luni, 11 mai 2015

DESPRE RUGĂCIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




         CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                     DESPRE
                              R U G Ă C I U N E


Motto: „Creştine, rugăciunea este pâinea îngerilor şi a sufletelor.
Hrăneşte-te cu ea, ca să-ţi asiguri viaţa şi fericirea veşnică
(Evagrie Ponticul).
                                                                                             Preot Ioan
                                 Iubiţi credincioşi
         Rugăciunea este pârghia principală a vieţii duhovniceşti şi este
recomandată adesea de Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să
nu cădeţi în ispită(Luca 22:40). Cea mai cunoscută definiţie a
rugăciunii este cea formulată de Evagrie Ponticul: „Rugăciunea
este vorbirea minţii cu Dumnezeu“. Etimologic, cuvântul vine din
limba latină (rogatio, rogationis) şi este interesant de observat că
primul sens al acestui substantiv este „propunere“, al doilea
„cerere“, al treilea „întrebare“, iar ca verb (rogo, rogare) se
traduce cu a întreba, a cere. Dumnezeu este nu numai Realitatea
Supremă, ci şi Binele Absolut de la Care ne vine, aşadar, toată
bunătatea. Comuniunea cu El este vitală („Fără mine nu puteţi
face nimic“ - Ioan 15:5); „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum
mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în
viţă, tot aşa şi voi, dacă nu rămâneţi în Mine“ (Ioan 15:4). De aici
credem că s-a inspirat Sfântul Apostol Pavel când a mărturisit:
„Toate le pot întru Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte“ (Filipeni
4:13). Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult. Structurii
psihofizice a omului îi corespund cele două dimensiuni ale cultului:
intern şi extern. Cultul intern este concentrat în cele trei virtuţi
teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cultul extern se
manifestă în două moduri: public (Sfintele slujbe) şi particular
(rugăciunea).
                    Temeiuri biblice în favoarea rugăciunii

     Modelul Suprem şi în privinţa rugăciunii ni-l dă Mântuitorul
Iisus Hristos, Care S-a rugat în locuri retrase (Şi în zilele acelea,
Iisus a ieşit la munte să Se roage şi a petrecut noaptea în
rugăciune către Dumnezeu - Luca 6:12)... S-a rugat în Grădina
Ghetsimani (Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră
şi, îngenunchind, Se ruga - Luca 22: 41)... S-a rugat la învierea lui
Lazăr: (Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi
a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat - Ioan 11:41-42).
Mântuitorul a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca
să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul
neputincios“ (Matei 26-41)... i-a învăţat pe ucenici Tatăl nostru
(Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia ta; facă-se voia Ta,
precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-neo
nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în
veci. Amin! - Matei 6:9-13). Sfinţii Apostoli au practicat
rugăciunea şi au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu la alegerea
lui Matia (Şi, rugându-se au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti
inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi L-ai ales - Faptele
Apostolilor 1:24). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă şi el
stăruitor: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (1 Tesaloniceni 5:17).

              Temeiuri patristice în favoarea rugăciunii

         Avva Moise: „Numai un suflet curat varsă rugăciuni
curate către Dumnezeu“. „Ascultarea urmează după ascultare.
Dacă cineva îl ascultă pe Dumnezeu atunci şi Dumnezeu îl
ascultă pe el“.
         Sfântul Ciprian: „Aceia pot dobândi ce cer de la
Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la rugăciune“.
          Sfântul Macarie cel Mare: „Lucrul cel mai de căpetenie
este stăruinţa la vreme în rugăciune“.
         Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oamenii se supără când sunt
îngrămădiţi de cereri. Dumnezeu însă iubeşte pe cel care stăruie.
Dacă voiţi să aflaţi cunoştinţa voii lui Dumnezeu, dacă voiţi să
aflaţi esenţa înţelepciunii duhovniceşti, aceasta se poate numai
prin rugăciunea necurmată“.
         Evagrie Ponticul: „Precum cel mai de preţ dintre toate
simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate
virtuţile este rugăciunea“.
         Preot Ioan Mihu: „Numai ridicând fruntea în rugăciune
către Dumnezeu vei avea nădejdea că viaţa ta va înflori, mai
mândră decât miezul zilei se va face“.
           Preot Liviu Brânzaş: „Rugăciunea este fortăreaţa
credinţei, arma de atac şi apărare împotriva duşmanului care ne
pândeşte pretutindeni. De aceea să nu fim niciodată neînarmaţi.
Nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte ne-a învăţat Dumnezeu să
ne rugăm. Dacă se ruga El care era fără prihană, cu atât mai
mult trebuie să ne rugăm noi cei păcătoşi...dacă El toată noaptea
veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai mult să veghem
noi...“.
                                     Felurile rugăciunii
       După formă: lăuntrică şi verbală. După subiect: personală şi
publică. Din punct de vedere al conţinutului: de laudă, de
mulţumire şi de cerere.
De laudă - după exemplul Mântuitorului: „Eu Te-am
preaslăvit pe Tine pe pământ...“ (Ioan 17:4) şi al Maicii
Preacurate: „Măreşte suflete al meu pe Domnul...“ (Luca 1:17).
De mulţumire - după îndemnul Sfântului Apostol Pavel:
„Rugaţi-vă neîncetat. Daţi pururea mulţumire pentru toate, căci
aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi“
(1 Tesaloniceni 5:17-18).
De cerere - „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi
vi se va deschide“ (Matei 7:7); „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă
cu credinţă, veţi primi“ (Matei 21:22).
        Rugăciunea „Tatăl Nostru“ exprimă cereri, mulţumiri şi
laude dar nu doar pentru un singur ins, ci pentru comunitate.
Am putea spune că orice clipă a vieţii noastre este un prilej de
rugăciune, indiferent de conţinutul ei.
Daţi slavă lui Dumnezeu!
         „Întotdeauna daţi slavă lui Dumnezeu şi mulţumiţi lui
Dumnezeu; nerecunoştinţa este un mare păcat“ (Părintele
Paisie - Patericul Athonit).
         „Să nu lăsăm din mâini hârleţul şi cazmaua, adică să nu
părăsim postul şi rugăciunea“ (Tite Coliander - Calea asceţilor).
         „Când inima este plină de judecată, de răutate atunci şi
rugăciunea este deşartă. Un astfel de om, deşi cu buzele îl roagă
pe Dumnezeu să-i ierte păcatele, cu inima nu doreşte aceste
lucru, fiindcă el însuşi nu iartă, iar Dumnezeu ascultă de inimă
şi nu de cuvinte . Cum este inima omului aşa este şi rugăciunea
lui“ (Sfântul Tihom de Zadonsk - Despre pocăinţă).
         „Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere să iertăm
din inimă, fiindcă dacă vom ierta pe cel ce ne-a greşit nu numai
că ni se vor ierta păcatele noastre, dar „fii“ Tatălui ceresc vom
fi. Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta păcatele altora“
(Ieromonahul Savatie Baştovoi).

                Convertire la credinţa creştin ortodoxă
                        prin rugăciunea „Tatăl nostru“

       Tatiana Goriceva, „stea“ a Universităţii din Leningrad, era
un produs pur al ateismului marxist. Era o femeie „reuşită şi
ajunsă“. La 30 de ani, cade pradă unui dezgust faţă de viaţă şi
din cauza angoasei insuportabile în faţa non-sensului existenţei.
Profesoară la facultate, ea avea dreptul să comande cărţi din
occident. Citind Paul Sartre şi Albert Camus a suferit un dublu
şoc: regăseşte toate întrebările sale şi nici un răspuns. Începe să
caute în alte părţi şi să comande cărţi despre Yoga. Din nou
suferă un şoc. Dar într-o zi îi cade în mână o carte de rugăciuni
creştin ortodoxă în care se propunea cititorului următoarea
experienţă: Încercaţi să spuneţi şi în acelaşi timp să trăiţi din
toată fiinţa dumneavoastră o rugăciune celebră în toată lumea -
Tatăl nostru. Începe experienţa şi are un şoc neaşteptat, ciudat,
pe cât de minunat pe atât de misterios. Pe măsură ce încerca să
trăiască această rugăciune simţea o transformare în profunzimea
fiinţei sale. În câteva minute se descoperă creştin ortodoxă,
credincioasă. A spus rugăciunea de 5-6 ori. Când s-a oprit,
întreaga ei fiinţă era schimbată. A povestit această experienţă de
sute de ori toturor cunoscuţilor pe care-i întâlnea. Ameninţată de
comuniştii sovietici să fie internată la psihiatrie, Tatiana
Goriceva a ales exilul.

              Dumnezeu ne dă numai dacă ne rugăm

     Ştie Tatăl nostru cel din ceruri de ce avem trebuinţă mai înainte
de rugăciunea noastră, şi totuşi, ne dă numai dacă ne rugăm, pentru
că rugăciunea înmoaie şi înnobilează inima, ne face mai supuşi, mai
blânzi, mai ascultători, mai mulţumitori. Iată câte scântei cereşti
iscă rugăciunea în inima noastră.
     Germanii spun că: „Dumnezeu ajută pe marinar în vreme de
furtună, dar timonierul să fie la cârmă“.
     Englezii spun că: „Dumnezeu dă mâini, dar nu construieşte şi
poduri“.
     Danezii spun că: „Dumnezeu hrăneşte păsările cerului care
dau din aripi“.
     Cehoslovacii spun că: „Cel căruia Dumnezeu i-a arătat o
comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela“.
     ROMÂNII spun că: „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în
traistă“.
            Ignorarea lui Iisus Hristos, lipsa rugăciunii din viaţa noastră
cotidiană îl rupe pe om de izvorul vieţiişi îl face să nu mai poată
înţelege taina propriei existenţe, aşa cum spune poetul Nichifor
Crainic în poezia sa cu titlul „Neant înflorit în minune“, vorbind
despre om ca despre o minune: „Sunt duh învelit în nălucă de
humă, / Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, Dar sunt
nerăspunsă întrebare“.
    Adică trupul este ca o nălucă, azi este şi mâine nu mai este, dar
sufletul rămâne veşnic. Acest suflet nemuritor are în fiinţa lui un
dor nespus după Dumnezeu şi aici, pe pământ, el nu-şi află liniştea
deplină decât atunci când omul se aşează la rugăciune. Trupul îl
hrănim cu roadele pământului, iar sufletul cu rugăciune după cum
rosteşte atât de frumos şi Evagrie Ponticul: „Creştine, rugăciunea
este pâinea îngerilor şi a sufletelor. Hrăneşte-te cu ea, ca să-ţi
asiguri viaţa şi fericirea veşnică“. Să ne rugăm cât mai mult şi să
ne lăsăm în voia cea sfântă a Domnului. Iată un exemplu:
În 1812, împăratul Napoleon Bonaparte năvăli asupra
poporului rus cu peste 500.000 de soldaţi, toţi bine pregătiţi,
dornici să subjuge Rusia. Un mare necaz a fost peste aceste
popor, peste ţar şi peste căpeteniile oştirii ruse. Atunci s-a
ridicat la Moscova un preot credincios care a propus drept
armură împotriva cotropitorilor rugăciuni fierbinţi către
Dumnezeu împreunate cu post. Într-o zi un spion francez s-a
prezentat înaintea împăratului Napoleon şi i-a raportat că se
fac rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu la Moscova.
Împăratul i-a spus plin de mândrie: „Oare cu rugăciunile
preoţilor mă bat eu? Vor hotărî tunurile, puştile şi
baionetele!“. Nu şi-a amintit sau nu ştia dumnezeiescul
cuvânt din Biblie: „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire
multă şi uriaşul nu se va izbăvi cu mulţimea tăriei lui“
(Psalm 32:16). Pe Napoleon l-a prins o iarnă grea
(„Generalul iarnă“), care i-a împuţinat la a 10-a parte
oastea. Iată că în faţa lui Dumnezeu tunurile şi baionetele nu
i-au ajutat cu nimic.


                                 Rugăciunea din Biserică

    Spun unii creştini: „De ce trebuie să alergăm numaidecât la
Sfânta Biserică pentru a ne ruga, pentru a asculta apostolul,
Evanghelia şi predica? Biserica o avem în sufletul nostru iar
Dumnezeu este pretutindeni. Eu mă rog acasă“. Răspunsul
nostru este: Şi aerul este plin de vapori de apă peste tot, dar cind
vrea să-şi potolească setea trebuie să meargă la fântână. Sfânta
Biserică Ortodoxă este fântâna de „apă vie curgătoare“.
Rugăciunea din Biserică se face în mod organizat, într-un loc
consacrat, într-un loc sfinţit anume. Spunem pe drept cuvânt că la
Biserică rugăciunea este mai bună şi mai plăcută decât cea de acasă.
Ferice de cel ce aude glasul de chemare al Bisericii şi-şi întinde
braţele ca să primească har divin. Biserica mai este numită pe drept
cuvânt şi „Corabia mânturii“. Când auzim Duminica clopotul
bătând, să mergem la Sfânta Liturghie.
Sfinţii Părinţi când se rugau şi întindeau mâinile către cer,
degetele lor deveneau 10 lumânări aprinse. Asemenea Sfinţilor
Părinţi şi noi să ne aşezăm la rugăciune şi atunci ne vom
preschimba în făclii ale lui Dumnezeuîn lume. Când ne rugăm,
ne aflăm într-un fel în Grădina Ghetsimani. Deci trebuie să mergem
cât mai des în Grădina Ghetsimani, adică să ne rugăm cât mai des.
Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a petrecut nopţi întregi în
rugăciuni, noi ce trebuie să facem pentru a ne mântui? Nu aţi putut
să privegheaţi o oră cu mine; privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi
în ispită. De ce Hristos adresa acest avertisment lui Petru? Pentru că
dacă Petru ar fi fost în rugăciune în acel moment, el nu s-ar fi
lepădat de învăţătorul său câteva ore mai târziu. Aceste cuvinte ne
sunt adresate şi nouă astăzi de Mântuitorul Hristos şi de aceea
trebuie să suprimăm multe din lucrurile secundare şi să găsim timp
pentru rugăciune. În lupta care o ducem pentru mântuire trebuie să
chemăm neîncetat pe Domnul Iisus Hristos aşa cum ne învaţă
cuvântul biblic: „Să nu ieşi , Israele, fără mine la război că vei fi
înfrânt!“ Aşa şi noi în lupta cu păcatul să chemăm în ajutor numele
Domnului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (a).

                            Lacrimi la rugăciune

    Unii creştini au lacrimi la rugăciune, alţii nu. Un doctor englez
spunea că dacă n-am avea lacrimile ar fi lumea plină de orbi.
Lacrimile au în compoziţia lor o substanţă care are puterea de a
omorî microbii şi necurăţiile ce intră în ochi. Lacrimile au o putere
şi mai mare în cele sufleteşti. Lacrimile căinţei curăţă nu numai
ochii cei sufleteşti, ci curăţă mereu sufletul de păcate. Se spune că
cel care nu are lacrimi de căinţă şi-a pierdut vederea cea
sufletească, este orb sufleteşte. Nu lua în seamă tulburarea, focul,
strâmtorarea cu care te încearcă vrăjmaşul în timp ce te rogi şi vei
avea pacea şi bucuria inimii.

                         Privegherea şi statul în picioare

    Privegherea constă în micşorarea duratei somnului şi folosirea
timpului astfel câştigat pentru rugăciune. Statul în picioare este o
nevoinţă strâns legată de priveghere, pentru că o mare parte din
timpul de la priveghere este petrecut stând în picioare la rugăciune.
Sfinţii Părinţi socotesc statul în picioare o nevoinţă, care ajută la
stingerea patimilor şi supunerea trupului. Privegherea de noapte şi
statul în picioare sunt de folos pentru înfrânare şi câştigarea
îndelungii răbdări. În timpul rugăciunii sufletul se eliberează din
cătuşele materiei şi se înalţă la Dumnezeu. Ne aprindem candela
sufletului prin aceste momente de întâlnire cu Dumnezeu. Prin
rugăciune noi ne schimbăm planul de existenţă. Trăim în afară de
timp şi spaţiu. Trăim! Căci rugăciunea înfăţişează viaţa normală a
fiinţei dăruite cu suflet (omul).

                     La ce te gândeşti, la aceea te şi închini

         Omul numai în genunchi este mare, însă, trebuie să nu lăsăm
mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Căci la ceea ce te
gândeşti, la aceea te şi închini şi rugăciunea se preface în păcat
când te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Când ne rugăm,
trebuie să avem gândurile adunate şi să ne adresăm lui Dumnezeu
cu smerenie. Cel ce se roagă numai cu gura, se roagă văzduhului,
iar nu lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ia aminte la inimă, nu la
cuvinte. Rugăciunea săvârşită cu neglijenţă şi lenevie este o vorbire
deşartă. Dacă tu însuţi eşti neatent şi nu auzi rugăciunea ta, cum
vrei s-o audă Dumnezeu? Iată ce spunea un Sfânt Părinte despre
atenţia din timpul rugăciunii: Cel ce se roagă cu totul
neîmprăştiat, / Acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat.
Un Părinte bătrân spunea: „Fiule, această puţină viaţă numai
pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu şi dacă o vom
pierde, trăind în păcate şi în răutăţi, mult o vom căuta şi o vom
dori şi nu o vom găsi“.

                       Omul, fiinţă necunoscută
        În ceea ce priveşte foloasele rugăciunii, Sfinţii Părinţi se întrec
în a le descrie:
  Cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti (Fericitul Augustin),
  Cununa virtuţilor (Sfântul Maxim Mărturisitorul),
  Doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele şi vindecând
nelegiuirile (Sfântul Ioan Gură de Aur),
  Leacul mâhnirii şi urâtului (Sfântul Nil Sinaitul),
  Rodul bucuriei şi al mulţumirii (Evagrie Ponticul). Odată cu
        Sfinţii Părinţi care mărturisesc despre foloasele duhovniceşti ale
rugăciunii, medicii creştini susţin rolul terapeutic general al ei. Între
aceştia, s-a remarcat în chip aparte doctorul (ateu) Alexis Carrel,
care în cartea sa „Omul, fiinţă necunoscutăne descrie
vindecarea unui lupus prin rugăciune. Această minune i-a dat de
gândit, l-a determinat să se convertească şi iată ce explicaţie ne-a
lăsat: Dumnezeul lui Platon este un absolut inaccesibil.
Dumnezeul lui Epictet se confundă cu esenţa sau sufletul
existenţelor. Iehova al evreilor este un stăpân temut care inspiră
frică şi nu iubire. Pentru a te apropia de Dumnezeul creştinilor nu ai
nevoie de ceremonii complexe ori de jertfe sângeroase. Ai nevoie
de rugăciune şi deci ne trebuie doar un efort de a tinde către
Dumnezeu, dar aceste efort să fie mai mult afectiv decât intelectual.
În general rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de ajutor.
Este un act de iubire şi de adorare faţă de Acela de la care provine
minunea vieţii. Rugăciunea este un efort al omului de a comunica
cu fiinţa invizibilă - Creatorul a tot ce există. Un om simplu,
indiferent de gradul lui de inteligenţă, îl poate simţi pe Dumnezeu
atât de bine cum simte căldura soarelui sau parfumul florilor. S-a
constatat că boala este o manifestare bioelectrică. Uneori agentul
microbian lipseşte dar corpul are aceleaşi carenţe de funcţionare ca
în prezenţa microbului. Greşelile de comportament moral (păcatele)
aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice şi au la origine
biocurenţii gândului. Se pare că biocurenţii se pot crea şi înmulţi
prin rugăciune, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare
neuron. De aceea oamenii religioşi, care se roagă mult, au o mai
mare rezistenţă fizică, rezistenţă la boli, sunt mai blânzi, mai
generoşi. Iubirea, nu cea erotică, ci cea pe care a predicat-o Iisus
Hristos şi care implică spălarea picoarelor, adică slujirea
aproapelui, este un generator de biocurenţi. Prin rugăciune aceşti
biocurenţi, această bioelectricitate umană nu se concentrează numai
la nivelul scoarţei cerebrale, ci se difuzează pretutindeni în
organism. Rugăciunea în esenţa ei poate să fie o tendinţă a fiinţei
noastre către lumea nevăzută. Numai rugăciunea celui care se
căieşte şi îşi plânge păcatele este ducătoare la scop, la echilibru şi
nu a acelora care mai mult se văicăresc datorită ambiţiilor dărâmate
sau a vanităţii învinse. Cei vindecaţi prin rugăciune devin cu totul
alţi oameni.
Mânia, răzbunarea, invidia, răutatea, produc în organismul
uman o stare toxică. Trupul ca şi sufletul omului au fost făcute să
fie bune. Răutatea le îmbolnăveşte. Duşmănia şi ura sunt păcate
grele („Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni“ - Ioan
15:5) şi din acest motiv Hristos ne îndeamnă să ne rugăm şi să-i
iubim pe vrăjmaşii noştri: „Eu vă spun, iubiţi pe vrăjmaşii
voştri“ (Luca 6: 27-35). Rugăciunea este o forţă care restabileşte
echilibrul organic. Însă Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem
linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în
învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern. Cel mai potrivit loc
pentru rugăciune rămâne Biserica unde pot fi găsite condiţiile
indispensabile pentru liniştea interioară.
Tot Alexis Carrel, în legătură cu foloasele rugăciunii, spune:
„Oamenii care se roagă în mod serios se caracterizează prin
perseverenţă în împlinirea obligaţiilor, printr-un simţ al
datoriei şi al răspunderii avansat, prin mai puţine căderi şi
păcate şi printr-o anumită bunătate faţă de ceilalţi. Rugăciunea
produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între
activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a
suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea.
Astfel rugăciunea marchează pe credincioşii săi cu o
caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine,
bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi când nevoia o
cere, jertfa de sine a soldatului şi a martirului...“

                                  Răscoala animalelor
                Se spune că demult, animalele s-au gândit să facă o
răscoală împotriva omului, să facă neapărat o revoltă. Veneau
de la câmp şi bodogăneau. Şi a zis taurul: Eu m-am săturat de
omul ăsta! prea mult mă loveşte cu gârbaciul pe spate, mă
loveşte cu bâta!... Pisica din căruţă a zis: Şi pe mine câteodată
mă mai aruncă afară din casă, mă trimite în frig, în ploaie...
Când a auzit capra, care era împreună cu ei, a zis: E-he-he!... De
la mine întotdeauna scoate roade dar nu-mi dă nimic înapoi!
Calul a zis: Pe mine mă aleargă rău de tot şi mă bate cu
biciul!...Fiecare a avut ceva de comentat. Şi au ajuns în curte şi
acolo s-au gândit: Bine ar fi să-i facem ceva omului să se înveţe
minte! Dar le era teamă. Le era teamă pentru că omul îşi
prelungea atât de mult mâna cu o săgeată din arc, încât le putea
ucide de la distanţă. Iar altădată văzuseră cu ochii lor cum omul
reuşise numai cu o bâtă să liniştească ditamai taurul vecinului.
Şi cum stăteau ele la sfat ce să facă cu omul acela, spusa
Sfântului Apostol Pavel se potriveşte bine şi de această dată:
Casnicul tău te va vinde..., pisica, casnicul casei, a ieşit afară şi
le-a zis: Ei, voi vă temeţi de omul acela care e tare, fiindcă are
arme, fiindcă miroase a pielea leului pe care l-a omorât acum o
săptămână. Ia să veniţi să vedeţi când îşi dă jos haina şi copiii
sunt pe lângă el, cum nu mai are nici un fel de slavă de
războinic. E slab, e prăpădit, e vai de capul lui! Şi slab, slab din
cale afară! Uite taur, tu numai cu privirea l-ai dărâma! Iar tu,
dacă ţi-ai pune mintea cu el - îi spuse calului - îndată l-ai pierde.
Şi tu, porcule, dacă te-ai ridica o dată şi ai intra cu putere în
copiii lui, i-ai dărâma!... Auzind acestea, toate animalele s-au
hotărât: Ei, e vremea să-i coacem omului o revoltă pe măsură!...
Şi cum se pregăteau ele să intre aşa, buluc, în coliba omului
aceluia, câinele, straşnic apărător al omului din totdeauna, s-a
apropiat şi a zis: Slab ziceţi că este omul? Haideţi laolaltă cu
mine să-l vedeţi! Şi când s-au aplecat acolo printre scândurile
colibei, dintr-o dată toate animalele s-au înspăimântat şi au fugit
dinspre casă înapoi către grajd, cutremurate! Ce văzuseră?
Omul, slab, cu copiii flămânzi pe lângă el, îngenunchiat în
faţa icoanei, cu candela aprinsă, se ruga. Şi din înălţimea
casei, o lumină cum nu mai văzuseră niciodată îl cuprinsese
într-atât, încât orice încercare de a se apropia de om le
cutremura. Lumina aceea este poate lucrul cel mai
important pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte fiecăruia dintre
noi când ne rugăm.

                             Cele mai mari minuni
           Dacă din om nemilos ai ajuns milostiv ţi-ai vindecat mâna
uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, discotecă... te duci la
Biserică, ţi-ai vindecat piciorul ce şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai
privesc după femei desfrânate şi nici după frumuseţe străină, ţi-ai
deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti înveţi
cântece duhovniceşti şi rugăciuni, ai început să vorbeşti, mut fiind!
Acestea spune Sfântul Ioan Gură de Aur că sunt cele mai mari
minuni!
                              Facă-se voia ta, Doamne!

       Trebuie să ne rugăm în nevoi, în ispite iar când avem lucruri
însemnate de făcut să le începem cu rugăciune. Chiar şi Iisus
Hristos s-a rugat înainte şi după ce şi-a ales apostolii (Luca 6:12),
înainte de învierea lui Lazăr, în Grădina Ghetsimani înaintea
Sfintelor sale patimi. Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea
lui Matia, Sfântul Apostol Pavel s-a rugat înainte de învierea
Tavitei. Fericitul Ieronim cere chiar „Când ieşim din casă să ne
înarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm
înainte de a sta jos“. Rugăciunea trebuie să izvorască din inimă
curată şi să fie făcută cu atenţie; să fie făcută cu dragoste de
Dumnezeu şi de aproapele; să nu conţină cereri care să contravină
moralei creştine şi bunului simţ; să fie numai pe linia voii lui
Dumnezeu (de aceea se spune, cu toată dreptatea că cea mai scurtă
şi mai înţeleaptă rugăciune este „Doamne, precum vrei şi precum
stii, miluieşte!“).
Un profesor pensionar căruia îi plăcea să pescuiască, pentru
că urma să-i vină fiul în vizită, stând pe marginea unei bălţi, cu
undiţa în mână s-a rugat la Dumnezeu să-i ajute să prindă şi el un
peşte. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi a prins un peşte, unul
singur, dar foarte mare. Numai că imediat după aceasta a auzit în
minte trei voci. Una îi spunea: „Dă slavă lui Dumnezeu!“ Altă
voce îi spunea: „Cere mai mulţi peşti, poate îţi mai dă!“ Iar o
a treia voce îi spunea: „Cârteşte împotriva lui Dumnezeu, de
ce ţi-a dat un singur peşte, oare El nu ştie că o să fie multe
persoane la masă?“
Prima voce venea de la un înger, iar celelalte de la diavol.
Un creştin lucra la răzoarele de castraveţi din grădina casei.
I-ar fi prins bine o ploaie. De aceea ar fi voit să se roage lui
Dumnezeu pentru ploaie, dar pe de altă parte el lucra
concomitent şi la cărămidă pentru o construcţie. Dar pentru
cărămidă s-ar fi rugat să nu plouă ca să nu i-o strice. Aşa că până
la urmă a zis: Facă-se voia Ta!. A fost soare cât a lucrat la
cărămidă şi apoi a pornit ploaia pentru castraveţi. Deci am putea
spune că prima rugăciune a creştinului trebuie să fie „Facă-se
voia ta, Doamne!“.

                            Doamne, scapă-mă!


                Omul este ca un cerb iute în cele trecătoare, dar în lucrul
Domnului (rugăciune) este ca un melc ce abia se târăşte. Sunt unii
oameni care Îl cheamă pe Domnul Iisus Hristos la cârma vieţii lor,
dar numai în vreme de boală şi necaz mare. Atunci strigă ca şi
Sfântul Petru când se afunda în mare: „Doamne, scapă-mă!“, însă
îndată ce trece furtuna îl alungă pe Domnul de la cârma vieţii lor
(uită de El până la viitorul necaz) şi se cârmuiesc ei spre păcate şi
pieire. Să nu fim creştini doar când tragem de sfoară: „Domne,
vreau cutare, Doamne, dă-mi cutare lucru!“. Cheia raiului este
formată din rugăciune, milostenie şi dreptate.

                     Rugăciunea este mama lacrimilor
             Rugăciunea este: paznicul conştiinţei, unirea omului cu
Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte care trece
peste ispite, scăpare de întristări, fărâmarea războaielor,
lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza
darurilor, propăşire tainică, dovada nădejdii, comoara celor ce
iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, hrana
sufletului, pecetea slavei (Sfântul Ioan Scărarul).

                                 Iubiţi credincioşi,

Rugăciunea este de aur noaptea, când omul
este liniştit, este de argint dimineaţa, când
încep grijile zilei respective, şi este de bronz
în timpul zilei, când grijile sunt foarte multe.
Fără rugăciune nu avem viaţă spirituală. „Omul nu-şi poate
găsi definiţia decât în mod spiritual, fiindcă este o fiinţă
religioasă(Petre ţuţea). Chiar dacă am trăi o sută de ani trebuie să
ne rugăm lui Dumnezeu ca şi cum am muri mâine. Să ne rugăm lui
Dumnezeu şi să-L avem mai presus de orice. Două arme are Satana
împotriva noastră, două arme avem şi noi împotriva lui. El ne
ispiteşte cu pofta trupului şi prin deşertăciunea lumii, iar noi prin
post şi rugăciune îl scoatem afară. Nici el nu are alte arme, nici noi
nu avem altele. Neamul diavolesc nu iese decât cu post şi
rugăciune. Cine nu se roagă, nu poate posti, iar cine nu posteşte, nu
se roagă bine. Fără post şi rugăciune păcatele pun stăpânire pe
sufletele noastre, păcate care se prefac în venin din pricina timpului
îndelungat de când ne stăpânesc.
Atunci când este vorba de mântuirea sufletului, de sfinţirea
noastră, de rugăciune să nu invocăm odioasa scuză „n-am ştiut“ şi
nici culpabilul argument „n-am timp“, căci îndemnul Sfântului
Apostol Pavel este cât se poate de clar: „Cu frică şi cu cutremur
lucraţi la mântuirea voastră (Filipeni 2:12). Oamenii însă sunt
prea ocupaţi. Nu au timp de rugăciuni. Dar se va apropia timpul să
moară. Vor mai putea zice atunci: Nu avem timp să murim?
Timpul de rugăciune este un timp închinat lui Dumnezeu şi acest
timp nu este pierdut, fiindcă Dumnezeu ni-l va restitui cu un
important câştig.
Un frate i-a zis lui Avva Antonie: „Părinte, roagă-te pentru
mine! Zis-a lui Părintele Antonie: nici eu nu te miluiesc, nici
Dumnezeu dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui
Dumnezeu“ (Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică ). Poate ni se
pare a fi fost aspru Avva Antonie, dar nu a fost, pentru că, deşi
avem poruncă: „Rugaţi-vă unul pentru altul(Iacov 5:16),
rugăciunea celui ce se roagă pentru noi, trebuie să se unească
neapărat cu a noastră. Fericitul Augustin a spus: „Cel ce Te-a creat
fără tine, nu te mântuieşte fără tine“. Prin rugăciune trebuie să
ajungi la o convorbire (colloquium) intimă şi familiară cu
Dumnezeu. Cum o vei putea avea dacă personal nici n-ai intenţia să
te duci la întâlnire, ci pui pe altul să meargă în locul tău? Acela va
ajunge, dar tu vei rămâne jos. Fără tine nu va îndrăzni să vorbească.
Numai dacă mergi împreună cu cel ce se roagă pentru tine, ajungi şi
tu la Dumnezeu şi capeţi iertare şi tot Harul Său izbăvitor.
Poţi vedea păsări măreţe în aer şi stele strălucitoare pe cer, dar
dacă vrem mărgăritare trebuie să ne scufundăm în adâncimea
oceanului, adică trebuie să ne rugăm şi atunci vom vedea astfel de
pietre preţioase. Să strigăm ca şi împăratul David: „Milostiveşte-te
spre mine şi ascultă rugăciunea mea“ (Psalm 4:1). Eu sunt lutul
cel de jos, Tu eşti Tăria cea de sus: „Ia aminte la glasul
rugăciunii mele , Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către
Tine mă voi ruga, Doamne“ (Psalm 5:2). Sfântul Ioan Cassian ne
îndeamnă să facem metanii în timpul rugăciunii căci ele ajută la
dobândirea sfinţeniei. Sfântul Isaac îndeamnă şi el la metanii în
timpul rugăciunii, ca să se smerească inima şi să se stingă ispitele
aduse de draci. Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului
să alergăm la rugăciune, să ne rugăm cu zdrobire de inimă. Să ne
rugăm cât mai des pentru că Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul
omului, dar de multe ori aude şi dorinţele pe care omul nici nu ştie
să le formuleze în cuvinte „Căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie,
dar Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ (Romani
8:26). Să nu uităm cuvintele Sfântului Părinte Macarie:
Rugăciunea devine dragoste, dragostea devine bucurie, bucuria
devine blândeţe, blândeţea devine smerenie, smerenia devine
slujire, slujirea devine nădejde, nădejdea devine credinţă,
credinţa devine ascultare, ascultarea devine simplitate.

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Prof. dr. Vasile Gordon, Introducere

în Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula , Calea

virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca,

Mărgăritare duhovniceşti, Editura Pelerinul, Iaşi, 2002; Antonie Plămădeală, Cuvinte

duhovniceşti, TipografiaEparhială, Sibiu, 2000. Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia,

Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula, Calea Virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din

învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Editura Credinţa

strămoşească, 2004; Minunatele fapte şi învăţuri, Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi,

Editura Platitera, Bucureşti, 2009; Sfântul Teofan Zăvoratul, Călăuzire către viaţa

duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Cristian Şerban, Între rock şi iubirea fără de

sfârşit, confesiuni, Editura Apologet, Craiova, 2006; Caută şi vei afla, Avva Eutratie

Golovanski, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009; Paulin Lecca, De la moarte la viaţă; Antonie

Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Tipografia Eparhială Sibiu, 2000.

(Caută şi vei afla, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa,

Galaţi, 2009).
Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.