O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „În acest moment stau la poarta veşniciei!“. Mulţi s-au ferit de rele şi păcate gândindu-se cât mai des la
În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula „în vecii vecilor“ care are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani 12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru:
Aşadar veşnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau mai târziu, fiecare ne vom întâlni.
Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi, fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii, suntem „pelerini în drumul către cer“.
Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii“ celei şubrede, mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine, nepăsători faţă de Dumnezeu şi faţă de mântuirea sufletelor lor şi s-au dus. Unde?
Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gândim la MOARTE şi la VEŞNICIE.
O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei reacţii violente, constatându-se patru faze clare:
1. Unii au spus: - NU SE POATE!!!
Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi: „Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte la viitor!“ Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fără minte. Oare greşea el mai mult decât atâţia care nu trăiesc decât pentru timpul de faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?
Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea:
„Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţăa ce mult ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru mântuirea mea?!“
Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie fericit, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele poet Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia intitulată sugestiv „Memento mori“ („Adu-ţi aminte că vei muri“).
Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog să mă ajuţi“. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre cele mai bune din lume.
„Chiar aşa şi este!“, a adăugat el nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă copiii săi
. „Chiar aşa şi este!“, a răspuns acela. Dacă mama dumitale ar fi gata să moară ca să-şi scape viaţa şi dacă iubirea mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar
dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru dumneata, ce zici despre purtarea asta? „Aş spune că sunt un mare ticălos!“ Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata, ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie, Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea aceasta a dumitale?
„ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE PĂCĂTOS!“ „Cine crede în Fiul are o viaţă veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3:36).
A crede în Domnul Iisus înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele mărturisite în Taina Spovedaniei, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.
Deşertăciunea lumii
Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu el. El însă a scăpat cu viaţă ajungând pe un ţărm îndepărtat. Datorită ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri, care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa pământească şi anume să ne îngrijim de bunuri din acelea pe care nici moartea nu ni le poate răpi. Ziua morţii noastre se mai numeşte şi ziua pieirii, pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.
Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare:
Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-ţi ducă măcar un ban de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara lui? Solomon - marele înţelept al lumii vechi - după ce avusese cele mai mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile, afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni“. La auzul acestor cuvinte mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.
Cântarul lumii este fals şi amăgitor
Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împraţii care au trecut deja la cele veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde: „Nimic, nimic!“.
va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va
pierde“ (Matei 16:26).
Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi, dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea şi lăţimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput“. Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui“. Şi, în fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi necinstit“. Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei vremelnice şi a slavei omeneşti.
Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: „Ce ne-a adus nouă bogăţia,
„Ce-i mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică“. O, Doamne, de ce oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi: „Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!“
Omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?
Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci“ (Ecclesiast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi, dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire. Înaintea omului este viaţa şi moartea. Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad. Totuşi este un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi“. Această socoteală greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI VREMELNICIA CU VEŞNICIA?
Nu-ţi dai seama omule, cât de mare este diferenţa dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale??? Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea veşnică? Cei mai multi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. Să ne trezim acum, în această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: „Cred în viaţa de veci, cred că după această viaţă va fi o altă viaţă, ce nu va avea sfârşit“.
În timpul războiului, a fost rănit un soldat care făcea parte dintr-o patrulă de noapte. Tovarăşii săi, ascunşi în tranşea din apropiere, îi aud gemetele. Se tem să meargă să-l ia, îi aud gemetele. Se tem să meargă să-l ia, pentru că sunt sub tirul continuu al duşmanului. În sfârşit, unul se hotărăşte şi declară: „Merg să-l iau“.
„Gândeşte-te bine, ai o singură viaţă“, spune locotenentul. „Nu este adevărat, domnule locotenent, mai este şi cea veşnică“, a răspuns soldatul. Şi a plecat să-l salveze pe tovarăşul rănit.
Să nu uităm un lucru: pentru a ne câştiga veşnicia fericită, definitorie este ultima clipă a vieţii noastre. Sunt oameni care toată viaţa se pregătesc pentru întâlnirea cu veşnicia.
Potopul morţii
În vreme de potop toţi oamenii rostesc ţi înţeleg cuvântul mântuire. Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop, sandalele sau fusul? Nu-şi salvează nici sandalele, nici fusul, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. De la potopul morţii nu se poate salva nici un trup. Ce aşteaptă oamenii, de ce nu se mântuiesc? De la potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Oamenii înţelepţi nu leapădă îndemnul mântuirii. Cei amăgiţi deşi stau deasupra mormintelor deschise, râd şi spun: nouă ne este bine şi aici pe pământ. De aceea când vedem un om mort să spunem: «Pe acest frate al meu l-a ajuns „potopul“ care nici pe mine nu mă va ocoli. A reuşit el oare să-şi salveze sufletul?».
Califul Saldin
Când a murit Califul Saldin, potrivit poruncii din testamentul lui, înaintea sicriului mergea un vestitor care, purtând o suliţă iar în vârful ei una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi, voi, oamenilor! Marele calif Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pământului a murit! Din toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în mormânt, decât numai această cămaşă mizerabilă!“ Iată aşadar, că adevărat este cuvântul Psalmistului care spune:
„Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui“ (Psalm 48:18).
Pomenirea morţii
Sfinţii Părinţii ne-au lăsat învăţături despre pomenirea morţii. Ei spun că pomenirea morţii este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia pământului. Fiind o putere ce se pogoară de sus, ea ne ridică mai presus de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care poftele o au asupra noastră.
Iubiţi credincioşi,
Cei mai mulţi dintre noi suntem din ce în ce mai atraşi de duhul lumii acesteia. Ne interesează doar ce se întâmplă în politică, în lumea modei, în lumea sportului, în lumea show-biz-ului. Suntem atât de aglomeraţi, din pricina serviciului, a studiilor sau a distracţiilor, încât nu mai avem timp să ne gândim la viaţa noastră de după moarte, la veşnicie.
Pe pagina de mai sus este icoana Înfricoşatei Judecăţi. La mijloc, unde vom ajunge fiecare dintre noi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, se află Sfinţii după cum scris este în Biblie: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea“ (1Corinteni 6:2). După ce vom fi judecaţi putem intra pe poarta cea strâmtă (cea din stânga, cu cruce pe ea) să mergem în fericirea veşnică, acolo unde se vede în partea de sus Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi toate puterile cereşti. Sfântul Apostol Luca ne îndeamnă: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca 13:24). Dacă faptele noastre ne vor osândi pe noi, vom fi trimişi pe poarta cea din dreapta (cea largă care are două coarne pe ea) unde ne aşteaptă moartea cea veşnică şi Lucifer cu diavolii lui. Aşadar, să nu uităm că o moarte neaşteptată poate stinge oricând flacăra vieţii fiecăruia dintre noi.
Dacă privim de data aceasta icoana din partea dreaptă, uitându-ne cu atenţie la faţa Mântuitorului, vom observa că ochiul din partea stângă este blând, iar celălalt este mânios.
Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu: TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Chiar şi păgânii cunoşteau valoarea timpului. Seneca spunea că „Timpul nu se poate preţui“. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au fost Sfinţii Părinţi. Ei spuneau că
Unii oameni îşi petrec acest timp la jocuri de noroc, la cârciumă , discotecă... Dacă îi întreabă cineva ce mai fac ei spun că „omoară timpul“, timp după care vor ofta în ceasul morţii atunci când „candela vieţii lor“ se va stinge şi vor păşi pragul veşniciei. Iată câteva versuri care ne umplu
sufletul de bucurie şi nădejde:
„Timpul este o comoară a vieţii pământeşti de care depinde veşnicia omului:
RAI sau IAD“.
După moarte nesfârşită, / Te va cere iarăşi viaţa / Cum, după ce
dormi o noapte, / Deschizi ochii, dimineaţa... Iar în viaţa viitoare / Vei avea sau nu dureri, / După „binele“ sau „răul“/ Săvârşit în viaţă ieri!
Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!“
Sfântul Ioan cel Milostiv, după ce a fost ales patriarh al Alexandriei, a poruncit să-i zidească mormântul şi să nu-l acopere. Un diacon care slujea împreună cu el se ducea în toate sărbătorile, când purta veşminte arhiereşti şi era împresurat de slavă, zicându-i: „Stăpâne, porunceşte să termine mormântul, că nu ştii ziua sfârşitului tău!“
Sfântul Vasile cel Mare spunea că „Filosofia cea adevărată constă în aducerea aminte de moarte“.
► În Egipt, era obiceiul ca atunci când se făcea vreun ospăţ să pună în mijlocul mesei un chip de lemn cioplit şi zugrăvit, astfel încât se părea că este chiar moartea. Acela care ţinea chipul cel cioplit spunea toturor poftiţilor la masă: „Domnilor, mâncaţi şi beţi din cele puse pe masă, dar gândiţi-vă şi la sfârşitul vostru“.
► În Bizanţ, în ziua în care se încununa un împărat i se aduceau patru pietre de diferite culori şi era îndemnat să-şi aleagă una, pentru ca din acel model să-i zidească mormântul.
► La Roma, când se alegea Papa, i se aducea înainte o bucată de câlţi şi o ardeau zicând: „Aşa trece slava lumii acesteia!“
Toate acestea se făceau pentru ca oamenii cei mari să nu se mândrească pentru slava vremelnică, ci amintindu-şi de moarte să se smerească.
În Pateric se povesteşte despre un stareţ care, dându-şi seama că este păcătos, în fiecare dimineaţă, îndată ce se trezea, cobora cu mintea la păcătoşii din iad, cugetând la chinurile de acolo, la veşnicele torturi, la scrâşnirea dinţilor... şi se ruga să fie izbăvit de ele. Stareţii ceilalţi au recunoscut că lucrarea acestui stareţ este cea mai de folos şi de nădejde. Prin cugetările dese la despărţirea sufletului de trup, la viaţa viitoare şi prin rugăciunile fierbinţi se dobândeşte frica de Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească; Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000; Mitropolit Firmilian Marin, Merinde pentru suflet, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Drumul Crucii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Calea sufletelor în veşnicie, Editura Biblioteca Ortodoxiei, Bucureşti, 1990; Pr. prot. Nicolae
Gheorhe Şincan, Pilde, povestioare duhovniceşti, istorioare nostime, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
Completare la cateheza „Despre Veşnicie“
Ce este viaţa? Este un dar al Lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor, pentru a ne curăţi sufletele de mizeria păcatelor şi să ne pregătim prin Iisus Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea veşnică.
Ce este omul? Omul este o fiinţă creată de Dumnezeu din iubirea Lui cea nemărginită, om căruia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, fiind lăsat să-şi aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să-şi aleagă fericirea prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul diavolul, îi suceşte mintea omului, şi-i împietreşte inima, spre a-i pierde şi a-i nimici sufletul (Un sfânt al închisorilor comuniste - Valeriu Gafencu).
Ce este viaţa veşnică? Viaţa viitoare va fi o Duminică fără sfârşit, o lumină fără asfinţit în care Dumnezeu va fi totul în toate (Teologia dogmatică, vol. 3., Părintele Stăniloae).
Dacă clipa morţii ne găseşte în credinţa ortodoxă, spovediţi, împărtăşiţi, vom intra în fericirea veşnică, iar dacă ne va găsi nepregătiţi (nebotezaţi, necununaţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi) sau, şi mai grav, trecuţi la vreun cult religios (adventişti, baptişti, penticostali, iehovişti, evanghelişti...) vom intra în osânda veşnică.
Veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici ameninţată de venirea serii, căci „ziua“ ei este fără sfârşit, fiind „neînserată“, cum frumos se exprimă cărţile noatre de slujbă: „Ziua cea neînserată a Împărăţiei“.
Această „zi“, numită de părintele apostolic Barnaba „a opta“ (Epistola 15:9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Viaţa viitoare va fi o Duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit în care Dumnezeu va fi totul în toate“.
► Timpul trece mai repede ca un râu curgător şi curând va veni asupră-ne sfârşitul. Nimeni nu se va putea întoarce din veşnicie ca să ia ce a uitat şi să facă ce nu a făcut.
► Iată ce spune Psalmistul David despre faptul că suntem datori cu o moarte: „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare. Că răscumpărarea
Despre veşnicie
VEŞNIC ESTE DOAR DUMNEZEU, RESTUL BALOANE DE SǍPUN.
sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Psalm 48: 7-9)..
► Când conştietizăm că ne aşteaptă veşnicia (raiului sau a iadului) în sufletele noastre ia naştere lepădarea de griji şi de toate deşărtăciunile, paza minţii şi rugăciunea neîncetată, nelipirea de trup, lepădarea de păcat şi aproape orice virtute izvorăşte din ea. De aceea pomenirea morţii să ne fie nedespărţită precum ne este răsuflarea. Mulţi se tem de orice pomenire a morţii, dar ce va fi în ceasul despărţirii sufletului de trup, când demonii vor înconjura patul de moarte şi se vor arăta păcatele noastre. Cu amar ne vom căi pentru că nu ne-am adus aminte de moarte ca să ne îndreptăm viaţa, vom izbucni în plâns, însă va fi deja prea târziu (1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005).
Avva Ilie spunea că: „De trei clipe îi este teamă, cea în care îi va ieşi sufletul, cea în care va ajunge pentru prima dată în faţa Dreptului Judecător şi mai ales de aceea în care se va pronunţa mântuirea sau osânda sufletului său“.
► Atunci când eşti înconjurat de ispite, roagă-te lui Dumnezeu pentru curaj şi putere, să rămâi neclintit. Adu-ţi aminte: veşnicia există! Trebuie să ne gândim la viaţa veşnică şi să credem în ea.
Pentru viaţa veşnică trebuie răbdate toate greutăţile
◙ Scrie, citeşte, cântă, suspină, păstrează tăcere, roagă-te, rabdă cu bărbăţie împotrivirile; vrednică este viaţa veşnică de toate aceste lupte, ba şi încă de altele mai mari. Va veni pacea într-o zi cunoscută de Domnul: şi nu va fi zi şi noapte ca în veacul acesta, ci o lumină neînserată, o strălucire fără de sfârşit, o pace trainică şi odihnă netulburată. Nu trebuie să răbdăm, oare, pentru viaţa veşnică, toate ostenelile? Nu este puţin lucru să pierzi sau să câştigi împărăţia lui Dumnezeu.
◙ O, de-ai vedea, cununile neveştejite ale Sfinţilor, de-ai vedea de câtă mărire se bucură aceia care odinioară erau neluaţi în seamă de această lume şi chiar erau socotiţi nevrednici să trăiască, de bună seamă că te-ai pleca până la pământ şi ai dori mai degrabă să fii supus tuturor, decât să fii mai mare decât unul numai, nici n-ai dori zile fericite în această viaţă, ci mai degrabă te-ai bucura să suferi necazuri pentru Dumnezeu şi ai socoti ca cel mai mare câştig să nu fii băgat în seamă de
oameni (Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1991).
◙ În funcţie de voinţa noastră, a fiecăruia, sufletul ne poate fi încă din această viaţă ca un lac liniştit, înconjurat de verdeaţă, în care se reflectă albastrul senin al cerului, sau poate fi un mâl de culoarea iadului. Voinţa proprie trebuie să fie racordată la voinţa dumnezeiască şi atunci avem semnul unei credinţe greu de clintit.
◙ Istoria lumii se aseamănă cu un fluviu care, izvorând din oceanul veşniciei, s-abate în pământul păcatului, pentru a se întoarce în cele din urmă, purificat, să se reverse în acelaşi oacean din care a pornit.
Când se isprăveşte, abia începe
Doi oameni tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din ei, care părea a fi un om fără de credinţă, zise: „Iată, aşa e şi cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem, şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe buşteanul acesta, şi nimic nu se alege de noi...“ Celălalt care era un credincios, i-a răspuns: „Nu-i aşa prietene. Abia după ce am doborât acest buştean vom putea vedea dacă e bun de clădit sau dacă e scorburos şi bun numai de aruncat pe foc. Aşa e şi cu noi. Abia după ce murim vede Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a dreapta Lui, întru viaţa veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins...“ Tovarăşul căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi el la credinţă (Alexandru Lascarov-Moldovanu,Viaţa creştină în pilde, Editura Multiprint, Iaşi, 2004).
Vezi cum în zbor se duce timpul, Aşa trecut-au mii de ani;
Şi ne vom trece toţi ca gândul, Nici urme n-om lăsa măcar. Aşa se duc o zi cu alta
Şi toate trec în veşnicii;
În grabă vine şi sfârşitul Întregii noastre omeniri.
Zice Avva Cleopa: „Mergeţi drept înainte între două ziduri; în dreapta cel al temerii de Dumnezeu, iar în stânga cel al temerii de moarte“.
Pentru iubirea adevărată vom primi răsplata veşnică, pentru iubirea nesocotită vom primi pedeapsa veşnică. Fiindcă în veşnicia de dincolo de timp, nimic nu-i schimbător, ci totul e veşnic: şi fericirea şi chinul.
Dacă ar şti oamenii ce îi aşteaptă după moarte, zi şi noapte s-ar ruga lui Dumnezeu. Dar ei cred că după ce ai murit totul s-a sfârşit. După moartea pământească viaţa abia începe. Prin suferinţele de pe pământ ne câştigăm veşnicia. Cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu le rabdă pe toate cu mulţumire.
Totdeauna să avem aducere-aminte de moarte, şi să ţinem continuu în minte gândul la că, orice am face, Dumnezeu este de faţă.
Toţi murim!
Unii oameni însă, deşi ştiu că viaţa aceasta este trecătoare, o trăiesc pe una veşnică. Adună bogăţii, adună laude, adună cuceriri, toate pentru a-şi satisface propriile patimi. Alexandru Macedon a alergat mai în toată lumea şi a înconjurat-o cu arme biruitoare, pentru a o supune. Acest împărat aflând oarecare bărbaţi, filozofi iscusiţi întru toate, ale căror cuvinte priveau pe toţi cei ce le auzeau, ducându-se acolo, a voit să-i cerceteze. După această cercetare cea cu fapta şi din răspunsurile lor s-a încredinţat că sunt bărbaţi de o ascunsă şi prea adâncă înţelepciune ştiutori şi a zis către dânşii: - Cereţi vreun dar de la mine şi îndată îl veţi lua. Şi cătrea aceasta au răspuns filozofii: Voim să ne faci să nu murim! A râs Alexandru Macedon de aceste vorbe şi i-a batjocorit pe filosofi zicând către dânşii: - Eu până acum v-am socotit înţelepţi, dar acum am cunoscut neînvăţarea şi necunoştiinţa voastră. Mie, ceea ce-mi cereţi să vă dăruiesc, îmi este cu neputinţă. Cum vă voi dărui vouă ceea ce- mi cereţi? Au zis către dânsul filosofii, cu o mirare prefăcută: - Şi tu eşti muritor? - Negreşit, sunt muritor, a răspuns Împăratul. Zis-au ei atunci către dânsul: - Pentru ce dar, ca şi când ai fi nemuritor, tulburi toată lumea şi cu atâta sârguinţă şi sete a inimii tale te sileşti să o supui? După ce a înfipt acest cui în sufletul lui Alexandru Macedon, filosofii s- au dus.
Iată de ce, este esenţial cum trăim viaţa aceasta, căci după moarte nu mai putem face nimic pentru noi înşine. Viaţa de acum devine preţioasă pentru cel ce o priveşte în lumina veşniciei, ca
mijloc şi bun prilej pentru mântuire. Şi atunci, nu merită orice osteneală, frig, foame, bătăi, boli, suferinţe, nedreptăţi, renunţări de tot felul, pentru o viaţă veşnică ce ne aşteaptă?
Filosoful şi viaţa veşnică
Un mare filosof, muncit de gândurile vieţii veşnice, a scos din adâncul cugetului său acest adevăr: Dacă am fi siguri, absolut siguri de viaţa veşnică, n-am mai putea să ne gândim la altceva. Dacă ar ajunge la ochii sufletului nostru o cât de slabă licărire a vieţii de dincolo, cum s- ar mai schimba lumea! El nu era creştin; el nu cunoştea strălucirea Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Noi însă, cei ce trăim în Ortodoxie, ştim sigur că nu vom muri, ştim sigur că porţile de lumină ale vieţii veşnice ne sunt deschise, nouă ni s-a dat arvuna vieţii. Şi nu numai ştim, nu numai cunoaştem, ci chiar simţim, trăim, puterea şi lumina vieţii veşnice. N-avem numai o licărire de dincolo, nu. Ci însuşi Dumnezeu, lumina cea negrăită, s-a coborât pe pământ, s-a îmbrăcat în haină de lut şi s-a făcut om. El este cu noi până la sfârşitul veacurilor; El a sălăşluit cerul pe pământ. Unde? În Sfintele lui Biserici Creştin Ordodoxe, pe Sfintele Altare. Aici este vatra pe care arde focul cel neapropiat al Dumnezeirii, flacăra cea negrăită a Duhului. De aici se revarsă peste lume, nu numai licăriri, ci torente de har, vâlvătăi ale Duhului Sfânt. Căci Trupul şi Sângele Domnului ce se aduce jertfă pe Sfântul Altar, foc este care curăţeşte şi sfinţeşte toată făptura. Cu adevărat Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la cer s-a suit; Dumnezeu om s-a făcut şi cele pământeşti la cer le-a înălţat. Aceasta este marea vestire, marea bucurie, marea taină pe care o trăim în Ortodoxie: taina suirii omului la cer, prin coborârea cerului la el. De aceea ne rugăm şi cântăm cu bucurie, cu luminată glăsuire: În Biserica măririi Tale Doamne stând, în cer a sta ni se pare... (Mitrop. prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii - Predici, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007) .
O, om !
(Sfântul Ioana Iacob Hozevitul)
O, om! ce mari răspunderi ai, de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai, de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume.
Ce grijă trebuie să pui,
în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui,
s-a dus... în veci nu-l mai aduni, şi vei culege roada lui,
ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta, mergând din gură-n gură, va-nveseli sau va-ntrista, va curăţi sau va-ntina, rodind sămânţa pusă-n ea, de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt... cuvântul scris e-un leac sau e otravă,
tu vei muri dar tot ce-ai scris, rămâne-n urmă drum deschis, spre moarte sau spre paradis, spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul tău, rămâne după tine,
îndemn spre bine sau spre rău, spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său de har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta,
în urma ta nu piere,
e calea bună sau e rea, va prăbuşi sau va-nălţa, vor merge suflete pe ea, spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă... viaţa ta,
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita, cum ţi-o trăieşti vei câştiga, ori fericire pe vecie,
ori chin pe totdeauna.
O om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai, sau laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi spre iad sau rai, mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita... ! Fii ortodox,
cu grijă şi cu teamă,
să laşi în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos, căci pentru toate, neîndoios
la urmă vei da seamă.
Ce este moartea?
Uriaşă întrebare, uriaşă lege a firii. Fizic est destrămarea vieţii, negarea ei şi a lumii. Spiritual este trecerea din timp în veşnicie... o veşnicie bună sau rea. Un credincios smerit spunea aşa: „Eu sunt un pumn de praf, care la vremea lui, vântul morţii îl poate împrăştia“. De aceea, pune în inima ta, o , omule gândul că trebuie să pleci şi nu conteni să-ţi spui: „Iată, îngerul a venit să mă ia, este la uşă. De ce sunt aici şi nu fac nimic? Voi pleca pentru totdeauna, nu există întoarcere“.
Este important să fii sănătos, însă nu acesta este lucrul cel mai important, fiindcă, într-o zi, fiecare va trebui să moară. Este important să avem bani, însă nici acesta nu este lucrul cel mai important, fiindcă într-o zi va trebui să lăsăm tot ceea ce posedăm. Este important să ne bucurăm de viaţă, însă nici acest lucru nu ţine veşnic. Dacă ne gândim cât de scurt este timpul şi cât de lungă e veşnicia, atunci nu există decât un lucru care este cu adevărat hotărâtor: Trebuie să ne îngrijim de obţinerea locului în care ne
vom petrece veşnicia. Tu şi cu mine trebuie pur şi simplu să ştim dacă veşnicia noastră se numeşte CER sau IAD.
Iisus a pus întrebarea cea mai hotărâtoare: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8:36-37).
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi
„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri“. Atât ne poate oferi Domnul: cerurile şi pe Sine Însuşi! Pentru la El, acolo, găsim iubirea, mila, îmbrăţişarea de care avem nevoie. Restul nu mai contează. Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O încercare de a afla fericirea. Unii eşuează, alţii gustă încă de aici fericirea. Prigoniţi, cu lacrimi în ochi sau în suflet, însetaţi şi înfometaţi sufleteşte, ocărâţi...însuşiri ale lui Hristos Cel printre oameni şi ale creştinilor Lui. Însă numai iubirea contează! Amin!
Bucuria mea, multa nadejde de mantuire sadeste in sufletele noastre, Sfantul Parinte, Arsenie Boca, atunci cand zice: "Iisus Hristos, urmareste pe toti oamenii, oricat fug de departe, sa-i ajunga si sa-i intoarca acasa. Si asta face pana la sfarsitul lumii." Sfantul Parinte, Arsenie Papacioc, zice asa: In viata crestinului, DEZNADEJDEA si NEPASAREA sunt distrugatoare. Pe cel care a cazut in pacat, deznadejdea nu-l lasa sa se ridice, iar pe cel care este in picioare, nepasarea il face sa cada. DEZNADEJDEA, il lipseste pe om de bunatatile pe care le-a dobandit, iar NEPASAREA, nu-l lasa sa scape de relele care il apasa.
