ISPITA DIN FÂNTÂNĂ…

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…
Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.
Am simţit că mă trec fiorii de frică…
– Ce Ispită este aia din fântână, moşule?
– Tu, dragul moşului, ştii că cel rău vrea să piardă totdeauna sufletele oamenilor. El stă în locurile primejdioase, unde poate mai uşor să-l ucidă pe om, şi de acolo îi şopteşte omului care se apropie prea mult:
– Vino, vino mai aproape. Vino şi te uită numai puţin. Vino, să vezi cât este de frumos. Vino numai puţin… Şi omul, neştiutor, merge tot mai aproape, până poate să‑l înhaţe. Atunci îl leagă şi-l trage la fund…
Aşa face şi la cârciumă, n-ai văzut tu? Îi arată omului paharul cu băutură, îi face cu ochiul: Vino şi bea… Iar omul se duce treaz şi iese beat. Se duce bun şi iese nebun. Se duce sănătos şi iese ruinat. Se duce cinstit, dar iese pierdut. Intră om şi iese animal… I se pare că merge la rai, dar ajunge la iad. Şi aşa este cu orice loc primejdios. Omul trebuie să se ferească de departe, nici să nu se apropie, căci dacă se apropie, păţeşte ca Linuţa: nu se mai poate opri până ajunge la nenorocire.
Atunci vede şi se zbate să scape, ca musca din pânza păianjenului, dar nu mai poate.
De atunci nu mă mai apropii de fântâni şi de gropoaie. De atunci mă feresc pe departe de uşile cârciumilor şi de orice loc în care Ispita cea cu gheare lungi şi cu şoapte înşelătoare m-ar putea atrage ca să mă piardă. De multe ori, când trebuie să trec pe lângă astfel de locuri, îmi fac cruce şi trec grăbit, rugându-mă Domnului Iisus aşa:
Preaputernice Iisuse Doamne, Care ai biruit pe Ispită şi ai zdrobit puterea Răului, Te rog să mă păzeşti când trebuie să trec pe lângă aceste locuri primejdioase. Acopere-mi ochii, să nu văd Ispita. Astupă-mi urechile, să n-o aud. Păzeşte-mi inima, să nu mi-o atragă. Şi fereşte-mi paşii, să n-ajung acolo. Nu mă lăsa pe mine să mă apropii de ea şi n-o lăsa nici pe ea să se apropie de mine, ci totdeauna fii Tu între mine şi ea, ca să nu-mi poată face nici un rău. Amin.
De atunci, prin astfel de locuri, oricând trebuia să trec, o luam la fugă şi nici ’napoi nu mă uitam, până când eram trecut departe.
Slăvit să fie Domnul!