Sambata Sfantului Teodor sau a colivelor

Prima sambata din Postul Sfintelor Pasti este cunoscuta sub denumirea de Sambata colivelor sau Sambata Sfantului Teodor Tiron. Cu aceasta zi incep pomenirile celor trecuti in lumea vesniciei. Aceste pomeniri se vor face in fiecare sambata din Postul Sfintelor Pasti, pana in sambata Floriilor.

Sambata Sfantului Teodor sau a colivelor

Praznicul Sfantului Mucenic Teodor Tiron este, dupa Karabinov, cea mai veche sarbatoare fixa deplasata in ciclul liturgic mobil. Marea popularitate a acestui sfant, al carui sanctuar din Euhaita atragea multimile, a facut ca pomenirea lui sa fie transferata in prima sambata a Postului Mare, dupa cum atesta Typikon-ul Marii Biserici.

Nu este insa vorba doar de un transfer al sarbatoririi praznuite de Triod. Caci, in timp ce Typikon-ul Marii Biserici nu indica decat sinaxa mucenicilor, Triodul comemoreaza in aceasta zi mai precis minunea colivelor, a carei naratiune e atribuita patriarhului Nectarie al Constantinopolului (sfarsitul secolului IV).

In timpul domniei tiranice a imparatului Iulian Apostatul, acesta a poruncit sa se stropeasca cu sangele animalelor sacrificate idolilor toate produsele vandute pe piata cetatii imperiale, pentru a intina astfel prima saptamana din Postul Mare al crestinilor. Dar mucenicul Teodor s-a aratat in vis arhiepiscopului de atunci, Eudoxie (360-369), descoperindu-i planul lui Iulian si sfatuindu-l sa fiarba graunte de grau (kolva) si sa le distribuie locuitorilor Constantinopolului pentru ca acestia sa nu mearga sa cumpere de la piata.

Fiind astfel izbaviti de intinaciunea idolatriei gratie acestui mucenic surpator al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credinciosilor sa serbeze in fiecare an, la incheierea primei saptamani a Postului Mare, un praznic care sa comemoreze acest eveniment. Aceasta prima sambata e, asadar, ocazia unei duble bucurii: incheierea primei perioade a postului si praznuirea mucenicului.

"Sa ne odihnim in sambata de astazi, oamenilor, incetand ostenelile cele de ieri, pentru Cel ce a binecuvantat aceasta zi cu odihna si cu praznuirea cea de acum a mucenicului".

Praznicul mucenicului e dublu si el, pentru ca in el ne bucuram atat de minunea colivelor, cat si de nevointele mucenicesti ale Sfantului Teodor. De aceea, slujba zilei nu are "Aliluia" pentru adormiti, ca in celelalte sambete, ci "Dumnezeu este Domnul". Imnologia cuprinde piese rezervate laudei lui Teodor si altele inchinate minunii colivelor. Lectura sinaxarului care relateaza aceasta minune e completata de cea a panegiricului Sfantului Teodor atribuit Sfantului Grigorie al Nyssei.

Comemorarea mucenicului Teodor Tiron intr-o sambata in mod normal consacrata memoriei colective a sfintilor si a martirilor apare, asadar, drept o specificare a acesteia, inscriindu-se ca un fel de concluzie a seriei celor trei sambete festive: Sambata Mortilor, Sambata Ascetilor si Sambata lui Teodor.

Pe de alta parte, cu exceptia Sambetei Acatistului, celelalte sambete din Postul Mare nu vor cuprinde comemorari deosebite, sarbatoarea colivelor ingaduind astfel evidentierea caracterului privilegiat al primei saptamani. La incheierea acesteia din urma, adunarea mucenicilor reprezentata de Sfantul Teodor se asociaza, asadar, prin rugaciunile si exemplele ei eforturilor intreprinse de credinciosi, pentru a-i ajuta pe calea ce le ramane de parcurs in saptamanile urmatoare.

"Postul cel curat si fara prihana la noi acum ajungand, a adus cu sine savarsire de minuni mucenicesti. Caci prin post ne curatim de intinaciunile si de necuratiile cele sufletesti iar prin dovezi si lupte vitejesti asupra patimilor ne imbarbatam. Pentru aceasta si cu darul sfintei postiri luminandu-ne si cu minunile mucenicului Teodor intarindu-ne in credinta intru Hristos, cerem de la El sa dea mantuire sufletelor noastre".

Ca si in Sambata Mortilor, dupa Vecernie (si Liturghia Darurilor mai inainte sfintite) de vineri se trece la Panihide si la binecuvantarea colivelor, dar aici semnificatia e putin diferita. E vorba mai putin de supravietuirea vechilor ospete funerare ale primilor crestini, cat de un oficiu festiv comemorand minunea colivelor si biruinta impotriva planului perfid al Iui Iulian Apostatul, gratie interventiei miraculoase a mucenicului Teodor.

Aceasta diferenta apare si in structura Panihidei: aceasta nu mai cuprinde Psalmul 90 si "Aliluia" ca la Panihida adormitilor, ci Psalmul 142 si "Dumnezeu este Domnul" festiv, un canon al Sfantului Ioan Damaschinul la aceasta minune, binecuvantarea colivelor si apolisul , la sfarsitul careia se reintra in procesiune in trapeza pentru prima masa oficiala a saptamanii.

Obiceiul lavrei si al chinoviei Sfantului Eftimie era ca in cursul acestei mese sa se acorde o dispensa de vin si untdelemn intru cinstirea sfantului zilei, dar Typikon-ul tiparit precizeaza ca a fost desfiintat din pricina respectului datorat primei saptamani a Postului Mare.

Ieromonahul Makarios Simonopetritul

40 de mucenici

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi. De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta. După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi. Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu. Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.                 Aceasta icoana frumoasa e pictata de nepoata mea Daniela Manescu...............                                                                                                   (Sinaxar)

Bogatul caruia i-a rodit tarina

 

                       CELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si "pilda". Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare "vorbeste in pilde", adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des.
 S-o ascultam.

 Se numeste "Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina".

"Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu" (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.

Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: "Vai voua, bogatilor!" Sau: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor". Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina". Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: "Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?" Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: "Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui" (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit

tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv. Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: "Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te".

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau - fiindca nu le convenea - ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale. Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: "Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane"? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu", adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: "Cine da, lui isi da!" sau "Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta". Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele. Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta in Iisus Hristos.

A auzit ca regele locului cauta un arhitect care sa-i faca un palat. S-a prezentat la rege dandu-se drept arhitect. Regele, crezandu-l pe cuvant, i-a pus la dispozitie o mare suma de bani. Sa-mi faci un palat cum numai exista in lume. Sfatul Toma a luat banii, a plecat si a incercat sa faca din ei milostenie in dreapta si in stanga, propovaduind milostenia, propovaduind dreptatea, propovaduind fratietatea si iubirea intre oameni, in numele Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a intrupat, a fost rastignit si ingropat si care a treia zi a inviat. Chiar el, Toma, le-a spus ca L-a vazut inviat!

La un moment dat regele a auzit cele ce se intamplau. L-a chemat pe Toma si l-a intrebat' "Cum stam cu palatul' - "E aproape gata". - "Cum adica?" - Iata, in numele tau am facut milostenie si am impartit toti banii la saraci. Ti-am facut un palat in ceruri". Regele n-a inteles nimic din toate acestea. Inchizandu-l, l-a judecat si l-a condamnat la moarte.

S-a intamplat ca intre timp sa moara fratele regelui si murind acesta, s-a dus in lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit sa traiasca intr-un palat extraordinar, zican-du-i-se: "Uite, in acest palat ai putea locui, daca ai avea invoirea fratelui tau, pentru ca acest palat ii apartine lui". Atunci el a intrebat: "Dar cum sa fac sa am invoirea fratelui meu?" Atunei ingerul cu care statea de vorba i-a spus Du-te inapoi in viata si spune fratelui tau despre aceasta. Si, revenindu-si din moarte, i-a spus fratelui sau cele ce i se intamplasera. I-a descris palatul, fara sa cunoasca intamplarea cu Sf. Toma: "Uite, frate, ce mi s-a intamplat: am trecut dincolo; am vazut acolo un palat extraordinar si mi s-a spus ca e palatul tau. Cum poti tu sa ai un asemenea palat dincolo?"

Si atunci regele si-a zis: "Acesta trebuie sa fie palatul despre care spune Toma ca mi l-a zidit prin impartirea banilor mei la saraci". L-a chemat la sine si l-a eliberat din inchisoare. Sfantul Toma si-a continuat opera sa misionara de increstinare in India.

Dincolo de legenda, realitatea confirma miezul ei. Biserica Sf. Toma din India de sud exista pana in ziua de astazi.

Parabola e desigur o legenda pioasa, dar ea ne arata ce se intelege prin zicala: "Cine da, lui isi da". Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.

Parabola despre Sfantul Toma in India ne clarifica inca un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui sa ne oprim asupra lui, daca n-ar fi unii care cu nechibzuinta zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. "Intrucat ati facut unora dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de apa, "nu-si va pierde plata sa" (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de "rasplata" din ceruri. Dar sa nu prierdem din vedere nuanta. Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al Ierusalimului explica acest lucru asa: "Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere. Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile, daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor" (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate sociala a crestinismului. De aici porneste "Biserica slujitoare". Aici este temeiul preocuparii crestine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.

E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. "Cine m-a pus pe Mine judecator intre voi?" le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.

Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.

Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii "dincolo". Dincolo se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici. Viata celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe pamant.

Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie? Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.

Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe pamant!

Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet personajul "Mos Grandet", un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: "Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri", in loc s-o binecuvanteze, i-a spus: - "Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele. Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic". E un exemplu despre marginile pana la care poate ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.

Leon Tolstoi s-a intebat odata: cat pamant ii trebuie unui om? Stiti ca pe vremuri grija cea mare a unora era sa cumpere cat mai mult pamant. Numarul de hectare insemna prestigiu, desi el insemna intotdeauna si lipsirea altora de aceeasi suprafata, din care ei si-ar fi scos hrana zilnica.

Tolstoi a scris o parabola in legatura cu aceasta tema, intituland-o chiar asa: Cat pamant ii trebuie unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice ca un anume Pahomie ar fi auzit ca undeva prin Siberia un mare proprietar de pamant vinde oricat pamant poate cuprinde cineva cu pasul intr-o zi, dus-intors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vanzarea, s-a dus la proprietarul de pamant si i-a spus ca vrea si el sa cumpere. Proprietarul i-a spus: Iata, suntem in acest punct. Pleci de aici drept inainte, si atata cat vei cuprinde cu piciorul, va fi al tau, cu o singura conditie: ca sa fii inapoi tot in acest punct, inainte de apusul soarelui. Deci te duci inainte si le intorci inapoi. Cat de mult cuprinzi, e al tau. Dar daca nu ajungi aici inainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble.

Si omul a pornit sa-si cucereasca pamantul, si a mers, si a mers, si a mers. Se uita si la soare, se uita si la pamantul din fata. Si a mers, si a mers. Si-si tot zicea mereu. Am timp sa ma intorc si inapoi, dar trebuie sa cuceresc cat mai mult pamant. Si a mers pana cand si-a dat seama ca, daca merge mai departe, nu mai are timp sa se intoarca inapoi. A pornit inapoi, dar intorcandu-se, soarele tot scapaia, se apropia de asfintit, iar el era inca departe de locul de intalnire.

In sfarsit, cu cateva clipe inainte de apusul soarelui, alergand cu sufletul la gura, gata sa piarda, a reusit sa faca ultimul pas si, intinzand mana, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros in inima lui ca reusise sa cucereasca o atat de mare intindere de pamant. Dar in clipa cand a atins mana si a atins piciorul proprietarului, i-a stat si inima, si a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Sa-pati-i o groapa de doi metri lungime si un metru latime, ca de fapt de atata pamant are nevoie un om, si nu de atata cat cu lacomie a venit el sa cucereasca!

Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de dragul de a avea.

Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci toata viata.

Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo. Cine da, lui isi da! Cat ai, atata dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo. Iata o parabola care ne va lamuri si mai bine cam cum stau lucrurile. Am intitulat-o: Doamna cea buna.

Intr-un tinut veni de undeva o doamna bogata care isi cumpara mult pamant isi cladi un castel, se inconjura de servitori si lucratori si se imprieteni cu toti boierii si boiernasii din partile locului, vizitandu-se reciproc. Spre deosebire de ceilalti, se arata a fi si o buna crestina. Il cinstea pe preot, care se dovedea a fi patruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserica si ajuta intotdeauna parohia cand era nevoie de vreo contributie pentru reparatii, pentru intretinere pentru orice. Ajuta si saracii. Preotul facea adesea apeluri la crestinii prezenti, mai ales la cei mai avuti, sa fie generosi, sa ajute nu numai biserica, ci si pe cei saraci din comunitate, si de oriunde ar fi, in asa fel incat toti sa traiasca intre ei ca fratii si sa se iubeasca, precum porunceste Mantuitorul. Doamna noastra se dovedise sensibila la aceste apeluri, uneori chiar in asa masura, incat cei din jur cam radeau de ea. O banuiau de bigotism. Ei, in general, nu prea luau in seama apelurile preo tului, desi el repeta mereu invatatura Evangheliei, ca grija tuturor trebuia sa fie sa-si trimita comori in ceruri, nu sa-si adune bunuri, adesea inutile, pe pamant. Cele din ceruri ii vor ajuta la Judecata, precum este scris: "Ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut' (Matei 25, 40). Si mai zicea preotul

voua va faceti. Cine da, lui isi da! Vazand doamna ca predica preotului nu prea era ascultata, s-a gandit sa-l ajute in propovaduire si sa-si faca prietenii sa inteleaga mai concret apelurile si promisiunile lui. Intr-o zi se deghiza cu multa arta intr-o cersetoare, isi schimba vocea si porni prin sat dupa cersit, prefacandu-se a fi bolnava, si neputincioasa, si caindu-se ca e singura si ca are o casa de copii. Isi repeta istoria la fiecare poarta si in fata fiecarui trecator pe care il intalnea. Unii au dat-o afara, altii au refuzat-o brutal, asmutind cainii dupa ea, altii i-au dat ceva din resturile servitorilor sau din mancarea cainilor. Unii, ca sa scape de ea, i-au dat cate o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita, un pumn de faina, o rosie stricata, de obicei nu ceea ce le prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind si asa gata de aruncat. Ea multumea si strangea totul in traista. Si venea si a doua zi.

O saptamana intreaga a cersit astfel, batand la portile conacurilor boieresti, ale notabilitatilor satelor, ale gospodarilor, dar si ale saracilor, din mainile acestora alegandu-se adesea cu daruri mai bogate decat cele capatate de la cei avuti. Saracii intelegeau mai bine saracia si, adesea, isi cereau iertare ca nu puteau fi mai darnici.
Pentru duminica urmatoare, cersetoarea redeveni doamna care era de fapt, si anunta o mare receptie la castelul ei. Trimise invitatii tuturor marilor familii din imprejurimi si tuturor notabilitatilor. Invitatia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masa si oameni mai saraci.

Incepusera sa soseasca cei bogati, cu trasuri scumpe, imbracati in haine alese, doamnele in toalete elegante, si toti fura primiti intr-un salon imens unde doamna, gazda, precum se si cuvenea, facea in persoana onorurile casei, salutan-du-i si primindu-i pe invitati. Saracii stateau mai pe la usa, neindraznind sa intre inauntru. Doamna ii chema pe toti. Si, cand toti invitatii sosisera, se deschisera usi mari intr-o parte si intr-alta. Acolo unde se vedeau mese incarcate de toate bunatatile, fura invitati saracii. Si intrara, cam stanjeniti, cam nelalocul lor. Dar doamna insista. Vis-a-vis, intr-o sufragerie si mai mare, si mai somptuoasa, erau mese deocamdata goale si fiecare loc era marcat cu numele fiecarui invitat din cei mari, din cei bogati. Intrara infumurati si mandri de marea cinste. Luara loc, si atunci intrara servitorii, imbracati sarbatoreste si inmanusati, purtand tavi de aur si argint. Depusera in fata fiecarui invitat o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita din mancarea servitorilor si a cainilor, o rosie stricata, un cartof si cate alte nimicuri de care te apuca scarba numai vazandu-le, incat toti ramasera inmarmuriti. Nu stiau ce sa creada. Gandeau ca gazda a incurcat saloanele, caci vazusera mesele la care se instalasera saracii. Erau gata sa se scandalizeze, sa protesteze ofensati de marea batjocura.

- Nu, n-am incurcat saloanele, ii lamuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din saracia lor, ba mi-au cerut si iertare pentru ca nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cersetoarea care am cersit pe la portile voastre zilele trecute. Va amintiti acum de mine? Si aruncand de pe ea o mantie aurita, redeveni pe loc cersetoarea incovoiata pe care toti o cunosteau. Iar voua, domnilor si doamnelor, v-am pus inainte, fiecaruia, exact ceea ce mi-ati dat si voi cand am fost pe la portile sau usile voastre, sau la mesele servitorilor vostri, la care m-ati indrumat. Nu cred ca ma veti judeca prea aspru. Fiecare din voi are in fata si primeste inapoi ceea ce a dat el insusi pentru acest banchet. Ce a dai, lui si-a dat! Cum s-a onorat, e onorat si la masa mea. Dupa dreptate.
Asa va fi si in imparatia cerurilor!

Zicand acestea, cersetoarea a parasit incaperea si, spun cei care au vazut-o, ca, mergand spre usa, si-a indreptat din nou spatele incovoiat si a redevenit mareata, iar pe umeri i-a reaparut mantia stralucitoare topind chipul cersetoarei, in cel al doamnei, si vazandu-se bine acum ca erau una si aceeasi persoana. Cand sa se apropie de ea, n-au mai vazut-o. Acolo nu s-a mai intors niciodata, dar credinciosii spun ca chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu poate spune ca asa a fost si inainte si n-au observat-o ci, si acum s-a reintors acolo, sau numai dupa ce s-a facut nevazuta, doamna cea buna de la castel s-a ascuns in chipul din stanga usilor imparatesti, de unde ii priveste mereu si parca le-ar spune: - Asa va fi si in Imparatia Cerurilor! .

Aceasta este si invatatura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astazi. Macar aceasta simpla sintagma romaneasca: "cine da, lui isi da'" s-o tinem minte. Trecatori si straini suntem pe acest pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne trimitem o rezerva si dincolo.

La intrebarea: "Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?", se poate raspunde in doua feluri: ale altora, daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!

IPS Antonie Plamadeala

Calendar Ortodox 

Despre mărturisirea dreptei credinţe

2. Despre mărturisirea

dreptei credinţe

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai zis că unde vor fi adunaţi doi sau trei în Numele Tău, vei fi şi Tu cu ei, şi acum Te afli în mijlocul nostru, luminează-ne minţile şi inimile ca să Te urmăm pe calea crucii, pentru ca mai apoi să ne bucurăm împreună cu Tine şi de lumina Învierii. Amin.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, ne pregătim cu toţii de praznicul Învierii lui Hristos, Care a Înviat pentru ca noi să dobândim viaţă veşnică. Se apropie Floriile, şi vrem să Îl întâmpinăm pe Domnul cu mulţimile din Ierusalim strigându-I: „Osana Fiului lui David. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Apoi aşteptăm praznicul Învierii, în care toţi vom tresălta cu inimile, spunând „Hristos a Înviat!”.

Dar, înainte de Înviere, El a fost prigonit, umilit, părăsit de ai Săi şi răstignit. Cei care vrem să fim alături de Hristos la Intrarea în Ierusalim şi la Înviere trebuie să ne pregătim serios să fim alături de El şi la răstignire, ca să nu Îl lăsăm singur, cum au făcut-o ucenicii Săi acum două mii de ani.

În cuvântul de astăzi mă voi opri asupra întrebării puse de către Hristos ucenicilor în prima Evanghelie pe care aţi auzit-o citită astăzi: Iisus, răspunzând, a zis: Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem. Şi El a zis lor: Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza (Matei 10, 22-23).

Acest cuvânt se leagă de Evanghelia care s-a citit nu cu multe zile în urmă, la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, şi care ne lămureşte cum putem fi alături de Hristos pe calea jertfei:

Mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Luca 21, 12-17).

Vreau să pun în discuţie două teme: prima este aducerea-aminte a martirilor creştini, de la începutul Bisericii şi până în zilele din urmă, încercând o apropiere sufletească cât mai profundă de cei care prin sângele lor au ajuns în Biserica triumfătoare din ceruri. A doua temă este a descoperi în ce măsură ne putem folosi de exemplele lor astăzi, când avem libertate religioasă. Pentru a putea să îi înţelegem mai bine pe sfinţii mucenici, să începem prin a rosti o scurtă rugăciune către ei: „Sfinţilor mucenici de pretutindeni, ierarhi, preoţi, diaconi, monahi şi mireni, care L-aţi mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii, ajutaţi-ne să avem curajul de a ne lua crucea şi a-I urma Domnului, trăind până la sfârşitul vieţii sub ocrotirea voastră. Amin!”

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, ne aflăm într-o biserică frumos zugrăvită. Vedem multe icoane frumoase ale sfinţilor mucenici. Ne putem întreba: de ce sinaxarul este plin de mucenici şi muceniţe? De ce atâţia martiri? Pentru că pe ei s-a rezemat de-a lungul veacurilor întreaga Biserică dreptmăritoare. Hristos nu a fost mărturisit de către oameni care s-au mulţumit cu jumătăţi de măsură, ci de cei care au înţeles că urmarea lui Hristos înseamnă asumarea crucii, care au înţeles cuvântul Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vă vor ocărî pe voi din pricina numelui Meu. Unii dintre aceşti mucenici au fost chiar răstigniţi pentru crezul lor.

Sfântul Apostol Andrei, atât de drag nouă, românilor, pentru că a propovăduit credinţa creştină pe meleagurile noastre, a fost pironit pe o cruce în formă de X, după cum ştie toată lumea. Dar puţini ştiu tulburătoarele sale cuvinte pe care le-a spus prigonitorilor care îi propuneau să renunţe la Hristos pentru a scăpa de răstignire: „Dacă mi-ar fi fost frică de cruce, nu aş fi propovăduit-o!”. Cei care sunt de faţă şi vor să devină preoţi, precum şi fetele care se gândesc să devină preotese, să înţeleagă că se află tot în faţa unei cruci care, deşi e mult mai puţin dureroasă, trebuie totuşi asumată în deplină responsabilitate. Orice creştin ar trebui să înţeleagă că nu are niciun rost să vorbească altora despre crucea lui Hristos dacă el însuşi nu îşi poartă propria cruce.

Ne aflăm într-o biserică care poartă hramul Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina. Vă este cunoscut troparul sfintei muceniţe. El arată legătura strânsă dintre sacrificiul pentru Hristos şi răsplata acestui sacrificiu: „Pe Tine, Mirele meu, Te doresc, şi pe Tine căutându-te mă chinuiesc, şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu botezul Tău, şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine, şi mor pentru Tine, ca să şi viez întru Tine”. Vedeţi câtă profunzime? Avem aici exprimată clar ideea că pentru a împărăţi în Hristos e nevoie să pătimim pentru El. Peste două săptămâni ne vom bucura de praznicul Învierii. Dar ne pregătim oare cum trebuie pentru a ne bucura de acest mare praznic? Înţelegem oare că pentru asta trebuie să ne şi jertfim, de fapt să ne jertfim cât ne este cu putinţă?

Ne putem întreba cum să ne jertfim când nu ne mai prigoneşte nimeni. De, spun unii, mare lucru au făcut marii mucenici - Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Elefterie. S-au luptat cu închinătorii la idoli din vremea lor. În ziua de azi nu se mai închină lumea la idoli.

Ba lumea se închină la idoli, chiar dacă la altfel de idoli. Care sunt valorile zilei de azi, aşa cum le arată filmele şi ziarele? Viaţă destrăbălată, goană după îmbogăţire, căutarea puterii sociale. Vrem să găsim şi alţi idoli? Uitaţi-vă ce propun reclamele. „Beţi vodka cutare, folosiţi crema cutare. Se exacerbează cultul trupului. Trupul, din templu al Duhului Sfânt, e făcut templu al poftelor. Închinarea la chipuri cioplite mai este înlocuită şi cu închinarea la cine ştie ce cântăreţi sau formaţii de muzică. A venit în România Michael Jackson - pe care până şi martorii lui Iehova l-au dat afară pentru luciferismul din Thriller - şi toţi tinerii noştri au exultat de fericire. Îşi pun afişe cu el, poartă tricouri cu el, ţipă la concert de câteva ori şi, gata, au devenit fani Michael. Nu e, atunci, Michael Jackson un idol? Sau sportul… Unii aşteaptă încă din ianuarie un meci din august şi, dacă echipa favorită pierde, oamenii se înfurie şi se enervează. Nu au făcut din sport un idol?

Muzica şi sportul nu sunt rele în sine. Dar nu trebuie să devină idoli. Să ne luptăm cu patimile care sunt pentru suflet idoli. Un alt idol cu care trebuie să ne luptăm este comoditatea în viaţa duhovnicească. De ce să ne rugăm mai mult? Ce, suntem călugări? De ce să facem efortul de a trăi cât mai mult sfinţenia? Ne mulţumim să constatăm lipsurile altora. Să sfărâmăm şi acest idol. Şi să avem curajul să trăim creştinismul aşa cum trebuie, să ardem pentru Hristos cu toată fiinţa noastră şi să ne apropiem cu evlavie de cei care în lupta cu închinătorii la idoli şi-au dat viaţa. Să ne rugăm lor. Să sărutăm icoanele lor, să sărutăm sfintele lor moaşte. Să alergăm la moaşte, pentru a prinde putere în viaţa duhovnicească. Aproape de locul în care ne aflăm se află moaşte din Sfântul Mare Mucenic Mina, din Sfântul Ciprian, cel care înainte de convertire a fost vrăjitor. Sfântul Mina - lângă Piaţa Unirii, iar Sfântul
Ciprian - lângă sediul central al CEC-ului. E bine să mergem la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. E foarte bine să ne apropiem şi de Sfântul Mina, şi de Sfântul Ciprian. Şi ajutorul lor nu va întârzia. Atâţia tineri sunt supăraţi din diferite motive. Unul din ele este că nu găsesc fete vrednice cu care să se căsătorească. Atâtea tinere sunt frământate că nu îşi găsesc perechea potrivită pentru a întemeia o familie. Mergeţi la sfintele moaşte şi vă veţi convinge că sfinţii ne dau exact ajutorul care ne trebuie. Unii vor darul înţelepciunii. Să alerge la ajutorul sfinţilor, să ceară sprijinul sfinţilor mucenici.

Dreapta credinţă nu este o filosofie interesantă care se poate adapta anumitor împrejurări. E un adevăr de neclintit care trebuie apărat cu orice preţ. Şi toţi trebuie să fim pregătiţi să ne apărăm la nevoie credinţa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a scris numai capete despre dragoste sau tâlcuiri la locurile mai dificile din Scriptură. A scris foarte mult împotriva ereticilor şi de asta i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă. Ca să nu mai poată mărturisi dreapta credinţă. Sfântul Teodor Studitul a însoţit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viaţă de mare sacrificiu. O dată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele goale, şi a rămas scăldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă sau să mănânce ceva. Şi zece dintre ucenicii săi au fost muceniciţi pentru că apărau icoanele.

Studenţilor teologi le place să citească şi din Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi din Sfântul Teodor Studitul. Unora le place chiar să aprofundeze învăţăturile lor. Dar teologia ortodoxă, cum arată arhimandritul athonit Vasilios în cartea sa Intrarea în Împărăţie, este viaţă şi nu filozofie. Cartea aceasta o recomand tuturor, fiind o carte care cu adevărat ne învaţă să pătrundem în Împărăţia Cerurilor. Repet titlul: Intrarea în Împărăţie, scrisă de arhimandritul Vasilios de la Sfântul Munte.

Teologia Sfinţilor nu e filozofie, nu se înţelege doar cu mintea, ci se asimilează în propria fiinţă, spune părintele. Teologia e viaţă. Teologia trebuie trăită personal, trebuie să ne sfinţim, şi nu să facem din teologie un simplu sistem filosofic. Şi, ca să ne sfinţim, e nevoie de jertfă. Creştinismul trebuie trăit cât mai deplin, în pofida greutăţilor de tot felul. În ziua de azi, mulţi tineri care s-au apropiat mai serios de Biserică au neînţelegeri cu părinţii, care, după patruzeci şi cinci de ani de comunism ateu, nu şi-au revenit deplin. Ce e de făcut când Dumnezeu ne-a poruncit să ascultăm de părinţi, iar părinţii se opun unei vieţi creştine mai serioase? Ce e de făcut? Renunţăm la Dumnezeu, sau la capriciile părinţilor? Răspunsul îl dă Sfânta Muceniţă Filofteia de la Argeş, atât de dragă fetelor creştine. Faptul că ea mergea la biserică i se părea mamei ei vitrege pierdere de timp, iar postirile şi rugăciunile erau motiv de mânie. Şi fata era deseori bătută pentru aceasta. La numai 12 ani. Asta înseamnă dreaptă-credinţă - să nu cedezi, să nu renunţi la Hristos de frica pătimirilor. Ca să pricepem că tensiunile cu părinţii depărtaţi de Biserică au fost întotdeauna aceleaşi, să ne amintim de faptul că Sfânta Filofteia a primit mucenicia chiar de la tatăl ei.

Vorbind despre mucenici, să nu ne gândim însă numai la ceva foarte departe în timp. A avut Biserica noastră, în secolul al IV-lea, 20.000 de mucenici care au fost arşi de vii în Nicomidia, în timpul prigoanei lui Maximian. Dar tot Biserica noastră a avut şi la începutul secolului nostru o mulţime mare de mucenici în Rusia comunistă, în lagărul de la Oranki, unde erau monahi adunaţi din diferite mănăstiri din Rusia. Delegaţia militară le-a acordat 24 de ore ca să se gândească dacă se leapădă de Hristos sau aleg moartea. Un episcop din lagăr a zis: „ E prea mult până mâine. Vă dăm răspunsul în zece minute”.

Iubiţi creştini, puneţi-vă timp de câteva clipe alături de acei monahi. Vă daţi seama ce clipe crâncene? De-o parte crucea, de cealaltă lepădarea. Episcopul le-a spus: „Fraţilor, acum aveţi ocazia să vă faceţi mucenici”.

Oare noi cum am fi reacţionat? Să fim sinceri cu noi când ne dăm un asemenea răspuns. Cum am fi reacţionat, şi cum reacţionăm când trebuie să Îl mărturisim pe Hristos în viaţa de zi cu zi? Să ne gândim că am fi obligaţi să fim de acord cu drepturile omului care îşi doreşte să trăiască mai rău decât animalele, şi să aprobăm propaganda homosexuală. Sau căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Şi, dacă nu am fi de acord, ne-am pierde serviciul, fiind consideraţi extremişti. Sau gândiţi-vă că ar trebui să semnaţi pentru scoaterea religiei din şcoli, pentru ca elevii să nu mai fie îndoctrinaţi cu idei creştine. În multe ţări este interzisă predarea religiei în şcoli. Sau gândiţi-vă că aţi ajunge într-o ţară islamică în care mărturisirea lui Hristos poate aduce pedeapsa cu moartea. L-am mărturisi sau nu pe Hristos? Oare călugării de la Oranki cum au reacţionat atunci la cele spuse de episcopul lor? Au strigat toţi într-un glas: „Vrem să murim pentru Hristos”. Şi în scurt timp fost împuşcaţi toţi. Poate că vă gândiţi că mărturisitorii nu mai fac minuni aşa cum făceau mucenicii din vechime înaintea morţii. Dar viu este Domnul. După zeci de ani de la uciderea monahilor de la Oranki, Dumnezeu a rânduit să se deschidă groapa cu osemintele mucenicilor, şi trupul sfântului ierarh, care fusese împuşcat în cap, a fost găsit neputrezit. Moaşte întregi. Să se mire necredincioşii şi să se bucure creştinii! Asta este Ortodoxia: jertfă şi sfinţenie.

Şi noi, românii, avem de ce să ne mândrim. În temniţele comuniste am avut foarte mulţi mucenici, şi sângele lor nu poate să nu rodească. Un exemplu ar fi schimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul sensibilului „Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Preoţii noştri mai importanţi L-au mărturisit, aproape toţi, pe Hristos şi în închisoare: marele teolog Dumitru Stăniloae, părintele Benedict Ghiuş, cel care a diortosit Proloagele, părintele Toma Chiricuţă, unul dintre cei mai mari predicatori români, părintele Nicodim Măndiţă, a cărui viaţă de sfinţenie este impresionantă.

Avem şi în viaţă atâtea biserici vii, care au crescut duhovniceşte în temniţă, părinţi de care noi nu ne folosim cum trebuie: părinţii Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu de la Mănăstirea Antim, părintele Constantin Voicescu de la Biserica Sapienţei, părintele profesor Constantin Galeriu, părintele Arsenie Papacioc de la Tekirghiol.

Demnă a fost mărturisirea părintelui Gheorghe Calciu, pentru care seminariştii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să îl apere înainte ca securitatea să îl închidă. E nevoie şi acum de tineri curajoşi care să rişte orice pentru a fi gata să apere adevărul. Tinerii care au strigat în ’89 „Vom muri şi vom fi liberi!” ne-au dat şansa de care trebuie să profităm pentru a trăi în libertatea religioasă. Pe care trebuie să o apărăm la nevoie.

Gândiţi-vă că sunt destule voci ortodoxe, chiar ierarhi, care ne previn că se pregăteşte o nouă formă de prigoană creştină. Nu vor fi omorâţi creştini. Nu. Ci va fi impusă o nouă mentalitate, mentalitatea păgână, încetul cu încetul. Şi în perioada interbelică au fost mulţi teologi care au avertizat asupra pericolului comunismului şi nu au fost luaţi în seamă. Să nu se întâmple aşa şi cu invazia păgânismului contemporan. Teologii să înţeleagă că idolatria de astăzi trebuie să primească un răspuns pe măsură.

Să nu lăsăm să ne fie răpiţi credincioşii de mentalitatea păgână. Să Îl apărăm pe Hristos! Să îi urmăm pe sfinţi, care au scris teologie prin nevoinţele lor! Aşa ne pregătim cu adevărat şi de Praznicul Învierii, şi de Învierea de obşte.

Doamne, Tu, Cel ce ai zis că orice vom cere cu credinţă ni se va da, dăruieşte-ne să Te urmăm cu toată fiinţa noastră şi să Te mărturisim aşa cum trebuie, nu după cum vrem noi, ci după cum vrei Tu, şi să ne bucurăm cu toţi mucenicii de lumina Învierii Tale.

---

 Această predică – prima pe care am ţinut-o în viaţa mea – a fost rostită la Biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, în anul 1997. Am considerat că subiectul ei – mărturisirea jertfelnică a Ortodoxiei – vine să întregească cele spuse în conferinţa de la Sibiu despre înaintemergătorii Antihristului.

Iubirea vrajmasilor

PREDICA LA DUMINICA A XIX-A DUPA RUSALII

Iubirea vrajmasilor

.....si rasplata voastra va fi mare si ve-ti fi fiii Celui Prea Inalt (Luca VI, 35)

       Frati crestini,

       Felul de judecata a lui Dumnezeu se deosebeste radical de felul de judecata al nostru al oamenilor. Morala si desavarsirea crestina sunt cu totul altceva decat morala si desavarsirea faurite de mintea omului. Legile Imparatiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decat legile noastre lumesti.
       Sfanta Evanghelie de astazi ne arata felul de judecata a lui Dumnezeu si morala crestina cu legile Imparatiei ceresti, pe care Domnul Hristos ne invata sa le punem in practica intocmai. De aceea zice: "Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea!

       Aceasta noua porunca a lui Dumnezeu este cu totul deosebita de poruncile Vechiului Testament, fiindca nu numai ca ne opreste sa savarsim raul, dar ne porunceste si ne obliga sa facem tot binele care ne sta in putere pentru aproapele nostru. Ca sa ajungem crestini desavarsiti nu este suficient numai respectarea legii care te opreste sa faci raul, sau numai respectarea invataturilor omenesti care spun: "Ceea ce tie nu-ti place altuia nu face!

Ci se ajunge prin indeplinirea acestei porunci, de a face in intreaga noastra viata, tot binele pentru semenii nostri.
       Fapta aceasta buna trebuie facuta intocmai cum ne-ar place sa ni se faca si noua. Daca noi vrem ca viata noastra sa nu fie primejduita, trebuie mai intai ca noi sa traim si sa ne purtam astfel, incat sa nu periclitam cu nici un chip viata aproapelui nostru. Daca tu crestine tii la cinstea si onoarea casei tale si nu doresti catusi de putin ca cineva sa ti le vatame, atunci trebuie sa respecti tu mai intai cinstea si onoarea altora.
       Daca tu crestine vrei sa nu fii de nimeni nedreptatit, trebuie ca mai intai de toate tu sa nu faci nici un fel de nedreptate nimanui. Daca tu crestine iubesti bunurile ostenelilor tale si tii la casele, gradinile, vitele, hainele si podoabele tale si nu voiesti ca cineva sa ti le distruga sau sa ti le rapeasca, atunci si tu trebuie sa respecti avutul altuia si sa nu poftesti niciodata nimic din ceea ce nu este al tau.
       Aceasta dreptate crestina este temelia si cea dintai treapta de urcare a omului spre desavarsire si fara de ea nu se poate face nici un pas inainte spre Dumnezeu. Fara aceasta sfanta dreptate nu putem pasi pe treapta a doua care duce la desavarsirea crestina. Morala religiei crestine nu este o lista de oprelisti, ci este o seama de legi si virtuti, de datorii si pilde care trebuie traite si urmate, nu doar discutate. Morala crestina izvoraste din invataturile de credinta ale Bisericii Ortodoxe. Ea e morala credintei in Dumnezeu, morala legilor Dumnezeiesti, a sfinteniei, a constiintei si a fericirilor de pe munte.
       Morala crestina este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu si oameni, dintre parinti si copii. Este morala fratiei si a iubirii, a desavarsirii, a mantuirii si a nemuririi. Morala crestina e morala vietii lui Iisus Hristos in trupul nostru muritor. Prin viata si Evanghelia Sa, Mantuitorul ne invata iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blandetea, pacea, sfintenia si desavarsirea. De aceea Domnul Hristos ne invata cum sa ajungem la desavarsire si ne spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc pe voi si va rugati pentru cei ce va supara si va prigonesc. Iertati si vi se va ierta, faceti bine si dati imprumut, nimic nadajduind si plata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Prea Inalt; caci El este bun si cu cei nemultumitori si cu cei rai.
       Iata pe cine fericeste Domnul Hristos: "Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul! Fericiti cei cu inima curata, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Si asa toate fericirile pe care le-a rostit in predica de pe munte.
       Morala crestina traieste mai mult din fapte decat din vorbe. Ea garanteaza cele mai bune raporturi dintre oameni si neamuri si numai prin morala crestina se poate face viata fericita in cer si pe pamant. Ea ne arata ca virtutile care ne asigura fericirea in cer, o garanteaza si pe pamant. In schimb, imoralitatea sub orice forma este cea mai urata pata, cea mai mare rusine pe obrazul si sufletul unui om. Fara respectul moralei crestine legaturile dintre oameni sunt false, mincinoase si aducatoare de mari dezastre sufletesti si trupesti.
       Oamenii imorali isi imbolnavesc mintea si ajung in spitalele de nebuni, in temnite si in morminte. Tot ce urmareste morala crestina este in interesul sanatatii si fericirii omului, a familiei si a societatii chiar aici pe pamant.
       Oamenii imorali nu pot suferi adevarurile sfintei invataturi. Vai de familia unde unul din soti duce o viata imorala. Copiii lor sunt in pericol sufletesc si trupesc si cand ajung mari imita imoralitatea parintilor, ba fac si mai rau ca ei.
       Sa ne privim si noi viata in oglinda moralei crestine si sa ne da seama cat suntem de departe de virtutile ei. Sa ne intoarcem la Tatal cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, si sa iubim bunatatea, mila, dragostea, sfintenia si toate virtutile, ca sa fim si noi fii buni ai Sai, caci astfel nu vom regreta niciodata, nici chiar in viata aceasta.
       Fericirea cea adevarata este cea sufleteasca, launtrica. Oamenii cauta o fericire pamanteasca, ce pleaca din afara. Se trudesc oamenii sa faca mai intai bogatii, sa se umple de bani, de placeri si de marire lumeasca. Fericirea dupa care umbla cei mai multi consta in dorinta de a avea spor la averi, belsug si sanatate. Sunt bune si acestea si au si ele rostul lor, dar nu valoreaza nimic, n-au nici un pret, daca nu sunt puse toate in slujba mantuirii sufletesti.
       Lumea doreste o fericire pamanteasca, care n-are nimic cu mantuirea sufletului, ci dimpotriva, e foarte primejdioasa. Cati saraci nu s-au imbogatit si au uitat cu totul de suflet! Cand umblau cu pantalonii carpiti, cu opinci in picioare si traiau in modestie si saracie, mergeau la biserica si se rugau; erau blanzi, linistiti, rusinosi si tematori de Dumnezeu. Asa isi cresteau si copiii, dar de indata ce au dat de bani s-au pus pe chefuri si petreceri, impodobindu-si casele cu fel de fel de lucruri si mobile costisitoare. Toate acestea i-au facut sa uite pe Bunul Dumnezeu si s-au indepartat astfel de Biserica uitand ca mai sunt crestini.
       Cate femei tinere si sarace nu au ramas vaduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu si Biserica. Imi aduc aminte de una, care dupa ce a ingrijit o doamna batrana i-a ramas o mostenire bogata si casa mare, dupa ce batrana a murit. Femeia noastra in loc sa-i multumeasca lui Dumnezeu, a aruncat cartile de rugaciune, a parasit Biserica si s-a pus pe pacate, facand din casa aceea o pestera de talhari, unde se adunau toti desfranatii, betivii si tutunarii.
       Asa si-a petrecut cativa ani inseland si alte suflete cu pacatele ei. Dar intr-o zi se pomeneste cu niste junghiuri in piept, ajunge la spital si acolo ii gasesc o boala canceroasa si nu dupa multa vreme de chinuri ingrozitoare, se sfarseste chemand in ajutor mila lui Dumnezeu. Iata ce ticalos este omul; atunci cand are de toate se departeaza de Dumnezeu si se apuca de pacate, in loc sa fie recunoscator si sa faca bine celor din jurul sau.
       Vedeti ce buna este suferinta. De aceea crestinii primari, cand vedeau ca trupul, lumea si diavolul ii duc la pacate, cereau de la Dumnezeu boala si suferinta ca sa se poata mantui. Femeia aceasta n-ar fi murit in aceste chinuri grozave, daca si-ar fi trait viata ca la Inceput, cu rugaciuni, in simplitate, curatenie, credinta si sfintenie. Poftele pacatoase, desfranarile, fumul de tutun si bauturile i-au scurtat viata. Iata ca lumea nu ne poate face fericiti. Averile, banii, chefurile si distractiile nu pot multumi sufletul omului.
       Sufletul isi are nevoile sale; el doreste si inseteaza de Dumnezeu. El nu se satura cu lucruri pamantesti, caci nu este pamantesc. El este vesnic, nemuritor si daca nu este ascultat se mahneste si se tulbura si de aceea omul devine nemultumit. Fericirea adevarata o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevarata o vor avea numai oamenii care vor cauta sa puna in practica cuvintele Mantuitorului din predica de pe munte: "Fericiti, facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
       Adevarata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mantuitorul care ridica sarcina pacatelor de pe sufletele noastre, a adus in lume fericirea cea adevarata. Psalmistul David zicea: "Fericiti sunt carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele! (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Sai: "Fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud! Fericiti cei ce au ochi si urechi sufletesti care aud tainele mantuirii sufletelor.
       Nu cei saraci sunt nefericiti, nici cei bolnavi, batjocoriti si chinuiti, nici cei neinvatati, ci adevaratii nefericiti sunt cei ce au ochi si nu vad, au urechi si nu aud, caci nu vad starea grozava si nenorocita in care traiesc. Fericirea pe care o da lumea este nestatornica si se poate schimba de seara pana dimineata. In cate case nu este astazi fericire, iar maine plangere mare?!
       Asa era o profesoara tanara, renumita, care a trebuit sa tina o conferinta impotriva misticismului, a credintei in Dumnezeu, si prin cuvinte a negat existenta lui Dumnezeu, insultand maiestatea dumnezeiasca. Dupa terminarea conferintei s-a dus acasa linistita, s-a culcat fara nici o grija, iar dimineata nu s-a mai sculat din pat caci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a ramas muta pentru totdeauna.
       In scurt timp a murit chinuita de remuscarile constiintei si de vedeniile infioratoare pe care le-a vazut inaintea sfarsitului ei.
       Iata omul in goana de a-si face fericita viata pe pamant, se ia la lupta cu Dumnezeu si astfel ajunge intr-o stare de plans, in ghearele necuratului si se pierde pe veci. Prin urmare fericirea pe care o da lumea nu se potriveste cu fericirea dumnezeiasca. O, ce fericire dulce si scumpa da Mantuitorul, celor ce traiesc viata dupa poruncile Evangheliei Lui! Lumea insa cauta fericirea in afara de Mantuitorul, de aceea zicea Domnul: "Vai de voi, farisei si carturari fatarnici, vai de voi bogatilor, pentru ca v-ati primit aici mangaierea!       Ala treapta spre desavarsire de care ne vorbeste Domnul in Evanghelia de astazi, este iubirea vrajmasilor. "Iubiti pe vrajmasii vostri  zice El  binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc, rugati-va pentru cei ce va fac strambatate, pentru cei ce va ocarasc si va napastuiesc. Ca de iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce dar este voua, ca si pacatosii iubesc pe cei ce iubesc pe dansii! Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce dar este voua, caci si paganii tot astfel fac! Si de dati imprumut la cei de la care nadajduiti a lua, ce dar este voua, caci si vamesii si pacatosii imprumuta la fel! Fiti milostivi, fiti buni, fiti desavarsiti precum desavarsit este si Tatal vostru cel ceresc care face sa rasara soarele peste cei buni si peste cei rai; si varsa ploaia Sa binecuvantata si peste cei drepti si peste cei pacatosi!

       Iata ce minunate cuvinte, iata ce frumoase porunci si conceptii nemaiauzite de nici o minte omeneasca pana la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind in ele taina imitarii lui Dumnezeu Tatal, iar aceasta taina este calea spre desavarsire, este iubirea omului de catre om, iubirea prietenului si dusmanului, iubirea celui necunoscut, a celui bun si a celui rau, a celui drept si a celui gresit.
       Iata judecata lui Dumnezeu cea dreapta si morala crestina. Tocmai aceste porunci dumnezeiesti se pare a fi cel mai greu de realizat si chiar imposibil de indeplinit. Oamenii au mers inainte si au avansat in multe treburi pamantesti, dar partea aceasta importanta a fost lasata uitarii. Am trecut si trecem peste aceste invataturi care ne duc la desavarsire si care sunt cele mai importante pentru mantuirea noastra. Este adevarat ca nu au ajuns pe culmea aceasta inalta nici cei care frecventeaza mai des locasul Domnului, care sunt inaintati in cunostinta de Dumnezeu si care trebuie sa fie pilde vii de imitat. Ce sa mai vorbim despre ceilalti care nu cunosc mai nimic despre mantuirea sufletului!
       E greu de aceea sa poata intelege cineva, sa iubeasca pe acela care-i face rau, pe cel ce te dusmaneste, te paraste, te insulta, te fura, te minte si cauta in tot momentul chiar sa-ti ia viata. Greu lucru sa-l iubesti! Dar tocmai in aceasta consta fapta noastra, ca sa avem ce ierta. Daca nu ni s-a facut rau, nu avem ce ierta. Mantuitorul ne spune chiar mai mult; nu numai sa-i iertam, ci chiar sa-i iubim. Pentru ca acestia ne fac bine sufletesc, caci datorita necazurilor si supararilor pe care ni le pricinuiesc, primim noi rasplata de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce sa ne plateasca Dumnezeu?!
       De aceea ne zice Mantuitorul cand vrajmasii nostri ne fac rau, noi sa le rasplatim cu bine si sa-i iubim din toata inima, caci numai asa vom dovedi ca suntem fii ai Tatalui ceresc. Avem pilda pe Mantuitorul care a fost prigonit, ocarat si batjocorit, dar El s-a rugat zicand: "Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac!

Aici este adancul intelepciunii lui Dumnezeu si taina mantuirii. Cei ce vor sa ajunga la desavarsire sa caute implinirea acestor porunci, prin dragoste si sfintenie. Dar de fapt omul nu se gandeste decat la el, nu se iubeste decat pe sine.
       Incet, incet, abia izbutesc unii sa-si iubeasca pentru un timp nevasta, copiii si prietenii de placeri lumesti. Dar multi nu-si mai iubesc nici parintii, nici chiar fratii intre ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai indepartate. De aceea Mantuitorul ne porunceste sa iubim pe vrajmasii nostri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru ca din iubirea de sine pleaca toate nenorocirile si relele. Iata de ce a pus Domnul Iisus Hristos in locul iubirii de sine, iubirea vrajmasilor, porunca cea potrivnica a firii. Grea treapta de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desavarsirea crestina.
       Mai departe ne spune Evanghelia de astazi sa fim milostivi, precum si Tatal nostru este milostiv. In cultul divin, noi crestinii avem o multime de rugaciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cersim mila si ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieste-ne! Doamne ai mila de noi! Dumnezeule milostiveste-Te spre noi! Usa milostivirii deschide-o noua! Toate aceste rugaciuni sunt strigate din inima indurerata. Este chemat in ajutor Dumnezeu pentru ca El e Dumnezeul indurarii, indelung rabdator, bun si adevarat, Dumnezeu a toata mangaierea, care miluieste pe toti.
       In marea Sa milostivire, Dumnezeu are mila de fapturile care sufera si le miluieste. Ajuta saracii, ocroteste nefericitii si mangaie pe toti necajitii. Asa trebuie sa fim si noi, fiii lui Dumnezeu, milostivi unii catre altii, chiar si catre vrajmasii nostri, daca voim sa ne raspunda la cererile noastre cand cerem mila de la El.
       Mila aceasta dumnezeiasca, sau milostenia cum se numeste trebuie sa fie una din virtutile crestinului adevarat, una din cele mai bogate fantani din care izvorasc apele fericirii. Milostenia trebuie neaparat sa o aiba crestinul, pentru ca faptele de binefacere sunt cele mai rasplatite. Dai bunuri pamantesti si dobandesti comori ceresti; faci bine trupului si se rasplateste sufletul; ajuti omul si imprumuti pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sarac facand milostenii, ci dimpotriva milostenia face din sarac om bogat si bun. Virtutea milostenie se arata in faptele iubirii crestine.
       In faptele milosteniei trupesti si a milosteniei sufletesti se arata virtutea milosteniei. Faptele milosteniei trupesti sunt: a satura pe cel flamand, a adapa pe cel insetat, a imbraca pe cel gol, a primi in casa pe cel strain, a cauta pe cel bolnav, a cerceta pe cei din temnita, a ingropa pe cei morti.
       Faptele milosteniei sufletesti sunt: a indrepta pe cel ce greseste, a invata pe cel nestiutor, a sfatui pe cel ce sta la indoiala, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni si vrajmasi), a mangaia pe cel intristat, a rabda asupririle, a ierta pe cei ce ne-au gresit si altele. Dupa cum sufletul e mai mare decat trupul, tot asa si faptele milosteniei sufletesti, fata de cele trupesti, sunt mai scumpe inaintea lui Dumnezeu si agonisesc o mai mare comoara in cer.
       Crestinul adevarat trebuie sa fie capabil de a face milostenii, ca sa poata fi gasit bun si de jertfa. Fiecare e dator sa fie darnic ca pamantul care intoarce inmultite semintele primite. Fiecare sa fie milostiv ca Dumnezeu care ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti; fiecare sa fie un om bun care sa iubeasca pe aproapele cu fapta si cu adevarul, caci, Dumnezeu iubeste pe cel ce da de buna voie. Pentru cel ce nu face mila, judecata va fi fara mila. Se spune cu dreptate ca mana cea mai frumoasa este aceea care face milostenii si nu trebuie sa stie stanga ce face dreapta, spune Domnul Hristos.
       Cand vorbim de fapta milosteniei, sa nu intelegem ca numai decat trebuie sa dam bani la toti cersetorii care stau cu mana intinsa si multi cauta sa-si faca rost astfel de bautura si de tutun, ca sa traiasca in lenevie si chiar in pacate mari. Nu risipiti si nu incurajati astfel de oameni fara randuiala.
       Vorbind astazi despre milostenie, se intelege ca trebuie sa avem mila sufleteasca si trupeasca, dar acolo unde e lipsa si trebuie cautati cei care au nevoie de cele trupesti sau sufletesti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astazi este hrana sufleteasca. Fiind asa de mare fapta milosteniei, diavolul cauta in fel si chip sa o impiedice si iata cum: sunt unii care dau bani cu imprumut celor constransi de cine stie ce necazuri, iar acestia ii cer la restituire o suma in plus

dobanda. Mare nenorocire isi baga in casa acel om care imprumuta bani cu dobanda.
       Vedeti ca spune Domnul Hristos in Evanghelia de astazi ca sa imprumutam fara sa nadajduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastra buna? Am stors pe un nenorocit de ultimul banut ca sa adaugam la ai nostri. Iata ce pacat mare este acesta de a profita de pe urma saracului. Pacatul acesta al luarii de dobanda, sau de mita pentru o fapta oarecare este foarte mare si vai de sufletul acela care-l savarseste. Unde este mila aici? Vede cineva vreo mila in aceasta fapta?
       In aceste cazuri nu se vad decat profituri ale acestor nelegiuiti; pacate ingramadite, strigatoare la cer care se intorc asupra lor si atunci cand le primesc tipa in gura mare: "Ce voi fi facut eu Doamne, ce voi fi gresit?
       Altii au obicei sa-si faca o multime de fini, cununand si botezand, dar cu nadejdea profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari intre nasi si fini, batai, judecati, se blesteama unii pe altii, isi blesteama cununiile, lumanarile de la cununie si iata asa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.
       Unii cauta sa-si gaseasca nasi bogati, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine ar fi daca nasii acestia ar fi bogati sufleteste, fiindca de datorie, nasii tin loc de al treilea rand de parinti sufletesti. Dupa legea noastra crestineasca ei trebuie sa fie foarte credinciosi, plini de fapte bune si de viata curata ca sa fie in stare sa povatuiasca pe finii lor. Dar ce auzim noi astazi? Fel de fel de cazuri grele cand unii nasi nici nu cred in Dumnezeu, nu le trebuie biserica, nu sunt nici ei cununati, rad de cele sfinte si batjocoresc preotii. Fac totul numai de forma pentru a profita de niste bucurii trecatoare, nestiind ca nu foloseste nimanui nimic, caci profitul cel mai mare il are diavolul care rade de ei si de credinta noastra.
       Nimeni sa nu indrazneasca sa-si caute nasi care nu sunt cununati, ca aceia se numesc desfranati.
       Multi nasi si-au lepadat finii pentru ca nu se mai duc cu ei la stricaciuni, pacate si faradelegi.
       O fapta de mila sufleteasca o facem si atunci cand mergem sa conducem un mort la groapa. Ne folosim de aceasta fapta, caci vedem ce este viata noastra. Acolo langa cosciug, langa groapa, vedem ca suntem trecatori si primim dar de la Dumnezeu, caci am condus un frate de-al nostru dimpreuna cu ingerul lui pazitor si cu cetele cele nevazute, care vin la inmormantarea celui credincios. Varsam lacrimi din ochii nostri, ne spalam de pacatele noastre si intr-adevar ne folosim.
       Aceasta numai atunci cand conducem un crestin care a avut grija de el in viata si si-a facut o pregatire sufleteasca. Cu nici un chip nu avem noi crestinii voie sa luam parte la inmormantarea sinucigasilor si nici sa mancam din pomana acestora. Cei care merg la astfel de inmormantari se insotesc cu demonii iadului care conduc prin vazduh la groapa trupul sinucigasului si presara deasupra cenusa iadului. Sa fim atenti, ca multe sunt pe care trebuie sa le stim!
       Sa avem grija sa potrivim milostenia noastra acolo unde este nevoie. Sa facem aceasta mila asa cum se cuvine si da-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu si cand vrei. Arunci la repezeala doi, trei lei la un cersetor pe strada si crezi ca ai scapat.
       Cauta vaduva care nu are pensie, care traieste in saracie; cauta casa unde sunt bolnavi; vezi un batran neputincios in tramvai sau masina si da-i locul tau, caci si aceasta e tot mila; vezi o batrana care se lupta cu o greutate, ajuta-i sa o duca. Cerceteaza si vezi de ce are trebuinta saracul si necajitul, iar daca il linistesti in necazul lui si daca el a simtit cu adevarat mila ta, crestine, sa nu te lauzi, sa taci si sa nu stie nimeni, sa nu stie stanga ce a facut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.
       Milostenia s-o facem acum cat suntem in viata; sa nu asteptam ceasul mortii, caci atunci le lasi pe toate si nu mai poti lua cu tine nimic, iar copiii si rudeniile te vor uita cu totul. Rudele si copiii vor veni sa-ti fure ce a ramas, iar mostenitorii nu-ti vor implini dorintele tale si nici nu se vor mai ingriji de sufletul tau. Cati bogati au murit fara sa faca fapte de milostenie cu mana lor, nadajduind ca le vor face copiii si neamurile! Acum sarmanii de ei sunt in focul iadului cu demonii si cu toti cei nemilostivi.
       Pe acestia, daca ar fi cu putinta, as vrea sa-i intreb si eu o vorba: "Voi, bogati nenorociti care ardeti in foc, ia spuneti, daca Dumnezeu v-ar invia din nou pentru un ceas si sa veniti pe pamant in casele si averile voastre, ce ati face voi in acel ceas?

Eu cred ca in ceasul acela n-ati sti cum sa manuiti mai repede cu mainile voastre averile si banii si sa impartiti pe la saraci, lipsiti si necajiti, sa platiti sarindare pe la toate manastirile indoit si intreit numai ca sa imblanziti dreptatea si mila lui Dumnezeu si ca sa scapati de vesnicele chinuri.
       Dar e prea tarziu acum, de aceea trebuie sa ne facem noi tot ceea ce se poate acum si sa nu asteptam sa ne faca altii ca sa ne scoata din iad. De ce sa ajungem in iad si sa nu ne facem cu mana noastra pregatirea de pe acum? E si timpul cel mai potrivit s-o facem, caci, s-ar putea ca noua sa nu aiba cine sa ne mai faca nici o groapa, nu mai vorbim de pomeni si de alte fapte. Deci, impreuna cu credinta sa facem fapte bune frati crestini! Sa traim o viata de sfintenie, ca sa implinim voia lui Dumnezeu, asa cum ne-a spus Sfanta Evanghelie de astazi.

       Rugaciune
       Dumnezeule cel milostiv, Parintele indurarilor si Doamne al milei, nu suntem vrednici sa ne numim fiii Tai, caci n-am facut voia Ta. Faptele noastre sunt rele; noi nu iubim pe vrajmasii nostri, noi nu facem binele cum trebuie facut si nu avem mila adevarata ca sa semanam si noi cu Tine.
       Ajuta-ne cu Harul Tau ca sa traim o viata morala, plina de sfintenie, prin care sa ajungem la Tine, sa Te slavim acolo in vecii vecilor. Amin.

Predica la Duminica a 14 a dupa Rusalii

 

Predica la Duminica a XIV-a dupa Rusalii

( Despre haina de nunta )

Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? (Matei 22, 12)

Iubiti credinciosi,

Pilda din Sfanta Evanghelie de azi, pe langa alte invataturi tainice ce le ascunde in ea, ne aduce aminte si de haina de nunta, cu care ne-am imbracat la sfantul si dumnezeiescul Botez. De aceasta haina ni se va cere raspuns in ziua cea mare a judecatii lui Dumnezeu de la sfarsitul veacurilor.

Trebuie sa intelegem ca aceasta haina este Insusi Iisus Hristos, Domnul si Mantuitorul nostru, dupa marturia marelui Apostol Pavel care zice: Citi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat! (Galateni 3, 27). Ne punem intrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am imbracat in Sfantul Botez cu Hristos? Ca raspuns vom spune ca toti cei ce ne-am imbracat cu Hristos, avem datoria mare de a lepada lucrurile intunericului si de a ne imbraca in hainele luminii (Romani 13, 12).

Care sint lucrurile intunericului si de ce se numesc asa? Lucrurile intunericul sint toate faptele rele fara de rod, adica pacatele pe care le facem cu voia noastra, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).

Faptele rele se numesc asa din doua motive si anume: intii, pentru ca ele vin de la diavolul, care se zice stapinul intunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) si, in al doilea rind, se numesc fapte fara de rod ale intunericului, fiindca intuneca mintea si sufletul omului si-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumina: Dumnezeu este lumina si lumina lumineaza tuturor si intunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), caci Dumnezeu locuieste in lumina cea neapropiata (I Timotei 6, 16).

Care sint hainele luminii pe care trebuie sa le imbracam, dupa invatatura Sfintului Apostol Pavel? Acestea sint toate faptele bune, care mai sint numite si arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune si arme duhovnicesti ale luminii se cade a ne imbraca noi crestinii, dupa cum ne indeamna acelasi apostol, zicind: Stati deci tari, avind mijlocul vostru incins cu adevarul si imbracati-va in platosa dreptatii si va incaltati picioarele voastre intru gatirea Evangheliei pacii. Intru toate luati pavaza credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile vicleanului cele aprinse, si coiful mintuirii luati, si sabia Duhului care este cuvintul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 14-17). Asadar, vedeti ce fel de haine se cuvin noua crestinilor a imbraca, si care sint faptele cele fara de rod ale intunericului de care trebuie a ne dezbraca?

Noi, fratilor, ne-am imbracat in dumnezeiescul Botez cu Hristos si prin El avem putere a lucra toata fapta buna, dupa cum ne invata Sfintul Apostol Pavel, zicind: Toate le pot in Hristos, Cel ce ma intareste (Filipeni 4, 13). Inca si Domnul ne-a aratat ca, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fara de El, nimic bun nu putem face, dupa cum Insusi spune: Ramineti intru Mine si Eu intru voi, caci fara de Mine nu puteti face nimic (Ioan 15, 4-5). Caci trebuie sa avem in toata vremea unire cu Hristos, prin credinta cea lucratoare care se lucreaza prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5), si prin aceasta credinta, sa lucram cu multa sirguinta toata fapta buna.

La dumnezeiescul Botez ne-am lepadat de satana si de toate lucrurile lui. Daca dupa Sfintul Botez ne vom intoarce iarasi la pacate si nu ne vom pocai de ele prin marturisire la duhovnic si prin facerea canonului dat, atunci ne asemanam cu ciinele care se intoarce la varsatura sa si cu porcul ce se scalda din nou in mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11). Caci, intr-adevar mare datorie avem noi crestinii care ne-am imbracat cu Hristos la Sfintul Botez, sa-I urmam Lui prin toate faptele bune, asa cum ne indeamna Sfintul Apostol Pavel, zicind: Urmatori faceti-va mie, fratilor, precum si eu lui Hristos (I Corinteni 11, 1). Dar sa intrebam pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca sa stim si noi in ce fel sa urmam Lui. Sa ascultam ce ne spune el: Trei ani noaptea si ziua n-am incetat cu lacrimi a invata sfatuind pe fiecare. in osteneli multe, in batai, in temnite, in primejdii de multe ori (Fapte 20,31). De la iudei de cinci ori am luat cite patruzeci lovituri de bici fara una am luat, de trei ori cu toiege am fost batut, odata cu pietre am fost improscat, de trei ori cu mine corabia s-a sfarimat; o noapte si o zi in largul marii am petrecut; in calatorii de multe ori, in primejdii pe riuri si de la neamuri si de la tilhari, in primejdii in pustie si pe mare, in osteneala si truda, in privegheri, de multe ori, in frig si in lipsa de haine, pina in ziua si ceasul de acum si flaminzim si insetam si sintem goi si sintem batuti, sintem pribegi, ne ostenim lucrind cu miinile; noastre, ocariti fiind, binecuvintam; prigoniti fiind, rabdam; huliti fiind, mingiiem. Am ajuns ca niste gunoi lumii, tuturor lepadatura pina azi (II Corinteni 11, 25-27).

Iubiti credinciosi,

Iata in ce fel si prin cite necazuri si prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul si marele Apostol Pavel. Sa ne punem intrebarea: oare noi crestinii de azi, care ne-am imbracat cu Hristos prin Sfintul Botez, mergem noi pe urma Sfintului Apostol Pavel, precum mergea si el pe urma suferintelor lui Hristos? Daca am lua noi aminte la Sfinta Evanghelie cite a suferit Mintuitorul pentru noi, cite au suferit Apostolii si toti sfintii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaste cit de pacatosi si neputinciosi sintem si cu cita lenevire si nepasare lucram pentru mintuirea sufletelor noastre, am cunoaste cit de putin ne ingrijim sa ne impodobim haina de nunta a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curata decit soarele si care ni se va cere in ziua mortii noastre si in vremea infricosatei judecati a lui Dumnezeu.

Sfintul Apostol Petru, aratindu-ne care este haina si podoaba cea adevarata a crestinului, ne invata, zicind: Podoaba voastra, sa nu fie din afara, impletirea parului si a podoabelor de aur si imbracamintea hainelor scumpe. Ci sa fie omul cel tainic al inimii, intru nestricacioasa podoaba a Duhului, blind si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Ca asa se impodobeau odinioara sfintele femei care nadajduiau in Dumnezeu (I Petru 3, 3-5). Acelasi lucru invata si Sfintul Pavel pe femeile crestine, zicind: Asemenea si femeile in imbracaminte cuviincioasa, facindu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur sau din margaritare sau din vesminte de mult pret; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei tematoare de Dumnezeu (I Timotei 2, 9-10).

Iata cum se cuvine a se impodobi femeile crestine. Adica a nu iubi numai podoaba cea din afara, ci a se impodobi mai ales cu haina cea duhovniceasca a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune si sa-si aduca aminte de amenintarea lui Dumnezeu care zice: Pentru ca fiicele Sionului sint atit de mindre si umbla cu capul pe sus si cu priviri obraznice, cu pasi domoli, cu zanganit de inele la picioarele lor, Domnul va plesuvi crestetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. In ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, lunite, cercei, bratari, valuri, cununi, lantisoare, cingatoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, vesminte de sarbatoare, mantii, saluri, pungi, oglinzi, pinzeturi subtiri, turbane si tunici. Atunci va fi in loc de miresme, putreziciune; in loc de cingatori, fringhie; in loc de cirlionti facuti cu fierul, plesuvie; in loc de vesmint pretios, zdrente si in loc de frumusete, pecete de robie (Isaia 3, 16-24).

Dar nu numai femeile, ci si barbatii trebuie sa fuga de lux si de podoabe si sa se sileasca fiecare a-si impodobi cu fapte bune aurul cel dinauntru, adica sufletul sau. Fiecare crestin trebuie sa-si aduca aminte ca la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-si impodobi haina sufletului sau cu toata fapta cea buna, unul ca acesta nu se va rusina cind va fi chemat la nunta marelui Imparat (Apocalipsa 19, 7-9).

Daca cineva dintre noi ar fi chemat sa mearga inaintea unui imparat pamintesc sau a unui mare conducator de tara, cita grija ar avea sa-si impodobeasca hainele sale ca sa nu fie batjocorit pentru a sa neglijenta. Dar noi cind vom fi chemati la nunta mirelui Hristos inaintea Celui ce este Imparatul imparatilor si Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de rusine, cita groaza si munca vom lua, daca nu ne vom ingriji a ne impodobi haina sufletelor noastre? Oare nu vom auzi si noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: Prietene, cum ai intrat aici, neavind haina de nunta? Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecator si Preavesnicul Imparat, zicind: Legati-i miinile si picioarele si aruncati-l in intunericul cel mai dinafara, unde este plingerea si scrisnirea dintilor (Matei 22, 13).

Vai de noi, fratilor, cit de putin ne ingrijim a ne impodobi haina cea de nunta a sufletelor noastre si cita pedeapsa de la Dumnezeu ne asteapta pentru aceasta lenevire si negrija! Noi, pacatosii, uitam ca vine moartea si dupa moarte este judecata si munca vesnica pentru cel ce moare nepocait si nepregatit.

Dumnezeiescul parinte Efrem Sirul, aratind chinurile care ii asteapta acolo pe cei pacatosi, zice: "Acolo se vor topi ochii betivilor, acolo se vor vesteji carnurile judecatorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplita si groaznic vor patimi cei ce in alaute si fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tingui si cu dintii lor vor scrisni si cu amar isi vor bate fetele lor desfrinatii si preadesfrinatii, furii, ucigasii de oameni, vrajitorii, fermecatorii, descintatorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricatorii de copii, vrajitorii, mincatorii de singe. Acestia toti, si cei asemenea lor, care fara pocainta au pacatuit pina la sfirsitul lor si pe calea cea lata si desfatata au umblat, care duce la pierzare, acolo in chinurile iadului isi vor afla negresit salasluirea" (Sf. Efrem Sirul, Tomul III, Bucuresti, 1910, p. 39).

Dumnezeiescul si sfintul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arata ca trebuie a ne dezbraca de hainele rautatilor noastre si a ne imbraca cu omul cel nou, zicind: V-ati dezbracat de omul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui si v-ati imbracat cu cel nou, care se innoieste, spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit. Si iarasi zice: Imbracati-va, dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si iubiti cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blindete si cu indelunga rabdare... Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavirsirii (Coloseni 3, 12-15).

Ati auzit, frati crestini, ce imbracaminte trebuie sa avem noi crestinii si care sint podoabele duhovnicesti ale hainelor de nunta ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi pacatosii, invatatura si sfatuirea marelui Apostol si de ne-am ingriji in toata vremea a ne imbraca cu aceste sfinte virtuti, care impodobesc haina cea de nunta a sufletelor noastre, ca, in ziua cea mare a judecatii lui Dumnezeu, sa nu ne rusinam si sa nu fim aruncati in munca cea vesnica! In ziua aceea dreptii vor straluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba si frumusetea hainelor de nunta ale fiecaruia si se va cunoaste dupa haina cea din afara dragostea si silinta fiecaruia, cu care am lucrat in aceasta viata la mintuirea cea vesnica a sufletului nostru.

Iubiti credinciosi,

Pina aici am vorbit despre podoaba hainei de nunta a sufletului nostru. In incheiere voi arata citeva istorioare sfinte, prin care veti intelege ca oamenii sfinti si alesi ai lui Dumnezeu au stralucit in viata lor cu lumina duhovniceasca, nu numai inauntrul lor, ci chiar in afara s-au aratat cu podoaba si slava dumnezeiasca, prin care se arata sfintenia si lumina cea duhovniceasca a sufletelor lor.

De exemplu, citim in istorisirile sfinte ca Set patriarhul, fiul lui Adam, cind era de patruzeci de ani, a fost rapit de ingerul Domnului la inaltime si a invatat stiinta multor taine ale lui Dumnezeu si vestita stiinta a astronomiei; iar cind s-a pogorit pe pamint, fata lui s-a luminat foarte mult din cerestile vederi de acolo. Aceasta stralucire si slava a fetei lui, care era ca o fata de inger, a ramas la el toata viata sa (Hronograf, Minastirea Neamt, 1837, p. 86-87).

La fel a stralucit fata lui Moise, robul lui Dumnezeu, cind s-a pogorit din muntele Sinai cu Tablele legii: Atit stralucea fata lui Moise, incit toti fiii lui Israel se spaimintau la vederea fetei lui si nu puteau sa sufere stralucirea fetei lui, incit proorocul Moise isi acoperea fata sa, pina cind intrau ei sa graiasca cu dinsul (Iesire 34, 29-35). Asa stralucea si fata sfintului apostol, intiiul mucenic si arhidiacon Stefan, ca o fata de inger, cind vorbea catre evrei (Fapte 6, 15).

Fata Sfintului Sisoe cel Mare a stralucit ca soarele in vremea sfirsitului sau, dupa cum se scrie despre aceasta in Pateric: "Cind vrea sa se sfirseasca acest mare cuvios parinte, sezind parintii pustiului linga dinsul, a stralucit fata lui ca soarele si le zicea lor: "Iata, Avva Antonie a venit!" Dupa putin timp a zis: "Iata ceata Apostolilor a venit!" Si s-a luminat fata lui iarasi si iata era ca si cum ar fi vorbit cu oarecare, si s-au rugat lui batrinii, zicind: "Cu cine vorbesti, parinte?" El a zis: "Iata, ingerii au venit sa ma ia si ma rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin!" Ii zic lui batrinii: "Nu ai trebuinta sa te pocaiesti, parinte!" Si le-a spus batrinul: "Cu adevarat nu ma stiu ca am pus inceput bun", si au cunoscut toti ca este desavirsit. Si iata ca de naprazna s-a facut fata lui ca soarele. El le zicea lor: "Vedeti, Domnul a venit si zice: Aduceti-Mi pe vasul pustiului!" Si indata si-a dat duhul si s-a facut cu un fel de fulger, si s-a umplut toata casa de buna mireasma" (Pateric, Bucuresti, 1828, p. 70).

Iata, frati crestini, cum slaveste Dumnezeu inca din acest veac pe oamenii Lui cei alesi si sfinti, care cu adevarat in toata viata lor le-a placut binele si care s-au ostenit cu mari nevointe, cu post, cu priveghere, cu rugaciunea, cu fecioria si cu multe alte fapte bune, si mai ales cu smerenia si-au impodobit haina cea de nunta a sufletului lor.

Zice Domnul in Sfinta Scriptura: Pe cel ce Ma slaveste pe Mine, il voi slavi (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) si iata cum a slavit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum. Vedeti cit de mare si adinca smerenie avea acest sfint si bine placut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a ingerilor si, mai presus de toti, Insusi Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga sa-l mai lase putin sa se pocaiasca, ca nu socotea in mintea lui ca a pus inceput de fapta buna. Bine a zis sfintul Isaac Sirul ca: "Smerenia este haina lui Hristos". Cu aceasta haina a lui Hristos era imbracat sufletul acestui mare sfint Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfinta Scriptura, merge inaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23). Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos atit l-a slavit si l-a inaltat de a stralucit fata lui ca soarele, asemenea cu a Sa in Muntele Taborului. Aceasta ca sa se adevereasca cuvintul Sau Care a zis: Pe cel ce Ma slaveste pe Mine, il voi slavi (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) si Cel ce se smereste pe sine se va inalta (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).

Asadar, iubiti frati crestini, sa nu uitam si noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinti de care am amintit mai sus, si sa ne silim cu toata sirguinta a ne impodobi haina cea de nunta a sufletelor noastre, cu toata podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele si cu desavirsita smerenie. Amin.

Parintele Ilie Cleopa