ROSTUL CANDELEI

de Mariana Borloveanu

Candela aprinsă este semn al credinţei, al dragostei, al nădejdii pe care ne-o punem în Dumnezeu, astfel încât El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Candelele se aprind în biserică, dar şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la căpătâiul morţilor. Ele ne întâmpină la intrarea în sfintele noastre biserici şi ne luminează locul de rugăciune de acasă; candelele mari sunt suspendate şi ard deasupra uşilor împărăteşti ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă.
Întruchipează Harul Divin
Cuvântul „candelă” vine de la grecescul „kandila”, însemnând „lampă veghetoare”. Aceasta ne aduce aminte că toţi creştinii trebuie să privegheze neîncetat, pentru că nimeni nu ştie când va veni Hristos.
O candelă întotdeauna picură lumină peste chipurile noastre atunci când ajungem în faţa sfintelor altare şi luminează blând, mângâie sufletele învăluite în rugăciune, lumina întruchipând-o pe cea a Harului Divin. Ea trebuie ţinută permanent aprinsă în casele noastre. Aşa ne învaţă şi pilda fecioarelor din Evanghelie, care Îl aşteptau pe Mântuitorul Hristos cu fitilele aprinse. Unele dintre ele, care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele, au pierdut venirea Mântuitorului. Acest gest este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: „Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).
Lumina ne duce la Dumnezeu
Credincioşii aprind candela ori de câte ori, în vreun fel anume, simt nevoia de a se întâlni cu Dumnezeu. Sunt şi situaţii când ea nu poate rămâne permanent aprinsă, dar oricare creştin trebuie să ştie că este bine să o aprindă seara sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, candela trebuie să ardă continuu în zilele de sărbătoare, începând de seara, din ajunul sărbătorii, până la asfinţitul zilei respective.
Cei vârstnici obişnuiesc să ţină candela aprinsă tot timpul, pentru ca nu cumva să le vină ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să treacă la cele veşnice fără lumină. Aceasta din urmă este un semn al dorinţei noastre de a ajunge la Dumnezeu, în Împărăţia cea veşnic luminată.
Femeile mai evlavioase obişnuiesc să aibă o candelă şi în bucătărie, acolo unde ele petrec foarte mult timp şi unde, de obicei, se reuneşte întreaga familie. Este foarte înălţătoare şi blândă această însoţire a luminii în jurul tuturor. În plus, o rugăciune făcută cu toată fiinţa noastră în faţa ei fie la vremea mesei, fie înainte de culcare este puternică şi binefăcătoare.
Are puteri tămăduitoare
Deasupra Chivotului de pe Sfânta Masă, în care preoţii păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit lumina candelei, care este suspendată de Crucea ce străjuieşte în spatele dinspre Răsărit al Sfintei Mese.
Uleiul din candelele ce ard în biserici, cât şi cel de lângă Sfintele Moaşte sau de la mormintele marilor duhovnici este sfinţit. El are puteri tămăduitoare, vindecând atât bolile trupeşti, cât şi pe cele sufleteşti, iar orice credincios care are în casă un strop de ulei sfinţit trebuie să se considere un om bogat.
Trebuie să funcţioneze cu ulei şi fitil, nu cu beculeţe
În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă, iar aceasta să aibă neapărat ulei curat, pus de obicei peste un strop de apă sfinţită. Nu este potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe să se folosească beculeţe în locul candelelor, deoarece frumuseţea lor nu va înlocui niciodată profunzimea arderii.
Din evlavie şi dragoste faţă de cele sfinte, creştinii închină lui Dumnezeu cele mai bune lucruri, de cea mai bună calitate, precum înainte, ei închinau lui Dumnezeu primul rod al oricărei lucrări omeneşti. Tocmai de aceea, după putinţă, în candelă se pune un ulei de bună calitate, curat. Când nivelul lui scade, candela se poate stinge, motiv pentru care uleiul se completează periodic.
Lumina sa este o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Ea ne ajută în primul rând la luminarea minţii, dar şi la odihnirea gândurilor, ce vin întotdeauna din interiorul nostru.

“SA NU CUMVA SA VA BATETI JOC DE SFANTA CRUCE!”

De pe blogul Doamnei preotese Corina Negreanu, spre folosul tuturor:

“(…) “Să nu cumva vă bateți joc de Cruce, că va fi vai de capul vostru ce vi se întîmplă!” ne repeta deseori bunica. ,,Da` ce ni se întîmplă mami(așa îi spuneam eu dînsei)?” O întrebam îngrozită de gravitatea atitudinii ei. ,,Păi, uite ce-au pățit unii din sat care au batjocorit crucea…” și bunica începea povestea care nu era poveste ci devenea istoria unor fapte reale petrecute în satul în care locuiam. Înțelepciunea simplă și pățaniile** altora îmi deveneau prin bunica veritabili pedagogi.
Odată, trei surori cu vîrste apropiate (să fi avut în jurul a 20-22 de ani), dintr-o familie mîndră și mai înstărită în sat, în urma unei dispute cu familia diacului*** (așa se spune în satele din Ardeal), sau a cantorului de la biserică, ca să facă bășcălie pe seama acestuia, într-o noapte au mers la casa lui și cu excrementele lor au mîzgălit peretele casei sub formă de cruci. Toți oamenii de bună credință cînd au văzut dimineața ,,grozăvia” s-au tulburat foarte tare. Știau, fie și dintr-o pură intuiție a bunului simț, dar mai ales din frică față de Dumnezeu, că batjocura lor nu va rămîne nepedepsită și că după asemenea faptă, nu vor ,,ajunge” bine. Așa s-a și întîmplat mai apoi. Cele trei surori au sfîrșit fiecare într-un mod odios. Una a înnebunit, alta s-a îmbolnăvit de o boală cumplită cu o lungă perioadă de agonie, iar cea de-a treia a murit într-o închisoare din Ungaria, pierzîndu-și mințile și bîndu-și propria urină. Dar suferința n-a fost într-atît. Copiii fiecăreia dintre ele au avut la rîndul lor parte de zbucium și suferință în viață. Cînd au urmat nepoții, la fel: vieți distruse, boli grele, nebunie, sinucideri în condiții oribile. Neamul lor, treptat, aproape s-a stins. Gura satului și oamenii care cunoșteau istoria din tinerețea celor trei femei, știau cauza pentru care ,,trage” neamul lor.
În satul nostru populația a fost împărțită în două (așa a rămas pînă azi): jumătate unguri și jumătate români. În perioada hortistă, cînd armata ungară a invadat satul, o femeie româncă, ortodoxă, pentru a fi văzută ,,bine” și pentru a nu suferi, ca să-i impresioneze pe soldații ce treceau călare prin fața casei acesteia, s-a apucat să își renege credința și dădea cu pietre în crucea de pe casă rostind ostentativ (ca să fie auzită de soldați) în maghiară: ,,Dă-te jos de pe casă Jesus mic”. Gestul ei n-a avut obiectivul scontat, n-a cîștigat încrederea lor, din contră, trădarea i-a scîrbit pînă și pe soldații maghiari primiți cu urale, flori și osanale de populația maghiară. Aceștia, povestea bunica, cînd au ajuns în dreptul Bisericii ortodoxe, au aruncat în curtea bisericii brațele de flori primite. Mulți dintre ei erau catolici. Femeia cu întreaga sa familie urma să aibă o viață de coșmar. După ceva timp a înnebunit, apoi au găsit-o spînzurată.
În satul vecin, tot în perioada hortistă, un ungur bogat, pizmaș și rău cu românii, într-una din zile, a dat jos crucea din capătul satului, a călcat-o în picioare și și-a făcut excrementele pe ea. Mulți s-au îngrozit de fapta lui. Mai tîrziu, s-a căsătorit și a avut patru copii. Doi au rămas cu handicap grav de la naștere cu forcepsul, ceilalți au sfîrșit cumplit, de tineri, iar el, spre finalul vieții s-a spînzurat. (…)”

• integral, la:  Corina Negreanu: Sfînta Cruce

Sfanta Cruce – Singura arma de nadejde a lumii

Crucea, care pana la Hristos a fost unealta de tortura, starnind groaza si sila, dupa moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma si semnul mantuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfaramat pe diavol, de pe ea S-a coborat la iad si, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus in imparatia Cereasca. Imaginea Crucii este infricosatoare pentru demoni si, ca semn al lui Hristos, este cinstita de crestini. Domnul i-a aratat-o pe cer imparatului Constantin, aflat in drum spre Roma, sa se lupte cu tiranul care pusese mana pe putere; faurindu-si un stindard in forma de cruce, imparatul Constantin a repurtat o victorie deplina. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, imparatul a rugat-o pe mama sa, imparateasa Elena, sa caute Crucea de-viata-facatoare; si Cuvioasa Elena, indreptandu-se spre Ierusalim, dupa multe cautari, o gasi. Multe vindecari si alte minuni s-au facut si se fac atat prin Crucea Domnului, cat si prin imaginea ei. Prin ea, Domnul pazeste poporul Sau de toti vrajmasii vazuti si nevazuti. Biserica Ortodoxa praznuieste cu multa solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-si totodata si aratarea Crucii pe cer imparatului Constantin. In aceasta zi si in alte zile inchinate Sfintei Cruci noi ne rugam lui Dumnezeu sa-Si reverse milostivirile nu numai unor persoane in parte, ci si intregii crestinatati, intregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeste despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcatuit in secolul al VIII-lea, cand prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfantul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toata randuiala slujbei inaltarii Sfintei Cruci.

“Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvanteaza mostenirea Ta, biruinta (binecredinciosilor) imparati[1] asupra celor potrivnici daruieste si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau.”

Inceputul acestei rugaciuni este preluat din Psalmul 27. In Vechiul Testament, prin cuvantul „popor” se intelegeau numai marturisitorii credintei adevarate, oamenii cei credinciosi lui Dumnezeu. „Mostenirea” era tot ce ii apartine de fapt lui Dumnezeu, era avutia lui Dumnezeu, asa cum este Biserica lui Hristos in Noul Testament. Rugandu-ne pentru mantuirea poporului lui Dumnezeu (a crestinilor) atat de muncile vesnice, cat si de nenorocirile pamantesti, noi ne rugam Domnului sa binecuvanteze, sa trimita harul Sau si darurile Sale intregii Biserici si sa o intareasca launtric.

Rugaciunea de a da „biruinta imparatilor”, marilor tiitori ai lumii acesteia, are ca punct de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea si aminteste de biruintele repurtate de regele David, prin puterea lui Dumnezeu si, de asemeni, de victoriile daruite imparatului Constantin prin Crucea Domnului. Aceasta aratare a Crucii i-a facut pe imparatii care pana atunci ii prigoneau pe crestini sa devina aparatorii Bisericii de vrajmasii cei din afara, de „episcopii din afara”, dupa formula Sfantului imparat Constantin. Biserica, intarita pe dinauntru de harul lui Dumnezeu si ingradita pe dinafara, este pentru crestinii ortodocsi „cetatea lui Dumnezeu”, lacasul dumnezeiesc, de unde porneste calea spre Ierusalimul ceresc. Felurite nenorociri au zguduit lumea, au disparut popoare, au pierit orase si state intregi, dar prigonita si chiar sfasiata pe dinauntru Biserica sta neclintita, caci portile iadului nu o vor birui. Astazi, cand stradaniile conducatorilor lumesti de a stabili ordine pe pamant raman neroditoare, singura arma de nadejde a lumii ramane aceea despre care canta Biserica: „Crucea este aparatoarea intregii lumi, Crucea este infrumusetarea Bisericii, Crucea este puterea imparatilor, Crucea este intarirea credinciosilor, Crucea este slava ingerilor si rana demonilor”

“Cruce Sfântă, părăsită“

Cruce Sfântă, părăsită
Lângă margine de drum,
Coperişul tău se strică
Lângă creştinii de acum.

Cruce Sfântă, jalnic este,

Tristă stai, plecată-n jos

Şi nu-i nimeni să te-ndrepte

Of, ce lucru dureros!

Oamenii nu-şi mai ridică
Pălăria-n dreptul tău,
Să se-nchine şi să zică:
Doamne, feri-ne de rău!

Cruce Sfântă cu durere

Tristă stai în locul tău,

Caţi la lume făr-a cere

Ceva-n ajutorul tău.

Nimeni astăzi nu mai vine
Să te-aşeze iar frumos,
Bate vântul, te doboară
Cu icoana lui Hristos.

Dar credinţa mea îmi spune
Ca mult nu va dăinui,
Printr-o tainică minune
Crucea tot va birui

.

ICOANA DEISIS

— în iconografia ortodoxă, icoana numită Deisis îl reprezintă pe Iisus Hristos ca împărat (Christ de majeste), aşezat pe tron, ţinând Evanghelia închisă şi binecuvântând. El e încadrat în dreapta de Sfânta Fecioară, iar în stânga de Sf. Ioan Botezătorul, amândoi stând în picioare, rugându-se şi mijlocind către Mântuitorul pentru oameni; Maica Domnului reprezintă aici Biserica Legii noi, iar Sfântul Ioan Botezătorul, pe cea a Vechiului Testament.

Icoana Deisis are o evidentă semnificaţie liturgică, fiind inspirată din ritualul Proscomidiei, în care cele dintâi miride (părticele de pâine) după scoaterea Sf. Agneţ, sunt aduse în cinstea Sf. Fecioare şi a Sf. Ioan Botezătorul, socotiţi ca cei mai buni şi devotaţi mijlocitori ai oamenilor; ei ocupă cele dintâi rânduri în ierarhia cerească, îndată după Mântuitorul şi înaintea Sfinţilor îngeri. Icoana Deisis este aşezată pe catapeteasmă în mijlocul şirului de icoane care reprezintă pe cei 12 Apostoli, în registrul median, adică între registrul care cuprinde praznicele împărăteşti şi ultimul de sus, care cuprinde şirul profeţilor.

În bisericile moldovene se zugrăveşte pe peretele de apus al naosului, în legătură cu friza ctitorilor; în unele bisericii muntene se află pe peretele de nord (în naos), înconjurată de sfinţi militari. În bisericile ruse, icoana Deisis ocupă un loc principal pe catapeteasmă, fiind icoana de centru din rândul de deasupra icoanelor împărăteşti.

Icoana eretica

 

S-a spus despre icoana ortodoxa ca este o "Biblie in imagini”. Cu alte cuvinte, Biserica marturiseste pe cale vizuala, prin intermediul icoanei, adevarul de credinta revelat. Acest fapt ii confera totodata icoanei, un important fundament dogmatic.

Chiar daca imaginatia umana nu are limite, putand din acest punct de vedere reprezenta orice, in ceea ce priveste realitatile dumnezeiesti, trebuie sa admitem ca nu totul e reprezentabil. In acest sens, realismul evanghelic reprezinta fara indoiala un profund temei al intregii iconografii ortodoxe. Potrivit parintelui Grigorie Krug, fundamentul care permite aparitia si existenta icoanelor, consta in faptul ca ele reprezinta ceea ce este vizibil si tangibil.

De aceea, icoana autentica nu poate fi realizata de oricine, oriunde si oricum. Tot din acelasi motiv, de-a lungul veacurilor au fost date anumite dogme si canoane care au condus la definitivarea unei adevarate teologii a icoanei in Biserica. Sinodul VII Ecumenic este reprezentativ in acest sens, fiind convocat in vederea condamnarii iconoclasmul ca erezie si a restabilirii cultului sfintelor icoane.

Icoana insa, - si realitatile istorice au dovedit-o – poate fi pusa din pacate si in slujba invataturii de credinta falsificate, in slujba ereziei. Un astfel de exemplu este legat de incercarile de a reprezenta iconografic pe Dumnezeu Tatal si, in special, Sfanta Treime.

"L-a vazut  cineva pe Dumnezeu Tatal ca sa-L poata picta?"

Reprezentarea lui Dumnezeu Tatal, asa cum apare ea in practica bisericeasca, este un subiect de mare actualitate si importanta dogmatica.

Potrivit Sfintilor Parinti, reprezentarea lui Hristos, a Dumnezeu-Omului, se bazeaza tocmai pe posibilitatea de a infatisa  firea umana a Maicii Sale. La Sinodul VII Ecumenic, aceasta posibilitate de a-L reprezenta pe Hristos conform trupului primit de la Maica Sa este pusa in contrast cu imposibilitatea de a-L infatisa pe Dumnezeu-Tatal.

Poate indrazni cineva sa spuna ca L-a vazut pe Dumnezeu Tatal ca sa-L poata picta, se intreaba Ilarie din Poitiers? In Iesirea 33,20 si in Judecatori 13,22 este scris: ”Fata Mea insa nu vei putea s-o vezi, ca nu poate omul sa vada fata Mea si sa traiasca”. Sfantul Evanghelist Ioan de asemenea afirma: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Cel Unul nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (1, 18).

Cel mai obisnuit simbol, dar si cel mai des intalnit in Bisericile noastre, este chipul batranului, Celui Vechi de zile. Cei care sustin ca Dumnezeu Tatal poate fi pictat, se bazeaza pe vedeniile prorocilor, in special pe ale prorocului Isaia (6, 5: Domnul Savaot) si Daniel (7, 9 si 13: Cel Vechi de zile).

Chiar si in Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna putem citi: ”Noi Il inchipuim pe Dumnezeu Tatal Cel fara de inceput in chipul unui Batran, asa cum L-a vazut Daniel”.

Insa, potrivit talcuirilor facute de Sfintii Parinti la prorociile din Vechiul Testament, putem vedea ca aceste vedenii sunt intelese ca fiind referiri la Dumnezeu Fiul si nu la Dumnezeu Tatal.

Potrivit lui Alexandru Mihaila, lector in cadrul Catedrei de Teologie Biblica a Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, "regasim si in Traditia Bisericii identificarea Celui Vechi de zile cu Fiul, nu doar cu Tatal. De exemplu, s-a spus: "Cel Vechi de zile S-a facut copil“ (Pseudo-Atanasie, Cuvant la Nasterea lui Hristos, in: PG 28 961).

De aceea nici Sinodul al VII-lea Ecumenic nu a prevazut nicio hotarare care sa legifereze pictarea chipului lui Dumnezeu Tatal.

Parintii Sinodului chiar au reluat argumentul Papei Grigorie II din scrisoarea acestuia catre imparatul Leon Isaurul: "De ce nu-L reprezentam si nici nu-L descriem pe Tatal Domnului nostru Iisus Hristos? Pentru ca nu stim cum este. (...) Numai daca L-am fi vazut si cunoscut precum L-am vazut si cunoscut pe Fiul Sau, atunci am fi incercat sa-L descriem si sa-L reprezentam cu ajutorul artei”.

Alti doi mari aparatori ai sfintelor icoane, Sfantul Teodor Studitul si Ioan Damaschin, s-au opus reprezentarii lui Dumnezeu Tatal. Ioan Damaschin afirma: ”Nu Il reprezentam pe Domnul Dumnezeu , deoarece nu Il vedem; daca L-am fi vazut, L-am fi reprezentat”.

SfantaTreime "Paternitate”, o icoana eretica

Aceasta icoana, dealtfel foarte cunoscuta, s-a raspandit in lumea ortodoxa mai ales incepand cu secolul XVII. Despre aceasta icoana, in care Dumnezeu -Tatal apare ca batran, cu Fiul Sau - Hristos in poala si Sfantul Duh ca un porumbel fie intre ei, fie pe un disc tinut de Mantuitorul, Vladimir Lossky sustine ca transpune doctrina Filioque in forma picturala.

Cu trecerea timpului, astfel de reprezentari au devenit din ce in ce mai numeroase. Rezultatul a fost acela ca adevarurile de credinta exprimate in icoanele traditionale au fost din ce in ce mai distorsionate, iar arhetipurile si principiile iconografiei bizantine au fost treptat abandonate.

Imaginea lui Dumnezeu-Tatal a fost interzisa la marele Sinod de la Moscova din 1666-1667. In Actele Sinodale se spune: ”Hotaram ca un pictor iscusit, care sa fie si om vrednic, sa fie numit mai-marele iconografilor conducator si supravetuitorul lor. Ca sa nu mai batjocoreasca cei neinvatati sfintele icoane ale lui Hristos, ale Maicii Sale si ale Sfintilor Lui, infatisandu-i urat si nepotrivit; si sa inceteze orice vanitate a pretinsei intelepciuni de a picta fiecare dupa fantezia sa, fara a avea vreo referinta autentica, adica de a-l zugravi in diferite chipuri pe Domnul Savaot [...]. Hotaram ca de acum inainte chipul Domnului sa nu fie pictat in reprezentarile cele absurde si nepotrivnice pentru ca nimeni nu L-a vazut niciodata in trup. Numai Hristos care a fost vazut in trup este zugravit asa, adica in trup, iar nu dupa Dumnezeire [...].

Este intru totul absurd si necuviincios a-L picta pe Domnul Savaot cu barba alba, iar pe Fiul in sanul Lui, sezand, si un porumbel intre Ei, pentru ca nimeni nu L-a vazut pe Tatal, dupa Dumnezeire; pentru ca Tatal nu a avut trup si nu in trup S-a nascut Fiul din Tatal mai inainte de toti vecii, asa cum zice si David proorocul: ”din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut” (Psalmul 109, 3) aratand ca acea nastere nu este trupeasca, ci negraita si nepatrunsa.”

Sinodul a hotarat definitiv ca reprezentarea ca batran, Cel vechi de zile, nu mai trebuie raportata la Tatal, ci doar la Hristos.

Sfanta Treime si Dumnezeu Tatal in iconografia ortodoxa traditionala

In iconografia traditionala ortodoxa exista doua moduri de reprezentare a Sfintei Treimi: Chipul lui Hristos, si scena numita ospitalitatea lui Avraam

Leonid Uspenski afirma ca "in icoane, nu infatisam deci decat ce ne-a fost dezvaluit: Persoana intrupata a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos” deoarece El este nedespartit de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi: Il cunoastem pe Tatal prin Fiul („Cel ce Ma vede pe Mine Il vede pe Cel ce M-a trimis” – Ioan 12, 45; si "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal” – Ioan 14, 9) si pe Fiul prin Sfantul Duh: "Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus – decat in Duhul Sfant”(I Cor. 12, 3).

Icoana Sfintei Treimi care infatiseaza "ospitalitatea lui Avraam” si care corespunde intru totul invataturii Bisericii, atat in continut, cat si in expresia ei artistica, este Sfanta Treime pictata de Sfantul Andrei Rubliov. Aceasta reprezentare a celor trei Persoane biblice sub forma de ingeri este singura icoana admisa a Sfintei Treimi.

Dumnezeu Tatal este reprezentat in iconografia traditionala ca o mana care iese din cer binecuvantand. Vedem aceasta mana simbolica la Botezul lui Hristos, asa cum apare in mozaicurile de la Hosios Lukas si Daphni. Simbolismul mainii are la baza cuvintele Scripturii:  "Trimite mana Ta din inaltime (Ps. 143, 7)” si "Mana Domnului era cu Dansul”.

Sfantul Duh mai este reprezentat sub urmatoarele trei forme in care s-a manifestat in istoria mantuirii: ca porumbel la Botezul Domnului, ca nor de forma geometrica la Schimbarea la Fata si ca limbi de foc, in icoana Cincizecimii.

Radu Alexandru

ICOANA

Prin icoană suntem mai aproape de Dumnezeu şi prin icoană Dumnezeu este mai prezent în casa şi inima noastra. Sfintii sunt luptatori pe arena vietii duhovnicesti, care au luat de la Domnul cununa Dreptăţii, cununa cea nevestejită a Slavei. Ei au moştenit Impărăţia gătită lor de la facerea lumii. ( Matei 25,34 ). Icoana poartă în sine adancimea teologiei, ea fiind strans legată de Liturghie. Evanghelia propovaduieste Imparatia lui Dumnezeu prin cuvant, iar icoana prin imagine. Icoana este „testament şi lucrare a Părinţilor Bisericii şi poartă în sine toate însuşirile celor cereşti; luarea-a minte şi statornicia de neclintit în rugăciune, adâncimea tainelor credinţei, armonia duhului, frumuseţea curăţiei şi a neprihănirii, măreţia smereniei şi a simplităţii, frica de Dumnezeu şi evlavia”(Monahia Iuliania - Truda iconarului).

CANDELA

Candela (lampa veghetoare) al credintei ,al dragostei,al nadejdi pe care ne-o punem in Dumnezeu,astfel incat El sa fie ocrotitorul nostru si al casei noastre.Candelele se aprind in biserica,dar si la icoanele din casele credinciosilor,precum si in cimitire,la capataiul mortilor.Ele ne intampina la intrarea in sfintele noastre biserici si ne lumineaza locul de rugaciune de acasa;candelele mari sunt suspendate si ard deasupra usilor imparatesti ale altarului,precum si la icoanele imparatesti de pe catapeteasma.Aceasta ne aduce aminte ca toti crestinii trebuie sa privegheze neancetat,pentru ca nimeni nu stie cand va veni Hristos.Ea trebuie tinuta permanent aprinsa in casele noastre.Asa ne invata si pilda fecioarelor din Evanghelie,care-L asteptau pe Mantuitorul Hristos cu fitilele aprinse.Unele care nu au avut suficient untdelemn pentru a arde continuu candelele ,au pierdut venirea Mantuitorului."Privegheati ca nu stiti ziua,nici ceasul cand vine Fiul Omului"(Matei 25,13).Sunt situatii  cand ea nu poate ramane permanent aprinsa,dar oricare crestin trebuie sa stie ca este bine sa o aprinda seara sau ori de cate ori se roaga.De asemenea ,candela trebuie sa arda continuu in zilele de sarbatoare,incepand de seara,din ajunul sarbatorii,pana la asfintitul zilei respective.Aceasta este un semn al dorintei noastre de a ajunge la Dumnezeu,in Imparatia cea vesnic luminata.O rugaciune facuta cu toata fiinta noastra in fata ei este puternica si binefacatoare.
Deasupra Chivotului de pe Sfanta Masa,in care preotii pastreaza  Sfanta Impartasanie pentru cei bolnavi,arde necontenit lumina candelei.care este suspendata de Crucea ce strajuieste in spatele dinspre Rasarit al Sfintei Mese.Uleiul din candele ce ard in biserici,cat si cel de langa Sfintele Moaste,este sfintit,are puteri tamaduitoare,vindecand atat bolile trupesti,cat si pe cele sufletesti,orice credincios care are in casa ulei sfintit trebuie sa se considere un om bogat.Nu este potrivit canoanelor  Biserici Ortodoxe sa se foloseasca beculete in locul candelelor,nu va inlocui niciodata profunzimea arderii.Den evlavie si dragoste fata de cele sfinte,crestinii inchina lui Dumnezeu cele mai bune lucruri,precum inainte ,ei inchinau lui Dumnezeu primul rod al oricarui lucrari omenesti.Lumina candelei este o jertfa adusa lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului.Ne ajuta la luminarea mintii,si la odihnirea gandurilor,ce vin intodeauna din interiorul nostru.