DESPRE RUGĂCIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

         CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                     DESPRE

                              R U G Ă C I U N E

Motto: „Creştine, rugăciunea este pâinea îngerilor şi a sufletelor.

Hrăneşte-te cu ea, ca să-ţi asiguri viaţa şi fericirea veşnică“

(Evagrie Ponticul).

                                                                                             Preot Ioan

                                 Iubiţi credincioşi

         Rugăciunea este pârghia principală a vieţii duhovniceşti şi este

recomandată adesea de Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să

nu cădeţi în ispită“ (Luca 22:40). Cea mai cunoscută definiţie a

rugăciunii este cea formulată de Evagrie Ponticul: „Rugăciunea

este vorbirea minţii cu Dumnezeu“. Etimologic, cuvântul vine din

limba latină (rogatio, rogationis) şi este interesant de observat că

primul sens al acestui substantiv este „propunere“, al doilea

„cerere“, al treilea „întrebare“, iar ca verb (rogo, rogare) se

traduce cu a întreba, a cere. Dumnezeu este nu numai Realitatea

Supremă, ci şi Binele Absolut de la Care ne vine, aşadar, toată

bunătatea. Comuniunea cu El este vitală („Fără mine nu puteţi

face nimic“ - Ioan 15:5); „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum

mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în

viţă, tot aşa şi voi, dacă nu rămâneţi în Mine“ (Ioan 15:4). De aici

credem că s-a inspirat Sfântul Apostol Pavel când a mărturisit:

„Toate le pot întru Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte“ (Filipeni

4:13). Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult. Structurii

psihofizice a omului îi corespund cele două dimensiuni ale cultului:

intern şi extern. Cultul intern este concentrat în cele trei virtuţi

teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cultul extern se

manifestă în două moduri: public (Sfintele slujbe) şi particular

(rugăciunea).

                    Temeiuri biblice în favoarea rugăciunii

     Modelul Suprem şi în privinţa rugăciunii ni-l dă Mântuitorul

Iisus Hristos, Care S-a rugat în locuri retrase (Şi în zilele acelea,

Iisus a ieşit la munte să Se roage şi a petrecut noaptea în

rugăciune către Dumnezeu - Luca 6:12)... S-a rugat în Grădina

Ghetsimani (Şi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră

şi, îngenunchind, Se ruga - Luca 22: 41)... S-a rugat la învierea lui

Lazăr: (Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi

a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat - Ioan 11:41-42).

Mântuitorul a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca

să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul

neputincios“ (Matei 26-41)... i-a învăţat pe ucenici „Tatăl nostru“

(Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia ta; facă-se voia Ta,

precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-neo

nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi

iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne

izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în

veci. Amin! - Matei 6:9-13). Sfinţii Apostoli au practicat

rugăciunea şi au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu la alegerea

lui Matia (Şi, rugându-se au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti

inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi L-ai ales - Faptele

Apostolilor 1:24). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă şi el

stăruitor: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (1 Tesaloniceni 5:17).

              Temeiuri patristice în favoarea rugăciunii

         ► Avva Moise: „Numai un suflet curat varsă rugăciuni

curate către Dumnezeu“. „Ascultarea urmează după ascultare.

Dacă cineva îl ascultă pe Dumnezeu atunci şi Dumnezeu îl

ascultă pe el“.

         ► Sfântul Ciprian: „Aceia pot dobândi ce cer de la

Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la rugăciune“.

          ► Sfântul Macarie cel Mare: „Lucrul cel mai de căpetenie

este stăruinţa la vreme în rugăciune“.

         ► Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oamenii se supără când sunt

îngrămădiţi de cereri. Dumnezeu însă iubeşte pe cel care stăruie.

Dacă voiţi să aflaţi cunoştinţa voii lui Dumnezeu, dacă voiţi să

aflaţi esenţa înţelepciunii duhovniceşti, aceasta se poate numai

prin rugăciunea necurmată“.

         ► Evagrie Ponticul: „Precum cel mai de preţ dintre toate

simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate

virtuţile este rugăciunea“.

         ► Preot Ioan Mihu: „Numai ridicând fruntea în rugăciune

către Dumnezeu vei avea nădejdea că viaţa ta va înflori, mai

mândră decât miezul zilei se va face“.

           ► Preot Liviu Brânzaş: „Rugăciunea este fortăreaţa

credinţei, arma de atac şi apărare împotriva duşmanului care ne

pândeşte pretutindeni. De aceea să nu fim niciodată neînarmaţi.

Nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte ne-a învăţat Dumnezeu să

ne rugăm. Dacă se ruga El care era fără prihană, cu atât mai

mult trebuie să ne rugăm noi cei păcătoşi...dacă El toată noaptea

veghea în rugăciuni neîntrerupte, cu atât mai mult să veghem

noi...“.

                                     Felurile rugăciunii

       După formă: lăuntrică şi verbală. După subiect: personală şi

publică. Din punct de vedere al conţinutului: de laudă, de

mulţumire şi de cerere.

De laudă - după exemplul Mântuitorului: „Eu Te-am

preaslăvit pe Tine pe pământ...“ (Ioan 17:4) şi al Maicii

Preacurate: „Măreşte suflete al meu pe Domnul...“ (Luca 1:17).

De mulţumire - după îndemnul Sfântului Apostol Pavel:

„Rugaţi-vă neîncetat. Daţi pururea mulţumire pentru toate, căci

aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi“

(1 Tesaloniceni 5:17-18).

De cerere - „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi

vi se va deschide“ (Matei 7:7); „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă

cu credinţă, veţi primi“ (Matei 21:22).

        Rugăciunea „Tatăl Nostru“ exprimă cereri, mulţumiri şi

laude dar nu doar pentru un singur ins, ci pentru comunitate.

Am putea spune că orice clipă a vieţii noastre este un prilej de

rugăciune, indiferent de conţinutul ei.

Daţi slavă lui Dumnezeu!

         ● „Întotdeauna daţi slavă lui Dumnezeu şi mulţumiţi lui

Dumnezeu; nerecunoştinţa este un mare păcat“ (Părintele

Paisie - Patericul Athonit).

         ● „Să nu lăsăm din mâini hârleţul şi cazmaua, adică să nu

părăsim postul şi rugăciunea“ (Tite Coliander - Calea asceţilor).

         ● „Când inima este plină de judecată, de răutate atunci şi

rugăciunea este deşartă. Un astfel de om, deşi cu buzele îl roagă

pe Dumnezeu să-i ierte păcatele, cu inima nu doreşte aceste

lucru, fiindcă el însuşi nu iartă, iar Dumnezeu ascultă de inimă

şi nu de cuvinte . Cum este inima omului aşa este şi rugăciunea

lui“ (Sfântul Tihom de Zadonsk - Despre pocăinţă).

         ● „Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere să iertăm

din inimă, fiindcă dacă vom ierta pe cel ce ne-a greşit nu numai

că ni se vor ierta păcatele noastre, dar „fii“ Tatălui ceresc vom

fi. Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta păcatele altora“

(Ieromonahul Savatie Baştovoi).

                Convertire la credinţa creştin ortodoxă

                        prin rugăciunea „Tatăl nostru“

       Tatiana Goriceva, „stea“ a Universităţii din Leningrad, era

un produs pur al ateismului marxist. Era o femeie „reuşită şi

ajunsă“. La 30 de ani, cade pradă unui dezgust faţă de viaţă şi

din cauza angoasei insuportabile în faţa non-sensului existenţei.

Profesoară la facultate, ea avea dreptul să comande cărţi din

occident. Citind Paul Sartre şi Albert Camus a suferit un dublu

şoc: regăseşte toate întrebările sale şi nici un răspuns. Începe să

caute în alte părţi şi să comande cărţi despre Yoga. Din nou

suferă un şoc. Dar într-o zi îi cade în mână o carte de rugăciuni

creştin ortodoxă în care se propunea cititorului următoarea

experienţă: Încercaţi să spuneţi şi în acelaşi timp să trăiţi din

toată fiinţa dumneavoastră o rugăciune celebră în toată lumea -

Tatăl nostru. Începe experienţa şi are un şoc neaşteptat, ciudat,

pe cât de minunat pe atât de misterios. Pe măsură ce încerca să

trăiască această rugăciune simţea o transformare în profunzimea

fiinţei sale. În câteva minute se descoperă creştin ortodoxă,

credincioasă. A spus rugăciunea de 5-6 ori. Când s-a oprit,

întreaga ei fiinţă era schimbată. A povestit această experienţă de

sute de ori toturor cunoscuţilor pe care-i întâlnea. Ameninţată de

comuniştii sovietici să fie internată la psihiatrie, Tatiana

Goriceva a ales exilul.

              Dumnezeu ne dă numai dacă ne rugăm

     Ştie Tatăl nostru cel din ceruri de ce avem trebuinţă mai înainte

de rugăciunea noastră, şi totuşi, ne dă numai dacă ne rugăm, pentru

că rugăciunea înmoaie şi înnobilează inima, ne face mai supuşi, mai

blânzi, mai ascultători, mai mulţumitori. Iată câte „scântei cereşti“

iscă rugăciunea în inima noastră.

     Germanii spun că: „Dumnezeu ajută pe marinar în vreme de

furtună, dar timonierul să fie la cârmă“.

     Englezii spun că: „Dumnezeu dă mâini, dar nu construieşte şi

poduri“.

     Danezii spun că: „Dumnezeu hrăneşte păsările cerului care

dau din aripi“.

     Cehoslovacii spun că: „Cel căruia Dumnezeu i-a arătat o

comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela“.

     ROMÂNII spun că: „Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în

traistă“.

            Ignorarea lui Iisus Hristos, lipsa rugăciunii din viaţa noastră

cotidiană îl rupe pe om de „izvorul vieţii“ şi îl face să nu mai poată

înţelege taina propriei existenţe, aşa cum spune poetul Nichifor

Crainic în poezia sa cu titlul „Neant înflorit în minune“, vorbind

despre om ca despre o minune: „Sunt duh învelit în nălucă de

humă, / Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, Dar sunt

nerăspunsă întrebare“.

    Adică trupul este ca o nălucă, azi este şi mâine nu mai este, dar

sufletul rămâne veşnic. Acest suflet nemuritor are în fiinţa lui un

dor nespus după Dumnezeu şi aici, pe pământ, el nu-şi află liniştea

deplină decât atunci când omul se aşează la rugăciune. Trupul îl

hrănim cu roadele pământului, iar sufletul cu rugăciune după cum

rosteşte atât de frumos şi Evagrie Ponticul: „Creştine, rugăciunea

este pâinea îngerilor şi a sufletelor. Hrăneşte-te cu ea, ca să-ţi

asiguri viaţa şi fericirea veşnică“. Să ne rugăm cât mai mult şi să

ne lăsăm în voia cea sfântă a Domnului. Iată un exemplu:

În 1812, împăratul Napoleon Bonaparte năvăli asupra

poporului rus cu peste 500.000 de soldaţi, toţi bine pregătiţi,

dornici să subjuge Rusia. Un mare necaz a fost peste aceste

popor, peste ţar şi peste căpeteniile oştirii ruse. Atunci s-a

ridicat la Moscova un preot credincios care a propus drept

armură împotriva cotropitorilor rugăciuni fierbinţi către

Dumnezeu împreunate cu post. Într-o zi un spion francez s-a

prezentat înaintea împăratului Napoleon şi i-a raportat că se

fac rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu la Moscova.

Împăratul i-a spus plin de mândrie: „Oare cu rugăciunile

preoţilor mă bat eu? Vor hotărî tunurile, puştile şi

baionetele!“. Nu şi-a amintit sau nu ştia dumnezeiescul

cuvânt din Biblie: „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire

multă şi uriaşul nu se va izbăvi cu mulţimea tăriei lui“

(Psalm 32:16). Pe Napoleon l-a prins o iarnă grea

(„Generalul iarnă“), care i-a împuţinat la a 10-a parte

oastea. Iată că în faţa lui Dumnezeu tunurile şi baionetele nu

i-au ajutat cu nimic.

                                 Rugăciunea din Biserică

    Spun unii creştini: „De ce trebuie să alergăm numaidecât la

Sfânta Biserică pentru a ne ruga, pentru a asculta apostolul,

Evanghelia şi predica? Biserica o avem în sufletul nostru iar

Dumnezeu este pretutindeni. Eu mă rog acasă“. Răspunsul

nostru este: Şi aerul este plin de vapori de apă peste tot, dar cind

vrea să-şi potolească setea trebuie să meargă la fântână. Sfânta

Biserică Ortodoxă este fântâna de „apă vie curgătoare“.

Rugăciunea din Biserică se face în mod organizat, într-un loc

consacrat, într-un loc sfinţit anume. Spunem pe drept cuvânt că la

Biserică rugăciunea este mai bună şi mai plăcută decât cea de acasă.

Ferice de cel ce aude glasul de chemare al Bisericii şi-şi întinde

braţele ca să primească har divin. Biserica mai este numită pe drept

cuvânt şi „Corabia mânturii“. Când auzim Duminica clopotul

bătând, să mergem la Sfânta Liturghie.

Sfinţii Părinţi când se rugau şi întindeau mâinile către cer,

degetele lor deveneau 10 lumânări aprinse. Asemenea Sfinţilor

Părinţi şi noi să ne aşezăm la rugăciune şi atunci ne vom

preschimba în „făclii ale lui Dumnezeu“ în lume. Când ne rugăm,

ne aflăm într-un fel în Grădina Ghetsimani. Deci trebuie să mergem

cât mai des în Grădina Ghetsimani, adică să ne rugăm cât mai des.

Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a petrecut nopţi întregi în

rugăciuni, noi ce trebuie să facem pentru a ne mântui? Nu aţi putut

să privegheaţi o oră cu mine; privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi

în ispită. De ce Hristos adresa acest avertisment lui Petru? Pentru că

dacă Petru ar fi fost în rugăciune în acel moment, el nu s-ar fi

lepădat de învăţătorul său câteva ore mai târziu. Aceste cuvinte ne

sunt adresate şi nouă astăzi de Mântuitorul Hristos şi de aceea

trebuie să suprimăm multe din lucrurile secundare şi să găsim timp

pentru rugăciune. În lupta care o ducem pentru mântuire trebuie să

chemăm neîncetat pe Domnul Iisus Hristos aşa cum ne învaţă

cuvântul biblic: „Să nu ieşi , Israele, fără mine la război că vei fi

înfrânt!“ Aşa şi noi în lupta cu păcatul să chemăm în ajutor numele

Domnului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (a)“.

                            Lacrimi la rugăciune

    Unii creştini au lacrimi la rugăciune, alţii nu. Un doctor englez

spunea că dacă n-am avea lacrimile ar fi lumea plină de orbi.

Lacrimile au în compoziţia lor o substanţă care are puterea de a

omorî microbii şi necurăţiile ce intră în ochi. Lacrimile au o putere

şi mai mare în cele sufleteşti. Lacrimile căinţei curăţă nu numai

ochii cei sufleteşti, ci curăţă mereu sufletul de păcate. Se spune că

cel care nu are lacrimi de căinţă şi-a pierdut vederea cea

sufletească, este orb sufleteşte. Nu lua în seamă tulburarea, focul,

strâmtorarea cu care te încearcă vrăjmaşul în timp ce te rogi şi vei

avea pacea şi bucuria inimii.

                         Privegherea şi statul în picioare

    Privegherea constă în micşorarea duratei somnului şi folosirea

timpului astfel câştigat pentru rugăciune. Statul în picioare este o

nevoinţă strâns legată de priveghere, pentru că o mare parte din

timpul de la priveghere este petrecut stând în picioare la rugăciune.

Sfinţii Părinţi socotesc statul în picioare o nevoinţă, care ajută la

stingerea patimilor şi supunerea trupului. Privegherea de noapte şi

statul în picioare sunt de folos pentru înfrânare şi câştigarea

îndelungii răbdări. În timpul rugăciunii sufletul se eliberează din

cătuşele materiei şi se înalţă la Dumnezeu. Ne aprindem candela

sufletului prin aceste momente de întâlnire cu Dumnezeu. Prin

rugăciune noi ne schimbăm planul de existenţă. Trăim în afară de

timp şi spaţiu. Trăim! Căci rugăciunea înfăţişează viaţa normală a

fiinţei dăruite cu suflet (omul).

                     La ce te gândeşti, la aceea te şi închini

         Omul numai în genunchi este mare, însă, trebuie să nu lăsăm

mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Căci la ceea ce te

gândeşti, la aceea te şi închini şi rugăciunea se preface în păcat

când te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Când ne rugăm,

trebuie să avem gândurile adunate şi să ne adresăm lui Dumnezeu

cu smerenie. Cel ce se roagă numai cu gura, se roagă văzduhului,

iar nu lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ia aminte la inimă, nu la

cuvinte. Rugăciunea săvârşită cu neglijenţă şi lenevie este o vorbire

deşartă. Dacă tu însuţi eşti neatent şi nu auzi rugăciunea ta, cum

vrei s-o audă Dumnezeu? Iată ce spunea un Sfânt Părinte despre

atenţia din timpul rugăciunii: Cel ce se roagă cu totul

neîmprăştiat, / Acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat.

Un Părinte bătrân spunea: „Fiule, această puţină viaţă numai

pentru pocăinţă ne-a dat-o Domnul Dumnezeu şi dacă o vom

pierde, trăind în păcate şi în răutăţi, mult o vom căuta şi o vom

dori şi nu o vom găsi“.

                       Omul, fiinţă necunoscută

        În ceea ce priveşte foloasele rugăciunii, Sfinţii Părinţi se întrec

în a le descrie:

  ♦ Cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti (Fericitul Augustin),

  ♦ Cununa virtuţilor (Sfântul Maxim Mărturisitorul),

  ♦ Doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele şi vindecând

nelegiuirile (Sfântul Ioan Gură de Aur),

  ♦ Leacul mâhnirii şi urâtului (Sfântul Nil Sinaitul),

  ♦ Rodul bucuriei şi al mulţumirii (Evagrie Ponticul). Odată cu

        Sfinţii Părinţi care mărturisesc despre foloasele duhovniceşti ale

rugăciunii, medicii creştini susţin rolul terapeutic general al ei. Între

aceştia, s-a remarcat în chip aparte doctorul (ateu) Alexis Carrel,

care în cartea sa „Omul, fiinţă necunoscută“ ne descrie

vindecarea unui lupus prin rugăciune. Această minune i-a dat de

gândit, l-a determinat să se convertească şi iată ce explicaţie ne-a

lăsat: „Dumnezeul lui Platon este un absolut inaccesibil.

Dumnezeul lui Epictet se confundă cu esenţa sau sufletul

existenţelor. Iehova al evreilor este un stăpân temut care inspiră

frică şi nu iubire. Pentru a te apropia de Dumnezeul creştinilor nu ai

nevoie de ceremonii complexe ori de jertfe sângeroase. Ai nevoie

de rugăciune şi deci ne trebuie doar un efort de a tinde către

Dumnezeu, dar aceste efort să fie mai mult afectiv decât intelectual.

În general rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de ajutor.

Este un act de iubire şi de adorare faţă de Acela de la care provine

minunea vieţii. Rugăciunea este un efort al omului de a comunica

cu fiinţa invizibilă - Creatorul a tot ce există. Un om simplu,

indiferent de gradul lui de inteligenţă, îl poate simţi pe Dumnezeu

atât de bine cum simte căldura soarelui sau parfumul florilor. S-a

constatat că boala este o manifestare bioelectrică. Uneori agentul

microbian lipseşte dar corpul are aceleaşi carenţe de funcţionare ca

în prezenţa microbului. Greşelile de comportament moral (păcatele)

aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice şi au la origine

biocurenţii gândului. Se pare că biocurenţii se pot crea şi înmulţi

prin rugăciune, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare

neuron. De aceea oamenii religioşi, care se roagă mult, au o mai

mare rezistenţă fizică, rezistenţă la boli, sunt mai blânzi, mai

generoşi. Iubirea, nu cea erotică, ci cea pe care a predicat-o Iisus

Hristos şi care implică spălarea picoarelor, adică slujirea

aproapelui, este un generator de biocurenţi. Prin rugăciune aceşti

biocurenţi, această bioelectricitate umană nu se concentrează numai

la nivelul scoarţei cerebrale, ci se difuzează pretutindeni în

organism. Rugăciunea în esenţa ei poate să fie o tendinţă a fiinţei

noastre către lumea nevăzută. Numai rugăciunea celui care se

căieşte şi îşi plânge păcatele este ducătoare la scop, la echilibru şi

nu a acelora care mai mult se văicăresc datorită ambiţiilor dărâmate

sau a vanităţii învinse. Cei vindecaţi prin rugăciune devin cu totul

alţi oameni.

Mânia, răzbunarea, invidia, răutatea, produc în organismul

uman o stare toxică. Trupul ca şi sufletul omului au fost făcute să

fie bune. Răutatea le îmbolnăveşte. Duşmănia şi ura sunt păcate

grele („Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni“ - Ioan

15:5) şi din acest motiv Hristos ne îndeamnă să ne rugăm şi să-i

iubim pe vrăjmaşii noştri: „Eu vă spun, iubiţi pe vrăjmaşii

voştri“ (Luca 6: 27-35). Rugăciunea este o forţă care restabileşte

echilibrul organic. Însă Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem

linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în

învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern. Cel mai potrivit loc

pentru rugăciune rămâne Biserica unde pot fi găsite condiţiile

indispensabile pentru liniştea interioară.

Tot Alexis Carrel, în legătură cu foloasele rugăciunii, spune:

„Oamenii care se roagă în mod serios se caracterizează prin

perseverenţă în împlinirea obligaţiilor, printr-un simţ al

datoriei şi al răspunderii avansat, prin mai puţine căderi şi

păcate şi printr-o anumită bunătate faţă de ceilalţi. Rugăciunea

produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între

activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a

suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea.

Astfel rugăciunea marchează pe credincioşii săi cu o

caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine,

bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi când nevoia o

cere, jertfa de sine a soldatului şi a martirului...“

                                  Răscoala animalelor

                Se spune că demult, animalele s-au gândit să facă o

răscoală împotriva omului, să facă neapărat o revoltă. Veneau

de la câmp şi bodogăneau. Şi a zis taurul: Eu m-am săturat de

omul ăsta! prea mult mă loveşte cu gârbaciul pe spate, mă

loveşte cu bâta!... Pisica din căruţă a zis: Şi pe mine câteodată

mă mai aruncă afară din casă, mă trimite în frig, în ploaie...

Când a auzit capra, care era împreună cu ei, a zis: E-he-he!... De

la mine întotdeauna scoate roade dar nu-mi dă nimic înapoi!

Calul a zis: Pe mine mă aleargă rău de tot şi mă bate cu

biciul!...Fiecare a avut ceva de comentat. Şi au ajuns în curte şi

acolo s-au gândit: Bine ar fi să-i facem ceva omului să se înveţe

minte! Dar le era teamă. Le era teamă pentru că omul îşi

prelungea atât de mult mâna cu o săgeată din arc, încât le putea

ucide de la distanţă. Iar altădată văzuseră cu ochii lor cum omul

reuşise numai cu o bâtă să liniştească ditamai taurul vecinului.

Şi cum stăteau ele la sfat ce să facă cu omul acela, spusa

Sfântului Apostol Pavel se potriveşte bine şi de această dată:

Casnicul tău te va vinde..., pisica, casnicul casei, a ieşit afară şi

le-a zis: Ei, voi vă temeţi de omul acela care e tare, fiindcă are

arme, fiindcă miroase a pielea leului pe care l-a omorât acum o

săptămână. Ia să veniţi să vedeţi când îşi dă jos haina şi copiii

sunt pe lângă el, cum nu mai are nici un fel de slavă de

războinic. E slab, e prăpădit, e vai de capul lui! Şi slab, slab din

cale afară! Uite taur, tu numai cu privirea l-ai dărâma! Iar tu,

dacă ţi-ai pune mintea cu el - îi spuse calului - îndată l-ai pierde.

Şi tu, porcule, dacă te-ai ridica o dată şi ai intra cu putere în

copiii lui, i-ai dărâma!... Auzind acestea, toate animalele s-au

hotărât: Ei, e vremea să-i coacem omului o revoltă pe măsură!...

Şi cum se pregăteau ele să intre aşa, buluc, în coliba omului

aceluia, câinele, straşnic apărător al omului din totdeauna, s-a

apropiat şi a zis: Slab ziceţi că este omul? Haideţi laolaltă cu

mine să-l vedeţi! Şi când s-au aplecat acolo printre scândurile

colibei, dintr-o dată toate animalele s-au înspăimântat şi au fugit

dinspre casă înapoi către grajd, cutremurate! Ce văzuseră?

Omul, slab, cu copiii flămânzi pe lângă el, îngenunchiat în

faţa icoanei, cu candela aprinsă, se ruga. Şi din înălţimea

casei, o lumină cum nu mai văzuseră niciodată îl cuprinsese

într-atât, încât orice încercare de a se apropia de om le

cutremura. Lumina aceea este poate lucrul cel mai

important pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte fiecăruia dintre

noi când ne rugăm.

                             Cele mai mari minuni

           Dacă din om nemilos ai ajuns milostiv ţi-ai vindecat mâna

uscată! Dacă în loc să te duci la teatru, discotecă... te duci la

Biserică, ţi-ai vindecat piciorul ce şchiopăta! Dacă ochii tăi nu mai

privesc după femei desfrânate şi nici după frumuseţe străină, ţi-ai

deschis ochii tăi cei orbi! Dacă în loc de cântece drăceşti înveţi

cântece duhovniceşti şi rugăciuni, ai început să vorbeşti, mut fiind!

Acestea spune Sfântul Ioan Gură de Aur că sunt cele mai mari

minuni!

                              Facă-se voia ta, Doamne!

       Trebuie să ne rugăm în nevoi, în ispite iar când avem lucruri

însemnate de făcut să le începem cu rugăciune. Chiar şi Iisus

Hristos s-a rugat înainte şi după ce şi-a ales apostolii (Luca 6:12),

înainte de învierea lui Lazăr, în Grădina Ghetsimani înaintea

Sfintelor sale patimi. Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea

lui Matia, Sfântul Apostol Pavel s-a rugat înainte de învierea

Tavitei. Fericitul Ieronim cere chiar „Când ieşim din casă să ne

înarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm

înainte de a sta jos“. Rugăciunea trebuie să izvorască din inimă

curată şi să fie făcută cu atenţie; să fie făcută cu dragoste de

Dumnezeu şi de aproapele; să nu conţină cereri care să contravină

moralei creştine şi bunului simţ; să fie numai pe linia voii lui

Dumnezeu (de aceea se spune, cu toată dreptatea că cea mai scurtă

şi mai înţeleaptă rugăciune este „Doamne, precum vrei şi precum

stii, miluieşte!“).

Un profesor pensionar căruia îi plăcea să pescuiască, pentru

că urma să-i vină fiul în vizită, stând pe marginea unei bălţi, cu

undiţa în mână s-a rugat la Dumnezeu să-i ajute să prindă şi el un

peşte. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi a prins un peşte, unul

singur, dar foarte mare. Numai că imediat după aceasta a auzit în

minte trei voci. Una îi spunea: „Dă slavă lui Dumnezeu!“ Altă

voce îi spunea: „Cere mai mulţi peşti, poate îţi mai dă!“ Iar o

a treia voce îi spunea: „Cârteşte împotriva lui Dumnezeu, de

ce ţi-a dat un singur peşte, oare El nu ştie că o să fie multe

persoane la masă?“

Prima voce venea de la un înger, iar celelalte de la diavol.

Un creştin lucra la răzoarele de castraveţi din grădina casei.

I-ar fi prins bine o ploaie. De aceea ar fi voit să se roage lui

Dumnezeu pentru ploaie, dar pe de altă parte el lucra

concomitent şi la cărămidă pentru o construcţie. Dar pentru

cărămidă s-ar fi rugat să nu plouă ca să nu i-o strice. Aşa că până

la urmă a zis: Facă-se voia Ta!. A fost soare cât a lucrat la

cărămidă şi apoi a pornit ploaia pentru castraveţi. Deci am putea

spune că prima rugăciune a creştinului trebuie să fie „Facă-se

voia ta, Doamne!“.

                            Doamne, scapă-mă!

                Omul este ca un cerb iute în cele trecătoare, dar în lucrul

Domnului (rugăciune) este ca un melc ce abia se târăşte. Sunt unii

oameni care Îl cheamă pe Domnul Iisus Hristos la cârma vieţii lor,

dar numai în vreme de boală şi necaz mare. Atunci strigă ca şi

Sfântul Petru când se afunda în mare: „Doamne, scapă-mă!“, însă

îndată ce trece furtuna îl alungă pe Domnul de la cârma vieţii lor

(uită de El până la viitorul necaz) şi se cârmuiesc ei spre păcate şi

pieire. Să nu fim creştini doar când tragem de sfoară: „Domne,

vreau cutare, Doamne, dă-mi cutare lucru!“. Cheia raiului este

formată din rugăciune, milostenie şi dreptate.

                     Rugăciunea este mama lacrimilor

             Rugăciunea este: paznicul conştiinţei, unirea omului cu

Dumnezeu, întărirea păcii, mama lacrimilor, punte care trece

peste ispite, scăpare de întristări, fărâmarea războaielor,

lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuţii, cauza

darurilor, propăşire tainică, dovada nădejdii, comoara celor ce

iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, hrana

sufletului, pecetea slavei (Sfântul Ioan Scărarul).

                                 Iubiţi credincioşi,

Rugăciunea este de aur noaptea, când omul

este liniştit, este de argint dimineaţa, când

încep grijile zilei respective, şi este de bronz

în timpul zilei, când grijile sunt foarte multe.

Fără rugăciune nu avem viaţă spirituală. „Omul nu-şi poate

găsi definiţia decât în mod spiritual, fiindcă este o fiinţă

religioasă“ (Petre ţuţea). Chiar dacă am trăi o sută de ani trebuie să

ne rugăm lui Dumnezeu ca şi cum am muri mâine. Să ne rugăm lui

Dumnezeu şi să-L avem mai presus de orice. Două arme are Satana

împotriva noastră, două arme avem şi noi împotriva lui. El ne

ispiteşte cu pofta trupului şi prin deşertăciunea lumii, iar noi prin

post şi rugăciune îl scoatem afară. Nici el nu are alte arme, nici noi

nu avem altele. Neamul diavolesc nu iese decât cu post şi

rugăciune. Cine nu se roagă, nu poate posti, iar cine nu posteşte, nu

se roagă bine. Fără post şi rugăciune păcatele pun stăpânire pe

sufletele noastre, păcate care se prefac în venin din pricina timpului

îndelungat de când ne stăpânesc.

Atunci când este vorba de mântuirea sufletului, de sfinţirea

noastră, de rugăciune să nu invocăm odioasa scuză „n-am ştiut“ şi

nici culpabilul argument „n-am timp“, căci îndemnul Sfântului

Apostol Pavel este cât se poate de clar: „Cu frică şi cu cutremur

lucraţi la mântuirea voastră“ (Filipeni 2:12). Oamenii însă sunt

prea ocupaţi. Nu au timp de rugăciuni. Dar se va apropia timpul să

moară. Vor mai putea zice atunci: Nu avem timp să murim?

Timpul de rugăciune este un timp închinat lui Dumnezeu şi acest

timp nu este pierdut, fiindcă Dumnezeu ni-l va restitui cu un

important câştig.

Un frate i-a zis lui Avva Antonie: „Părinte, roagă-te pentru

mine! Zis-a lui Părintele Antonie: nici eu nu te miluiesc, nici

Dumnezeu dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui

Dumnezeu“ (Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică ). Poate ni se

pare a fi fost aspru Avva Antonie, dar nu a fost, pentru că, deşi

avem poruncă: „Rugaţi-vă unul pentru altul“ (Iacov 5:16),

rugăciunea celui ce se roagă pentru noi, trebuie să se unească

neapărat cu a noastră. Fericitul Augustin a spus: „Cel ce Te-a creat

fără tine, nu te mântuieşte fără tine“. Prin rugăciune trebuie să

ajungi la o convorbire (colloquium) intimă şi familiară cu

Dumnezeu. Cum o vei putea avea dacă personal nici n-ai intenţia să

te duci la întâlnire, ci pui pe altul să meargă în locul tău? Acela va

ajunge, dar tu vei rămâne jos. Fără tine nu va îndrăzni să vorbească.

Numai dacă mergi împreună cu cel ce se roagă pentru tine, ajungi şi

tu la Dumnezeu şi capeţi iertare şi tot Harul Său izbăvitor.

Poţi vedea păsări măreţe în aer şi stele strălucitoare pe cer, dar

dacă vrem mărgăritare trebuie să ne scufundăm în adâncimea

oceanului, adică trebuie să ne rugăm şi atunci vom vedea astfel de

pietre preţioase. Să strigăm ca şi împăratul David: „Milostiveşte-te

spre mine şi ascultă rugăciunea mea“ (Psalm 4:1). Eu sunt lutul

cel de jos, Tu eşti Tăria cea de sus: „Ia aminte la glasul

rugăciunii mele , Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către

Tine mă voi ruga, Doamne“ (Psalm 5:2). Sfântul Ioan Cassian ne

îndeamnă să facem metanii în timpul rugăciunii căci ele ajută la

dobândirea sfinţeniei. Sfântul Isaac îndeamnă şi el la metanii în

timpul rugăciunii, ca să se smerească inima şi să se stingă ispitele

aduse de draci. Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului

să alergăm la rugăciune, să ne rugăm cu zdrobire de inimă. Să ne

rugăm cât mai des pentru că Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul

omului, dar de multe ori aude şi dorinţele pe care omul nici nu ştie

să le formuleze în cuvinte „Căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie,

dar Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite“ (Romani

8:26). Să nu uităm cuvintele Sfântului Părinte Macarie:

Rugăciunea devine dragoste, dragostea devine bucurie, bucuria

devine blândeţe, blândeţea devine smerenie, smerenia devine

slujire, slujirea devine nădejde, nădejdea devine credinţă,

credinţa devine ascultare, ascultarea devine simplitate.

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Prof. dr. Vasile Gordon, Introducere

în Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula , Calea

virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca,

Mărgăritare duhovniceşti, Editura Pelerinul, Iaşi, 2002; Antonie Plămădeală, Cuvinte

duhovniceşti, TipografiaEparhială, Sibiu, 2000. Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia,

Bucureşti, 2004; Preot Constantin Necula, Calea Virtuţilor, Editura Agnos, Sibiu, 2005; Din

învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Editura Credinţa

strămoşească, 2004; Minunatele fapte şi învăţuri, Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi,

Editura Platitera, Bucureşti, 2009; Sfântul Teofan Zăvoratul, Călăuzire către viaţa

duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Cristian Şerban, Între rock şi iubirea fără de

sfârşit, confesiuni, Editura Apologet, Craiova, 2006; Caută şi vei afla, Avva Eutratie

Golovanski, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009; Paulin Lecca, De la moarte la viaţă; Antonie

Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Tipografia Eparhială Sibiu, 2000.

(Caută şi vei afla, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa,

Galaţi, 2009).