BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Multi dintre voi ati auzit de minunatiile ce se intampla la biserica Domnita Balasa din capitala.
Sunt martorul adeveririi unor legende despre cei ce se cununa la aceasta biserica.Din 6 prieteni si rude ce s-au cununat aici ,4 cupluri au divortat.celelalte doua sunt la inceput,le doresc sa nu adevereasca legenda.
Viaţa Domitei Balasa a fost mereu o rană deschisă şi destinul, un lung blestem. A trăit mari dureri şi a trecut prin umilinţe greu de închipuit, pentru ca într-un târziu, descoperind iertarea şi mila creştină, să dăruiască oamenilor un spital, o şcoală şi cea mai frumoasă biserică din Bucureşti: Domniţa Bălaşa.
Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă şi îşi spune povestea mistuitoarelor ei tristeţi - tăcută şi împietrită de durere.
Dârză ca toţi cei din neamul Brâncovenilor, Bălaşa continuă să ne privească de la înălţimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci şi nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viaţa. Om demn şi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu şi teama, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Paştele însângerat
Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanţuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucureşti, intra în Palatul Domnesc, cu eşarfa neagră a morţii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu şi a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.
Tablou votiv înfaţişându-l pe Constantin Brâncoveanu, împreună cu soţia, Marica, şi copiii lor, de la Mânăstirea Hurez
Aşa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviţei, biserica Domniţa Bălaşa e frumoasă şi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă şi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare şi apune zi de zi. Nimic nu transpare din drama Domniţei, care se afla la Stambul, fără să ştie că tatăl şi fraţii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaţi şi ucişi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei şi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare şi fără de sfârşit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanţuri la picioare, în Ceauş Emini, temniţa femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni şi juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniţei; uluiala şi neputinţa de a înţelege coşmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaşi celulă şi mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aşa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraţilor şi a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului şi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domniţa va mai trăi o ultimă umilinţă - aceea de a vedea pe fereastra temniţei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli şi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucureşti, dar fără ca liniştea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domniţa Bălaşa pierduse tot ce putea fi mai de preţ pentru ea: iubirea, inocenţa, duioşia şi, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuşi cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din Bucureşti, osemintele martirului domnitor. Domniţa îşi va căuta alinarea în singurătatea şi în liniştea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviţiei - un loc de grădină, cu flori şi stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital şi un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniţei, iar de nu va asculta aceasta şi va mişca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic şi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a şi întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceauşescu.
Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare
Din toată suferinţa Domniţei nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieţi amare şi o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu găseşti în Bucureşti o biserică mai elegantă şi mai atent împodobită - în ceea ce priveşte detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeaşi oră, neabătut şi spijinit energic în bastonul său cu intarsii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Constantin Bălăceanu Stolnici. Salutând discret şi înclinând uşor capul în semn de preţuire plină de respect, intră pe uşa din dreapta altarului şi se aşează pe jilţul său pregătit special, pentru a da bineţe Domnului şi a participa în felul său, tăcut şi boieresc, la întreaga coregrafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pătruns de emoţia liturgică a rugăciunilor şi unde gândurile renunţă la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcţiei lui de epitrop şi de faptul că e un Brâncovean prin alianţă, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domniţa Bălaşa cu dragostea şi bucuria primei iubiri. Se simte nespus de bine aici şi îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când şi când, unele mici abateri de la erminia ortodoxă.
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stolnici tresare uşor, cade o clipă pe gânduri şi apoi se miră cu blândeţea lui de om subţire şi educat, mărturisind că Domniţa Bălaşa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tristeţi şi evenimente nedorite, e biserica de care se simte legat emoţional. E o biserică vie, contradictorie şi greu de descris. O biserică a încercărilor de tot felul, dar şi a liniştirii liturgice - biserică de suflet.
Naosul şi catapeteasma bisericii "Domniţa Bălaşa"
Altcumva, nu poţi să-i găseşti niciun cusur. La ea, totul e potrivit şi pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenumărate elemente occidentale - în special vitraliile comandate în Germania, cu stemele Brâncovenilor şi ale Ţării Româneşti. Mai sunt şi micile ancadramente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu ortodoxia tradiţională, dar ce mai contează? Domniţa Bălaşa e foarte bizantină în fibra ei lăuntrică, în respiraţia icoanelor şi în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureştiul nu găseşti o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu întâmplător, pe aici au trecut mari conducători de cor şi mari compozitori de muzică bisericească. Aici a fost corul "Carmen" şi tot aici au cântat cei mai mari cântăreţi de la Opera Română. Dimpreună cu frumosul şi acustica excepţională a locului, tradiţia a impus ca la Domniţa Bălaşa să se promoveze liturghia somptuoasă şi mai puţin predica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost niciodată predicatori mari. Au fost însă liturghisitori aleşi pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni şi a făcut ca Domniţa Bălaşa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu întâmplător, în perioada interbelică, marile familii boiereşti ale Bucureştiului îşi făceau nunţile şi botezurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălaşa nu s-a săvârşit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălaşa a fost şi va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei şi a fastului aristocratic. Chiar şi acum e coadă pe lista de aşteptare la ceremoniile de nuntă. Chiar şi acum, biserica Domniţei e considerată o alegere de bun gust şi de rafinament. Fără să ştie prea multă istorie, noua protipendadă bucureşteană se include în această tradiţie nobiliară şi de bonton a bisericii; tradiţie explicabilă măcar prin faptul că Bălaşa nu a fost niciodată parohie, ci un discret paraclis patriarhal, preferat deloc întâmplător de mai marii Bisericii noastre: Iustinian şi Teoctist - iubitori de linişte, de frumos, de discrete sonorităţi psaltice.
În orice anotimp şi moment al zilei, la Domniţa Bălaşa e mereu linişte şi lume aleasă - lume care ştie să păstreze cum trebuie rânduiala şi buna cuviinţă a sfântului lăcaş. Refugiat pe scaunul lui de epitrop testamentar, Constantin Bălăcenu Stolnici surâde mulţumit de eleganţa şi frumosul oamenilor veniţi din toate colţurile Bucureştiului. Priveşte în jur prin nelipsiţii lui ochelari cu lănţişor de argint, oftează uşor şi îşi sprijină o clipă bărbia pe degetele lui reunite nostalgic într-un gest de aducere aminte, parcă retrăind vremurile când părinţii îl ridicau în braţe să poată săruta icoanele din faţa altarului, iar Monseniorul Ghika îl mângâia pe creştet vorbindu-i despre Dumnezeu, cum numai el putea să vorbească - simplu, interiorizat şi blând, fără a încerca vreo clipă să supere sau să facă tulburări prozelitiste. Acelaşi Vladimir Ghika, pe care Bălăceanu Stolnici l-a avut mentor în copilărie şi apoi îl va reîntâlni ca student, prin 1950, înainte de arestare, aşa cum mergea pe cheiul Dâmboviţei, cu barba albă şi părul său lung, de bătrân monah ortodox; extrem de slab şi de spiritualizat, încât aveai impresia mereu că vântul stă să-l doboare dintr-o clipă în alta.
Un Sfânt, fără doar şi poate, şi un creştin curajos, care cuteza să spună serios, fără a se gândi nicio clipă că face doar un banal joc de cuvinte: "Am devenit catolic, pentru a fi un bun ortodox".
Monseniorul venea des la biserica din coasta Tribunalului. Îi plăcea mult Domniţa Bălaşa, admirându-i sfiala, lipsa de ostentaţie, micile concesii ecleziologice şi amestecul aparte de ornamente gotice cu erminia bizantină, în faţa unui iconostas plin de icoane şi motive florale româneşti. Se simţea bine şi împăcat sufleteşte în această biserică, de parcă Domniţa Bălaşa i-ar fi şoptit pe scurt şi cu alte cuvinte chiar istoria încercărilor ce aveau să-l aştepte nu peste mult timp: arestarea, prigoana şi despărţirea de lucrurile lui cele mai dragi: crucea, reverenda şi Biblia cea sfântă. Ca şi viaţa lui de ascet şi misionar creştin, biserica Bălaşa a avut numeroase piedici şi poticneli, fiind dărâmată şi refăcută de mai multe ori - fie din pricina marelui cutremur de la 1838, fie prin putrezirea patului de stejar de la fundaţia clădirii. Ca şi întâmplările din viaţa Monseniorului, biserica s-a năruit de mai multe ori, la fiecare nouă refacere întâmplându-se mereu ceva important şi plin de durere - o epidemie de holeră, o inundaţie catastrofală. Nici măcar Domniţa nu s-a bucurat deplin de ridicarea bisericii, aşa cum o ştim cu toţii astăzi. Asemenea legendei meşterului Manole, s-a prăpădit înainte de închiderea şi zugrăvirea cupolei, grăbindu-se spre lumi mai bune şi lăsând continuarea lucrării, Saftei Brâncoveanu şi urmaşilor care vor fi iubit ca ea în egală măsură: liniştea şi frumosul.
"Întristarea" - monumentul funerar al Domniţei Bălaşa, operă a sculptorului Ion Georgescu, realizată în 1884
Ca într-o oglindire tainică şi ciudată, destinul Bălaşei îl va fi premers pe cel al Monseniorului - prin renunţarea la avere şi, mai ales, prin mila fără măsură arătată celor bolnavi, săraci şi singuri. Amândoi au avut vocaţia apostolatului şi a sacrificiului de sine. Amândoi au plecat din această viaţă, acceptând durerile şi nedreptatea în felul lor demn şi creştineşte, ca nişte martiri. Constantin Bălăceanu Stolnici priveşte cu anume regret icoana Sfinţilor Brâncoveni din faţa altarului şi oftează, ştiind prea bine că suferinţa martirică a domnitorului s-a împlinit şi prin marile femei Brâncovene, Bălaşa şi Marica - două Sfinte, obligate să retrăiască mereu oroarea morţii celor dragi, fără să poată părăsi vreo clipă temniţa propriilor însingurări şi gânduri apăsătoare. Va veni cu siguranţă o vreme când femeile Brâncovene vor fi puse la loc de cinste. Loc de aducere aminte şi de închinare, cum se cuvine cu toate femeile mironosiţe - singurele care nu l-au părăsit pe Hristos ridicat pe Cruce. Singurele care i-au udat sfintele picioare cu lacrimile lor.
Din scaunul lui de epitrop testamentar, bătrânul descendent al familiei Brâncoveanu caută să nu piardă niciun moment important al Liturghiei. Când şi când, îşi face adânc şi ceremonios semnul crucii, ridică privirea spre marea frescă a Maicii Domnului din cupola altarului şi surâde plin de încredere. Nimic nu rămâne fără plată. Există o dreptate, care, după un timp sau altul, vine în chip negreşit şi răsplăteşte pe cel răbdător, cu bună credinţă. Dacă Monseniorul Ghika e deja propus pentru beatificare, de noul Papă, Domniţa Bălaşa, dimpreună cu mama ei, îşi va găsi cândva loc în icoana familiei Sfinţilor Brâncoveni, cu toate onorurile şi canonizarea datorate celor martirizaţi prin îndelunga lor suferinţă.
La 90 de ani, Constantin Bălăceanu Stolnici priveşte senin viitorul, amintindu-şi de cuvintele Nunţiului Apostolic, episcopul Périsset, care spunea că singura nădejde de reînviere spirituală a Apusului a mai rămas doar ortodoxia. Repetă cuvintele memorabile ale episcopului, tot mai convins că, indiferent cât de greu va fi şi oricât de multe crize economice vor veni peste noi, ortodoxia va birui până la urmă, iar biserica Bălaşa, cu întreaga lui lucrare de epitrop, nu se va pierde niciodată.
Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, epitropul testamentar al bisericii
Aşa cum stă, înconjurată de blocuri cenuşii, biserica Bălaşa e apărată din toată părţile. Pe soclul dăltuit de marele Karl Storck, Domniţa stă şi veghează, întregind în felul ei tăcut, paza. E suficient să o priveşti, ca să-ţi dai seama că nimic nu o va schimba din hotărârea ei. În minuţia şi adaosul lor estet, detaliile îi arată stirpea nobilă şi aleasă - de la paftaua ce-i închide ferm şi elegant mijlocul, până la buclele ce se revarsă domol de sub işlicul de sobol împodobit cu diamante şi panaş de pene fine. Discrete şi puse parcă anume să nu fie văzute de prima dată, stau rânduite jur împrejurul gâtului şiragurile de mărgăritare şi, peste ele, o cruce mare, apăsătoare, grea. Este crucea suferinţei, ce nu o va părăsi nicio clipă. O cruce cosmică, plenară şi, întru final, aducătoare de linişte, de sfântă şi binecuvântată odihnă. Crucea Biruinţei şi a Învierii lui Hristos, pe lângă care, uneori, mulţi oameni trec fără să I se închine. Din spate, Domniţa îi priveşte tăcut şi mustrător. Îi priveşte ca orice urmaş direct al Brâncovenilor - om puternic şi neclintit, ce va fi biruit, deopotrivă, şi teama în faţa morţii, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Domniţa Bălaşa
(n. 1693 - d. 1752)
A şasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a doamnei Marica. A fost căsătorită cu Manolache Lambrino Rangabe, un grec din Constantinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la Bucureşti, Domniţa se afla împreună cu soţul ei la Constantinopol, pentru a o peţi pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbătoarea Paştilor, după slujba pe care o ascultase la Patriarhia Ecumenică, a fost arestată şi închisă în închisoarea femeilor Ceauş Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a mărturisi unde se găsesc averile familiei. Tot acolo vor fi închise mama şi cumnata ei, Anica, împreună cu fiul acesteia, de doar câteva luni, iar soţul, în închisoarea debitorilor sultanului. După ce, la 15 august, tatăl şi fraţii ei au fost decapitaţi, Domniţa Bălaşa, împreună cu doamna Marica şi cumnata ei, au fost declarate roabe şi internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reuşit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bostangi Başa, unde au stat timp de şapte luni. Au reuşit să scape, după ce au fost
răscumpărate cu o mare sumă de bani, luaţi cu o dobândă de 30% de la negustorii greci, dar marele vizir, la cererea noului domn al Ţării Româneşti, Ştefan Cantacuzino, a hotărât surghiunirea lor pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz.
În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în faţa trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permiţându-li-se întoarcerea în ţară, unde Doamna Marica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domniţa Bălaşa a ridicat un lăcaş în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zideşte alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaş, în stilul tradiţional al bisericilor muntene, suficient de mare şi de încăpător pentru mulţi credincioşi, cu hramul Înălţarea Domnului. În jurul bisericii va înfiinţa o şcoală şi un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie şi un cumplit blestem de întărire.
sursa
http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/blogid=1588672
Multi dintre voi ati auzit de minunatiile ce se intampla la biserica Domnita Balasa din capitala.
Sunt martorul adeveririi unor legende despre cei ce se cununa la aceasta biserica.Din 6 prieteni si rude ce s-au cununat aici ,4 cupluri au divortat.celelalte doua sunt la inceput,le doresc sa nu adevereasca legenda.
Viaţa Domitei Balasa a fost mereu o rană deschisă şi destinul, un lung blestem. A trăit mari dureri şi a trecut prin umilinţe greu de închipuit, pentru ca într-un târziu, descoperind iertarea şi mila creştină, să dăruiască oamenilor un spital, o şcoală şi cea mai frumoasă biserică din Bucureşti: Domniţa Bălaşa.
Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă şi îşi spune povestea mistuitoarelor ei tristeţi - tăcută şi împietrită de durere.
Dârză ca toţi cei din neamul Brâncovenilor, Bălaşa continuă să ne privească de la înălţimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci şi nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viaţa. Om demn şi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu şi teama, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Paştele însângerat
Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanţuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucureşti, intra în Palatul Domnesc, cu eşarfa neagră a morţii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu şi a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.
Tablou votiv înfaţişându-l pe Constantin Brâncoveanu, împreună cu soţia, Marica, şi copiii lor, de la Mânăstirea Hurez
Aşa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviţei, biserica Domniţa Bălaşa e frumoasă şi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă şi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare şi apune zi de zi. Nimic nu transpare din drama Domniţei, care se afla la Stambul, fără să ştie că tatăl şi fraţii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaţi şi ucişi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei şi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare şi fără de sfârşit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanţuri la picioare, în Ceauş Emini, temniţa femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni şi juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniţei; uluiala şi neputinţa de a înţelege coşmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaşi celulă şi mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aşa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraţilor şi a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului şi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domniţa va mai trăi o ultimă umilinţă - aceea de a vedea pe fereastra temniţei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli şi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucureşti, dar fără ca liniştea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domniţa Bălaşa pierduse tot ce putea fi mai de preţ pentru ea: iubirea, inocenţa, duioşia şi, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuşi cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din Bucureşti, osemintele martirului domnitor. Domniţa îşi va căuta alinarea în singurătatea şi în liniştea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviţiei - un loc de grădină, cu flori şi stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital şi un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniţei, iar de nu va asculta aceasta şi va mişca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic şi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a şi întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceauşescu.
Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare
Din toată suferinţa Domniţei nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieţi amare şi o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu găseşti în Bucureşti o biserică mai elegantă şi mai atent împodobită - în ceea ce priveşte detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeaşi oră, neabătut şi spijinit energic în bastonul său cu intarsii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Constantin Bălăceanu Stolnici. Salutând discret şi înclinând uşor capul în semn de preţuire plină de respect, intră pe uşa din dreapta altarului şi se aşează pe jilţul său pregătit special, pentru a da bineţe Domnului şi a participa în felul său, tăcut şi boieresc, la întreaga coregrafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pătruns de emoţia liturgică a rugăciunilor şi unde gândurile renunţă la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcţiei lui de epitrop şi de faptul că e un Brâncovean prin alianţă, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domniţa Bălaşa cu dragostea şi bucuria primei iubiri. Se simte nespus de bine aici şi îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când şi când, unele mici abateri de la erminia ortodoxă.
Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stolnici tresare uşor, cade o clipă pe gânduri şi apoi se miră cu blândeţea lui de om subţire şi educat, mărturisind că Domniţa Bălaşa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tristeţi şi evenimente nedorite, e biserica de care se simte legat emoţional. E o biserică vie, contradictorie şi greu de descris. O biserică a încercărilor de tot felul, dar şi a liniştirii liturgice - biserică de suflet.
Naosul şi catapeteasma bisericii "Domniţa Bălaşa"
Altcumva, nu poţi să-i găseşti niciun cusur. La ea, totul e potrivit şi pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenumărate elemente occidentale - în special vitraliile comandate în Germania, cu stemele Brâncovenilor şi ale Ţării Româneşti. Mai sunt şi micile ancadramente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu ortodoxia tradiţională, dar ce mai contează? Domniţa Bălaşa e foarte bizantină în fibra ei lăuntrică, în respiraţia icoanelor şi în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureştiul nu găseşti o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu întâmplător, pe aici au trecut mari conducători de cor şi mari compozitori de muzică bisericească. Aici a fost corul "Carmen" şi tot aici au cântat cei mai mari cântăreţi de la Opera Română. Dimpreună cu frumosul şi acustica excepţională a locului, tradiţia a impus ca la Domniţa Bălaşa să se promoveze liturghia somptuoasă şi mai puţin predica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost niciodată predicatori mari. Au fost însă liturghisitori aleşi pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni şi a făcut ca Domniţa Bălaşa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu întâmplător, în perioada interbelică, marile familii boiereşti ale Bucureştiului îşi făceau nunţile şi botezurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălaşa nu s-a săvârşit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălaşa a fost şi va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei şi a fastului aristocratic. Chiar şi acum e coadă pe lista de aşteptare la ceremoniile de nuntă. Chiar şi acum, biserica Domniţei e considerată o alegere de bun gust şi de rafinament. Fără să ştie prea multă istorie, noua protipendadă bucureşteană se include în această tradiţie nobiliară şi de bonton a bisericii; tradiţie explicabilă măcar prin faptul că Bălaşa nu a fost niciodată parohie, ci un discret paraclis patriarhal, preferat deloc întâmplător de mai marii Bisericii noastre: Iustinian şi Teoctist - iubitori de linişte, de frumos, de discrete sonorităţi psaltice.
În orice anotimp şi moment al zilei, la Domniţa Bălaşa e mereu linişte şi lume aleasă - lume care ştie să păstreze cum trebuie rânduiala şi buna cuviinţă a sfântului lăcaş. Refugiat pe scaunul lui de epitrop testamentar, Constantin Bălăcenu Stolnici surâde mulţumit de eleganţa şi frumosul oamenilor veniţi din toate colţurile Bucureştiului. Priveşte în jur prin nelipsiţii lui ochelari cu lănţişor de argint, oftează uşor şi îşi sprijină o clipă bărbia pe degetele lui reunite nostalgic într-un gest de aducere aminte, parcă retrăind vremurile când părinţii îl ridicau în braţe să poată săruta icoanele din faţa altarului, iar Monseniorul Ghika îl mângâia pe creştet vorbindu-i despre Dumnezeu, cum numai el putea să vorbească - simplu, interiorizat şi blând, fără a încerca vreo clipă să supere sau să facă tulburări prozelitiste. Acelaşi Vladimir Ghika, pe care Bălăceanu Stolnici l-a avut mentor în copilărie şi apoi îl va reîntâlni ca student, prin 1950, înainte de arestare, aşa cum mergea pe cheiul Dâmboviţei, cu barba albă şi părul său lung, de bătrân monah ortodox; extrem de slab şi de spiritualizat, încât aveai impresia mereu că vântul stă să-l doboare dintr-o clipă în alta.
Un Sfânt, fără doar şi poate, şi un creştin curajos, care cuteza să spună serios, fără a se gândi nicio clipă că face doar un banal joc de cuvinte: "Am devenit catolic, pentru a fi un bun ortodox".
Monseniorul venea des la biserica din coasta Tribunalului. Îi plăcea mult Domniţa Bălaşa, admirându-i sfiala, lipsa de ostentaţie, micile concesii ecleziologice şi amestecul aparte de ornamente gotice cu erminia bizantină, în faţa unui iconostas plin de icoane şi motive florale româneşti. Se simţea bine şi împăcat sufleteşte în această biserică, de parcă Domniţa Bălaşa i-ar fi şoptit pe scurt şi cu alte cuvinte chiar istoria încercărilor ce aveau să-l aştepte nu peste mult timp: arestarea, prigoana şi despărţirea de lucrurile lui cele mai dragi: crucea, reverenda şi Biblia cea sfântă. Ca şi viaţa lui de ascet şi misionar creştin, biserica Bălaşa a avut numeroase piedici şi poticneli, fiind dărâmată şi refăcută de mai multe ori - fie din pricina marelui cutremur de la 1838, fie prin putrezirea patului de stejar de la fundaţia clădirii. Ca şi întâmplările din viaţa Monseniorului, biserica s-a năruit de mai multe ori, la fiecare nouă refacere întâmplându-se mereu ceva important şi plin de durere - o epidemie de holeră, o inundaţie catastrofală. Nici măcar Domniţa nu s-a bucurat deplin de ridicarea bisericii, aşa cum o ştim cu toţii astăzi. Asemenea legendei meşterului Manole, s-a prăpădit înainte de închiderea şi zugrăvirea cupolei, grăbindu-se spre lumi mai bune şi lăsând continuarea lucrării, Saftei Brâncoveanu şi urmaşilor care vor fi iubit ca ea în egală măsură: liniştea şi frumosul.
"Întristarea" - monumentul funerar al Domniţei Bălaşa, operă a sculptorului Ion Georgescu, realizată în 1884
Ca într-o oglindire tainică şi ciudată, destinul Bălaşei îl va fi premers pe cel al Monseniorului - prin renunţarea la avere şi, mai ales, prin mila fără măsură arătată celor bolnavi, săraci şi singuri. Amândoi au avut vocaţia apostolatului şi a sacrificiului de sine. Amândoi au plecat din această viaţă, acceptând durerile şi nedreptatea în felul lor demn şi creştineşte, ca nişte martiri. Constantin Bălăceanu Stolnici priveşte cu anume regret icoana Sfinţilor Brâncoveni din faţa altarului şi oftează, ştiind prea bine că suferinţa martirică a domnitorului s-a împlinit şi prin marile femei Brâncovene, Bălaşa şi Marica - două Sfinte, obligate să retrăiască mereu oroarea morţii celor dragi, fără să poată părăsi vreo clipă temniţa propriilor însingurări şi gânduri apăsătoare. Va veni cu siguranţă o vreme când femeile Brâncovene vor fi puse la loc de cinste. Loc de aducere aminte şi de închinare, cum se cuvine cu toate femeile mironosiţe - singurele care nu l-au părăsit pe Hristos ridicat pe Cruce. Singurele care i-au udat sfintele picioare cu lacrimile lor.
Din scaunul lui de epitrop testamentar, bătrânul descendent al familiei Brâncoveanu caută să nu piardă niciun moment important al Liturghiei. Când şi când, îşi face adânc şi ceremonios semnul crucii, ridică privirea spre marea frescă a Maicii Domnului din cupola altarului şi surâde plin de încredere. Nimic nu rămâne fără plată. Există o dreptate, care, după un timp sau altul, vine în chip negreşit şi răsplăteşte pe cel răbdător, cu bună credinţă. Dacă Monseniorul Ghika e deja propus pentru beatificare, de noul Papă, Domniţa Bălaşa, dimpreună cu mama ei, îşi va găsi cândva loc în icoana familiei Sfinţilor Brâncoveni, cu toate onorurile şi canonizarea datorate celor martirizaţi prin îndelunga lor suferinţă.
La 90 de ani, Constantin Bălăceanu Stolnici priveşte senin viitorul, amintindu-şi de cuvintele Nunţiului Apostolic, episcopul Périsset, care spunea că singura nădejde de reînviere spirituală a Apusului a mai rămas doar ortodoxia. Repetă cuvintele memorabile ale episcopului, tot mai convins că, indiferent cât de greu va fi şi oricât de multe crize economice vor veni peste noi, ortodoxia va birui până la urmă, iar biserica Bălaşa, cu întreaga lui lucrare de epitrop, nu se va pierde niciodată.
Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, epitropul testamentar al bisericii
Aşa cum stă, înconjurată de blocuri cenuşii, biserica Bălaşa e apărată din toată părţile. Pe soclul dăltuit de marele Karl Storck, Domniţa stă şi veghează, întregind în felul ei tăcut, paza. E suficient să o priveşti, ca să-ţi dai seama că nimic nu o va schimba din hotărârea ei. În minuţia şi adaosul lor estet, detaliile îi arată stirpea nobilă şi aleasă - de la paftaua ce-i închide ferm şi elegant mijlocul, până la buclele ce se revarsă domol de sub işlicul de sobol împodobit cu diamante şi panaş de pene fine. Discrete şi puse parcă anume să nu fie văzute de prima dată, stau rânduite jur împrejurul gâtului şiragurile de mărgăritare şi, peste ele, o cruce mare, apăsătoare, grea. Este crucea suferinţei, ce nu o va părăsi nicio clipă. O cruce cosmică, plenară şi, întru final, aducătoare de linişte, de sfântă şi binecuvântată odihnă. Crucea Biruinţei şi a Învierii lui Hristos, pe lângă care, uneori, mulţi oameni trec fără să I se închine. Din spate, Domniţa îi priveşte tăcut şi mustrător. Îi priveşte ca orice urmaş direct al Brâncovenilor - om puternic şi neclintit, ce va fi biruit, deopotrivă, şi teama în faţa morţii, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Domniţa Bălaşa
(n. 1693 - d. 1752)
A şasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a doamnei Marica. A fost căsătorită cu Manolache Lambrino Rangabe, un grec din Constantinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la Bucureşti, Domniţa se afla împreună cu soţul ei la Constantinopol, pentru a o peţi pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbătoarea Paştilor, după slujba pe care o ascultase la Patriarhia Ecumenică, a fost arestată şi închisă în închisoarea femeilor Ceauş Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a mărturisi unde se găsesc averile familiei. Tot acolo vor fi închise mama şi cumnata ei, Anica, împreună cu fiul acesteia, de doar câteva luni, iar soţul, în închisoarea debitorilor sultanului. După ce, la 15 august, tatăl şi fraţii ei au fost decapitaţi, Domniţa Bălaşa, împreună cu doamna Marica şi cumnata ei, au fost declarate roabe şi internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reuşit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bostangi Başa, unde au stat timp de şapte luni. Au reuşit să scape, după ce au fost
răscumpărate cu o mare sumă de bani, luaţi cu o dobândă de 30% de la negustorii greci, dar marele vizir, la cererea noului domn al Ţării Româneşti, Ştefan Cantacuzino, a hotărât surghiunirea lor pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz.
În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în faţa trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permiţându-li-se întoarcerea în ţară, unde Doamna Marica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domniţa Bălaşa a ridicat un lăcaş în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zideşte alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaş, în stilul tradiţional al bisericilor muntene, suficient de mare şi de încăpător pentru mulţi credincioşi, cu hramul Înălţarea Domnului. În jurul bisericii va înfiinţa o şcoală şi un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie şi un cumplit blestem de întărire.
sursa
http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/blogid=1588672
