» (Zaharia 9:9). Va veni nu ca să domnească asemenea

împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sangele Său pe cei robiti

păcatului: «Şi Tu întru sângele aşezământului (Testamentului) Tău

ai slobozit pe cei legaţi ai Tăi din groapa ce n-are apă» (Zaharia

9:11).

            Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru

păcatele altora, le prevesteşte proorocul Isaia în mod amănuţit: «Şi

l-am văzut pe El şi n-avea nici chip nici frumuseţe... Acesta

păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabda durere,., iar El s-a

rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile

noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana lui noi

toţi ne-am vindecat... şi El pentru că s-a chinuit nu şi-a deschis

gura Sa; ca o oaie la înjunghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas

înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-şi deschide gura Sa; Că s-a luat de

pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelegile poporului meu, s-a

adus la moarte» (Isaia 53:2, 4, 5, 7, 8).

          Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de

Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: «De la ieşirea cuvântului ca,

iarăşi să se zidească Ierusalimul», adică de la anul 457 a. Hr. şi până

"se va sfârşi păcatul şi se vor sterge fărădelegile» (9:25-24), vor

trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai

bine s-a împlinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit

puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis

că Mântuitorul se va naşte în Betleem (Miheia 5:2). S-a prezis apoi

prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii

Mântuitorului din fecioara: «Iată fecioara în pântece va lua şi va

naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil» (adică Dumnezeu cu

noi) (Isaia 7:15).

            De asemenea că El se va naşte după trup din sămânţa lui David

«Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu; au minţi-voiu lui

David? Sămânţa lui va rămâne în veac şi scaunul lui ca soarele

înaintea mea şi ca luna săvârşită în veac» (Psalm 88:35-36). Toate

aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele sau

împlinit în Iisus Hristos. Dar că oamenii să poată primi pe Iisus

Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din

credinţa lor rătăcită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur

Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar care are un Fiu nedespărţit de

El, după fiinţă.