Având abia un an
Și care rămăsese, de mamă și de tată,
Orfan, –
Ne mai având nici o hrană,
Nici pic de adăpost
Și numai din pomană
Trăind, mai mult în post, –
S-a îmbolnăvit, sărmanul, umblând prin vânt și ploaie
Și s-a lăsat să moară
În drumul către moară
Pe-un maldăr de gunoaie…
Trecând însă pe-acolo un cal, cu-argint pe frâu, –
Ce se plimba, ca omul sătul și fără pas,
Și avea livezi întinse, hambare mari cu grâu,
Căpițe de otavă, trifoaie și ovăs, –
Îl prinse-atâta milă de bietul băietan
Sărac, uitat de lume, bolnav, ba și orfan,
Că l-a luat îndată de pe gunoi pe sus
Și drept la el acasă milosul cal l-a dus.
Aci, dormind pe moale și cu-ngrijire bună,
S-a înzdrăvenit măgarul, în mai puțin de-o lună
Și, ca să nu-nșir vorbe prea multe și deșarte, –
Voi spune că măgarul fu dat să-nvețe carte…
La școală, măgărușul nu mai avea pereche,
De multă învățătură ce tot băga-n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub căpătâi, –
În fiecare clasă fu premiat întâi!
Și nu mai putea-n sine prea milostivul cal
Când fiecare dascăl îi tot spunea: „Halal…”
„Mai rar elev să aibă la carte-atâta har…”
„Mai rar
Așa măgar!…”
… Și… s-a făcut măgarul un mare cărturar!
Dar calul cu atâta nu-i mulțumit în sine
Și, ca să-l fericească, îi face și mai mult bine:
Îi caută, cu zestre, de mare neam soție,
Pornește nunta-n lege, cu-o întreagă herghelie
Și, – dar fără pereche, – îi dă a lui moșie!
E fericit măgarul cum nici nu se mai poate,
Când viața lui e plină în totul cu de toate…
Mergându-i numai bine, având în toate spor,
Cu tot mai multă vază în ochii tuturor,
Mi s-a trezit măgarul că-i mare dregător.
Și, – cum poporul zice că e sub cer o scară,
Pe care unii suie, iar alții coboară, –
În timp ce Dregătorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de milă se năpustește-un foc;
Îi arde tot avutul, cu cel din urmă arac,
Și bietul cal rămâne ca nimeni de sărac…
Pe-aci, pe-aci, sărmanul să moară, de durere,
Dar i-a venit îndată o mare mângăiere:
Măgarul n-o să-l lase pe drum în vânt și ploaie,
Cum el a fost odată, pe-un maldăr de gunoaie…
„Ce bine-mi pare, Doamne, căci am putut prin Tine,
Să fac și eu pe lume măgarului un bine…
Mă duc acum la dânsul… la cine m-aș mai duce,
Pân’oi avea la creștet și eu o sfântă cruce?…
La el găsi-voi odihnă, otavă prin poiene
Și mângăieri, să-mi zvânte o lacrimă prin gene…”
Așa gândea sărmanul de cal, mergând pe drum,
Văzând în fața-i totul ca-nvăluit în fum,
Dar când bătu la poarta ce-avea să-i fie scut, –
Măgarul, fără suflet, nici nu l-a cunoscut!
Un an întreg, pe urmă, zăcu în vânt și ploaie,
Sărmănu’ cal, pe-același mormane de gunoaie,
Pe care odinioară
Găsise măgărușul bolnav, trăgând să moară…
Și-ntr-un amurg de toamnă frumoasă și târzie,
Când bietul cal intrase aproape în agonie, –
Trecu pe-acolo, mândru, măgaru’ cel bogat,
Care-ngâna un cântec domol, tărăgănat…
Dar când văzu de-aproape, pe calul muribund,
Cu răsuflarea stinsă, cu ochii duși afund, –
Măgarul zise-n sine:
„Tot moare până mâine… să-i fac și eu un bine,
Să nu se chinuiească prea mult aci în poteci…”
Și-i dete una-n frunte, de-l adormi pe veci…
---
Morala
Așa fac și unii oameni: luați de prin bordeie
Și-nveșmântați în aur, prin sfântul milei har, –
Ei nu-nțeleg pe lume recunoștința ce e,
Cum n-a înțeles aceasta nici secul de măgar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu