BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Piedicile
din calea mântuirii
(Părintele Arsenie
Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1)
Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate
merge singur de nu va veni în obştea Sfintei Biserici Ortodoxe şi să fie dus de
mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţi, ucenicii săi văzuţi în
fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la
preotul duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-se
prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului
din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă preotul duhovnic n-ar avea meşteşugul,
ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile
potrivnicului diavol. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e
dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia
e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că
cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că
oricine, - luaţi aminte - care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava
fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i
se ridică împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.
Lumea este
primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. Prin lume se înţeleg
oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unic cu sfaturile
dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17:9). E
gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu
tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ). Oamenii aceştia
ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde şi se
trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.
Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie
ai face, oricât ai te-ai încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să
le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.
Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni 6:6) şi slava deşartă (1 Ioan
2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5:9),
diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi
lumea, nici cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care
nu sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).
Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii
- lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.
Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte
de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele
şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut
atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru
răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie
lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii,
ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul
necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea rând, cine biruie
lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu,
oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului,
iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi
pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu
acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci
zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe
urmă i se va răsplăti lui cu bucurie... „Nebunul
însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă
n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este de
folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte
aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit,
nu primeşte decât bâta“.
În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi
aduci aminte de greşalele tale, şi zi:
Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate
nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o
cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului
pe care ţi-o ridică fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.
Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului
smerit“, în vreme ce se luptă
după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este dragostea, poate vedea lucruri
minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte
din lume şi pe cine osândeşte.
- dacă se va mântui
cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei
18:35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga
dracii dintr-însul;
- dacă, însă, fratele
acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la
purtarea ta cea după Dumnezeu răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici
împotriva lui Dumnezeu.
Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş
al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez! Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui
crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe
cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina
mântuirii este aproapele“. De
aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o
adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune
a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea.
Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea
şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).
Trupul cu
firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a
doua.
Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al
omului, se vede bătut la prima piedică,
lumea, cea mai uşoară ce o ridică în
calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup,
cu firea lui stricată
