Athos, locul vrăjit "Pe Muntele Sfânt simţi foşnetul aripilor de îngeri"

Într-o lume în care femeile ne conduc prin diverse mijloace, iar noi bărbaţii ne lăsăm păcăliţi cu duioşie, iată că am găsit un loc ce ne este rezervat doar nouă. Muntele Athos. Un mister pentru femei, ca orice loc în care le este interzis accesul. De ce? Pentru că este o mare mănăstire de călugări. Viaţa la Muntele Athos este una de celibat, departe de orice tentaţie. Tentaţie poate fi baia în mare, care este interzisă. Sau privitul în oglindă, iar acestea lipsesc din toaletele de altfel extrem de curate şi care au duşuri cu apă caldă. Este un loc pentru suflet.

Muntele Athos are 2033 de metri şi pe el sunt ridicate 20 de mănăstiri

Portocalii şi lămâii sunt la tot pasul

Una dintre cele mai vechi fresce de pe muntele Athos

Aşa cum alţii se duc măcar o dată la Mecca sau la Lourdes, tot aşa orice creştin ortodox ar trebui să ajungă la Muntele Athos. Dacă ar fi să scriu, însă, un reportaj nu tocmai cuviincios, atunci ar trebui să spun că suntem reprezentaţi acolo de ceea ce grecii numesc "argaţi". Oriunde te uiţi, toţi muncesc. Fie ei călugări, fie muncitori ce folosesc dulcele grai moldovenesc. Tot moldovenii ne-au făcut celebri în 2008, când au intrat ilegal în Athos. Şi asta nu e totul: patru dintre ei erau femei! Totuşi, călugării i-au iertat. Mă rog, le-au iertat.

Athosul e un tărâm unde "şpaga" e un cuvânt dintr-o altă limbă. Pădurea se taie doar acolo unde trebuie, iar lemnele aşteaptă cuminţi pe marginea drumului să fie ridicate, nu furate. Şoselele chiar se fac. Nimeni nu-ţi flutură proiecte grandioase ce rămân pe hârtie. Vezi peste tot călugări cucernici care manevrează buldozere.

Ca să ajungi acolo îţi trebuie nu doar bani - şi, când vorbim de bani, vorbim de sume modice - îţi trebuie credinţă. 120 de permise de intrare sunt eliberate zilnic pentru doar patru zile de şedere. E bine să păstrezi permisul, ca amintire, dar şi ca să-l arăţi organelor care nu-şi dau seama din prima de unde vii. Când eşti oprit la graniţă, la cine ştie ce control rutier, îl arăţi şi, imediat, cu nedisimulată teamă, ţi se face semn respectuos să mergi mai departe, ca şi cum n-ar avea voie nimeni să te deranjeze, să nu te superi cumva!
Cu permisul în mână, e treaba ta ce faci mai departe. Mergi pe jos, ca orice pelerin, cu rucsacul în spate, ori iei un microbuz. Distanţele nu se măsoară în kilometri, ci în ore de mers. Pentru că drumurile sunt atât de întortocheate, încât distanţele nu au nicio relevanţă.
Ca să ajungi de la o mănăstire la alta cobori de pe un munte, treci prin vale, prin zeci de şuvoaie care traversează drumurile. După numărul de izvoare, după vegetaţia luxuriantă, cu maci de un roşu ireal, îţi dai seama că aici este tărâmul ales de Maica Domnului. Liniştea, icoanele, zidurile groase ale mânăstirilor şi mai ales magia locului te fac să auzi la fiecare pas foşnetul aripilor de îngeri.

strada principală

Biroul vămii

La mănăstire eşti aşteptat cu ouzo, apă şi rahat, conform obiceiului. Desigur, nu peste tot este la fel. În unele locuri poţi fi apostrofat încă de la intrare: că nu ai voie să faci poze, că nu e deschisă biserica sau că toţi sunt la slujbă ori se odihnesc.
Aici, pe Muntele Sfânt, trăieşti, dacă eşti în stare să simţi, momentul cel mai frumos al vieţii tale. Dacă ai noroc şi sunt scoase moaştele sfinte pentru tine, atunci vei simţi energii pe care nu ai cum să le percepi în lumea "de dincolo". Am simţit acolo forţe atât de puternice, încât mi-am dat seama încă o dată că sunt doar un om, un păcătos, nimic mai mult. Au fost momente în care a trebuit să aştept minute în şir să pot vorbi din nou.
Ce e trist e că noi, cei care suntem crescuţi în spiritul că "lumea începe şi se termină cu noi", că România este tărâmul sfânt, că lumea nouă va începe cu noi, cu greu putem spune ceva acum, la peste 1000 de ani de când este viaţă monahală pe Muntele Sfînt. Din cele 20 de mănăstiri, 7 sunt greceşti, câteva ruseşti, dar niciuna românească! Avem călugări minunaţi care duc flacăra credinţei mai departe, dar o fac în cele două schituri pe care le avem şi care
ţin de mănăstiri greceşti.

Chipul Sf Ioan Botezătorul din icoană şi-a schimbat înfăţişarea în timpul unui atac al turcilor

Capitala Karyes este un fel de sat, cu o bancă, un magazin-două, o piaţă unde se adună pelerini şi călugări. Se vorbeşte şi româneşte. Pe un magazin scrie chiar "Român".
La schitul românesc Prodromu, care aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, se află o icoană care şi-a schimbat înfăţişarea la vederea turcilor veniţi să prade, încruntându-se. Aceştia au început să tragă asupra ei, dar gloanţele se întorceau. Asta i-a şi pus pe fugă.
Vârful cel mai înalt are 2.033 de metri şi la poalele lui se află celălalt schit românesc, Sfântul Dumitru Valahul, pe scurt Schitul Lacul, format din mai multe chilii aşezate într-o vale care aduce cu aceea de la Moeciu. Doar că aceste chilii nu au nimic din opulenţa construcţiilor din România.
În general, porţile mănăstirilor se închid seara, la ora 20.00, şi se deschid dimineaţa la răsăritul soarelui. Viaţa este grea pentru turistul căutător de senzaţional. Cu slujbe care încep la 03.30 şi ţin trei ore. Da, da, dimineaţa la trei, când orice turist conştiincios s-ar gândi să mai stea puţin la încă un pahar. Apoi urmează masa, care nu conţine cereale sau ouă cu şuncă, ci doar nişte măsline verzi, fără ulei, pâine neagră şi orez cleios cu spanac. E departe de ideea de turism, dar prezenţa masivă a turiştilor ar duce la dispariţia totală a spiritului monahal şi ar transforma acest munte vrăjit într-un alt loc de pierzanie, de parcă n-ar fi ele destule.
Da, Athosul nu e monden. Nu se poate face shopping.
E doar un munte sfânt de peste 1000 de ani şi-aşa ar trebui să şi rămână.

MANASTIREA OASA

In Muntii Sureanu, la 1400 de metri peste pamant, douazeci si patru de monahi ortodocsi aprind vazduhul cu rugaciunile lor. Sunt tineri, intelectuali de elita, cu viata daruita lui Dumnezeu. Credinta lor ocroteste intreg Ardealul

Ca in orice manastire de rit athonit, clopotele de la Oasa par sa urmeze alt calendar si alta succesiune a orelor diurne. Ziua incepe nefiresc, la miezul noptii, si se incheie mult dupa pranz, cand monahii reusesc sa fure cateva ore de somn si sa-si faca o parte din pravila lor calugareasca. Nu oricine poate sa reziste aici, in pustiul de piatra al muntelui, singur cu Dumnezeu si puzderia de fiare ce salasluiesc prin paduri. Trebuie sa fii cu adevarat puternic ca sa traiesti la Oasa, pe inaltimile locuite candva de daci, unde anul are numai doua anotimpuri, iar timpul pare incremenit in largi secvente liturgice, intrerupte doar de posturi aspre

si mari sarbatori.

Icoana cu minuni

Oasa e un loc aparte, aspru si indragit de Dumnezeu - un loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza fara frica pe umerii calugarilor; un loc in care vacile pasc fericite si nu se feresc din calea oamenilor, in timp ce, in poiana din apropiere, uneori poti vedea laolalta iepuri, jderi, caprioare, veverite, ba chiar si un urs - ca intr-o scena biblica a pacii si a pregustarii finale.
Lupta si ispitele de tot felul nu se vad. Pandesc cotlonite in adanc, in incercari si primejdii nebanuite, care au facut cu decenii in urma ca frumoasa biserica de lemn a manastirii sa fie stramutata in ultima clipa, din cauza lacului de acumulare construit pe Valea Frumoasei, iar primele maici vietuitoare de la Oasa sa plece, prin 1998, nemaiputand sa reziste singuratatii si asprimii iernilor de aici.
Ca sa ajungi la Oasa, trebuie sa te rupi complet de lume si sa urci incet, de la Sebes spre munte, in ritmul si in tacerea adancita a padurii, ce pare a nu se mai sfarsi niciodata. Rasplata e sus, dincolo de poarta mare de lemn si de drumul abrupt ce se termina chiar in pridvorul bisericii. Dreapta si invelita in solzi de sita marunti, biserica vegheaza intreaga Vale a Frumoasei, cea pomenita de Mihail Sadoveanu in povestirile lui de la "Bradul Stramb". Alaturi, langa pangar, cativa pelerini aprind lumanari si discuta cu glas soptit. Unii sunt pentru prima oara la Oasa, veniti cu mare nadejde in minunile ce se implinesc uneori la icoana Maicii Domnului din biserica; altii vor doar sa multumeasca pentru toate lucrurile fericite care li s-au implinit.

Parintele staret Iustin Miron

O femeie din Sugag povesteste cum o actrita din Bucuresti s-a vindecat de cancer, dupa ce a venit de sapte ori, in sapte luni la rand, sa planga si sa vegheze toata noaptea la icoana. O alta femeie, din Petrosani, ii intareste marturia si aminteste de cazul unui politist venit tocmai din Turda, care, drept multumire ca fiul sau a fost salvat de la moarte, a luat icoana din biserica cu toata opozitia calugarilor si a organizat in orasul lui o mare procesiune, oprind circulatia, ca sa afle toata lumea de minunile si de puterea fara egal a Maicii Domnului.
Discutiile despre taria icoanei Pantanassa, zisa si A tot Imparateasa (darul manastirii athonite Vatopedu), se curma brusc, atunci cand, pe aleile strajuite de flori, apar mai multi calugari, iesind de la slujba vecerniei. Multimea pestrita a credinciosilor da binete si cere binecuvantare, in timp ce o batrana ii lamureste pe cei mai tineri si mai putin stiutori ca monahii de la Oasa sunt "altfel"; intelectuali si oameni cu multa carte. Parintele staret Iustin a terminat Facultatea de Electrotehnica de la Timisoara, parintele Pantelimon a absolvit belle-artele, parintele Serafim e medic, Nectarie - teolog, Moise Iorgovan - scriitor si editor al cartii "Sfantul inchisorilor", in timp ce Sava a terminat Conservatorul tocmai peste ocean, in indepartata America.
"Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi"
Curiosi, oamenii asculta si cer amanunte, mai ales un grup de turisti germani, care discuta intre ei si nu inteleg mare lucru din programul si rigoarea unui schit ortodox, pana ce tanarul parinte Pantelimon, pictor neintrecut de icoane pe lemn, renunta la serviciile translatorului si incepe sa vorbeasca intr-o germana impecabila, starnind printre turisti uimire si soapte admirative, mai ales cand acestia inteleg in final ca monahii de la Oasa au renuntat la lume, desi au studii superioare, ca nu pun gura pe carne, ca isi cultiva singuri legumele si-si mana vitele prin pasunile manoase din munti.
Parintele Pantelimon ar avea multe de spus despre Oasa si despre tipicul athonit al rugaciunii neincetate, dar, din pragul trapezei, un tanar rasofor intrerupe prin gesturi orice activitate si pofteste toata lumea la masa. E obiceiul nestramutat al locului. Nimeni nu are voie sa plece din manastire flamand si neomenit. Pentru calugarii de la Oasa, frangerea painilor si bucatele binecuvantate reprezinta o a doua impartasanie, amintirea agapelor crestine si a comuniunii cu Hristos.

Raiul Frumoasei si al Muntilor Sureanu

La Oasa, ca sa fie deplina, hrana trupului trebuie sa treaca prin cuget, prin ascutisul gandului si al meditatiei, implinind astfel vorbele intelepte din Pateric: "Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi". Deloc intamplator, aici fiecare vietuitor are porunca de ascultare sa-si urmeze inzestrarea proprie de a canta, a scrie sau a picta, cum tot porunca este sa citeasca zilnic din Filocalie si din Sfintii Parinti, pentru ca duminica, imediat dupa Sfanta Liturghie, sa participe cu totii la ceea ce fratii numesc "Sinaxar", o ora de marturii, discutii si aprinse dezbateri teologice; o ora de efluvii de sensibilitate, de ganduri si emotii spirituale, iscate din simpla traire comuna intru Hristos.
Daca ai naivitatea sa il intrebi pe staretul Iustin cine conduce aceste discutii si cum poate el evita micile dispute si polemici verbale, atat de obisnuite intre intelectuali, parintele zambeste si isi aduce aminte de o veche intamplare din Athos, cand, nevoiti fiind sa-si aleaga staret, fratii de la Hilandaru au inceput sa se certe, ravnind fiecare sa ocupe scaunul egumeniei. Aflati tocmai in toiul unei dispute aprinse, calugarii au observat ca icoana Maicii Domnului disparuse de la locul ei si se mutase in strana fostului staret. In zadar au readus icoana in altar si au inchis biserica cu multa paza. A doua zi, icoana se afla din nou in scaunul staretesc. Curand, tulburarea obstii avea sa ia sfarsit, odata cu glasuirea Maicii Domnului, care le-a spus cu asprime: "Nu va mai certati si nici alta vrajba sa mai fie intre parinti. Nu am venit la voi ca sa ma paziti, ci ca eu sa va pazesc pe voi. De azi inainte, eu am sa va fiu staret, am sa va conduc si am sa tin randuiala din acest loc sfant". Simpla legenda sau nu, Hilandaru e unica manastire din Sfantul Munte care nu are nici acum staret, iar icoana Maicii Domnului e singura din toata ortodoxia numita "Egumenita", legenda spunand ca, in fiecare sambata, Preacurata, asa cum a promis, isi rosteste nevazut Paraclisul in fata calugarilor ingenuncheati si patrunsi de prezenta ei conducatoare.

Revelatii si trairi isihaste

Gresesc cei care cred ca manastirile ortodoxe sunt facute doar pentru oameni simpli si mai putin scoliti. Duminica si in unele seri prelungi de iarna, calugarii de la Oasa organizeaza adevarate saloane teologice, citesc in comun din textul evanghelic, isi pun intrebari si se intrec in cugetari sau pilde, cautand - nu slava proprie sau bucuria egoista de moment - ci urmarind cu tot sufletul ceea ce parintele Iustin sintetizeaza intr-o singura si apasata rostire: "Topirea intelegerii unice si diferite a fiecaruia in duhul comun al marturisirii lui Hristos".

"Gradina" de la Oasa - a inflorit bujorul de munte

Cineva ar trebui sa inregistreze aceste convorbiri duhovnicesti de un inalt nivel intelectual, pastrandu-le undeva, ca intr-un jurnal manastiresc de ganduri. Revelatii si trairi isihaste care amintesc de "Rugul aprins"; un jurnal de cugetari si vorbe memorabile, ce ar trebui sa inceapa chiar cu afirmatia stralucitoare a parintelui staret: "Cata vreme catolicismul este universalul locului, ortodoxia va fi pururea localizarea universalului" sau cu dictonul de la care nu s-a abatut niciodata in convorbirile de Sinaxar cu ceilalti frati: "Niciodata, dar absolut niciodata, sa nu inchizi definitiv un subiect!".
Intr-adevar, la Oasa, nimic nu e definitiv. Nici lupta si nici rasplata linistii profunde din timpul slujbelor de noapte; nici bisericuta de lemn, care a fost ridicata in 1936, de doi mari scriitori (Mihail Sadoveanu si Ionel Pop), si nici faptul ca astazi manastirea e vietuita in intregime de straluciti calugari intelectuali, trecuti mai intai prin scoala insingurarii monahale de la Posaga si initiati apoi in tainele Filocaliei, de catre duhovnicul lor de la Sambata, regretatul Teofil Paraian. Fratii de la Oasa ii spun si acum cu mare si adanc respect: "Batranul", in timp ce parintele Iustin Miron, actualul staret, nu inceteaza sa se roage la el sau sa-i ceara sfat si ajutor la nevoie, numindu-l intr-un anume fel, cu emotie si nespusa duiosie: "Mosul si secretul nostru Stalpul nostru cel de obste si de viata intru Hristos".

Zidul de rugaciune

Daca ajungi la Oasa, nu trebuie sa-l cauti neaparat pe parintele Iustin. Te gaseste el. Rareori retras in chilia sa, parintele staret da mereu ocol manastirii, vegheaza de departe bunul mers al rostului rugaciunii si ravna fiecarui frate in parte, si arar intervine cu o privire severa sau cu o vorba de repros, stiind prea bine ca in toate trebuie sa ai rabdare, cat mai multa rabdare, dupa cum singur o marturiseste: "Niciodata floarea nu creste in salturi - omul duhovnicesc, cu atat mai putin".

"Dumnezeu nu te obliga cu nimic. Doar iti arata drumul si te invata sa inveti singur"

La Oasa, criteriul vietii de obste este libertatea si propria constiinta, iar "taierea voii" se face numai prin lucrarea aleasa in parte de fiecare - fie la grijirea vacilor (fratii Silviu si Mihai, studenti la filologie, ajunsi in manastire prin taberele organizate de ASCOR), fie in atelierul de icoane sau la dirijarea corului in strana.
Uneori, cand are timp, parintele Iustin priveste in jur si tresare, parca nevenindu-i nici lui sa creada cat a crescut manastirea in ultimii ani. Surazand amar, isi aminteste ca in toamna lui 2000, cand a suit prima oara muntii Sureanu, Oasa era o manastire devastata, cu toate instalatiile furate si cu acoperisul spart. In toata curtea manastirii nu era decat vant si carpe, facandu-l pe parintele sa se clatine si sa se indoiasca sincer ca pe acel loc se va mai ridica vreodata obste si "zid de rugaciune", pana cand i s-au deschis ochii mintii si a descoperit ca exact ceea ce planuise el sa realizeze la manastirea Posaga (biblioteca, arhondaric si iaz cu peste), le regasea pe toate gata facute la Oasa. "Dumnezeu nu te impinge niciodata de la spate si nu te obliga cu nimic. Doar iti arata drumul si te invata sa inveti singur", zice parintele staret, amintindu-si, cu o boare de lacrimi in priviri, cum batranul parinte Serafim de la manastirea Afteia a insitat sa vina si el la Oasa. Nu conta ca, ajutat de un carucior special, abia se deplasa dintr-un loc in altul. Cu blandetea lui nesfarsita, se ruga necontenit,cautand mai ales in timpul verii umbra unui brad argintiu din spatele manastirii. Cum anul urmator a cazut la pat si s-a mutat la Domnul, fratii s-au grabit sa-l ingroape unde o fi, manastirea neavand cimitir. L-au ingropat deci la intamplare, cu slujbe si cantari potrivite, pentru ca intru sfarsit, ridicand privirea, fratii sa descopere cu uimire ca parintele Serafim isi alesese loc de odihna vesnica chiar sub bradul lui argintiu, aratand parca tuturor ca orice moarte e deopotriva inceput si promisiune, iar pentru cei alesi, rasplata si pregustare a vietii vesnice.
Un american la Oasa

Parintele Iustin, slujind alaturi de parintele Teofil Paraianu, marele duhovnic al monahilor de la Oasa

Cand intri in biserica si strana urmeaza isonul cantarilor de seara, e cu neputinta sa nu-l remarci. Cu o figura prelunga si o ciudata barba carunt roscovana, de alchimist polonez, cu gesturi poruncitoare, sustinute de un diapazon cu care conduce contrapunctul melodios al cantorilor de la strana, parintele Sava iti atrage atentia din prima clipa. Chiar si cand il asculti rostind Psalmii lui David nu prea iti dai bine seama ca parintele nu e roman, desi un anume accent si o anume corectitudine apasata in pronuntie te avertizeaza, lucru pe care il lamuresti mai tarziu, cand afli ca parintele Sava e de fapt american, ca in acte il cheama Steven si ca de loc e din statul Ohio, unde a si terminat studiile muzicale de la Conservatorul din Columbus. Student eminent, deosebit de talentat si atras de parfumul oriental al cantarilor religioase vechi, a imbratisat ortodoxia dimpreuna cu muzica psaltica, pe care a cautat sa o aprofundeze la Sfantul Munte Athos, unde a si vrut sa-si traiasca tot restul vietii. Dar marele sau duhovnic, Efrem Vatopedinul, nu l-a lasat, spunandu-i, spre uimirea tuturor, ca voia lui Dumnezeu era ca el, americanul Steven, sa plece in Romania si sa se calugareasca in sihastria Lotrului, la Oasa.

Formula AS la Manastirea Oasa. De la stanga:Valentin Iacob, parintele-pictor Pantelimon, parintele staret Iustin, Sanziana Pop si Sorin Preda

Sunt zece ani de atunci, ani atat de bogati si plini de evenimente, incat parintele Sava a incetat sa-i mai numere. Deja se considera roman si ortodox, chiar daca la spovedanie se trezeste uneori gandind in engleza si apoi se vede nevoit sa traduca tot ce are de spus intr-o romana ceva mai cronicareasca, deprinsa din pravila rugaciunilor de peste zi si dintr-un vechi manual de citire, gasit miraculos in podul manastirii, parca special pastrat pentru el.
La cei zece ani de manastire pe care ii va implini in curand, parintele Sava se poate considera un veteran al Oasei. Sub ochii lui au crescut zidurile manastirii, iar obstea de calugari intelectuali s-a implinit de la an la an. Sub ochii lui, la Oasa s-a infiripat traditia taberelor studentesti de fotografie si pictura, iar sinaxarele duminicale au capatat, prin participarea fratilor, consistenta si tarie filocalica. "Am o mare bucurie sufleteasca", zice el, "sa conduc strana si sa-mi vad fratii nelipsiti la slujbele de noapte, tot mai evlaviosi si mai puternici duhovniceste Ma minunez cat de mult au progresat. In urma cu zece ani, cand am venit la Oasa, am gasit aici o manastire de baieti. Acum e o manastire de barbati, de calugari postitori si indarjiti in credinta, cum n-am mai intalnit pana acum in nici o alta parte".
De cand s-a calugarit, parintele Sava nu si-a mai vazut niciodata familia. Prefera sa le scrie cand si cand parintilor, sa-i mangaie cu privirea intr-o fotografie si, mai ales, sa se roage pentru ei. Poate ca ar vrea sa-i mai vada o data, inainte ca ei sa moara. Poate ca ar renunta la cateva saptamani de liniste si ar lua avionul spre America, dar acum nu poate - inca are multe de facut la strana sau in linistea chiliei, unde il asteapta lectura plina de nesat din "Patericul romanesc", viata si cuvintele uimitoare ale arhimandritului Ilie Cleopa, ale lui Vichentie Malau sau Teofil Paraian - "Mosul si secretul" intregii obsti de la Oasa. Desi nu vrea sa recunoasca, parintele Sava n-ar mai parasi in veci zidurile manastirii. S-a indragostit iremediabil de Oasa. A devenit dependent de linistea si pacea acestui loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza, fara frica, pe umerii calugarilor.

Foto: ANDREI CHERAN,
FLORENTIN POPA

Articol preluat din  formula as 

BISERICA DE LEMN DE LA ERSIG

AICI IN ACEASTA SFANTA BISERICUTA, MONUMENT ISTORIC, CEA MAI VECHE BISERICA DE LEMN DIN BANAT , SE AFLA ....
ICOANA FACATOARE DE MINUNI A MAICII DOMNULUI PANTANASSA

(VINDECATOAREA DE CANCER)



        Această icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu este o icoană pe lemn, portabilă, zugrăvită în secolul al XVII-lea şi a fost adusă de către obştea staretului Iosif Vatopedinul de la Nea Skiti (Grecia), obşte care s-a închinoviat la Manastirea athonita Vatopedi, comunitate care a devenit astfel din nou de obşte în 1990. Icoana se află spre inchinare si ajutor, in biserica mare a manastirii Vatoped. Într-o zi un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheronda Iosif a văzut deodată că faţa Maicii Domnului străluceşte. În acelaşi moment o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce şi-a revenit a mărturisit cu lacrimi părinţilor că era necredincios, dispreţuind poruncile lui Dumnezeu şi se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenţia miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-şi schimbe viaţa şi să devină un bun credincios. Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Cunoaştem foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domului Pantanassa. Multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia, după ce au fost aduse - la cererea Patriarhului Moscovei - trei copii ale icoanei Pantanassa. Iată însă că Maica Domnului are de acum mai multe icoane Pantanassa vindecătoare de cancer şi în România: la biserica Rusă din Bucureşti, la Sf. Mănăstire Oaşa din judeţul Alba si la Biserica de lemn, monument istoric de la Ersig, Jud. Caras-Severin. In luna Mai a anului 2009 a fost adusa din Sf. Munte Athos, de la Manastirea Vatopedi o copie a acestei sfinte icoane de catre parintele paroh Dragos Vasile Capota, dupa care ulterior a fost pictata o icoana identica de credinciosul pictor Silviu Saftu de la Timisoara, care a dat o particularitate icoanei – Maica Domnului tinand in mana dreapta bisericuta de lemn de Ersig, semn al ocrotirii si binecuvantarii .

           De curand tiparindu-se in limba romana Acatistul si Paraclisul Icoanei Maicii Domnului Pantanassa, in biserica monument istoric de la Ersig a fost citit in fata icoanei copie fidela a celei din Sf. Munte, atat acatistul (in 30 mai 2010) cat si paraclisul (in 6 iunie 2010), si de fiecare data fiind fotografiata icoana, si  fost surprinsa o lumina nefireasca ce iesea din icoana, la fel ca si lumina care iesea din originalul ei. Mai mult decat atat, in timpul slujbei facute la icoana, in timp ce preotul a luat icoana din tronul ei si a trecut-o peste credinciosi, o credincioasa a marturisit ca a fost vindecata de durerea insuportabila de spate ce o avea de ceva timp.

           Îi îndemnăm aşadar pe credincioşi să alerge cu credinţă la ajutorul acestei icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului şi aghiazmă şi citind în faţa icoanei Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului.

          Adresam o rugaminte crestineasca tuturor celor ce vor sa ne ajute sa tiparim intr-un tiraj mai mare aceasta carte a Ascatistului si Paraclisului Maicii Domnului Pantanassa, ca toti cei care vor ajunge la Bisericuta de la Ersig sa poate citi si a se ruga Maicii Domnului, spre a primi vindecare si ajutor.



Minuni

Prezentăm câteva minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului Pantanassa culese din bogata arhivă a Mănăstirii Vatopedi.

• Pe data de 30.9.1990 ieromonahul Evdochim, duhovnicul Schitului vatopedin Sf. Dumitru, după ce s-a închinat la icoane împreună cu ceilalţi monahi, în timpul stihoavnei de la Vecernie, s-a aşezat în locul său, în strana aflată în faţa icoanei Pantanassa. Deodată a văzut limpede cum din icoană ies nenumărate raze de lumină. L-a întrebat apoi pe ieromonahul care şedea alături dacă vede şi el lumina şi razele care ies din icoana Maicii Domnului. Acesta îi răspunde că nu vede şi îndată strălucirea razelor a încetat. ”Razele acelea şi lumina care ieşeau din icoana Maicii Domnului Pantanassa mi-au bucurat inima, căci după 60 de ani în Sf. Munte m-a învrednicit Născătoarea de Dumnezeu să văd o asemenea minune” a mărturisit Părintele Evdochim.

• Prezvitera Andrula Papahristodulu din Nicosia, Cipru, ne relatează următoarea întâmplare petrecută către sfârşitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins şi, cu ochii deschişi, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit. După primul ajutor, a început să dea semne de viaţă. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în şir şi s-a descoperit astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgenţă. După ce s-a spovedit şi i s-a făcut Sf. Maslu, s-a dus la operaţie cu încredere în Maica Domnului Pantanassa a cărei icoană o avea—chiar şi la spital—mereu cu dânsa. În timpul operaţiei nu s-a reuşit însă extirparea completă a tumorii, rămânând câteva rămăşiţe. Din cauza aceasta avea mari greutăţi (ameţea, nu putea să umble şi să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele). A ieşit însă din spital deoarece se apropia sărbătoarea Crăciunului. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simţit o bună mireasmă inexplicabilă care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început membrii familiei nu au simţit nimic. Apoi însă şi-au dat seama şi ei de mireasmă şi au înţeles emoţionaţi că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca. Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei şi a întrebat-o mirat: „Aţi urmat vreo terapie în afara spitalului?” „Nu” i-a răspuns bolnava. „Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!” Atunci bolnava i-a mărturisit că se aştepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră şi le-a povestit ce se întâmplase. Medicul i-a răspuns: „Şi eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat şi mie fetiţa de 4 ani care suferea de leucemie, iar cum este sănătoasă”. Astăzi prezvitera este complet restabilită şi îi mulţumeşte Maicii Domnului pentru minune.

• La Centru Oncologic Infantil din Moscova era internat un băieţel de 8 ani pe nume Mihail Iacunin din oraşul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiţă de hârtie a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11.11.1991, mama băiatului, care stătea alături şi se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului împreună cu o prietenă pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopţii, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail încetase să mai bată. A alergat după infirmieră. Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar şi în salon era întuneric, au văzut cum din icoană două raze de lumină se îndreaptă către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată. Acest caz a determinat Patriarhia Moscovei să invite o delegaţie vatopedină, în frunte cu Arhimandritul Efrem, pentru a aduce la Moscova două copii ale icoanei Pantanassa (la dimensiunile celor aduse în România). Recent o nouă copie a fost dusă la Mănăstirea Valaam, cu două luni înainte de pelerinajul icoanelor Pantanassa în România.

• Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am vizitat mănăstirea Vatopedi în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feţei, m-am rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în genunchi, ca să o vindece, promiţându-i că voi lăsa la icoană cruciuliţa mea de aur. Plecând de la mănăstire am luat cu mine ulei de la candelă pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedat. Mergând din nou la spitalul din Drama pentru obişnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci mama s-a vindecat complet.”

• N. Papaevripidis, refugiat din Morfu, Cipru, scrie: „Mama mea se afla la spitalul „Macarios” din Nicosia, suferind de cancer în regiunea rinofaringiană, cu multiple hemoragii din nas şi din gât. Cancerul a fost certificat şi prin biopsii şi analize. Peste două zile trebuia operată. Seara eram acasă şi mă uitam la televizor. Era o emisiune a canalului „Logos” şi vorbea Egumenul Sf. Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem. La un moment dat a menţionat minunile icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Imediat mi-am făcut cruce, m-am rugat Maicii Domnului şi i-am făcut o făgăduinţă. Toate acestea se petreceau în februarie 1995. A doua zi o echipă de medici a spitalului „Macarios” au venit la patul mamei pentru control. Şeful comisiei de examinare, stupefiat, a strigat către ceilalţi: „Credeţi în minuni? Nu mai are nimic!” Într-adevăr, se vindecase complet, nemaifiind nevoie de operaţie. Mama se numeşte Evdochia Papaevripidis, are 80 de ani şi locuieşte la Limassol, Cipru”.

• Panaghiotis Iconomu din Larisa, Grecia, ne scrie în ziua de 22.12.1995: „Vă scriu despre o minune care mi s-a întâmplat mie, nevrednicului, prin intermediul icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sufeream de o boală la ambele urechi, din care ieşea un lichid cu miros dezgustător. De asemenea, aveam o mâncărime insuportabilă. Când, cu harul Maicii Domnului, am venit la Mănăstirea Vatopedi în februarie 1995, am auzit de la stareţul mănăstirii o minune a icoanei Pantanassa. În aceeaşi clipă nădejdea mântuirii mele s-a îndreptat către uleiul făcător de minuni de la candela icoanei Pantanassa şi i-am făgăduit Maicii Domnului că dacă mă fac bine voi lăsa la icoană crucea mea de aur de la botez. După un interval de trei luni de zile, mirosul urât din urechi a dispărut, diminuându-se şi mâncărimea. Astăzi când vă scriu sunt complet vindecat şi îi dau slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale”.

• În ziua de 18.3.1996 o femeie i-a povestit protopopului Artemie Vladimirof, proestamenul bisericii Tuturor Sfinţilor din Crasanoe Selo, Moscova—unde a fost adusă una din copiile icoanei Pantanassa—un caz petrecut în familia ei după rugăciuni stăruitoare în faţa icoanei. Fiul său se droga de mulţi ani cu narcotice foarte puternice. Toate încercările de a-l face să renunţe la ele au rămas zadarnice. Într-o zi, când femeia s-a întors acasă după ce se rugase la biserică în faţa icoanei Pantanassa, fiul său i-a cerut să-i dea din aghiazma care tocmai se sfinţise la icoana Maicii Domnului, spunându-i totodată că s-a hotărât să întrerupă definitiv narcoticele şi că vrea să urmeze o profesie prin care să ajute pe cei dependenţi de droguri. De atunci au trecut trei luni. La examenul medical doctorii au constatat absenţa desăvârşită a urmelor a droguri şi regenerarea completă a organismului tânărului. Acum acesta urmează cursuri de calificare la Centrul Oncologic din Moscova. Astfel Maica Domnului l-a salvat pe acest tânăr de la moarte.

• Liudmila avea o tumoră malignă cât o măslină în regiunea feţei care a dispărut complet după ce s-a uns pe faţă cu ulei în timpul săvârşirii Paraclisului icoanei Pantanassa la biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova (martie 1996).

• Nadejda din Moscova a suferit un traumatism al coloanei vertebrale (compresiune articulară cu deplasare). Era chinuită continuu de dureri şi nu putea face nici douăzeci de paşi. De asemenea, suferise un traumatism al mandibulei şi avea o eczemă pe faţă. După ce s-a rugat în faţa icoanei Pantanassa s-a vindecat complet (iunie 1996).

• O credincioasă citea zilnic Paraclisul icoanei Pantanassa în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova pentru rudele sale atee. La puţină vreme aceştia au început să frecventeze biserica (august 1996).

• Niki Anniva din Pafo, Cipru, ne scrie în 5.9.1996: „Acum două zile am sunat la Mănăstirea Vatopedi ca să-mi faceţi un Paraclis la icoana Maicii Domnului Pantanassa (slăvit să-i fie numele!) pentru că aveam un chist ovarian mare iar medicul mi-a spus că e nevoie de operaţie. M-am speriat tare, deoarece mama mea a murit anul trecut de cancer uterin. Astăzi însă, mergând la medic, mi-a spus că nu am nimic şi că nu mai este nevoie de intervenţie chirurgicală, deoarece chistul a dispărut. Bucuria mea nu se poate descrie! Slăvit să fie Domnul!”
• Moscova, decembrie 1996. Liuboi avea cancer uterin şi medicii i-au propus intervenţie chirurgicală. A venit îndată la biserică pentru a participa la Acatistul icoanei Pantanassa. Înainte de operaţie, la examenul medical, s-a descoperit că dispăruse complet tumora uterină.

• Moscova, ianuarie 1997. Iuri, în vârstă de 48 de ani, avea o slăbire totală a sistemului nervos. Rudele au început să citească pentru el Paraclisul Maicii Domnului la icoana Pantanassa. S-a vindecat complet.

• Moscova, aprilie 1997. Alexandru, de 20 de ani, avea tumoră pe creier. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa. Tumora a dispărut.

• Moscova, mai 1997. Victor avea o tumoră în ţesutul medular din coloana vertebrală. Mama lui a citit acatistul Pantanassei. La reexaminare nu s-a mai găsit nici o urmă a tumorii.

• Iunie 1997. Sofia, de 50 de ani, suferea de o formă rară de cancer şi medicii au propus-o pentru operaţie. La Centrul Oncologic din Moscova s-a certificat diagnosticul şi s-a propus urgent intervenţia chirurgicală. Femeia s-a dus la biserică rugându-se în faţa icoanei Pantanassa, iar acasă a continuat să citească Acatistul icoanei. După o lună de zile, la reexaminare, tumora nu a mai fost găsită.

• Moscova, iulie 1997. Maria avea cancer uterin. A citit Paraclisul Pantanassei şi în două săptămâni cancerul a dispărut.

• August 1997. Alexandru din oraşul Ulianovsk suferea încă din ianuarie 1997 de cancer la rinichi, vezica urinară şi prostată. A început să se roage la icoana Pantanassa. Peste puţin timp la control s-a constatat că boala dispăruse complet.

• Moscova, septembrie 1997. Olga avea cancer uterin de gradul 4. A citit la biserică Paraclisul Pantanassei iar acasă Acatistul icoanei, timp de 40 de zile. La control s-a observat dispariţia tumorii.

• Ianuarie 1998. Bisericii cu hramul Sf. Ioan de Kronstadt din Udmurtia (lângă munţii Ural) i-a fost dăruită o copie după icoana Pantanassa şi ulei sfinţit la Paraclisul săvârşit în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova. Astfel au avut loc multe vindecări de boli incurabile iar astăzi se citeşte săptămânal Acatistul icoanei în biserică.

• Ianuarie 1998. Un tânăr se ruga în biserica Tuturor sfinţilor din Moscova pentru mama sa care suferea de cancer şi care citea şi ea, acasă, Acatistul icoanei. La puţin timp după aceea cancerul a dispărut.

• Moscova, ianuarie 1998. Maria avea cancer la unul dintre sâni, care se umfla încontinuu. A cerut să i se facă Paraclisul icoanei Pantanassa la biserică. După trei zile s-a simţit mai bine iar după o săptămână era complet vindecată.
• Moscova, februarie 1998. O femeie trebuia să facă operaţie pentru extirparea ganglionilor, însă nu dorea. A început să citească Acatistul icoanei Pantanassa. Peste trei zile s-a prezentat la medic care i-a spus că nu mai are nimic şi că este complet sănătoasă.

• Moscova, martie 1998. Talina avea cancer intestinal. A făcut operaţie. La un control ulterior s-a constatat că tumora avea metastaze la ficat şi splină. Rugându-se în faţa icoanei Pantanassa s-a vindecat complet.

• Moscova, primăvara anului 1998. Roman avea hepatită tip C care îi provoca dureri de stomac şi somnolenţă. Mama lui se ruga în faţa icoanei Pantanassa şi îl ungea cu ulei din candela de la icoană. În scurt timp tânărul s-a vindecat.

• Iunie 1998. O pruncă pe nume Ana era internată la Centrul Oncologic Infantil din Moscova cu diagnosticul de cancer abdominal de gradul 3. Acasă părinţii citeau Acatistul icoanei Pantanassa. Într-o lună de zile tumora a dispărut.

• O tânără pe nume Ana a fost diagnosticată cu peritonită. A citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa şi s-a vindecat complet (Moscova, 7.6.1998).

• Un copil suferea de 4 ani de lepră. Mama lui a citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa, a participat la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinţilor şi a luat ulei de la candela icoanei, cu care l-a uns pe copil. S-a vindecat complet (Moscova, 13.8.1998).

• Alexandru din Moscova avea cancer la vezica urinară. După ce a citit Acatistul Pantanassei şi s-a uns cu ulei de la icoană, s-a vindecat (ianuarie 1999).

• Natalia Marinova din Bulgaria scria pe data de 24.2.1999 la Mănăstirea Vatopedi: „Am aflat de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care se cheamă Pantanassa şi m-am bucurat mult. Ştiu că vă rugaţi pentru oamenii care suferă de cancer. De aceea am prins curaj şi m-am hotărât să vă deranjez rugându-vă să mijlociţi pentru o femeie în vârstă care are cancer. Nepotul dânsei merge la biserica Sf. Nicolae din cartierul nostru. Acum câteva zile am văzut la biserica din centrul oraşului Varna Acatistul Maicii Domnului Pantanassa (tradus în bulgăreşte) împreună cu icoana pe care o aveţi la mănăstire. I-am dus femeii bolnave Acatistul—se numeşte Veselina—şi a început să-l citească. Astăzi nepotul ei mi-a spus că pe măsură ce citeşte Acatistul se simte din ce în ce mai bine. De aceea m-am decis să vă scriu, ca să vă cer să vă rugaţi pentru dânsa…”.

• Un bărbat din Moscova, pe nume George, avea soţia bolnavă de cancer la sân. A citit Acatistul icoanei Pantanassa şi a luat ulei din candelă pentru soţie. În scurt timp aceasta s-a vindecat complet (martie 1999).

• Angelica suferea de cancer. Medicii erau neputincioşi, nu se mai putea face nimic. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa şi s-a uns cu ulei din candelă în zona bolnavă, vindecându-se complet (Moscova, aprilie 1999).

• Micuţul Chiril Soprokov în vârstă de 3 ani şi jumătate, din oraşul Oral a fost diagnosticat de către medici cu leucemie. Părinţii lui au început să se roage fierbinte în faţa icoanei Pantanassa. După 8 luni s-a vindecat (4.6.1999).

• O femeie suferea de o boală gravă la pancreas. Medicii nu puteau face nimic. Fiica ei, Tania, a început să se roage la icoana Pantanassa şi peste câteva zile şi-a mai revenit. La reexaminare medicii nu au mai găsit nimic (Moscova, iulie 1999).

• Preotul ortodox Efrem din Worchester, Massachusetts (USA) în epistola sa din 7.7.1999 scrie despre o întâmplare legată de o copie a icoanei Pantanassa pe care a cumpărat-o de la Vatopedi pentru enoriaşii din parohia sa. Într-o duminică a vizitat o femeie care nu se putea deplasa din cauza unui accident vascular cerebral. Nu suferea însă de cancer. Femeia locuia cu cele două fiice ale sale. La sosirea preotului, una dintre fete l-a întâmpinat bucuroasă. Cealaltă însă, Elisabeth, nici nu i-a vorbit, ci stătea lângă patul mamei cu ochii ţintuiţi în podea, legănându-se pe marginea patului. Preotul a crezut că fata se comportă astfel deoarece era supărată pe el. După ce a rostit rugăciunea de împărtăşire a bolnavei, a aşezat lângă dânsa, în pat, icoana Pantanassa. În acel moment, Elisabeth, ca şi cum s-ar fi trezit din reverie, l-a privit în ochi, i-a luat icoana din mâini şi a apropiat-o de bolnavă ca să o sărute şi au rostit împreună rugăciunile de împărtăşire. Apoi n-a mai scos nici un cuvânt şi, după Sfânta Împărtăşanie, a început iarăşi să privească podeaua şi să se legene pe pat. Întorcându-se acasă, preotul a sunat-o pe sora lui Elisabeth ca s-o întrebe despre comportamentul ciudat al acesteia. Tânăra i-a răspuns că, imediat după plecarea lui, Elisabeth a căzut dintr-o dată la pământ, fără simţire. Au dus-o repede cu ambulanţa la spital şi astfel au aflat explicaţia comportării sale: Elisabeth avea o tumoră mare pe creier, ca recidivă a unui cancer al sânului care stagnase de mulţi ani. Fata nu avea nimic cu preotul, însă nu putea vorbi şi nu se putea mişca din pricina crizei pe care o avea, cu excepţia momentelor în care s-a rugat împreună cu mama ei şi s-au închinat la icoană! După efectuarea tomografiei medicii i-au acordat fetei doar câteva săptămâni de viaţă. La următoarea reexaminare s-a constatat însă că tumora a dispărut cu desăvârşire, medicii neputându-şi explica decât printr-o minune vindecarea fetei.

• Eugenia Constantinova avea nevralgie de ****** cu dureri insuportabile. A citit timp de 40 de zile Acatistul maicii Domnului Pantanassa, a mers la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova şi s-a uns cu ulei din candela icoanei, vindecându-se. Aceasta s-a petrecut în septembrie 1999.

• Lidia Biţcova Dimitrievna, din Moscova, avea o jenă în regiunea stomacului. După biopsie a fost diagnosticată cu tumoră malignă, medicii propunându-i intervenţie chirurgicală. În final, operaţia a fost stabilită peste trei luni. În timpul acesta femeia a citit zilnic Acatistul şi s-a uns cu ulei din candela icoanei Pantanassa. La următorul examen medical cancerul dispăruse (7.9.1999).

• Nina, din Moscova, suferea de o degradare profundă a organelor vitale (rinichi, pancreas, ficat). S-a chinuit vreme de 6 ani, fără a afla vreun remediu. Cineva i-a spus despre icoana făcătoare de minuni Pantanassa. A mers la Liturghie şi apoi a cerut ulei din candela icoanei. La scurt timp s-a vindecat complet (9.1.2000).

• Natalia Galiţ Gherknevna, din Orsk, regiunea Orenburg, avea cancer la piept. După citirea timp de 40 de zile a Acatistului Pantanassei s-a vindecat (29.1.2000).

• Liudmila avea cancer la colon de gradul 4 şi tumori canceroase la uter şi ficat. După operaţie medicii i-au acordat doar două săptămâni de viaţă. Muribunda a început să se roage fierbinte şi să cânte Acatistul Maicii domnului în faţa icoanei Pantanassa. Acum, după trei ani de zile, Liudmila trăieşte şi îi dă slavă Atotîmpărătesei pentru minune (Moscova, februarie 2000).

• Valentina, din oraşul Orel avea tumoră malignă. Medicii nu o puteau ajuta. A început să citească Acatistul Atotîmpărătesei. În scurt timp tumora a dispărut (20.3.2000).

• Lidia, din Munţii Altai, avea cancer la stomac. I s-a extirpat o porţiune bolnavă însă cancerul s-a extins. A început să citească Acatistul şi să bea zilnic puţină aghiazmă sfinţită în timpul Paraclisului săvârşit la biserica Tuturor Sfinţilor. Metastaza a încetat. Acum este vie şi sănătoasă (mai 2000).

• Olga Axenova are o soră la Nijni Novgorod care suferea de cancer gastric. Medicii au propus-o pentru operaţie. A început să se roage citind Acatistul Atotîmpărătesei şi la scurtă vreme s-a vindecat (27.9.2000)

• Arhidiaconul Serghie Reinhardt din oraşul belgian Silly prezenta cancer în metastază care atacase câteva organe interne. A trimis o scrisoare la biserica Tuturor sfinţilor din Moscova unde se află copia icoanei Pantanassa, cerând să i se facă rugăciuni. După puţin timp starea sănătăţii s-a ameliorat, iar în câteva luni s-a vindecat complet (14.1.2001).

LA ACEASTA SFANTA BISERICA SE AFLA SI RACLA CU MOASTE A MAI MULTOR SFINTI...ADUSE DE PARINTELE PAROH

Catedrala Mitropolitana din Timisoara

Situata in centrul orasului Timisoara, la incrucisarea celor mai importante artere de circulatie, catedrala Mitropolitana cu hramul "Trei Ierarhi", impresioneaza prin dimensiunile ei, prin gratia liniilor cat si prin invelisul de tigla smaltuita care straluceste de departe in razele soarelui. Catedrala ortodoxa, veritabil simbol al orasului, a fost construita intre 1936 si 1940 dupa planul arhitectului Ioan Troianescu, fiind declarata monument de arta pentru arhitectura, pictura si sculptura ei.

Constructia propriu-zisa a catedralei a inceput in anul 1936 prin sfintirea pietrei de temelie de catre episcopul Andrei Magieru al Aradului. Au fost necesari cinci ani de munca intensa pana la ridicarea tuturor lucrarilor de arhitectura, suprafata construita cuprinzand 1.542 m, iar volumul in jur de 50.000 mc, capacitatea fiind estimata la aproximativ 5.000 de credinciosi. O atentie speciala merita cele sapte clopote al caror sunet impresioneaza prin rezonanta neobisnuita care se aude pe tot cuprinsul orasului.

In toamna anului 1946, dupa zece ani de efort, noul lacas al Domnului, impodobit cu cele mai bune si mai alese opere astepta solemnitatea tarnosirii si incredintarii cultului pentru care a fost destinat. A fost aleasa ziua de 6 octombrie 1946 ca zi a marelui praznic al ortodocsilor din Banat. La aceasta mare procesiune a participat insusi patriarhul Nicodim Munteanu, Regele Mihai I-ul, alaturi de intreg episcopatul Mitropoliei Ardealului si reprezentanti din toate colturile pamantului romanesc. Toate finisajele, picturile interioare si exterioare s-au terminat insa abia in 1956 din cauza celui de-al doilea razboi mondial.

Stilul arhitectural al catedralei imbina traditia religioasa romana cu cea bizantina-moldoveneasca. Stilul, cu firide sub stresini, cu bolte instelate in interior, cu discuri lacuite intr-o multitudine de culori, poate fi gasit in manastiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului XIV. Catedrala are nu mai putin de 11 turle din care turnul principal are 83,7 metri. Constructia are o lungime de 63m si o latime de 32.

Din piata catedralei se ajunge in pridvorul deschis pe o scara de beton cu douasprezece trepte. Pridvorul deschis este sustinut de sase coloane mari din marmura asezate pe un soclu patrat. Intrarea in pridvorul inchis se face prin trei usi masive in doua canaturi frumos sculptate, atat pe fata exterioara, cat si pe cea interioara. Mai are usi pentru intrare si in partile laterale (sud si nord), de asemenea sculptate. Pe pridvor se afla turnul-clopotnita in forma patrata, cu cate cinci ferestre pe fiecare fata. Clopotele, melodios armonizate de compozitorul Sabin Dragoi, au o greutate de 8000 kg. Din pridvorul inchis, care este foarte larg, se intra in pronaos tot prin trei usi sculptate, dotate cu geamuri in partea superioara. Boltile din pronaos sunt sustinute de cinci coloane din marmura, de forma octogonala, cu capiteluri sculptate.

In pronaos, pe partea dreapta, sunt asezate, inca din anul 1956, moastele Sf. Iosif cel Nou de la Partos, fost Mitropolit al Timisoarei, in secolul al XVII-lea. Iconostasul impresioneaza printr-o sculptura realizata de Stefan Gajo. Sculptura mobilierului este opera lui Traian Novac. Picturile interioare si exterioare au fost executate de pictorul Atanasie Demian. Intre anii 2003-2006 pictura catedralei mitropolitane a fost restaurata, redandu-i-se stralucirea originala.

Inca din anul 1962 din initiativa mitropolitului Nicolae al Banatului, s-a hotarat organizarea unei colectii care sa cuprinda arta religioasa veche din Banat, adapostita in subsolul din incinta catedralei. Muzeul detine 3.000 de carti bisericesti rare, peste 800 de icoane si picturi, peste 130 de obiecte bisericesti, 10 artifacte de metal pretios, 10 vesminte, un templu, etc. Aici se gasesc manuscripte romanesti timpurii precum "Noul Testament de la Balgrad" din 1648 sau "Cazania lui Varlaam" din 1643. Partea de subsol dinspre altar cuprinde necropola mitropolitilor Banatului. Primul mitropolit inhumat aici a fost Vasile Lazarescu (1947-1961).

Pestera Sfantului Ioan de la Prislop

Sfantul Ioan de la Prislop isi leaga numele de mareata Manastire Prislop, mult iubita de Parintele Arsenie Boca. Sfantul Ioan de la Prislop s-a retras din manastire, la 500 de metri distanta, pe raul Slivat, unde si-a construit o chilie din piatra, cunoscuta si azi sub numele de "Casa Sfantului". Se presupune ca a trait aici in secolul al XV-lea sau in prima jumatate a secolului al XVI-lea.

Pestera Sfantului Ioan de la Prislop

Un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune. Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 metri de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de "chilia sau casa sfantului".

Sapandu-si pestera intr-o stanca sub munte, asemenea altor sihastri, s-a nevoit acolo singur pana la moarte cu grele si nestiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplacand lui Dumnezeu si umplandu-se de darul Duhului Sfant, s-a savarsit in acea pestera in ultimele decenii ale secolului XVII, proslavindu-se dupa moarte ca facator de minuni. El insa, a murit foarte devreme din cauza unui vanator care, vazandu-l in gura pesterii si confundandu-l cu un animal salbatic, l-a impuscat.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau "sfantul" Ioan de la Manastirea Prislop.

Acest monah marcant a fost canonizat in iunie 1992 de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Despre Ioan Sihastrul vorbeste atat traditia locala cat si calugarul Efrem, autor al "Plangerii Manastirii Silvasului", scrisa dupa anul 1762, prin urmatoarele versuri:

    "Si atunci, un tanar oarecare din sat
     Numele lui Ioan, Sfantului Nicodim a urmat;
     Din lume si rudenii cu totul au iesit
     De aici la mine au venit.
     Intr-o stanca chilie si-au facut
     In care slujind, lui Dumnezeu a placut
     Si pe el dupa sfarsit Dumnezeu l-a proslavit;
     Pestera si acum se gaseste
     Si "Chilia Sfantului" se numeste.

     Iara dupa oarecare intamplare,
     Cu a lui Dumnezeu inainte aparare,
     Rudele sfantului cele din sat
     Moastele cu totul le-au ridicat
     Si in Tara Romaneasca le-au adus
     La oarecare manastire le-au pus.
     Insa la neamul lui pururea se pomeneste
     Fiindca si o particica din moastele lui se gaseste."

Sfantul Cuvios Ioan de la Prislop nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar in anul 1585 a fost ales Mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba-Iulia. El a fost Mitropolit al Transilvaniei timp de 20 de ani (1585 -1605).

Teodor Danalache

" PERLA NEAGRA A BANATULUI MONTAN"

Dacă paşii te duc cumva pe drumul spre Buziaş, musai să te opreşti măcar pentru o clipă la Ersig; un satuleţ mirific din judeţul Caraş-Severin. Aici orice om iubitor de Dumnezeu are bucuria de a vedea cea mai veche Biserică de lemn ce se mai pastreaza în Episcopia Caransebeşului.
Aceasta  a fost ctitorită în anul 1713 şi poartă hramul “ Adormirea Maicii Domnului”.
Biserica parohiei Ersig este una din bisericile de lemn monument istoric din Mitropolia Banatului şi cea mai veche din Episcopia Caransebeşului.
Biserica, din lemn de stejar, deşi micută, pare plină de viaţă şi veselie, şi nici nu pot spune că e micuta, ci mai degraba smerită. Este un loc unde te simţi aproape de Dumnezeu.
Odată intrat înauntrul bisericii, rămâi uimit de frumuseţea icoanelor, culorile vii şi puternice mărturisind intensitatea credinţei oamenilor din Ersig.
Cuvintele care să descrie frumuseţea acestor minunate icoane sunt puţine, însa imaginile spun mult mai multe, fară să fie nevoie de vorbe.
Icoanele iţi vorbesc atunci când le priveşti; trebuie doar să asculţi cu atenţie.
În anul 1767 au fost pictate icoanele de pe tâmpla altarului, picturile fiind în stil bizantin. 71 de ani mai târziu, adică în anul 1838, aceste picturi au avut parte de o renovare. Asta pentru a ne putea bucura şi azi de frumuseţea icoanelor din ultima nestemată a Episcopiei Caransebeşului.
Aici vei găsi bucuria şi liniştea sufletului tău şi te vei putea ruga şi tu alături de credincioşii care calca pragul minunatei Biserici.
Ceea ce e frumos la Ersig nu poate fi descris în cuvinte, ci trebuie văzut de-a dreptul!
Şi aşa cum spunea , Preotul care slujeşte în Biserica de la Ersig:

“Pace celor ce vin”

“Bucuria celor ce răman”

“Binecuvântarea celor ce pleacă”

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

Semnificaţia teologică

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).

"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţă prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.

Atena

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
[i]Manastirea Schimbarea la fata - Marele Meteor - Grecia[/i]

sursa: www.OrthodoxWiki

Biserica din Negoieşti, ca o dropie rănită

Dumitru Manolache

Înălţată precum gâtul unei dropii din spuza rugilor de mur pârguiţi în pojariţa Bărăganului, biserica fostei Mănăstiri Negoieşti, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, ridică vara până la tâmpla cerului. În apropiere, Argeşul şerpuieşte vitriolat de verdele lăstărişului oglindit în apele-i vălurite, purtându-şi muţenia spre Dunăre. Şi-n această tăinuită frântură de lume, doar tăcerea zidurilor cariate, răvăşită de umbrele unor nori de opal, şi sfinţii din biserică, măcinaţi de mucegaiuri albastre, vorbesc, convingător, despre vremuri, domni, domniţe şi Dumnezeu.

•  

Câtă taină a putut să "toarne" Creatorul într-un singur loc, aproape neştiut, din coasta sudică a Bucureştilor, de s-a topit istoria, de s-au adunat veacuri, voievozi, sfinţi, războaie, bucurii, egumeni, "scrântiţi la minte", artişti, vise, avuţii şi deşertăciuni în el? Cine poate şti cum de s-au rostogolit toate, de-a valma cu oamenii locului, ca să ne arate şi să ne vorbească nouă, locuitori indiferenţi ai veacului acesta, despre măreţia, splendoarea, lumina unei lumi trecute, dar întreit întărită şi mărturisitoare în credinţa lui Hristos?

Poate zidurile, poate sfinţii, poate tăcerile crucilor din cimitir, poate clanţa uşii de stejar a bisericii sau colbul de pe vreo Evanghelie uitată prin vreun cotlon de pod ar putea să ne strige pe nume şi să ne spună, să ne dumirească mirarea şi întrebările. Şi, sigur, nici atunci nu se va putea cuprinde în vorbe, nu se va putea tălmăci pe de-a-ntregul taina Lui. Vrerea Lui.

Dar, ca să existe totuşi speranţă şi răspuns, Dumnezeu a rânduit pentru toate acestea un nume: Negoieşti. Şi despre acest nume pomenesc cronicile, vorbesc hrisoavele, căci necunoscutul Negoieşti, vă vine să credeţi sau nu, a fost, vremelnic, a patra capitală a Ţării Româneşti!

De aici porneau spre hotare solii şi porunci. Aici se semnau acte domneşti. Şi tot aici veneau să se închine voievodului locului ambasadorii Evropei. Iar voievodul, care îşi aducea vara întreaga curte la câmpie, lângă ctitoria sa, se numea Matei Basarab.

Istoria, ca binecuvântare, rană, război şi încercări

Spre biserica acestei capitale uitate a Ţării Româneşti am pornit într-o zi de vară, cu mirişti mirosind a grâu secerat şi cucută cosită.

Aflaserăm de ea de la scriitorul Ion Andreiţă şi-i "gustaserăm" înveşnicirea din scrierea "Întâmplări pastorale" a părintelui paroh Nicolae Truşcă.

Tăiem perpendicular nemărginirea spre Olteniţa, despletind în minte câmpia cu vechile ei drumuri spre Dunăre, pe care, veacuri la rând, s-au rostogolit către fluviu care încărcate cu bulgări de sare, armate flămânde, pustiitoare, domni maziliţi, călugări singuratici, voievozi şi domniţe, ţărani bântuiţi de nevoi, ţigani dăruiţi mănăstirilor din zonă şi cine mai ştie ce lume. Şi într-o margine de sat, sprijinită cu tâmpla de cer, am descoperit-o pe ea: biserica fostei Mănăstiri Negoieşti.

Despre acest sat vorbesc peste 170 de hrisoave, acte de danie, hotărnicii, foi de zestre, mare parte din ele emise la "Conacul de la Negreşti" unde, timp de un deceniu (1640-1650), voievodul Matei Basarab şi-a avut reşedinţa domnească temporară. Dar satul este mult mai vechi, fiind menţionat pentru prima dată la 1526, într-un hrisov al domnitorului Radu de la Afumaţi.

Pe vremea domniei lui Radu Şerban (1602-1610), slugerul Stanciu a început zidirea bisericii din Negoieşti, cu bani împrumutaţi de la preotul Radu. Fiind mazilit, biserica a fost terminată de către domniţa Elena, soţia lui Matei Basarab, după cum grăieşte şi pisania de la intrare, scrisă de preotul Gheorghe: "Acest cinstit şi dumnezeiesc hram, cu toate cele ale monastirii s-au zidit din temelie de binecinstitoarea doamnă Elena, soţia marelui şi binecinstitului domn Io Matei Basarab Voievod a toată ţara Ungrovlahiei în anii 1648-1649, izpravnic a fost Manea, postelnicul…"

La vremea începuturilor, biserica era încinsă de un zid de cărămidă şi acoperită cu şindrilă. La fel clopotniţa şi încăperile bisericeşti din incintă. O adevărată cetate ce străjuia cu faţa spre răsărit credinţa unui neam mult încercat, aşezat la hotarul de răsărit al continentului creştin.

Peste biserică însă, începând cu 1680, s-au năpustit mai întâi turcii, care i-au luat clopotul şi le-au scos ochii sfinţilor de pe pereţi. În 1737, Constantin Mavrocordat s-a întânit aici cu Ibrahim Paşa din Rusciuk, ca să discute potolirea conflictelor de graniţă. Veacuri la rând, satul şi mănăstirea au fost jefuite apoi de trupe austriece, ruseşti şi tătărăşti sau au fost ocupate de bulgari. Tot aici, în timpul Războiului de Independenţă, a staţionat corpul de armată condus de generalul George Manu, care a participat la luptele de la Turtucaia.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe la Negoieşti a trecut şi călătorul sirian Paul de Alep, menţionând mănăstirea ca fiind "o construcţie cu totul nouă", iar din "Istoria Ţării Româneşti", a cronicarului Radu Popescu, aflăm că la un an după ridicare, mănăstirea a fost închinată Muntelui Athos.

Nu este loc pentru toate câte s-au întâmplat aici, dar nu-i putem trece cu vederea pe boierii Manu şi Cantacuzino, pe Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, care au făcut însemnate danii mănăstirii, pe Mitropolitul Dositei, care l-a preoţit slujitor al bisericii mănăstirii cu hramul "Sfinţii Îngeri Mihail şi Gavriil", pe Iordache sin Vasilache, "slab la citit, globit de neam român, fecior de mirean", pe egumenii Sofronie şi Antim care, între 1847 şi 1850, au obţinut ajutor de la Mitropolie şi de la Muntele Athos şi au reparat mănăstirea.

Nu-i putem trece cu vederea nici pe cei 80 de "scrântiţi la minte" aduşi la Negoieşti de pe străzile Bucureştiului, despre care pomenea într-o scrisoare păstrată în arhiva bisericii Dimitrie Bolintineanu, ministru cultelor şi instrucţiunii publice pe vremea reformelor lui Cuza. Sau pe cele 14 călugăriţe de la Caşin, care au scos la lumină mănăstirea. Nu se poate trece cu vederea nici momentul secularizării, din 1863, când aşezământul a devenit biserică de mir, iar toate averile ei au fost luate de stat şi multe bunuri împrăştiate pe la alte biserici din jur.

Nicolae Iorga, Vasile Drăghiceanu s-au ocupat şi ei de istoria acestui aşezământ, tăvălit de vremuri prin istorie. Toate s-au dus, doar biserica a rămas în picioare, ca o dropie rănită, cu gâtul ridicat din spuza rugilor de mur, mărturie a unei dăinuiri în credinţă, dincolo de puterea noastră de pricepere.

Lecca, Babic, Eminescu, ţintuiţi în bumbi de argint

Şi în toată această rostogolire, câteva fapte şi nume ţintuiesc în bumbi de argint pomenirea lor în veac.

La 1810, pe lângă biserica mănăstirii funcţiona o şcoală pentru copiii satului, instruiţi chiar de preotul "globit de neam român" Iordache sin Vasilache.

Profanată de turci, refăcută parţial, apoi distrusă, în 1861-1865, fresca bisericii este în sfârşit în întregime realizată de pictorul Constantin Lecca, pentru 48.500 de lei. "Preacuvioase Părinte, am grăbit a împlini dorinţa ce aveţi a vedea biserica pe deplin împodobită…", avea să-i scrie acesta la 11 februarie 1864 egumenului bisericii, spunându-i totodată că-i "trimite toate icoanele tâmplei pe dl Iakşici, colaborator al meu" care, "după ce le va lustrui cuvenit va şi aşeza dintrânsele câte se va putea aşeza, iar cele ce vor fi cu neputinţă… vor rămâne până la venirea Dlui Babicu, sculptorul, ca să le aşeze Dlui…"

Prin numele acestui pictor, Negoieşti se apropie de Eminescu, prin Cleopatra Lecca Poenaru, fiica artistului, care îi căzuse cu tronc poetului, chit că era cam urâtă şi plancturoasă. Pentru această femeie, verişoară a lui Caragiale şi prietenă a lui Maiorescu, Eminescu a scris poezia "Pe lângă plopii fără soţ".

Iconostasul, lucrarea sculptorului Constantin Babic, am văzut-o pe viu. O dantelărie fină, "ţesută" cu migală şi talent în lemn uşor de tei sau tisă, de o frumuseţe barocă greu de imaginat. Şi tot de la maestrul Babic a rămas şi un tron arhieresc cu stema României de după unirea lui Cuza şi două date inscripţionate pe el: 5 şi 25.

Sfinţi "topiţi" de ape, mucegaiuri şi multă nădejde

Încorsetată în chingile unor schele şubrezite, biserica-monument istoric de la Negoieşti poartă pe chipul ei stigmatele martiriului.

Uitată, abandonată în anii de restrişte, apărată doar de umbra zidurilor ce o înconjoară, lăcaşul şi-a recăpătat suflul odată cu venirea aici a preotului Nicolae Truşcă, la 30 ianuarie 1982. Căci atât de mult s-a îndrăgostit părintele de ea şi de sat, încât a tăbăcit drumurile pe la mai-marii Culturii din Capitală şi, înainte de marea zăpăceală din 1989, a reuşit să-i refacă pictura distrusă aproape în întregime, să o repare şi să-i sprijine zidurile ruinate.

Dar calvarul bisericii nu se sfârşise. Ignorată de autorităţi, lipsită de fonduri, biserica-monument cade din nou într-un negru coşmar. Ploile, vântul şi gheţurile îi distrug acoperişul. Apele, şiroind pe pereţi, "topesc" sfinţii pictaţi de Lecca, scurgându-i scorojiţi spre podea. Mucegaiuri albastre rod adânc din carnea lor. Bucăţi însemnate din frescă se desprind de tavan, de pereţi, prăbuşindu-se pe pământ.

Păşim fulgeraţi de tăcere şi uimire în maiestuosul lăcaş. Privim "însângerarea" cerului zugrăvit de Lecca şi ne închinăm ca pe drumul Golgotei, mărturisind în gând crezul în învierea ei.

De pe peretele vestic ne privesc voievodal ctitorii istorici. Îngeri bănuiţi în spatele pojghiţei de mucegai strigă în trâmbiţe apocalipsa.

Şi, totuşi, mai există speranţă. Mai există salvare. Un proiect de 1,3 milioane de euro, obţinut cu greu de părintele Truşcă din fonduri europene nerambursabile, singurul de acest fel din Episcopie, vor reface în întregime aşezământul. "Părintele Stăniloae spunea că atunci când începi să ai necazuri în viaţă, Dumnezeu începe să aibă încredere în tine. Dacă trec prin unele încercări cu actualul proiect de reparaţie al bisericii, consider că Dumnezeu începe să aibă încredere în mine. Mă rog lui Dumnezeu să-mi ajute să duc la bun sfârşit reparaţia acestei biserici. Vreau să fac ceva pentru oamenii din această localitate, alături de care sunt de 30 de ani", ni s-a mărturisit părintele Truşcă. Şi aşa va fi. Căci slujitorul acesta, aplecat deopotrivă cu har spre misia sa şi spre scriere (este autorul savurosului volum pomenit la început, binecuvântat de Preasfinţitul Vincenţiu, Episcopul locului, fondator al ziarului de parohie "Lumina Credinţei" şi semnatar al multor pagini din "Bărăganul Ortodox"), duce cu sine dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Multă dragoste la care i se va răspunde cu dragoste şi împliniri.

Coborârea bisericii de pe crucea calvarului

Ne despărţim cu greu de biserica din Negoieşti, cu regretul că foaia ziarului nostru, prea mică, nu poate cuprinde şi alte gânduri ale părintelui Truşcă. Un bucureştean ce s-a aşezat cu temeinicie în inima Bărăganului pentru a-I sluji necondiţionat Mântuitorului Hristos.

Înconjurăm încă o dată făptura rănită a bisericii cu aşteptarea coborârii ei de pe crucea calvarului.

Plecăm spre Capitală, rugându-ne Tatălui nostru ca altarul Lui din Negoieşti şi capitala vremelnică a voievodului Matei Basarab să renască aidoma cerului la Înviere.

Doar Argeşul, vitriolat de verdele lăstărişului reflectat în apele-i vălurite, continuă să-şi poarte muţenia spre Dunăre. De undeva din spate, ţipătul unei dropii rănite spintecă temelia cerului…