BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
i-au
ajutat cu nimic.
Rugăciunea din Biserică
Spun unii creştini:
„De ce trebuie să alergăm numaidecât la
Sfânta
Biserică pentru
a ne ruga, pentru a asculta apostolul,
Evanghelia
şi
predica? Biserica o avem în sufletul nostru iar
Dumnezeu
este pretutindeni. Eu mă rog
acasă“. Răspunsul
nostru este: Şi aerul este plin de vapori de apă peste tot, dar cind
vrea
să-şi potolească setea
trebuie să meargă la fântână.
Sfânta
Biserică Ortodoxă este
fântâna de „apă vie
curgătoare“.
Rugăciunea din Biserică se face în mod organizat,
într-un loc
consacrat, într-un
loc sfinţit anume. Spunem pe drept cuvânt că la
Biserică rugăciunea este mai bună şi
mai plăcută decât cea de acasă.
Ferice de cel ce aude
glasul de chemare al Bisericii şi-şi întinde
braţele ca să primească har divin. Biserica mai este numită pe drept
cuvânt şi „Corabia mânturii“. Când
auzim Duminica clopotul
bătând, să mergem la Sfânta Liturghie.
Sfinţii Părinţi când se rugau şi
întindeau mâinile către cer,
degetele lor deveneau
10 lumânări aprinse. Asemenea Sfinţilor
Părinţi şi noi să ne aşezăm la rugăciune şi atunci ne vom
preschimba în „făclii ale lui Dumnezeu“ în lume. Când ne rugăm,
ne aflăm într-un fel în Grădina
Ghetsimani. Deci trebuie să mergem
cât mai des în Grădina Ghetsimani, adică să ne rugăm cât mai des.
Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a petrecut nopţi întregi în
rugăciuni, noi ce trebuie să facem pentru a ne mântui? Nu
aţi putut
să privegheaţi o oră cu mine; privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi
în ispită. De ce Hristos adresa acest avertisment lui Petru? Pentru că
dacă Petru ar fi fost în rugăciune
în acel moment, el nu s-ar fi
lepădat de învăţătorul său câteva ore mai târziu. Aceste cuvinte ne
sunt adresate şi nouă astăzi de Mântuitorul Hristos şi de
aceea
trebuie să suprimăm multe din lucrurile secundare şi să găsim timp
pentru rugăciune. În lupta care o ducem pentru mântuire trebuie să
chemăm neîncetat pe Domnul Iisus Hristos aşa cum ne învaţă
cuvântul biblic: „Să nu ieşi , Israele, fără mine la război că vei fi
înfrânt!“
Aşa şi noi în lupta cu păcatul
să chemăm în ajutor numele
Domnului: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (a)“.
Lacrimi la rugăciune
Unii creştini
au lacrimi la rugăciune, alţii nu. Un doctor englez
spunea că dacă n-am avea lacrimile ar fi lumea plină de orbi.
Lacrimile au în
compoziţia lor o substanţă care are puterea de a
omorî microbii şi necurăţiile ce intră în ochi. Lacrimile au o putere
şi
mai mare în cele sufleteşti. Lacrimile căinţei curăţă nu numai
ochii cei sufleteşti, ci curăţă mereu sufletul de păcate.
Se spune că
cel care nu are
lacrimi de căinţă şi-a pierdut vederea cea
sufletească, este orb sufleteşte.
Nu lua în seamă tulburarea, focul,
strâmtorarea cu care
te încearcă vrăjmaşul în timp ce te rogi şi
vei
avea pacea şi bucuria inimii.
Privegherea şi statul în picioare
Privegherea constă în micşorarea duratei somnului şi
folosirea
timpului astfel câştigat pentru rugăciune.
Statul în picioare este o
nevoinţă strâns legată de priveghere, pentru că o mare parte din
timpul de la
priveghere este petrecut stând în picioare la rugăciune.
Sfinţii Părinţi socotesc statul în picioare o nevoinţă, care ajută la
stingerea patimilor şi supunerea trupului. Privegherea de noapte şi
statul în picioare
sunt de folos pentru înfrânare şi câştigarea
îndelungii răbdări. În timpul rugăciunii
sufletul se eliberează din
cătuşele materiei şi se
înalţă la Dumnezeu. Ne aprindem candela
sufletului prin
aceste momente de întâlnire cu Dumnezeu. Prin
rugăciune noi ne schimbăm
planul de existenţă. Trăim în afară de
timp şi spaţiu. Trăim! Căci rugăciunea înfăţişează viaţa normală a
fiinţei dăruite cu suflet (omul).
La ce te gândeşti, la aceea te şi închini
Omul numai în genunchi este mare, însă, trebuie să nu lăsăm
mintea să hoinărească în timpul rugăciunii.
Căci la ceea ce te
gândeşti, la aceea te şi
închini şi rugăciunea se preface în păcat
când te închini
idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Când ne rugăm,
trebuie să avem gândurile adunate şi să ne adresăm lui Dumnezeu
cu smerenie. Cel ce
se roagă numai cu gura, se roagă văzduhului,
iar nu lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu ia aminte la inimă, nu
la
cuvinte. Rugăciunea săvârşită cu neglijenţă şi lenevie este o vorbire
deşartă. Dacă tu însuţi eşti neatent şi nu auzi rugăciunea
ta, cum
vrei s-o audă Dumnezeu? Iată ce spunea un Sfânt Părinte despre
atenţia din timpul rugăciunii:
Cel ce se roagă cu
totul
neîmprăştiat, / Acela şi
iubeşte pe
Dumnezeu cu adevărat.
Un Părinte bătrân spunea: „Fiule, această puţină viaţă numai
pentru
pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu şi dacă o vom
pierde,
trăind în păcate şi în răutăţi,
mult o vom căuta şi o vom
dori şi nu o vom găsi“.
Omul, fiinţă necunoscută
În ceea ce priveşte
foloasele rugăciunii, Sfinţii Părinţi se întrec
în a le descrie:
♦ Cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti (Fericitul Augustin),
♦ Cununa virtuţilor (Sfântul
Maxim Mărturisitorul),
♦ Doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele şi vindecând
nelegiuirile
(Sfântul Ioan Gură de
Aur),
♦ Leacul mâhnirii şi
urâtului (Sfântul Nil Sinaitul),
♦ Rodul bucuriei şi al
mulţumirii (Evagrie Ponticul). Odată cu
Sfinţii Părinţi care mărturisesc despre foloasele duhovniceşti
ale
rugăciunii, medicii creştini
susţin rolul terapeutic general al ei. Între
aceştia, s-a remarcat în chip aparte doctorul (ateu)
Alexis Carrel,
care în cartea sa „Omul,
fiinţă necunoscută“ ne descrie
vindecarea unui lupus
prin rugăciune. Această minune i-a dat de
gândit, l-a
determinat să se convertească şi
iată ce explicaţie ne-a
lăsat: „Dumnezeul lui Platon este un absolut inaccesibil.
Dumnezeul lui Epictet
se confundă cu esenţa sau sufletul
existenţelor. Iehova al evreilor este un stăpân
temut care inspiră
frică şi nu iubire. Pentru a te apropia de Dumnezeul creştinilor nu ai
nevoie de ceremonii
complexe ori de jertfe sângeroase. Ai nevoie
de rugăciune şi deci ne trebuie doar un efort de a tinde către
Dumnezeu, dar aceste
efort să fie mai mult afectiv decât intelectual.
În general rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de
ajutor.
Este un act de iubire
şi de adorare faţă de Acela de la care provine
minunea vieţii. Rugăciunea este un efort al omului de a comunica
cu fiinţa invizibilă - Creatorul a tot ce există. Un
om simplu,
indiferent de gradul
lui de inteligenţă, îl poate simţi pe
Dumnezeu
atât de bine cum
simte căldura soarelui sau parfumul florilor. S-a
constatat că boala este o manifestare bioelectrică.
Uneori agentul
microbian lipseşte dar corpul are aceleaşi
carenţe de funcţionare ca
în prezenţa microbului. Greşelile
de comportament moral (păcatele)
aduc modificări mecanice, chimice şi
fiziologice şi au la origine
biocurenţii gândului. Se pare că biocurenţii se pot crea şi
înmulţi
prin rugăciune, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în
fiecare
neuron. De aceea
oamenii religioşi, care se roagă mult, au o mai
mare rezistenţă fizică, rezistenţă la boli, sunt mai blânzi, mai
generoşi. Iubirea, nu cea erotică, ci
cea pe care a predicat-o Iisus
Hristos şi care implică spălarea picoarelor, adică slujirea
aproapelui, este un
generator de biocurenţi. Prin rugăciune aceşti
biocurenţi, această bioelectricitate umană nu se concentrează numai
la nivelul scoarţei cerebrale, ci se difuzează pretutindeni în
organism. Rugăciunea în esenţa ei
poate să fie o tendinţă a fiinţei
noastre către lumea nevăzută. Numai rugăciunea celui care se
căieşte şi îşi plânge păcatele este ducătoare
la scop, la echilibru şi
nu a acelora care mai
mult se văicăresc datorită ambiţiilor dărâmate
sau a vanităţii învinse. Cei vindecaţi
prin rugăciune devin cu totul
alţi oameni.
Mânia,
răzbunarea,
invidia, răutatea,
produc în organismul
uman
o stare toxică.
Trupul ca şi
sufletul omului au fost făcute
să
fie
bune. Răutatea le îmbolnăveşte. Duşmănia şi ura sunt păcate
grele
(„Cel ce urăşte
pe fratele său
este ucigaş de
oameni“ - Ioan
15:5)
şi din acest motiv Hristos ne îndeamnă să ne rugăm şi să-i
iubim pe vrăjmaşii noştri: „Eu vă spun,
iubiţi pe vrăjmaşii
voştri“ (Luca 6: 27-35). Rugăciunea este o forţă care restabileşte
echilibrul organic.
Însă Dumnezeu nu ne vorbeşte
dacă nu facem
linişte în suflet. Echilibrul fizic şi
psihic este greu de obţinut în
învălmăşeala şi zgomotul oraşului
modern. Cel mai potrivit loc
pentru rugăciune rămâne Biserica unde pot fi găsite
condiţiile
indispensabile pentru
liniştea interioară.
Tot Alexis Carrel,
în legătură cu foloasele rugăciunii,
spune:
„Oamenii
care se roagă în
mod serios se caracterizează prin
perseverenţă în împlinirea obligaţiilor,
printr-un simţ al
datoriei
şi al
răspunderii
avansat, prin mai puţine căderi şi
păcate şi
printr-o anumită bunătate faţă de
ceilalţi.
Rugăciunea
produce
în suflet calm, linişte
interioară,
armonie între
activitatea
nervoasă şi cea
morală, o
putere mai mare de a
suporta
încercările
vieţii, sărăcia,
boala, calomnia şi
moartea.
Astfel
rugăciunea
marchează pe
credincioşii săi cu o
caracteristică particulară:
castitate în privire, calm în atitudine,
bucurie
senină în
expresie, curaj în conduită şi
când nevoia o
cere,
jertfa de sine a soldatului şi a
martirului...“
Răscoala animalelor
Se spune că demult, animalele s-au gândit să facă o
răscoală împotriva omului, să facă neapărat o revoltă. Veneau
de la câmp şi bodogăneau. Şi a zis taurul: Eu m-am săturat
de
omul ăsta! prea mult mă loveşte cu gârbaciul pe spate, mă
loveşte cu bâta!... Pisica din căruţă a zis: Şi pe mine câteodată
mă mai aruncă afară din casă, mă trimite în frig, în ploaie...
Când a auzit capra,
care era împreună cu ei, a zis: E-he-he!... De
la mine întotdeauna
scoate roade dar nu-mi dă nimic înapoi!
Calul a zis: Pe mine
mă aleargă rău de tot şi mă bate cu
biciul!...Fiecare a
avut ceva de comentat. Şi au ajuns în curte şi
acolo s-au gândit:
Bine ar fi să-i facem ceva omului să se înveţe
minte! Dar le era
teamă. Le era teamă pentru că omul îşi
prelungea atât de
mult mâna cu o săgeată din arc, încât le putea
ucide de la distanţă. Iar altădată văzuseră cu ochii lor cum omul
reuşise numai cu o bâtă să liniştească ditamai taurul vecinului.
Şi
cum stăteau ele la sfat ce să facă cu omul acela, spusa
Sfântului Apostol
Pavel se potriveşte bine şi de această dată:
Casnicul tău te va vinde..., pisica, casnicul casei, a ieşit afară şi
le-a zis: Ei, voi vă temeţi de omul acela care e tare, fiindcă are
arme, fiindcă miroase a pielea leului pe care l-a omorât acum o
săptămână. Ia să veniţi să vedeţi când îşi dă jos haina şi copiii
sunt pe lângă el, cum nu mai are nici un fel de slavă de
războinic. E slab, e prăpădit, e vai de capul lui! Şi
slab, slab din
cale afară! Uite taur, tu numai cu privirea l-ai dărâma! Iar tu,
dacă ţi-ai pune mintea cu el - îi spuse calului - îndată l-ai pierde.
Şi
tu, porcule, dacă te-ai ridica o dată şi ai
intra cu putere în
copiii lui, i-ai dărâma!... Auzind acestea, toate animalele s-au
hotărât: Ei, e vremea să-i
coacem omului o revoltă pe măsură!...
Şi
cum se pregăteau ele să intre aşa, buluc, în coliba omului
aceluia, câinele,
straşnic apărător al omului din totdeauna, s-a
apropiat şi a zis: Slab ziceţi că este omul? Haideţi
laolaltă cu
mine să-l vedeţi! Şi când s-au aplecat acolo printre scândurile
colibei, dintr-o dată toate animalele s-au înspăimântat
şi au fugit
dinspre casă înapoi către grajd, cutremurate! Ce văzuseră?
Omul,
slab, cu copiii flămânzi pe lângă el, îngenunchiat în
faţa icoanei, cu candela aprinsă, se
ruga. Şi din înălţimea
casei,
o lumină cum nu mai văzuseră niciodată îl cuprinsese
într-atât,
încât orice încercare de a se apropia de om le
cutremura.
Lumina aceea este poate lucrul cel mai
important
pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte fiecăruia dintre
noi
când ne rugăm.
Cele mai mari minuni
Dacă din om nemilos ai ajuns
milostiv ţi-ai vindecat mâna
uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, discotecă...
te duci la
Biserică, ţi-ai vindecat piciorul ce şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai
privesc după femei desfrânate şi
nici după frumuseţe străină, ţi-ai
deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti înveţi
cântece duhovniceşti şi rugăciuni, ai început să vorbeşti, mut fiind!
Acestea spune Sfântul
Ioan Gură de Aur că sunt cele mai mari
minuni!
Facă-se voia ta, Doamne!
Trebuie să ne rugăm în nevoi, în ispite iar când avem lucruri
însemnate de făcut să le începem cu rugăciune.
Chiar şi Iisus
Hristos s-a rugat
înainte şi după ce şi-a ales apostolii (Luca 6:12),
înainte de învierea
lui Lazăr, în Grădina Ghetsimani înaintea
Sfintelor sale
patimi. Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea
lui Matia, Sfântul
Apostol Pavel s-a rugat înainte de învierea
Tavitei. Fericitul
Ieronim cere chiar „Când ieşim din casă să ne
înarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm
înainte
de a sta jos“. Rugăciunea
trebuie să izvorască din inimă
curată şi să fie făcută cu atenţie; să fie făcută cu dragoste de
Dumnezeu şi de aproapele; să nu conţină cereri care să contravină
moralei creştine şi bunului simţ; să fie numai pe linia voii lui
Dumnezeu (de
aceea se spune, cu toată dreptatea
că cea mai scurtă
şi mai
înţeleaptă rugăciune este „Doamne,
precum vrei şi
precum
stii, miluieşte!“).
Un profesor pensionar
căruia îi plăcea să pescuiască, pentru
că urma să-i vină fiul în vizită,
stând pe marginea unei bălţi, cu
undiţa în mână s-a rugat la Dumnezeu să-i
ajute să prindă şi el un
peşte. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea
şi a prins un peşte,
unul
singur, dar foarte
mare. Numai că imediat după aceasta a auzit în
minte trei voci. Una
îi spunea: „Dă slavă lui Dumnezeu!“ Altă
voce îi spunea: „Cere
mai mulţi peşti, poate îţi
mai dă!“ Iar o
a treia voce îi
spunea: „Cârteşte împotriva lui
Dumnezeu, de
ce ţi-a dat un singur peşte,
oare El nu ştie că o să fie multe
persoane
la masă?“
Prima voce venea de la un înger, iar
celelalte de la diavol.
Un creştin lucra la răzoarele
de castraveţi din grădina casei.
I-ar fi prins bine o
ploaie. De aceea ar fi voit să se roage lui
Dumnezeu pentru
ploaie, dar pe de altă parte el lucra
concomitent şi la cărămidă pentru o construcţie.
Dar pentru
cărămidă s-ar fi rugat să nu plouă ca să nu i-o strice. Aşa că până
la urmă a zis: Facă-se voia Ta!. A fost soare cât a lucrat la
cărămidă şi apoi a pornit ploaia pentru castraveţi. Deci am putea
spune că prima rugăciune a creştinului trebuie să fie „Facă-se
voia
ta, Doamne!“.
Doamne, scapă-mă!
Omul este ca un cerb iute în
cele trecătoare, dar în lucrul
Domnului (rugăciune) este ca un melc ce abia se târăşte.
Sunt unii
oameni care Îl cheamă pe Domnul Iisus Hristos la cârma vieţii
lor,
dar numai în vreme de
boală şi necaz mare. Atunci strigă ca şi
Sfântul Petru când se
afunda în mare: „Doamne, scapă-mă!“, însă
îndată ce trece furtuna îl alungă pe Domnul de la cârma vieţii lor
(uită de El până la
viitorul necaz) şi se cârmuiesc ei spre păcate
şi
pieire. Să nu fim creştini doar când tragem de sfoară: „Domne,
vreau
cutare, Doamne, dă-mi cutare lucru!“. Cheia
raiului este
formată din rugăciune, milostenie şi
dreptate.
Rugăciunea
este mama lacrimilor
Rugăciunea
este: paznicul conştiinţei, unirea omului cu
Dumnezeu,
întărirea păcii, mama lacrimilor, punte care trece
peste
ispite, scăpare de întristări, fărâmarea războaielor,
lucrarea
îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii,
cauza
darurilor,
propăşire tainică, dovada nădejdii,
comoara celor ce
iubesc
tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii,
hrana
sufletului,
pecetea slavei (Sfântul Ioan Scărarul).
Iubiţi credincioşi,
Rugăciunea este de aur noaptea, când
omul
este
liniştit, este de argint dimineaţa, când
încep
grijile zilei respective, şi
este de bronz
în
timpul zilei, când grijile sunt foarte multe.
Fără rugăciune nu avem viaţă spirituală. „Omul nu-şi
poate
găsi definiţia
decât în mod spiritual, fiindcă este
o fiinţă
religioasă“ (Petre ţuţea). Chiar dacă am trăi o sută de ani trebuie să
ne rugăm lui Dumnezeu ca şi
cum am muri mâine. Să ne rugăm lui
Dumnezeu şi să-L avem mai presus de orice. Două arme are Satana
împotriva noastră, două arme avem şi noi împotriva lui. El ne
ispiteşte cu pofta trupului şi
prin deşertăciunea lumii, iar noi prin
post şi rugăciune îl scoatem afară.
Nici el nu are alte arme, nici noi
nu avem altele.
Neamul diavolesc nu iese decât cu post şi
rugăciune. Cine nu se roagă, nu
poate posti, iar cine nu posteşte,
nu
se roagă bine. Fără post şi rugăciune păcatele pun stăpânire
pe
sufletele noastre, păcate care se prefac în venin din pricina timpului
îndelungat de când ne
stăpânesc.
Atunci când este
vorba de mântuirea sufletului, de sfinţirea
noastră, de rugăciune să nu invocăm odioasa scuză „n-am
ştiut“ şi
nici culpabilul
argument „n-am timp“, căci îndemnul Sfântului
Apostol Pavel este
cât se poate de clar: „Cu frică şi cu cutremur
lucraţi la mântuirea voastră“ (Filipeni
2:12). Oamenii însă sunt
prea ocupaţi. Nu au timp de rugăciuni.
Dar se va apropia timpul să
moară. Vor mai putea zice atunci: Nu avem timp să murim?
Timpul de rugăciune este un timp închinat lui Dumnezeu şi acest
timp nu este pierdut,
fiindcă Dumnezeu ni-l va restitui cu un
important câştig.
Un frate i-a zis lui
Avva Antonie: „Părinte,
roagă-te
pentru
mine!
Zis-a lui Părintele
Antonie: nici eu nu te miluiesc, nici
Dumnezeu
dacă tu
însuţi nu
te vei sili şi nu
te vei ruga lui
Dumnezeu“
(Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică ). Poate ni se
pare a fi fost aspru
Avva Antonie, dar nu a fost, pentru că, deşi
avem poruncă: „Rugaţi-vă unul pentru altul“ (Iacov
5:16),
rugăciunea celui ce se roagă pentru noi, trebuie să se unească
neapărat cu a noastră.
Fericitul Augustin a spus: „Cel ce Te-a creat
fără tine, nu te mântuieşte fără tine“. Prin
rugăciune trebuie să
ajungi la o
convorbire (colloquium) intimă şi
familiară cu
Dumnezeu. Cum o vei
putea avea dacă personal nici n-ai intenţia să
te duci la întâlnire,
ci pui pe altul să meargă în locul tău? Acela va
ajunge, dar tu vei rămâne jos. Fără tine nu va îndrăzni
să vorbească.
Numai dacă mergi împreună cu cel ce se roagă pentru tine, ajungi şi
tu la Dumnezeu şi capeţi iertare şi tot Harul Său
izbăvitor.
Poţi vedea păsări măreţe în aer şi stele strălucitoare pe cer, dar
dacă vrem mărgăritare trebuie să ne scufundăm în adâncimea
oceanului, adică trebuie să ne rugăm şi atunci vom vedea astfel de
pietre preţioase. Să strigăm ca şi împăratul David: „Milostiveşte-te
spre
mine şi
ascultă rugăciunea mea“ (Psalm
4:1). Eu sunt lutul
cel de jos, Tu eşti Tăria cea de sus: „Ia aminte la glasul
rugăciunii mele , Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către
Tine
mă voi
ruga, Doamne“ (Psalm 5:2). Sfântul
Ioan Cassian ne
îndeamnă să facem metanii în timpul rugăciunii
căci ele ajută la
dobândirea sfinţeniei. Sfântul Isaac îndeamnă şi el
la metanii în
timpul rugăciunii, ca să se smerească inima şi să se stingă ispitele
aduse de draci. Ori
de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului
să alergăm la rugăciune, să ne rugăm cu zdrobire de inimă. Să ne
rugăm cât mai des pentru că Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul
omului, dar de multe
ori aude şi dorinţele pe care omul nici nu ştie
să le formuleze în cuvinte „Căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie,
dar
Duhul se roagă pentru
noi cu suspine negrăite“ (Romani
8:26).
Să nu uităm cuvintele Sfântului Părinte Macarie:
Rugăciunea devine dragoste,
dragostea devine bucurie, bucuria
devine blândeţe, blândeţea devine smerenie, smerenia devine
slujire, slujirea devine nădejde, nădejdea devine credinţă,
credinţa devine ascultare, ascultarea devine simplitate.
Bibliografie: Biblia,
E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Prof. dr.
Vasile Gordon, Introducere
în
Catehetica Ortodoxă, Editura
Sofia, Bucureşti, 2004; Preot Constantin
Necula , Calea
virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din
învăţăturile
Părintelui Arsenie Boca,
Mărgăritare
duhovniceşti, Editura
Pelerinul, Iaşi, 2002; Antonie Plămădeală, Cuvinte
duhovniceşti, TipografiaEparhială,
Sibiu, 2000. Catehetica Ortodoxă, Editura
Sofia,
Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula, Calea Virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din
învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare
duhovniceşti, Editura
Credinţa
strămoşească, 2004; Minunatele fapte şi învăţuri,
Stareţul Zaharia de la Lavra
Sfintei Treimi,
Editura Platitera,
Bucureşti, 2009; Sfântul Teofan Zăvoratul,
Călăuzire către
viaţa
duhovnicească, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2005; Cristian Şerban,
Între rock şi iubirea fără de
sfârşit, confesiuni, Editura Apologet, Craiova, 2006; Caută şi vei afla, Avva Eutratie
Golovanski, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2009; Paulin Lecca, De la
moarte la viaţă; Antonie
Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Tipografia
Eparhială Sibiu, 2000.
(Caută şi vei afla, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2009).