BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE
(pentru
creştinii ortodocşi)
Primit prin mail de la Preot Ioan
Moto: „Când ridicaţi mâinile voastre
către Mine, Eu (Dumnezeu) îmi întorc ochii în altă parte, şi când înmulţiţi
rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţaţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea
ochilor Mei. Încetaţi odată!“ (Isaia
1:15 - 16).
Iată în icoana de mai sus moaştele
Sfântului Ştefan Sinaitul, care a murit în scaunul de spovedanie. Pe toti credinciosii pe care-i întâlnea
pe credincioşi îi îndemna să se spovedească şi să se împărtăşească imediat,
pentru că nimeni nu-şi cunoaşte ceasul morţii, însă: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată - după
care judecata“ (Evrei 9:27).
Cuvânt înainte
Iată cuvintele prin care Duhul Sfânt ne
descoperă de ce atunci când ne rugăm nu suntem ascultaţi de către Dumnezeu. Nu
suntem ascultaţi, fiindcă suntem plini de patimi, de păcate. Dar Dumnezeu ne
arată şi calea pe care o avem de urmat: „spălaţi-vă, curăţiţi-vă!“ Spovedania,
această „baie“,
de care avem cu toţii nevoie, nu este o baie obişnuită cu apă şi săpun, ci o
baie a sufletului, cu lacrimi, cu părere de rău pentru păcatele făcute, şi cu
hotărâre de a nu mai greşi. Este un „al doilea botez“, mai greu decât cel dintâi, dar absolut
necesar pentru mântuirea noastră.
Din nefericire, la această baie curăţitoare de păcate,
la mărturisire, puţini sunt cei care vin pregătiţi, adică cu cuvenita cercetare
a cugetului şi a păcatelor, cu hotărârea de a nu mai păcătui, de a face canonul
cuvenit, ci se spovedesc numai din obişnuinţă, fiindcă vin Paştile sau
Crăciunul, fără să ştie ce este spovedania, cum se face, şi ce pregătire
prealabilă ar fi necesară. Şi ce este mai grav, unii nu s-au spovedit de când
erau copii, sau de la căsătorie; alţii amână mărturisirea la bătrâneţe,
motivând că acum nu pot posti, nu au timp să meargă la Biserică, sunt tineri,
au serviciu, familie, trebuie să-şi trăiască viaţa, nu sunt prea păcătoşi,
uitând ce zice Sfânta Scriptură: „Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la
tine sufletul tău“ (Luca 12:20) şi: „în ce te va
găsi moartea, în aceea vei fi judecat“.
Mai există o categorie de „creştini“ care, fiind crescuţi şi educaţi în spiritul
doctrinei materialist-atee, nu ştiu absolut nimic despre această Sfântă Taină a
împăcării omului cu Dumnezeu, sau ştiu ceea ce au auzit din defăimările,
criticile şi din propaganda antiortodoxă dusă nu numai în trecut, ci chiar şi
în prezent. Pentru aceştia, cultul ortodox se rezumă la câteva sărbători mai
mari (Paştile, Crăciunul, Sărbătorile Sfinţilor al căror nume îl poartă,
Botezul, Căsătoria), care se sfârşesc cu mese şi petreceri păgâne, acestea
fiind de fapt motivele pentru care le ţin. Cunoscând această stare a
creştinului de azi, am pornit de la adunarea unor învăţături şi Canoane (Legi) ale Bisericii
care, deşi pot să apară învechite, prea greu de împlinit, credem că vor fi spre
folos şi călăuză celor care doresc să se mântuiască.
Rugăciune înainte de mărturisire
Doamne Dumnezeul nostru, Cel bogat întru milă şi
necuprins întru îndurări, Carele singur eşti din fire fără de păcat şi pentru
noi, fără de păcat, Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta dureroasa mea
rugăciune, că sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune, şi inima mea s-a tulburat
întru mine; că Tu, Doamne, Împărate al
cerului şi al pământului, ştii că toată tinereţea mea în păcate o am cheltuit
şi, umblând după poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor, cu
totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că
întunecându-mi-se gândul din copilărie şi până acum, niciodată nu am voit să
fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă poftelor care mă înconjoară m-am
făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum în minte socotind că nesuferită
este urgia îngrozirii Tale cea asupra păcătoşilor şi gătită fiind gheena
focului.
Din această pricină întru deznădăjduire căzând, şi
nicidecum întru simţire de întoarcere fiind, pustiu şi gol de dragostea cea
către Tine m-am făcut. Ce lucru drăcesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi
înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea cu totul mi-am
întinat, prin cugete trupeşti; trupul mi-am spurcat, prin amestecări; duhul cu
totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcat. Toate mădularele ticălosului meu
trup, a lucra şi a sluji la păcate, le-am pornit. Şi cine oare nu mă va plânge pe mine
ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine osânditul? Pentru că eu singur,
Stăpâne, mânia Ta o am întărâtat, eu singur urgia Ta asupra mea o am aţâţat, eu
singur răutatea înaintea Ta am făcut, întrecând şi covârşind pe toţi cei din
veac păcătoşi, fără de asemănare păcătuind, şi fără de iertare.
Ci de vreme ce eşti mult milostiv şi mult îndurat,
Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc pe
sine-mi înaintea înfricoşatului şi nesuferitului Tău divan, şi ca şi cum m-aş
atinge de Preacuratele Tale picioare, dintru adâncul sufletului strig Ţie:
milostiveşte, Doamne, iartă-mă, îndură-Te, ajută neputinţei mele; pleacă-Te
nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea, şi lacrimile mele să nu le treci
cu vederea. Primeşte-mă pe mine, cela ce mă pocăiesc, şi rătăcit fiind,
întoarce-mă şi, întorcându-mă, îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog. Pentru
că nu ai pus pocăinţă drepţilor, nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai
pus pocăinţă asupra mea, a păcătosului, care spre întărâtarea Ta am lucrat. Gol
şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi
păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind
împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi
dă-mi mie umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca,
având bună nădejde şi deplină adeverire, să merg la lumea cea de acolo, lăudând
şi binecuvântând totdeauna Preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
ÎN D R E P T A R D E
S P O V E D A N I E
Iubiţi credincioşi, luaţi o coală albă de hârtie, un pix, un stilou sau un
creion şi cercetând cu de-amănuntul toate păcatele pe care socotiţi că le-aţi
făcut în viaţă scrieţi-le pe hârtie şi apoi alegeţi-vă un preot duhovnic la
care să vă mărturisiţi păcatele (cu sinceritate
şi căinţă), citindu-le unul câte unul, căci făcând astfel „viu va fi sufletul dumneavoastră în veci“. Amin.
Înainte de a începe să vă mărturisiţi păcatele ar trebui să spunem aşa: Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu,
Celui închinat în Sfânta Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, înaintea
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, înaintea tuturor
îngerilor, a tuturor sfinţilor lui Dumnezeu şi înaintea sfinţiei voastre,
părinte duhovnic, că eu, păcătosul, în toată clipa şi în tot ceasul am supărat
pe Preabunul Dumnezeu cu păcatele şi răutăţile mele cele fără de număr:
1. Am păcătuit cu încrederea prea mare şi
nesocotită în Dumnezeu, zicând că El este milostiv şi mă va ierta şi pentru
aceea pot să păcătuiesc mereu.
2. Mi-am pus în minte să păcătuiesc cât
voi putea, zicând că mă voi pocăi la anul, la bătrâneţe, pe patul morţii.
Am zis că dacă va voi Dumnezeu mă va mântui, iar dacă nu, mă va pierde.
3. M-am deznădăjduit de mila lui Dumnezeu,
că tot nu mă va ierta, de aceea am păcătuit mereu.
4. Mi-am pus în minte să mă sinucid şi
chiar am încercat să fac aceasta.
5. Am stat împotriva adevărului arătat şi
dovedit al Bisericii cuprins în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi istorie,
motiv pentru care am întristat şi alungat Duhul Sfânt de la mine.
6. Mi-am împietrit inima, neprimind şi
nepăzind cuvântul lui Dumnezeu, socotind Dumnezeieştile Scripturi mincinoase.
Am avut gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor
sau a altor lucruri sfinte.
7. Am hulit faptele bune ale aproapelui;
am invidiat pe aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.
8. Din răutate nu am dat învăţătură despre
credinţă (dacă am ştiut) celor neştiutori.
9. N-am vrut să aud vorbindu-se despre
Dumnezeu, credinţă, religie.
10. Am zis că Dumnezeu e o născocire a
preoţilor, că El nu există în realitate; că nu există suflet, nici îngeri, nici
draci, nici judecată, nici înviere, nici rai şi iad, nici altă viaţă viitoare;
m-am lepădat de Dumnezeu cu cuvântul, cu gândul, chiar şi în scris.
11. Am zis că Dumnezeu ne-a dat uitării, că
nu se mai ocupă de noi.
12. Am crezut mai mult în calendar decât în
învăţătura Bisericii, ţinând sărbătorile şi posturile după calendarul vechi.
13. Am ţinut calendarul vechi, nesocotind
hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii. Am rebotezat şi am recununat pe cei ce
au fost botezaţi şi cununaţi de către preoţii Bisericii care respectau noul
calendar, zicând că aceşti preoţi nu mai au Har.
14. M-am lepădat de unica şi dreapta
credinţă în Dumnezeu, cea ortodoxă, trecând la alte credinţe eretice, sectare,
schismatice sau filozofii (evrei, musulmani, budişti, baptişti, penticostali,
adventişti, iehovişti, stilişti, catolici, protestanţi, atei etc.). Am
practicat yoga, arte marţiale, bioenergie, parapsihologie, radiestezie, telepatie,
hipnotism şi altele asemenea acestora. Am îndemnat şi pe alţii la aşa ceva.
15. Am luptat împreună cu potrivnicii
Ortodoxiei la discreditarea preoţilor şi a învăţăturilor Bisericii; am făcut
glume pe seama lor.
16. Am ucis cu voia sau fără de voia mea (Specificaţi
ce aţi ucis: oameni, animale, păsărele, gâze...).
17. Am asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe
orfani; pe cei neputincioşi sau lipsiţi. Am oprit plata celor ce
mi-au lucrat.
mi-au lucrat.
18. Am defăimat, batjocorit, bătut pe părinţii
mei trupeşti sau duhovniceşti.
19. Am silit pe alţii să păcătuiască sau i-am
ajutat la păcat (la care anume); am luat apărarea celui ce păcătuia.
20. Nu am mustrat păcatul altora, când a fost
vremea a face acest lucru.
21. Am avut îndoială, şi mai am, de
credinţa întru Unul Dumnezeu Cel în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită -
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
22. Am avut îndoieli asupra credinţei
Ortodoxe şi a celor 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Pocăinţa sau
Spovedania, Împărtăşania, Preoţia, Nunta şi Sfântul Maslu).
23. N-am iubit pe Dumnezeu mai presus de
orice. Am căutat să plac mai întâi oamenilor şi apoi lui Dumnezeu.
24. M-am ruşinat a face fapte urâte
înaintea oamenilor, dar am făcut în ascuns, fără a mă ruşina de Dumnezeu.
25. Am purtat numele de creştin dar cu
viaţa am fost mai rău decât un păgân.
26. M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii,
schismaticii, primindu-i în casa mea, mâncând, rugându-mă împreună cu ei. Am
fost în casa lor sau la adunările lor încurajându-i în credinţa lor, zicând că
şi ei vorbesc tot din Scriptură şi cred tot în acelaşi Dumnezeu.
27. Am primit binecuvântare, daruri şi
ajutor de la eretici sau sectari. M-am căsătorit cu eretic sau sectar.
28. Am avut şi
mai am îndoieli asupra Sfintei Biserici, a cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei
Cruci, a Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte sau a altor învăţături Ortodoxe.
29. Am citit cărţi eretice sau sectare,
care sunt păgubitoare pentru suflet şi potrivnice Bisericii.
30. Am făcut
glume, ironii; am făcut pe alţii să râdă pe seama cuvintelor din Sfânta
Scriptură, a Sfinţilor, precum şi a preoţilor şi a celorlalţi slujitori ai
Bisericii.
31. Am trăit anticreştineşte şi prin mine
s-a hulit numele lui Dumnezeu între oameni. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi
ajute la păcat.
32. Am ţinut ziua sâmbetei, la fel ca
adventiştii, în loc de Duminică.
33. Am crezut în spiritism; m-am dus la
cei care vorbesc cu morţii, la cei care deschid cărţile sfinte (chiar şi la
preoţi); am crezut
în vise şi vedenii.
34. Am defăimat şchiopii, ologii, ciungii,
cocoşaţii, urâţii etc., nesocotind că şi ei sunt oameni şi zidiri ale lui Dumnezeu.
35. M-am ruşinat a face semnul Sfintei
Cruci la arătare, când am trecut pe lângă biserici sau troiţe. Am batjocorit
semnul Crucii, făcându-l strâmb pe faţa mea. Am făcut semnul Crucii pe
cusături, covoare, pături pe care le-am aşezat pe jos sau pe pat, călcând sau
aşezându-mă pe ele.
36. Am slujit făpturii mai mult decât lui
Dumnezeu, iubind copiii, părinţii, fraţii, soţia (soţul), rudeniile, prietenii, sau: averea,
luxul, deşertăciunile lumeşti, jocurile, cântecele, glumele etc. mai mult decât
pe Dumnezeu.
37. M-am lăsat amăgit de păcat, de frica şi
ruşinea oamenilor, pentru bunuri trecătoare, păcătoase şi pentru plăceri
turpeşti.
38. Am slujit idolilor, adică pântecelui,
iubirii de arginţi, precum şi altor păcate idoleşti, jertfindu-le din agoniseala
mea.
39. Am ocărât pe alţii că sunt blânzi,
răbdători, că merg la Biserică, că postesc şi se roagă. Am râs de cei ce se
înfrânau de la jocuri, petreceri, glume şi cântece desfrânate, fumat şi băuturi
ameţitoare; precum şi de cei ce se spovedesc şi împărtăşesc, păzind poruncile
lui Dumnezeu.
40. Am oprit pe alţii de la faptele cele
bune.
41. Am fumat, bucurând pe diavol şi mâniind
pe Dumnezeu, cheltuind banii în loc să ajut pe cei lipsiţi.
42. Am ajutat pe cei ce fumează oferindu-le
ţigări şi chibrite. Am oferit ţigări în schimbul unor servicii, făcându-mă
astfel părtaş la păcatul lor.
43. Am folosit droguri, sutpefiante sau
multă cafea, distrugându-mi sănătatea sau viaţa.
44. Mi-am ras barba şi mustăţile, mi-am
lăsat plete.
45. M-am mascat dându-mi o altă înfăţişare,
schimbându-mă din bărbat în femeie sau invers, sau în capră, urs, strigoi,
paiaţă sau alte chipuri urâcioase.
46. M-am roşit, vopsit, parfumat; mi-am
tăiat părul, am umblat cu capul descoperit, chiar şi în Biserică (ca femeie). Am purtat cercei, mărgele, inele; m-am
ras pe părţile ascunse ale trupului.
47. Am fost la ştranduri, plajă; am făcut
nudism.
48. Ca femeie, am intrat în Biserică fiind
în rânduiala firii (perioadă lunară), am sărutat Sfintele Icoane, am luat
anaforă sau m-am împărtăşit, mi s-a pus Sfântul Potir pe cap, am sărutat mâna
preotului slujitor, fiind în această stare.
49. Am luat anaforă după ce am mâncat sau
băut, ori când am trăit trupeşte cu soţia sau bărbatul, sau când am avut
scurgeri în vis.
50. Am hipnotizat, am adus oameni în
transă, am prezis lucrurile viitoare.
51. M-am ocupat cu telepatia, am crezut că
este un lucru bun, folositor.
52. M-am dus la descântători, ghicitori,
la cei care deschid pravila sau alte cărţi sfinte (preoţi,
călugări sau la altcineva) şi mi s-a ghicit în ghioc, cafea, în palmă etc.
53. Am făcut şi eu însumi farmece,
vrăjitorii, am ghicit, descântat, am explicat visele, vedeniile, zodiacul; am
făcut şi alte lucruri vrăjitoreşti.
54. Am crezut în noroc, destin (predestinaţie).
55. Am crezut în superstiţii sau că este
semn rău când îţi ţiuie urechea, se zbate ochiul; când îţi iese cu găleata
goală în cale; când îţi trece pisică neagră prin faţă sau preotul etc. Am
folosit culoarea roşie împotriva deochiului; am purtat baiere, amulete, talismane,
crezând că-mi pot fi de folos.
56. Am folosit numele lui Dumnezeu, al
Maicii Domnului şi al Sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, Biblia sau alte cărţi
sfinte pentru vrăjitorie, descântece...
57. Am crezut că există strigoi, vârcolaci,
zmei şi alte chipuri ale satanei şi din aceste pricini am ţinut unele datini
sau zile ca să nu mi se întâmple ceva rău.
58. Am legat bărbat şi femeie să nu se
împreune, să nu se poată căsători; am luat mana de la animale, am turnat
cărbuni şi am descântat la cei bolnavi.
59. În noaptea de Anul Nou m-am uitat în
oglindă, verighetă, am pus busuioc sub cap şi alte multe obiceiuri drăceşti, ca
să-mi visez soarta.
60. Am sfătuit pe alţii să meargă la
vrăjitori sau să facă lucruri vrăjitoreşti. Am avut credinţa mincinoasă că
sufletul după ieşirea din trup se reîncarnează în alt trup sau intră în
animale, plante etc.
61. Am jurat strâmb la judecată sau în alte
împrejurări (Când? De ce? Urmările jurământului).
62. Am răul obicei de a folosi numele lui
Dumnezeu şi al sfinţilor fără de rost, la toate nimicurile.
63. Nu am mulţumit lui Dumnezeu pentru
binefaceri, pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat pe
mine, dorindu-mi chiar şi moartea; am blestemat pe alţii.
64. M-am jurat că voi răsplăti cu rău celor
ce mi-au făcut rău.
65. Am socotit că trebuie să împlinesc
jurământul nelegiuit făcut la mânie sau la beţie şi l-am împlinit.
66. În loc de a mă împăca, am dat în
judecată pe aproapele meu.
67. M-am jurat să mor, să orbesc, să mă
ardă focul, să moară mama, tata, copilul meu etc.
68. Am silit pe alţii cu bani, prin
îngrozire sau vicleşug ca să jure pentru mine.
69. Am drăcuit pe cei din casă, pe străini,
dobitoace, lucruri, chiar şi pe mine însumi.
70. Am jurat pe cele sfinte, fiind singur,
sau în faţa copiilor, ori a oamenilor mari, îndemnând şi pe alţii la aşa ceva.
71. Nu m-am luptat pentru a păzi poruncile
lui Dumnezeu, ci pentru a le dispreţui, a le huli.
72. M-am împărtăşit cu nevrednicie cu
Sfintele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos.
73. După spovedanie şi împărtăşanie m-am
întors din nou la păcate, făcându-mă fur de cele sfinte.
74. Am scuipat după ce m-am împărtăşit.
75. Am luat părticele.
76. Am luat Aghiazmă Mare fără a fi
spovedit.
77. Am trecut la pomelnicul morţilor pe
cei vii, care mi-au făcut rău; i-am scris pe toacă de clopot pentru a fi
pedepsiţi de către Dumnezeu.
78. Am crezut şi am spus şi altora că nu
trebuiesc botezaţi copiii când sunt mici, zicând că ei nu au păcate.
79. Am făcut făgăduinţe bune lui Dumnezeu,
la vreme de strâmtoare, la grea cumpănă, iar când am dat de bine le-am călcat.
80. Am făgăduit a da daruri la Biserică, la
cei necăjiţi, săraci şi nu am dat, călcându-mi făgăduinţa.
81. Am lucrat Duminica şi în sărbătorile
bisericeşti, la mine sau la alţii. Am făcut lucruri care aş fi putut să le fac
şi în alte zile: cumpărături, mâncare, spălat etc.
82. Am cumpărat
şi vândut în loc să merg la biserică.
83. Am făcut clăci cu povestiri
necuviincioase, cu vorbe şi glume murdare, cu lăutari, cu beţii şi jocuri, ajungându-se
la certuri şi scandaluri.
84. Mergând la biserică mi-am ales un loc
de cinste şi nu am stat cu bună rânduială, vorbind şi tulburând pe cei din jur.
85. Nu am ascultat cu toată evlavia şi
credinţa slujbele din Biserică. În timpul slujbelor am dormit sau m-am gândit
la lucruri deşarte. Am cugetat cele rele, m-am rugat de formă, am căscat, am
dormit, am vorbit, am râs, m-am uitat înapoi, am stricat aerul, am mers certat,
am avut gânduri şi imaginaţii spurcate, am mâncat şi băut în timpul rugăciunii.
86. Nu m-am dus Duminica şi în sărbători
la Biserică, ci am stat acasă uitându-mă la slujba de la televizor sau
ascultând la radio, fără a avea un motiv binecuvântat (bolnav, sau
în perioada lunară, ca femeie).
87. Am venit la Biserică după ce a început
slujba şi am plecat înainte de a se termina, asemănându-mă cu Iuda, vânzătorul.
88. Duminica şi în sărbători nu am făcut
fapte bune potrivite vredniciei zilei.
89. Am lepădat Sfânta Tradiţie a Bisericii,
susţinând că numai Sfânta Scriptură este izvorul de credinţă şi mântuire.
90. M-am dus la Biserică numai de ochii
lumii, sau cu gânduri deşarte, sau spre a mă ruga pentru osânda celor ce mi-au
greşit.
91. Am îndemnat
pe alţi creştini să nu meargă la Biserică.
92. Nu mi-am
făcut pravila de rugăciune şi canonul rânduit de către duhovnic, ocupându-mă
cu cele lumeşti.
93. Am postit post negru sâmbăta şi
Duminica. Am făcut metanii în aceste zile, fără a avea canon de la duhovnic.
94. Am stat la masă fără a face rugăciune
şi m-am ridicat fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat.
95. Am mâncat şi băut cu lăcomie, peste
măsură, fiindu-mi rău; am vomitat după ce am stat la masă, din cauza multei
mâncări şi băuturi.
96. Nu am postit cele 4 posturi (Sfintele
Paşti, Sfânţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria, Crăciun), şi nici
măcar lunea, miercurea şi vinerea de peste an. Am postit numai o săptămână la
început şi alta la sfârşit.
97. Ca părinte,
nu am avut grijă în egală măsură de fiecare din copiii mei.
98. Am împiedicat pe copiii mei de a merge
pe calea credinţei sau să se călugărească, să meargă la biserică, ba i-am şi
pedepsit pentru asta.
99. Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor
mei, nu i-am dus la spovedanie şi împărtăşanie şi nu le-am dat pildă prin
viaţa şi comportarea mea.
100. Când copiii mei au avut apucături rele
nu i-am mustrat, nu i-am pedepsit şi nu i-am oprit de la acestea.
101. Ca părinte
m-am purtat prea aspru şi am pedepsit pe nedrept pe copiii mei.
102. Am povăţuit
pe copiii mei sau pe cei din familie să calce peste semănăturile oamenilor,
sau să strice munca şi avutul altora, să fure, să mintă sau să facă alt rău.
103. Am purtat
ură împotriva părinţilor mei pentru că nu am fost lăsat în voia mea, să fac
ceea ce îmi plăcea mie.
104. Nu am
ascultat părinţii când mi-au dat sfaturi folositoare de suflet, când mi-au
cerut să nu umblu prin localuri de petreceri şi să nu mă întovărăşesc cu cei
care au apucături rele şi desfrânate.
105. Nu mi-am îndeplinit datoria faţă de
părinţii mei; nu i-am cinstit cu lucrul şi cu cuvântul, am fost neascultător şi
m-am purtat urât cu ei.
106. Mi-am
blestemat părinţii, i-am batjocorit, i-am bătut, le-am spus cuvinte jignitoare,
le-am dorit boală, necaz şi chiar moartea. I-am părăsit la nevoie, la boală şi
în neputinţe, neajutându-i.
107. Ca părinte nu m-am ruşinat de copiii
mei, dezbrăcându-mă în faţa lor.
108. Am văzut
goliciunea părinţilor mei.
109. Nu am
ascultat de cei mai mari ai mei (profesori, conducători, şefi) atunci când
m-au învăţat de bine.
110. Nu am ascultat de părinţii mei
duhovniceşti, de naşii mei, nu m-am rugat pentru ei; i-am batjocorit, i-am
vorbit de rău, i-am urât.
111. Ca părinte duhovnicesc nu am purtat
grijă de fiii mei sufleteşti, atât cât mi-a stat în putinţă.
112. Nu mi-am
ales soţie (soţ) ţinând seama de învăţăturile Bisericii şi
binecuvântarea părinţilor, ci după voia şi plăcerea mea.
113. Ca bărbat nu mi-am iubit soţia ca pe
mine însumi; am batjocorit-o, am certat-o , am bătut-o, am socotit-o ca o
roabă, nu am ajutat-o şi nu m-am străduit să caut şi să găsesc armonia şi pacea
în viaţa de familie.
114. Ca soţie nu am ascultat de soţul meu,
ci l-am certat, l-am ocărât, încât am ajuns la scandal.
115. Am silit pe
soţul meu, din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să cheltuiască bani prea
mulţi pe îmbrăcăminte luxoasă şi la modă, pentru plăceri şi deşertăciuni
lumeşti.
116. Nu m-am supus soţului (soţiei) la
îndatoririle conjugale motiv pentru care a păcătuit.
117. M-am
despărţit de soţie (soţ) fără motiv binecuvântat şi m-am recăsătorit,
despărţind în felul acesta încă o familie.
118. Am avut gând de răzbunare şi chiar m-am
răzbunat asupra vrăjmaşilor mei, dorindu-le necazuri, chiar şi moartea; i-am
pizmuit, i-am bătut sau le-am făcut alt rău.
119. Am făcut rău
aproapelui meu, l-am ocărât, defăimat, făcându-i viaţa grea, prin tot felul de
insulte şi ponegriri, spunând despre el multe neadevăruri, ucigându-l
sulfeteşte. Am îndemnat şi pe alţii la bătăi şi ucideri.
120. Am ucis pe
aproapele cu arma, prin junghiere, sufocare, otrăvire, etc., cu voie sau fără
de voie.
121. Am ucis pe
aproapele meu pentru a-i răpi averea sau soţia (soţul).
122. Am luat diferite doctorii pentru a
ucide copiii în pântece; am îndemnat şi pe alte femei să facă la fel sau le-am
ajutat într-un anumit fel.
123. Am îndemnat, obligat sau am fost de
acord ca soţia să facă avort.
124. Am folosit diferite metode pentru a nu
naşte copii.
125. Am făcut
avort (cu voie sau fără de voie).
126. Am născut
copil mort.
127. Am omorât copilul după naştere,
nebotezat sau botezat.
128. Am avut copil care a murit nebotezat
din vina mea sau a altcuiva.
129. Am botezat copiii născuţi morţi sau
avortaţi.
130. Am fost neatent şi am lăsat copilul să
cadă în apă, în foc, de la înălţime sau să umble cu obiecte tăioase ca astfel
să se schilodească, să se rănească sau chiar să moară.
131. Am părăsit
de bună voie copiii, lăsându-i în voia soartei.
132. Am păcătuit în înţelegere cu soţul (soţia) ca să nu
avem copii prin ferire, pază sau alte metode.
133. Am păcătuit cu soţia (soţul) prin
împreunare împotriva firii (gomorie, sodomie etc.).
134. Mi-am distrus singur sănătatea,
scurtându-mi viaţa, prin mâncare peste măsură, băutură, fumat, petreceri nesăbuite
şi altele asemănătoare.
135. Am făcut
pariuri drăceşti, întrecându-mă cu alţii la fumat, băut, la joc sau alte
chipuri năstruşnice, stricându-mi sănătatea mea sau pe a altora, pricinuind
chiar şi moarte.
136. Am câştigat bani şi averi cu vicleşug,
cu vrăji şi alte mijloace drăceşti, ucigând sufletul meu şi pe al altora.
137. M-am purtat crud cu animalele, păsările
şi alte vieţuitoare, ucigându-le. Am pus greutăţi mari pe animale şi le-am
bătut fără de milă.
138. Am mâncat sânge de animale; am mâncat
animale sugrumate, omorâte de fiare sălbatice, împuşcate, fără a curge sângele
din ele.
139. Am avut cugete şi pofte trupeşti
necuviincioase; am păstrat în suflet acele cugete şi nu le-am alungat, îndulcindu-mă
de ele.
140. Nu am săvârşit păcatul cu lucrul dar cu
gândul am păcătuit, iar prin imaginaţie îmi închipuiam şi cum am să-l săvârşesc
atunci când voi avea ocazia.
141. Am căutat
prilej de a păcătui, dar nu am avut ocazia.
142. În loc de a-mi stăpâni poftele, am
căutat să le aprind mai tare.
143. Am cârtit împotriva lui Dumnezeu,
cerând să mă scutească de războiul desfrânării, dar eu nu m-am străduit să mă înfrânez.
144. Am rostit cuvinte şi am făcut fapte necuviincioase
în faţa copiilor şi a celor mai în vârstă. Am râs fără de socoteală, cu
neruşinare, am făcut cu ochiul, am jucat şi aţâţat poftele altora, am jucat, am
bătut din palme, am chiuit şi am râs cu poftă la petreceri şi nunţi.
145. Am plătit cu
bani sau am dat daruri cântăreţilor sau celor care cântau cântece şi spuneau
glume necuviincioase, sau am scris eu însumi cântece; le-am cântat sau am
făcut alte măscăriciuni şi obscenităţi.
146.
Am păstrat în casă, am primit diferite tablouri sau poze desfrânate; le-am pus
pe pereţi.
147. Am cumpărat, am citit,
am dat şi altora cărţi, reviste sau poze imorale.
148. Am avut vise desfrânate în timpul
somnului, pătimind şi scurgere; m-am întinat, fiind treaz, din dezmierdare sau
prea multă îmbuibare.
149. Nu mi-am făcut canonul după ce am
pătimit scurgere în timpul somnului sau chiar treaz fiind.
150. Mi-am stricat fecioria sau curăţenia
prin păcatul malahiei.
151. Am făcut păcatul malahiei cu altcineva
sau în grup.
152. Am privit feţe străine cu gând de poftă
trupească; m-am unit şi învoit cu mintea şi cu inima spre a sta de vorbă cu
gândurile desfrânării celei trupeşti. Am păcătuit, curvind cu mintea şi cu
inima, îndulcindu-mă prin închipuirea păcatelor trupeşti. Am curvit prin imaginaţie,
mai bine zis cu dracul curviei, ca şi cu nişte femei (bărbaţi), înfierbântându-mă cu trupul. Am privit
cu poftă la trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă.
Chiar în vremea sfintei rugăciuni, uneori, m-am aflat curvind şi preacurvind cu
mintea şi inima. Am răpit sau violat cu forţa.
153. Am desfrânat cu fecioară, văduvă, feţe
bisericeşti, cu rude sau cu cei de altă credinţă.
154. Am
trăit cu soţia înainte de cununia religioasă.
155. Am păcătuit cu dobitoace, păsări. De
multe ori voind să-mi răscolesc dezmierdările cele trupeşti şi să mă îndulcesc
cu ele, mi-am închipuit cu mintea împreunări de oameni, de dobitoace, de păsări
şi alte feluri de închipuiri drăceşti prin care mi-am spurcat mintea şi inima,
aprinzând în mine focul desfrânării, cel ce m-a făcut vinovat de focul cel
veşnic.
156. Fiind
căsătorit, am preacurvit cu altcineva, chiar şi cu femeie măritată, despărţind
familii.
157. Am păcătuit în zile de post, Duminica
şi sărbători, în timpul perioadei lunare a soţiei sau în cele patruzeci de zile
după naştere.
158. Nu
m-am înfrânat de la împreunare nici când femeia a rămas însărcinată.
159. Am mers la biserică (ca femeie) înainte de
cele patruzeci de zile după naştere şi fără a-mi face molifta de dezlegare.
160. Ca părinte am culcat în pat cu mine
fete sau băieţi mai mărişori, sau i-am pus să doarmă împreună.
161. Am păcătuit înainte de căsătorie şi am
minţit pe soţ sau soţie, nespunând adevărul.
162. Fiind copil m-am jucat diferite jocuri
pătimaşe, desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau băieţi.
163. Am fost la nunţi cu lăutari, baluri,
hore, discoteci, televizor, video şi alte petreceri păgâne, necreştine. Am
privit la filme pornografice, întinându-mi mintea şi sufletul.
164. Am jucat table, biliard, cărţi sau alte
jocuri de noroc, păgubindu-mă băneşte pe mine sau pe alţii.
165. Am
fost la stadioane, săli de sport, teatre, pentru a urmări meciuri, spectacole,
circuri, conferinţe sau alte manifestaţii păgâne ori sectare.
166. Am frecventat case şi locuri unde se
spuneau cuvinte şi fapte de sminteală, necuviincioase şi nemernice.
167. Am fost şi am mâncat în casă la cei
care trăiau necununaţi la Biserică; nu
i-am sfătuit să se cunune; am primit daruri de la ei şi i-am pomenit la
slujbele Bisericii.
168. M-am căsătorit cu rude de sânge, din cuscrie,
din înfiere sau din botez.
169. Am avut de gând sau am furat averea
aproapelui, a Bisericii sau a mănăstirii. Nu mi-am plătit datoriile cuvenite.
170. Am vândut marfă falsificată, stricată;
am luat un preţ mai mare decât cel cuvenit.
171. Am înşelat la cântar; am folosit vorbe
meşteşugite la vânzare sau cumpărare spre a înşela pe aproapele, nu am spus
adevărul.
172. Am silit pe alţii să cumpere de la mine
marfă proastă la preţ mare, să-mi lucreze sau să-mi vândă ieftin.
173. Prin viclenia sau falsitatea mea am
înşelat statul, pe aproapele sau Biserica.
174. Am luat dobândă, mită sau alte daruri.
175. Am nedreptăţit pe aproapele, ţinând
seama de avere, îmbrăcăminte, sau poziţia sa socială, nesocotind dreptatea
legală, căutând şi folosul meu.
176. M-am mâhnit pentru sărăcia mea
materială, tulburându-mă foarte tare şi am dorit să mă îmbogăţesc.
177. Am furat de la cei din familie, de la
stat, de unde am lucrat şi nu am întors cele furate.
178. M-am pornit
cu ură împotriva
celor ce m-au furat sau păgubit, dându-i în judecată, bătându-i sau făcându-le
alt rău.
179. Am păgubit
pe aproapele de cinste, de merite, de funcţie şi de locul său mai bun.
180. Am găsit lucruri furate şi ştiind ale
cui sunt nu le-am înapoiat, păstrându-le pentru mine.
181. Am tăinuit
lucruri împrumutate sau date spre păstrare, neîndurându-mă a le înapoia; am
păstrat în casă lucruri furate, am cumpărat lucruri care am ştiut că sunt
furate.
182. Am jefuit averile morţilor, mormintele.
183. Nu am respectat făgăduinţa dată de a
face parastase, liturghii sau praznice după moartea părinţilor sau a celor care
m-au rugat şi le-am promis.
184. Am luat de la Biserică lucruri, bani,
lumânări, untdelemn, icoane etc. şi nu le-am înapoiat. Am fost cu răutate
asupra Bisericii sau mănăstirii, zicând că au prea mult.
185. Am răpit cu sila, cu minciuni,
jurăminte false sau prin judecată pământul aproapelui meu.
186. Am sfătuit pe alţii să fure, să facă
rău aproapelui, ajutându-i şi eu la acestea; i-am ascuns în casa mea.
187. Nu mi-am respectat nici contractul,
nici făgăduinţa făcută aproapelui.
188. Nu m-am
purtat după puterea mea la locul de muncă, nefăcându-mi datoria.
189. Nu mi-am plătit datoriile faţă de stat;
am făcut declaraţii false, înşelând statul.
190. Având posibilitatea să înlătur pagubele
aproapelui, nu l-am ajutat.
191. Am furat în grupuri, îngrozind lumea.
192. Am bănuit, am năpăstuit, am pedepsit pe
alţii, pentru pierderea avutului meu.
193. Am făcut vrajbă între mireni sau (şi) clerici,
provocând tulburare.
194. Am mărturisit strâmb asupra aproapelui
în faţa oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l, pricinuin-du-i
păgubire sufletească sau materială, necazuri şi suferinţe.
195. Nu m-am
silit să alung din minte vicleşugurile slavei deşarte.
196. Am minţit de frică să nu pătimesc ceva
rău, fiind ameninţat.
197. La judecată am dat bani sau alte bunuri
ca să-mi micşoreze pedeapsa.
198. Am stat la îndoială să spun adevărul.
199. Am fost nestatornic în cuvântul dat, în
credinţă şi făgăduinţă, minţind pe alţii şi păgubindu-mi sufletul.
200. Am vorbit cu două înţelesuri, vorbind
altfel de cum am gândit, căzând în făţărnicie.
201. Am fost linguşitor cu făţarnicii, cu
şarlatanii, cu oamenii mari şi cu mincinoşii.
202. Am minţit în faţa judecătorilor ca
pârât, ca inculpat sau ca martor.
203. Am minţit la mărturisire, de ruşine,
din teama de a dezvălui unele însuşiri rele ale mele sau unele păcate ruşinoase.
204. M-am lăudat, m-am înălţat cu gândul.
205. Am voie slobodă şi din mândrie mi-o
împlinesc.
206. Am obiceiuri rele şi din mândrie nu le
părăsesc.
207. Sunt încăpăţânat, nesupus, ambiţios şi
mândru în comportament.
208. Sunt orgolios, nu suport să mi se
poruncească, să mi se arate adevărul sau să fiu criticat, deşi recunosc că sunt
vinovat.
209. Sunt încrezut, mă încred în bunurile lumeşti,
în oamenii mari şi mă laud cu toate.
210. Sunt îndrăzneţ, doritor de a face numai
ce doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals şi fără de sfială; mă supăr
repede.
211. Sunt potrivnic, neascultător,
împietrit, aspur şi plin de mine însumi.
212. Mă mândresc cu podoabele hainelor şi cu
frumuseţea lor.
213. Mă mândresc cu podoabele casei mele, pe
care am dat sume mari de bani, şi cu alte deşertăciuni.
214. Mă mândresc cu avere străină, cu rude
bogate, cu ranguri înalte în societate sau cu starea mea socială.
215. Mă mândresc cu podoaba părului, cu
chipul meu frumos, cu sănătatea, tinereţea sau cu vârsta înaintată pe care am
apucat-o, cu tot ce am frumos şi bun, uitând că toate sunt de laDumnezeu.
216. Din mândrie şi ca să arăt bine, îmi
îngrijesc cu multă atenţie părul, tenul, unghiile pe care le las să
crească, le vopsesc, îmi
rad părul de pe picioare, mă coafez, îmi
vopesc părul, buzele şi ochii cu diferite vopsele, arătând prin aceasta lui Dumnezeu că nu m-a
făcut aşa cum trebuia.
217. Am purtat haine fine, scumpe, la modă
şi extravagante, făcând sminteală celor ce mă priveau şi cu dorinţa de a place
celor din jurul meu; m-am îmbrăcat
necuviincios arătându-mi în felurite feluri goliciunea trupească prin fuste
scurte, rochii decoltate...
218. Am intrat în Sfânta Biserică împodobită
ca la paradă, făcând sminteală celor ce mă priveau.
219. Am stat în faţă ca să fiu văzută şi
admirată.
220. M-am împărtăşit îmbrăcată necuviincios, cu chipul şi buzele vopsite, cu
capul descoperit, cu pantaloni, atingând înfricoşatele Taine ale lui Hristos,
arătând lipsă de evlavie.
221. Am postit cu gândul să slăbesc, să fac
siluetă, nu din evlavie.
222. Mi-am cheltuit averea şi chiar ultimul
ban din casă pentru lux şi deşertăciuni lumeşti.
223. Am purtat mărgele, medalioane, cercei,
inele şi alte bijuterii ca să atrag atenţia şi să mă mândresc cu ele, fără a mă
gândi că sunt lucruri idoleşti şi mare urâciune înaintea lui Dumnezeu.
224. Din mândrie am defăimat portul
călugăresc şi preoţesc, precum şi sărăcia sau nevoinţele lor.
225. Din mândrie am râs de păcatele altuia,
dispreţuin-du-l şi vorbindu-l de rău, iar pe ale mele nu le-am socotit.
226. Din mândrie am defăimat pe cei săraci,
lipsiţi, neştiutori, pe cei ce au greşit cu ceva, pe cei neputincioşi şi pe cei
ce au sărăcit din anumite motive sau necazuri, în loc să mă rog lui Dumnezeu
pentru ei.
227. Din mândrie m-am socotit deştept,
înţelept, talentat şi cu multe calităţi.
228. M-am mândrit şi m-am socotit mai presus
decât ceilalţi cu frumuseţea, cu ştiinţa, cu felul de a vorbi, cu glasul meu,
nesocotind că aceste daruri nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a
dat, şi pentru care trebuie să-i mulţumesc.
229. M-am mândrit cu sărăcia, cu hainele
modeste, cu postul, cu slăbiciunea trupului, cu visele şi vedeniile pe care
pretind că le-am avut.
230. M-am rugat cu glas tare sau am cântat
mai tare decât alţii ca să fiu auzit şi lăudat.
231. Am dat
milostenii la săraci, în văzul lumii, ca să fiu lăudat, mândrindu-mă prin
aceasta.
232. Din mândrie şi slavă deşartă am intrat
în Sfântul Altar.
233. Din mândrie am iscodit despre casa şi
bogăţia altora; am ascultat pe la ferestre şi am vrut să ştiu cum vieţuiesc,
pândind tot ce fac. Am vrut să ştiu starea duhovnicească a fratelui meu,
ispitindu-l prin tot felul de întrebări.
234. Am căutat să mă ţin după moda lumească,
fără a ţine seama de ce-mi este folositor şi îngăduit.
235. M-am trufit şi semeţit; am fost
mincinos şi lăudăros.
236. Am fost făţarnic şi mi-a plăcut mult să
fiu cinstit şi lăudat de oameni.
237. Am păcătuit cu iubirea de sine, cu
părerea de sine, cu simţirea de sine, cu bizuirea pe sine şi cu trufaşa
încredere în sine.
238. Am păcătuit foarte mult cu rânduiala de
sine, adică mi-a plăcut să umblu după voia mea, după capul meu şi am urât
supunerea şi tăierea voii.
239. Am fost stăpânit în toată vremea de
duhul mulţumirii de sine, adică am fost mulţumit cu starea şi aşezarea mea
sufletească, socotind că nu sunt ca ceilalţi oameni.
240. N-am avut adevărata cunoştinţă de
sine, adevărata mustrare de sine, fiind stăpânit în toată vremea de îngâmfarea de sine şi preţuirea de sine.
241. Am fost stăpânit în minte şi cuvânt de
duhul îndreptăţirii de sine. Am vrut şi mi-a plăcut să am întotdeauna dreptate,
să nu fiu contrazis, să vorbesc mult şi să fiu ascultat de ceilalţi.
242. Am fost stăpânit de trâmbiţarea de
sine, adică am spus altora isprăvile mele cele părute bune.
243. Am hrănit în toată vremea pe fariseul
meu cel dinlăuntru, cu închipuirea de sine şi cu arătarea.
244. Fiind stăpânit de mândrie şi
încăpăţânare, am vorbit împotrivă faţă de cei mai mari.
245. Fiind mândru şi semeţ, am urât pe cei
ce m-au mustrat şi am iubit pe cei ce m-au lăudat.
246. M-am mândrit şi m-am lăudat cu cele
patru feluri de bunătăţi: cu cele fireşti, cu cele câştigate, cu cele din
întâmplare şi cu cele câştigate prin nevoinţe (duhovniceşti).
247. Având unele bunătăţi duhovniceşti,
n-am recunoscut că le am de la Dumnezeu.
248. Am recunoscut că am unele bunătăţi de
la Dumnezeu, însă nu am recunoscut că le am în dar, ci fiindcă mi s-ar cuveni,
socotindu-mă vrednic de ele.
249. Am socotit că am unele bunătăţi
duhovniceşti pe care niciodată nu le-am avut.
250. Am defăimat legile canonice şi
litughice pe care le-au rânduit Sfinţii Părinţi în Biserică şi nu am voit să mă
supun întru toate predaniilor Bisericii.
251. Am fost robit şi stăpânit de defăimarea
ascultării, de iscodire, de înşelarea cu mintea, de trufie, de slava deşartă,
de laudă, de înălţarea cu mintea, de pregetarea cea făţarnică, de voia liberă,
de deprinderea păcatului.
252. Am păcătuit înaintea lui Dumnezeu cu
gândul de hulă, de necredinţă, de încăpăţânare, de îngâmfare, de neînfrânare,
de iubirea de stăpânire şi de altele asemenea acestora.
253. M-am mândrit că eu aş fi feciorelnic cu
trupul, defăimând în mintea mea pe cei ce au păcătuit.
254. N-am iubit niciodată în viaţa mea de a
fi ocărât, defăimat, necinstit de alţii şi nebăgat în seamă.
255. Nu m-am silit a curma din mintea mea
vicleşugurile cele gândite ale slavei deşarte; nu m-am silit a nu face ceva
înaintea oamenilor ca să fiu defăimat de către ei.
256. Am avut întotdeauna viaţa mea
făţarnică, plină de prefăcătorie, şi fiind eu înlăuntru plin de rănile
conştiinţei şi urâciunea păcatelor mele, pe dinafară m-am arătat mormânt văruit
prin cuvioşia şi făţărnicia mea, prin care am vânat slava şi lauda de la
oamenii cei neiscusiţi care nu au cunoscut vicleniile mele.
257. M-am lăcomit
la avuţii.
258. Am fost zgârcit şi împietrit cu inima.
259. Nu m-a interesat sărăcia şi lipsurile
altora.
260. Sunt nesăţios, viclean şi nedrept,
însuşindu-mi bunuri străine pentru a mă îmbogăţi.
261. Am strâns
bani sau avere prin vicleşug sau prin cerşetorie, spre a mă îmbogăţi.
262.
Am fost grabnic a lua şi zăbavnic a da.
263. Am dat milostenii cu îndoială şi cu
zgârcenie, ocărând pe cei cărora le-am dat.
264. Nu m-am gândit la viaţa veşnică
dându-mi milostenie pentru sufletul meu, ci am socotit că o să-mi dea alţii,
după plecarea mea din această lume.
265. Pentru zgârcenia mea nu am dat slujbe
la Biserică pentru răposaţii mei şi pentru uşurarea păcatelor mele.
266. Am clevetit, am şoptit la ureche
cuvinte despre alţii, sau am făcut semn cu mâna, arătând pe alţii şi vorbindu-i
de rău.
267. Am zavistuit (invidiat) pe altul
pentru bunătatea lui şi m-am bucurat pentru răul lui.
268. Nu mi-am reparat greşeala când am
nedreptăţit pe aproapele, nici nu am cerut iertare.
269. Din pricina invidiei nu am răspuns la
salut, nici nu am salutat pe cei ce erau mai capabili sau mai înzestraţi cu
darurile decât mine.
270. Din pricina zavistiei mi-am umplut
sufletul de patimi şi ciudă, întunecându-l cu multe păcate grele.
271. Sunt foarte duşmănos şi rău; nu am
recunoştinţă faţă de cei ce-mi fac bine; ţin minte răul, batjocoresc pe
aproapele şi mă bucur când alţii sunt batjocoriţi.
272. Am povestit altora greşeala aproapelui
şi am încărcat şi mai mult păcatele lui.
273. M-am iuţit şi m-am mâniat de foarte
multe ori în viaţa mea, cu şi fără motiv.
274. Din cauza
mâniei care m-a stăpânit mi-am pierdut răbdarea, pacea minţii şi a inimii.
275. Nu am avut râvnă sfântă şi nu m-am
împotrivit celor ce au călcat şi batjocorit legile canonice ale Bisericii lui
Hristos.
276. Din cauza
mândriei şi a lenevirii mele am devenit nesimţitor şi împietrit la inimă şi
n-am avut umilinţă şi lacrimi spre a stinge la vreme de nevoie focul mâniei şi
al iuţimii.
277. De multe ori în timpul rugăciunii mi-am
amintit cu ură şi cu mânie faţa celui care m-a supărat pe mine şi am urzit în
minte gânduri de răzbunare.
278. Fiind stăpânit de mânie am ţinut minte
răul asupra altora.
279. Am duşmănie asupra aproapelui meu şi
nu vreau să-l iert.
280. În toată vremea vieţii mele am fost
lacom la mâncare şi băutură.
281. M-am sârguit în toată vremea de a-mi
procura mâncăruri gustoase, scumpe şi de multe feluri.
282. Mi-am făcut pântecele dumnezeu,
slujindu-i lui şi făcându-i totdeauna voia.
283. Mi-am îngrăşat trupul cu mâncăruri şi
băuturi peste măsură, din care cauză mi-am îndobitocit mintea şi am devenit
leneş, trândav şi greoi la lucrarea tuturor faptelor bune.
284. Am fost stăpânit de nesăturare, de
cârtire şi nemulţumire în timpul mesei.
285. Am fost iubitor de dulceaţă şi mi-a
plăcut să beau băuturi dulci şi cu anumite dresuri.
286. Fiind rob al pântecelui, am aşteptat
cu mare nerăbdare să vină Paştile, Crăciunul sau alte Praznice mari spre a face
dezlegare la toate mâncărurile şi băuturile.
287. Am mâncat carne în săptămâna brânzei.
288. Deşi am postit posturile, totuşi, am
dat la alţii mâncare de frupt.
289. Din cauza săturării pântecelui, mi-am
făcut mintea groasă şi molatică, scăzându-mi trezvia, atenţia şi memoria.
290. Fiind sătul de tot felul de bucate, am
avut nebunia de a mă face dascăl şi a tâlcui altora din Sfânta Scriptură,
uitând că: În pântecele plin,
cunoştinţa lui Dumnezeu nu locuieşte.
291. Am postit cu scopul de a face rău
vrăjmaşilor mei.
292. Am postit după a mea rânduială şi
părere, încălcând postul rânduit de Biserică.
293. Am postit numai de mâncare dar nu şi de
păcate, fiind duşmănos şi rău.
294. În post am mers la petreceri, ospeţe,
zile onomastice.
295. M-am lenevit de a lucra toată fapta
bună prin gând, cuvânt şi lucru, după a mea putere.
296. Am privit cu iscodire şi cu poftă la
trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă.
297. Am dormit prea mult şi nu m-am sârguit
de a priveghea după a mea putere.
298.
M-am lenevit de a citi Biblia şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
299. M-am lenevit de a fi veghetor şi treaz
cu mintea în fiecare clipă, spre a nu fi luat prin suprindere de momelile cele
subţiri ale dracilor.
300. M-am lenevit de lucrarea cea tainică a
minţii, adică de a cugeta cât mai des la moarte, la Judecata de apoi, la Rai şi
iad, precum şi la alte cugetări duhovniceşti şi ziditoare de suflet.
301. Am fost stăpânit de moleşeala trupului,
păruta neputinţă a trupului şi trândăvie.
302. Din lenevie nu m-am ostenit a face
metaniile şi închinăciunile cum trebuie.
303. De multe ori lenea mea de a mă ruga lui
Dumnezeu am acoperit-o cu unele pricini părute a fi folositoare.
304. M-am lenevit de a ajuta pe fratele meu
căzut în îndoială, deznădejde.
305. Seara, din pricina oboselii, m-am culcat
fără rugăciune, iar dimineaţa, din pricina grabei, am plecat la activităţile
mele fără a-mi face rugăciunea, socotind că am această îngăduinţă din pricina
împrejurărilor. M-am lenevit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, aşteptând
să-mi vină cele de trebuinţă fără osteneala mea de a mă ruga şi a mulţumi.
306. Din lene am lăsat să se strice icoanele
şi alte podoabe sfinte.
307. Mi-a fost lene să-mi cercetez cu
deamănuntul păcatele mele, când a trebuit să mă mărturisesc, şi din această
pricină m-am împărtăşit cu nevrednicie.
308. M-am lenevit să-mi aprind candela sau
lumânarea, să îngenunchez cu amândoi genunchii în vremea rugăciunii.
309. Mi-am încurajat lenea, zicând că m-aş
ruga mai mult dacă aş fi călugăr, dar aşa, fiind în lume, nu este cu putinţă.
310. M-am lenevit a chema preotul să facă
aghiazmă, Sfântul Maslu, sau alte slujbe, la vreme potrivită.
311. Nu am făcut sfeştanie în casă nouă;
n-am sfinţit fântâna şi vasele cele spurcate, n-am stropit cu Aghiasmă la
fiecare întâi a lunii.
312. Din lene şi nepăsare m-am lenevit de a
mă spovedi la vreme de ispită şi când am făcut păcate grele; am umblat din
duhovnic în duhovnic, căutând pe cel mai îngăduitor, pentru a nu mi se da
canon potrivit cu păcatele mele cele grele.
313. Din cauza lenevirii şi a trândăviei nu
am voit să lucrez după a mea putere faptele cel bune pe care aş fi putut să le
fac cu lucrul.
314. Am fost leneş, molatec şi nepăsător de
a ajuta în orice chip pe alţii care se aflau în primejdie trupească sau
duhovnicească.
315. Am putut dar nu am vrut să împiedic pe
aproapele de a păcătui.
316. Nu m-am rugat pentru părintele meu
duhovnic, pentru aproapele meu şi pentru toată lumea.
317. Nu m-am făcut pildă de fapte bune.
318. M-am împărtăşit supărat şi învrăjbit cu
alţii.
319. Nu am pus cuvânt bun şi de garanţie
pentru cei care îi ştiam vrednici.
320. Nu am săturat pe cei flămânzi.
321. Nu am dat să bea celui însetat.
322. Nu am îmbrăcat pe cel gol.
323. Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel
din închisoare.
324. Nu am primit pe cel străin.
325. Nu am îngropat pe cel mort.
326. Nu m-am ostenit să cunosc dogmele,
învăţăturile şi rânduielile credinţei.
327. Nu am avut dragoste să-L cunosc pe Dumnezeu
din frumuseţile naturii şi din tot ce ne înconjoară.
328. Nu m-am ostenit să pătrund mai adânc
Crezul şi credinţa ortodoxă.
329. În necaz, ispite, pagube, suferinţe,
mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu că mă poate ajuta.
330. Când am păcătuit greu, mi-am pierdut
nădejdea în Dumnezeu, zicând că nu mă va ierta niciodată şi că nu mă pot mântui
niciodată, căzând în deznădejde şi făcând voia satanei.
331. Nu m-am ostenit să aprind în sufletul
meu focul sfintei dragoste.
332. Nu m-am silit să câştig virtuţile
dragostei creştine în legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele.
333. Nu am ţinut seama de smerenie şi
răbdare, prin care se învinge răul şi se câştigă virtutea.
334. În toată vremea vieţii mele am fost
stăpânit de neştiinţă, de nesimţire şi împietrirea inimii.
335. Din cauza nesimţirii mele, în toată
vremea m-a stăpânit uitarea, lenea, nepăsarea, deznădejdea, lipsa evlaviei şi
lipsa fricii de Dumnezeu.
336. Din cauza nesimţirii inimii mele am
trăit ca şi cum nu aş mai muri vreodată, ca şi cum nu aş avea de dat seamă
înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele mele.
337. Am fost stăpânit de răceala şi
uscăciunea sufletului faţă de toate lucrurile cele bune şi am stat încremenit
şi lâncezit cu trupul şi cu sufletul faţă de tot lucrul duhovnicesc.
338. Fiind cuprins de nesimţire, de
împietrirea inimii, am pierdut râvna, zdrobirea inimii şi umilinţa, precum şi
orice simţire a lui Dumnezeu din sufletul meu şi astfel, viu fiind cu trupul,
cu sufletul din mine sunt mort.
339. Fiind cuprins de nesimţire pentru
păcatele mele, m-am apucat ca să învăţ pe alţii.
340. Fiind stăpânit de nesimţire, am mâncat
şi băut prea mult, am dormit prea mult, am vorbit prea mult şi fără de folos.
341. De multe ori, fiind în Biserică, atâta
nesimţire am avut faţă de acest loc sfânt, încât am stat cu vorbe deşarte, cu
dormitare şi chiar cu glume şi râs, ca în mijlocul unui spectacol.
342. Din cauza
nesimţirii şi a împietririi inimii mele, niciodată nu am putut să am adevărata
desluşire a gândurilor mele, având mintea oarbă la desluşirea celor bune şi
n-am priceput că nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai
înainte de moartea trupului.
343. În toate lucrurile, cuvintele şi
gândurile mele nu m-am sârguit să am răbdare şi blândeţe.
344. Neavând răbdare şi blândeţe, m-a
stăpânit în toată vremea iuţimea, nerăbdarea, amărăciunea, necazul, tulburarea,
neliniştea, nealinarea, neîngăduinţa, răutatea şi viclenia.
345. Fiind fără răbdare şi blândeţe, am fost
străin în toată vremea de nerăutate, de simplitate şi de nevinovăţia cea
cuvenită unui suflet curat.
346. Neavând răbdare şi blândeţe, am fost
nemulţumitor şi cârtitor la obligaţiile pe care le aveam.
347. Nu am avut adevărata cunoştinţă de
sine, adică nu am avut vedere clară şi desluşită cu mintea despre toate
slăbiciunile şi neputinţele mele.
348. Având mintea întunecată de patimile
mele şi neavând dreaptă socoteală, nu am putut înţelege când a fost cu mine
ajutorul lui Dumnezeu, rămânând pururea nesimţitor şi nerecunoscător faţă de
El.
349. Neavând dreapta socoteală, am început
de multe ori a face lucruri mai presus de puterea şi de priceperea mea şi în
loc de folos, m-am ales cu pagubă şi primejdii.
350. Neavând smerenie şi dreaptă socoteală,
m-am apucat uneori a face pe dascălul, tâlcuind altora, după capul meu, unele
locuri grele din Biblie, înşelându-mă şi pe mine şi pe alţii.
351. M-am lenevit de a mă ruga lui Dumnezeu
cât mai mult posibil, ziua şi noaptea.
352. M-am lenevit de multe ori a merge la
Biserică, lipsind mai mult de trei Duminici consecutiv.
353. M-am lenevit de a mă ruga mai mult,
uitând că rugăciunea multă duce la
rugăciunea curată.
354. În timpul rugăciunii m-am silit a
bolborosi multe cuvinte dar nu m-am silit să-mi concentrez atenţia minţii spre
a înţelege cele citite, spre simţirea lor cu inima, hrănind pe fariseul cel din
mine.
355. Uneori, stând la rugăciune, am avut
gânduri spurcate; alteori am pierdut rugăciunea prin răspândirea la lucrurile
cele deşarte şi nefolositoare. Am avut gânduri de desfrânare, privind la
Sfintele Icoane.
356. Am fost batjocorit de draci în chip
jalnic, căci, sosind vremea de rugăciune, m-am apucat de alte treburi, neînţelegând
că nici o treabă nu este mai de
folos decât rugăciunea.
357. Ştiind că Dumnezeu cere de la om
rugăciunea curată, fără imaginaţie, în vremea rugăciunii am lăsat mintea să-şi
închipuiască fel de fel de forme şi închipuiri.
358. Când mila Domnului m-a cercetat în
vremea rugăciunii şi când sufletul a început a se ruga din inimă cu cuvinte
proprii, eu, păcătosul, am început a căuta cuvinte subţiri şi cu meşteşug spre
a vorbi în acele momente sfinte cu Dumnezeu şi prin această mândrie şi prostie
am alungat darul şi umilinţa de la ticălosul meu suflet şi am mâhnit pe
Preabunul Dumnezeu, Care cere de la om cuvinte smerite, simplitate şi nevinovăţie.
359. În vremea rugăciunii am ţinut cu toată
tăria de anumite forme ca: poziţia trupului, plecarea capului, ţinerea respiraţiei,
iar de cele de mare nevoie, adică de atenţia minţii şi de simţirea inimii,
prea puţin m-am îngrijit.
360. Am avut şi această mare nechibzuinţă
că, uneori, când m-a cercetat mila lui Dumnezeu în timpul rugăciunii, nu am
încetat cititul pravilei, ci fiind înclinat spre rugăciunea cea citită, am
citit mai departe psalmi şi rugăciuni.
361. Uneori am stat la rugăciune având
răutate sau ţinere de minte de rău asupra celor ce m-au supărat sau
nedreptăţit.
362. Fiind leneş şi stăpânit de toată
moleşeala şi nesimţirea, nu am putut ajunge la treapta cea mai de sus a
rugăciunii, dar cu toate acestea, uneori, am început să visez cu gândul că
parcă tot am sporit oarecum şi nu aş fi cel mai de jos în asemenea privinţă.
363. În vremea rugăciunii, de multe ori,
m-am aflat dormitând cu mintea şi chiar cu trupul, uneori, stând de vorbă cu
gândurile şi imaginile care veneau de la draci şi luând aminte la ale lor, am
râs şi m-am tulburat de alte patimi; şi aşa, stând cu trupul la rugăciune înaintea
Domnului, cu mintea şi cu sufletul
m-am aflat slujind dracilor şi patimilor mele.
m-am aflat slujind dracilor şi patimilor mele.
364. Nu am avut chibzuinţa şi dreapta
socoteală ca în vremea când am fost singur să mă rog mai mult cu rugăciunea cea
dinlăuntru, ci m-am rugat cu glas tare.
365. Când cineva m-a rugat să mă rog pentru
el, eu, fiind leneş, am pus motivul că sunt nevrednic şi nu am voit,
ascunzându-mi lenevirea în spatele unei smerenii făţarnice.
366. Alteori m-am rugat pentru alţii, şi
dacă Dumnezeu le-a împlinit cererea lor, pentru a lor credinţă, eu m-am
mândrit, ca şi cum pentru a mea rugăciune s-a făcut aceasta, lăudându-mă cu
lucru străin.
367. Auzind Dumnezeiasca Scriptură spunând
că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, nu m-am silit a căuta pe
Dumnezeu înlăuntrul inimii mele prin chemarea cât mai deasă a Preasfântului
Său Nume: „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul(a)“.
368. Am păcătuit foarte mult cu limba
înaintea lui Dumnezeu, în tot felul, în tot locul şi în toată vremea.
369. Am osândit pe alţii şi i-am judecat din
ură şi răutate.
370. Am clevetit şi am pârât pe alţii, din
care cauză ei au suferit diferite necazuri.
371. Am omorât cinstea altora prin vorbirea
de rău şi prin defăimarea lor.
372. Am ocărât, am certat, am mustrat,
blestemat şi batjocorit pe alţii.
373. Mă duc rar la Biserică şi la Spovedanie
şi nu-mi spun toate păcatele mele cele sufleteşti şi trupeşti.
374. Prea de multe ori am avut obiceiul de a
mă lăuda şi a spune minciuni.
375. De multe ori
am vorbit cu viclenie şi făţărnicie spre a fi lăudat de oameni.
376. De multe ori
am lăudat pe cei răi şi lucrurile lor cele rele şi am vorbit de rău pe cei buni
şi lucrurile lor cele bune.
377. De multe ori am avut obiceiul de a
spune poveşti, de a vorbi despre isprăvile cele rele ale oamenilor care au fost
tâlhari, desfrânaţi, beţivi.
378. Am vorbit (făcut) de multe ori
glume, chiar şi cu cuvinte sfinte.
379. Am râs de multe ori în hohot şi cu glas
tare, până la lacrimi.
380. De multe ori m-am lăudat cu lucrurile
mele, cu rudeniile şi prietenii.
381. Am avut răul
obicei de a lăuda pe alţii în faţă şi am vorbit de multe ori cu viclenie şi
linguşire.
382. Nu m-am silit să opresc pe alţii de la
vorbirea de rău, de la clevetire, de la nedreptate şi de la orice fel de
păcat.
383. M-am ruşinat şi m-am temut de a spune
adevărul şi de a mustra pe faţă nedreptatea şi hula împotriva lui Dumnezeu,
pe care cei necredincioşi şi hulitori le-au vorbit la arătare.
384. N-am avut tăria cea bună şi cu dreaptă
socoteală, din care cauză am tăcut
acolo unde era nevoie de a vorbi şi am vorbit acolo unde era nevoie să tac.
385. Ştiind că multa vorbire este scaun al slavei deşarte, totuşi, nu am
încetat de la multa vorbire cea cu lauda de sine şi de la vorbirea cea deşartă.
386. Neavând dragoste faţă de aproapele, nu
m-am silit cu toată puterea de a mângâia pe cei întristaţi, de a învăţa pe cei
neştiutori şi de a apăra pe cei nedreptăţiţi.
387. Din cauza nepăsării şi a cutezanţei de
sine, nu m-am silit cu toată puterea de a fugi şi de a mă feri de locurile
acelea unde se râdea, se glumea şi se spuneau deşertăciuni.
388. Aducându-mi de acasă am mâncat carne în
mănăstirile unde nu se mănâncă carne.
389. Am defăimat numele Sfinţilor (Măi Gheo,
Măi Io, Văsâi).
390. Am pus perdele, zorzoane, flori de mireasă,
panglici Sfinţitelor icoane.
391. Am spus Mamă în loc de Maică, Maicii
Domnului (Aceasta este o batjocură sectară).
392. Am stat pe
soleia Sfântului Altar (partea ridicată de lângă Iconostas).
393. Ca femeie am stat în Sfânta Biserică în
partea dreaptă acolo unde stau după rânduială doar bărbaţii.
394. Ca bărbat am stat în Sfânta Biserică în
partea stângă acolo unde stau după rânduială doar femeile.
395. M-am împărtăşit la un preot, fiind
legat de altul prin canon.
396. Am zis „Zău lui Dumnezeu“.
397. Am chemat numele lui Dumnezeu sau al
Sfinţilor la toate nimicurile.
398. Ca femeie, am sărutat icoanele când nu
trebuia (în perioada de necurăţie).
399. Mi-am dorit moartea de necaz: Lua-m-ar
moartea, Mai bine muream, De ce nu mor...
400. N-am dus la Sfânta Biserică, după
posibilităţi, daruri (de exemplu: prescuri, vin, ulei, tâmâie, lumânări...).
401. Am dus ca jertfă lumânări ce nu erau
cumpărate din Sfânta Biserică.
402. Am făcut metanii când nu trebuia şi
când trebuia n-am făcut.
403. Stând acasă (din motive
binecuvântate, boală, necurăţie lunară, nu m-am rugat în timpul Sfintei
Liturghii).
404. Am lepădat copii vii pe drumuri.
405. Am abandonat copii în maternitate.
406. N-am făcut molitvă după avorturi, la 40
de zile.
407. M-am aprins de curvie asupra preotului (sau
preotesei), călugărului (sau călugăriţei).
408. Am preacurvit sau am gândit cu preot,
cu preoteasă, cu călugăr, cu călugăriţă.
409. Am preacurvit în gând cu mort sau
moartă.
410. Am dormit peste măsură.
411. Am băut apă peste măsură.
412. Am tăinuit şi am ţinut lucruri străine (ce ai luat
împrumut sau ai găsit dă-l înapoi omului).
413. Am făcut deranj la înmormântări.
414. Am moştenit lucruri de la război, cu
forţa sau pe nedrept.
415. N-am plătit contribuţia anuală la
Sfânta Biserică.
416. Am intrat în Sfântul Altar.
417. Am plâns peste măsură perzând ceva
avere (moştenire).
418. Am strâns comori şi le-am îngropat.
419. Mi-a părut bine când a murit cineva.
420. Nu m-am îngrijit de sănătatea trupului
meu după datorie.
421. Am greşit cu umblarea fără rost,
pierderea vremii şi nu am paza minţii.
422. Am râvnă fără socoteală (postesc
peste măsură, dau milostenie fără socoteală, suferind cei din casă, mă ocup de
alţii mai mult decât de mine).
423. N-am aprins candela, lumânările şi
tămâia la rugăciune.
424. Am pierdut lucruri sfinte (icoane,
candele, cruci).
425. La rugăciune, am stat într-un genunchi
aşa cum stau catolicii şi evreii (Dacă avem doi genunchi, să stăm pe amândoi).
426. Nu am virtuţile teologice: Credinţa,
Nădejdea, Dragostea şi Înţelepciunea, dreptatea, tăria, cumpătarea.
427. Mi-am folosit în păcate libertatea
vieţii (Oricât am fi fost de ocupaţi în viaţă, timp pentru păcate avem, dar
pentru Dumnezeu nu).
428. Am îndemnat, am învăţat, am ajutat, am
dus, am făcut avort altora. N-am oprit alte persoane să facă avorturi sau să se
păzească de a nu avea copii.
429. M-am spălat imediat după ce am
păcătuit, ca să nu rămân gravidă, făcând avorturi nenumărate.
430. Am făcut băi, injecţii, masaje,
sărituri, ridicături, am băut ceaiuri, am luat tablete şi am avortat.
431. Am dormit cu tata, cu fraţii sau cu
nepoţii, fiind mărişoară.
432. M-am împreunat cu animale.
433. Ca bărbat am fost de acord cu
avorturile pe care le-a făcut soţia mea, făcându-mă copărtaş la acele crime.
434. Am sfătuit, ajutat pe cineva să facă
avorturi, dându-i injecţii, buruieni sau ducându-o la doctor spre a face
avorturile.
435. Sunt căsătorit(ă) cu un
sectant (o sectantă), cu un
musulman, budist,...
436. Am făcut un copil (mai mulţi) cu un
sectant (o sectantă), cu un musulman, cu un budist,...
437. Am citit cărţi sectante, ateiste,
păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc religia Creştin-Ortodoxă.
438. În loc să zic: „Mi-a ajutat Dumnezeu“, eu am zis
de multe ori că „am avut noroc“
sau că „vreau să am noroc“,
neştiind că noroc este de fapt un diavol (Moloh din Vechiul Testament).
439. Am fost la vrăjitoare, descântătoare,
ghicitoare, la spiritism, la hipnotism. Mi-a descântat cu argintul viu, mi-a
turnat cositorul, mi-a ghicit în cărţi. Am cerut să le lege bărbatul sau
femeia, să nu se mai poată împreuna. Mi-am căutat norocul cu papagalul, cu
zodii sau cu şoarece...
440. Încă mai am în casă cărţi pentru
descântece, cărţi pentru explicarea viselor, a zodiilor. Am în casă cărţi de
ghicit sau de joc.
441. Nu mi-am învăţat copiii să se
spovedească şi să se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an şi nu i-am
ferit de anturaje rele.
442. Mi-am atras copiii de partea mea,
învăţându-i să urăscă pe soţul meu (soţia mea) şi să se
depărteze de el (ea).
443. Am povăţuit copiii să meargă cu vitele
pe terenurile cultivate cu grâne ale oamenilor.
444. Ca soţie nu m-am supus bărbatului, l-am
drăcuit şi l-am ocărât.
445. Am pus spurcăciuni în mâncarea, în
cafeaua soţului meu, spurcându-l cu descântece de la vrăjitoare, sau cu altceva
din cele femeieşti.
446. Am privit cu plăcere la împreunarea
animalelor, câini, pisici sau altele.
447. Am în casă,
pe pereţi ilustrate şi reviste pornografice.
448. Am privit cu poftă filme pornografice,
ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătore la păcatul desfrânării.
449. Am mutat hotarul ogrăzii şi al grădinii
mele şi m-am judecat cu vecinii.
450. Din mândrie mi-am retezat părul
capului, mi-am smuls sprâncenele, am purtat rochie foarte scurtă şi tocuri
înalte.
451. Am ţinut mânie pe cineva o zi întreagă,
o săptămână, câteva luni, câţiva ani.
452. Din lenevire mi-am lăsat mormintele
părinţilor neîngrijite.
453. Nu m-am
rugat lui Dumnezeu pentru iertarea vrăjmaşilor mei, nu i-am iertat din toată
inima şi nu-i iubesc.
454. M-am drogat şi am învăţat şi pe alţii
să se drogheze procurându-le droguri.
455. Am fost stăpânit şi de aceste patimi (spun foarte rar păcatele care urmează): uitarea,
lipsa de evlavie, iuţimea, amărăciunea, înfurierea, ura de oameni, pomenirea
de rău, osândirea, întristarea de suflet, îndoiala, laşitatea, rivalitatea,
împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, lipsa de bărbăţie, nemulţumirea
faţă de Dumnezeu şi de oameni, cârtirea, clevetirea, înfumurarea, părerea de
sine, mila de sine, cruţarea de sine, îndreptarea de sine, trufia, îngâmfarea,
iubirea de stăpânire, iubirea de a porunci, iubirea de arătare, dorinţa de a
plăcea oamenilor, neruşinarea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, îndoiala,
rătăcirea gândurilor, iubirea de slavă, iubirea de argint, iubirea de plăceri
trupeşti, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor răutăţilor.
456. De asemenea, am fost stăpânit şi de
aceste patimi (spun foarte rar
patimile care urmează): hulă, blasfemie, semeţie, împietrirea inimii, nesupunere, bârfă, defăimare,
amăgire, nebunie, neînfrânare, nepricepere, neştiinţă, ieşire din minţi,
aiureală, sălbăticie, toropeală, negrija de cele bune, greşeala de fiecare
clipă, risipă, zgârcenie, cunoştinţa mincinoasă, odihna trupească fără de
trebuinţă, moloşeală, răutate, nepăsare, puţina credinţă, slujirea la multe
patimi, înălţare, amăgire, cutezanţă, întristare, grăirea împotrivă,
făţărnicie, prefăcătorie, curiozitate, învoirea cu păcatele cele pătimaşe ale
sufletului şi deasa cugetare la ele.
457. Mi-am stricat fecioria înainte de
nuntă.
458. Am păcătuit prin „ticuri verbale“, de
genul „Ce Dumnezeu!“, „pentru numele lui Dumnezeu“, „ştie Dumnezeu“...
459. Mi-am
neglijat munca, îndatoririle familiale sau alte responsabilităţi, sub pretextul
„programului de viaţă spirituală“ (public sau individual).
460. Îmi irosesc timpul în faţa
televizorului pentru a vedea tot felul de telenovele sau alte programe,
văitându-mă apoi că nu-mi ajunge timpul pentru Sfânta Biserică şi rugăciune.
461. Duminica este pentru mine o simplă zi
de trândăvie în loc să fie o zi de reîmprospătare spirituală şi relaxare.
462. Nu-mi cinstesc socrii şi naşii ca pe
proprii mei părinţi.
463. Ca părinte nu respect autonomia,
personalitatea, talantul personal şi opţiunile copiilor mei, încercând să-mi impun
voia cu tot dinadinsul. Nu mă rog pentru copiii mei.
464. Ca naş, nu mi-am făcut datoria
spirituală faţă de finii mei, relaţia mea cu ei fiind pur formală.
465. Nu-mi tratez ginerele sau nora ca pe
propriul meu copil, ci ca pe un străin şi un intrus în familie.
466. Nu cinstesc
memoria eroilor şi a martirilor neamului / credinţei, jertfa lor fiindu-mi
indiferentă.
467. Mi-am silit
partenerul (partenera) conjugal la practici erotice perverse.
468. Folosindu-mă de strategia unei
pseudo-asceze (de pildă un comportament sexual evitant, sub
pretextul unor zile de post autoimpuse şi al unor norme interdictive inventate) am lăsat
partenerul (a) pradă erotismului sau unor frustrări insuportabile.
469. Frecventez medii imorale, case de
toleranţă, baruri unde se face strip-teasse.
470. Simt că am unele porniri sexuale
perverse sau patologice ( ca de exemplu:
pedofilie, zoofilie, incest, porniri spre viol etc. ).
471. Am privit
filme pornografice, reviste pornografice, scene erotice, pornografie pe
Internet. Am postere indecente pe pereţii casei unde locuiesc, în maşină şi
m-am desfătat cu lecturi (sau telefoane) erotice.
472. Obsedat de propriile frustrări şi
eşecuri, sub masca unei false pietăţi am o atitudine negativă faţă de viaţa
sexuală, considerând-o ca fiind păcat, ruşine sau impediment faţă de progresul
spiritual.
473. Din dorinţa de a câştiga rapid şi uşor,
m-am ocupat de bişniţă, trafic de valută, droguri, trafic de carne vie sau de
influenţă etc.
474. Am practicat jocuri de noroc. Îmi pierd
timpul şi-mi distrug sănătatea cu jocuri pe calculator.
475. Am cerşit sau m-am umilit pentru a
obţine favoruri sau bunuri inutile.
476. În calitate de judecător, am fost
nedrept sau părtinitor cu cineva, primind mită. Am judecat după afinităţi sau
interese personale.
477. Am profitat de slăbiciunea sau
ignoranţa vreunui semen de-al meu.
478. Am invidiat
pe cineva pentru avere, capacitate, inteligenţă, cultură, poziţie socială,
farmec personal, succes profesional, reuşită familială etc.
479. Din
zgârcenie am mâncat hrană alterată. Am mâncat pe ascuns, ca să nu fiu văzut de
alţii şi să nu împart hrana cu ei.
480. Pe oamenii
care m-au abandonat sau s-au comportat dur cu mine, nu sunt în stare să-i iert
fără să-i judec.
481. Din motiv de
delăsare, comoditate, depresie nu mă îngrijesc de sănătatea (igiena) fizică,
psihică, mentală şi spirituală.
482. Am murdărit,
poluat natura, mediul ambiant, în excursii, aruncând hârtii şi resturi menajere
prin păduri, parcuri sau pe stradă, neştiind că chiar dacă nu mă vede niciun
om, mă vede în schimb Dumnezeu.
483. Nu mi-am
găsit încă un sens (rost) în viaţă. Sunt fals, amibiguu.
484. Nu m-am străduit suficient pentru
dezvoltarea conştiinţei mele liturgice şi euharistice (a prezenţei
lui Hristos în fiinţa mea).
485. Nu m-am rugat pentru aleşii poporului (de orice
coloratură politică).
486. Am frecventat cercuri satanice şi am
participat la ritualuri satanice.
487. Ca elev îmi fac lecţiile duminica în
loc să mi le pregătesc de vineri sau sâmbătă, pentru ca duminică să pot fi
liber.
488. Am fost duminica în timpul Sfintei
Liturghii la antrenament sportiv sau la meditaţie.
489. Ca profesor am meditat copii, duminica
în timpul dumnezeieştii Liturghii.
490. Ca adolescent am început deja relaţiile
intime (cu posibilele consecinţe: sacină, avort, boli venerice, infidelitate
etc.).
491. Ca elev, student, am invidiat vreun
coleg sau o colegă (pentru note mai bune, pentru că arată mai bine sau
pentru că e admirat de ceilalţi sau aprecia de profesori).
492. Am fost
egoist şi n-am împărţit nimic cu fraţii şi surorile mele.
493. Am spus bancuri cu Dumnezeu, cu Sfinţi sau preoţi.
494. Am păcătuit tatuîndu-mi pe corp, diavoli, cruci,
şerpi...
495. Am îndemnat şi pe alţi să meargă să-şi facă tatuaje
pe corp.
496. Am păcătuit făcând imprimând tatuaje pe pielea unor
oameni.
497. Nu am avut grijă să feresc copiii mei de smintelile
lumii.
498. Nu fug de lucrurile, gândurile şi faptele care mă
trag la păcat.
499. Nu am mers la priveghere la Sfânta Biserică Ortodoxă.
500. Mi-am pus piercing (sârmă, inel) în nas şi mulţi
cerecei în fiecare ureche. Mi-am pus
cercei exagerat de mari în urechi, din mândrie.
Bibliografie: Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndreptar
de spovedanie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004; Arhimandrit Ioachim
Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea
Lainici - Gorj, 2005; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Îndreptar de
Spovedanie, Editura Agapis, Bucureşti, 2001.
Completare la Cateheza despre Taina Sfintei Spovedanii
Secretul
mărturisirii
La câţiva
ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, a fost trimis într-o
parohie pe un deal prăpăstios dintre Siret şi Prut, un preot tânăr,
student-teolog. În timpul războiului făcuse armata la şcoala de ofiţeri de
rezervă, luase parte chiar la luptele pentru dezrobirea Ardealului din toamna
anului 1944 şi, de câteva luni era preot. El, preotul nu ajunsese la 30 de ani,
soţia lui abia trecuse de 22 de ani şi bogăţia lor cea mai mare era Hristos şi
cei doi copilaşi.
Sfânta
Biserică la care fusese rânduit se afla pe vârful unui deal la marginea
satului. În partea de miazăzi a Bisericii era satul, iar din partea cealaltă,
numai la câţiva metri de Biserică începea pădurea care îmbrăca cu aceeaşi
mantie de foioase şi culmea dealului şi adâncul văii. Casa parohială aşezată la
câţiva paşi de Biserică era în ruină. Între Biserică şi casa parohială, într-un
cimitir improvizat se odihneau peste o sută de ostaşi germani, astfel încât cărarea
care ducea de la casă la Biserică trecea printre morminte. Preotul îşi luase în
primire parohia în ajunul Bobotezei. În cele trei luni de când venise în
parohie nu reuşise să-şi cunoască toţi enoriaşii, dar aceştia, în mărinimia lor
nu mai conteneau să se laude cu noul lor preot. Era una din zilele babelor
destul de capricioase, din negura înălţimilor veneau fulgi mari de zăpadă, vântul
era rece şi umed. La casa parohială se reparase o cameră (bineînţeles că bucătăria)
în care preotul avea şi dormitorul şi cancelaria. În după-amiaza acelei
zile veniseră mulţi credincioşi la spovedanie pentru că a doua zi era Duminica
Ortodoxiei şi voiau să se împărtăşească. O dată cu înserarea preotul terminase
de spovedit, încuiase Biserica şi se afla în familie. După cina şi baia
copilului celui mic, cineva a bătut în uşă. În întunericul nopţii un bărbat cu
o voce aspră i-a cerut preotului să meargă cu el la Biserică fiindcă vrea să se
spovedească. Fără să se arate nemulţumit şi fără să întârzie, preotul şi-a luat
reverenda, căciula şi cheile Bisericii şi a pornit spre Biserică urmat de creştinul
care întârziase la spovedanie.
Întrând
în Biserică, preotul a aprins o lumânare şi abia atunci a zărit omul care-i
ceruse să se spovedească. Era un bărbat voinic cu ochii negrii, cu privirea
cruntă cam încărunţit la tâmple cu o mustaţă deasă, care avea pe partea stângă
a gurii o cicatrice care cobora de la tâmplă până sub maxilar. Preotul şi-a dat
seama că nu mai văzuse pe acest om niciodată. Ba i s-a părut că nici vorba şi
nici îmbrăcămintea nu se asemănau cu straiele enoriaşilor săi.
Fără
să se închine la vreo icoană, fără să arate vreun respect pentru sfântul locaş,
cu voce poruncitoare a zis cu un ton
poruncitor: Vreau să mă spovedesc. îmbracă-te în
veşminte! După rugăciunile moliftei pe care le-a ascultat
stând în genunchi sub epitrahil, preotul l-a întrebat ce păcate îi apasă
sufletul. Contrar aşteptărilor, cu multă asprime în glas, cel de sub epitrahil
a zis: N-am a mărturisi nici un păcat. Bine, dar
dumneata singur m-ai rugat să te spovedesc! Nu te înţeleg, s-a mirat preotul. O să mă înţelegi! Te-am chemat în
Biserică pentru că aici, acum în noapte, suntem numai noi doi şi dacă am să te
omor n-o să afle nimeni, a zis bărbatul. Cum să mă omori? De ce
să mă omori? Ce rău ţi-am făcut? a întrebat speriat preotul.
Nu te pot suferi! Eşti mai făţarnic decât alţii!
Cred că este o greşeală, o confuzie, poate mă confunzi cu altul. Dumneata n-ai
de unde să mă cunoşti şi nici eu nu te cunosc. Ascultă, Părinte, de când s-a terminat războiul trăiesc
ca un fugar. Iarna aceasta s-a întâmplat să fiu în satul acesta, în care ai
venit la Bobotează. I-ai zăpăcit pe toţi cu slujbele şi predicile tale, toţi în
satul acesta vorbesc numai despre tine. Eu ştiu că nu există Dumnezeu. Eu ştiu
că eşti un mincinos. Tu ştii cum să le spui oamenilor minciuni ca să trăieşti
uşor, asta îţi convine, stai la căldură în casă, ai femeie frumoasă şi tânără,
îţi sunt dragi copiii şi ca să-ţi duci zilele desfătate îi amăgeşti pe oameni
cu minciuni.
Nu spun minciuni - se apără preotul - îmi mărturisesc credinţa. Tocmai asta
nu o pot suporta, oamenii te cred pe tine şi altă dezlegare nu-i decât să te
omor. Omul de sub patrafir vorbise ameninţător. Ascultându-l,
preotul trecuse de la nedumerire la îndoială şi acum avea sentimentul nesiguranţei,
al fricii. Imaginaţia lui alerga în toate părţile descompunându-se, şi îi oferea
frânturi dintr-un dezastru amplificând pericolul moliftei, care încercau o
justificare a greşelilor fiind om şi vieţuind în
lume pentru cel care se mărturisea. Gândurile preotului trec la
formulări egoiste: Ce să fac?
Şi fără să găsească răspunsul care să-l scoată din încurcătură, mecanica
interioară s-a declanşat automat: Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosului.
Cu tonul cel mai firav, cu vocea joasă şi calmă ca şi cum s-ar fi referit la
cineva care nu era de faţă preotul a zis: Să
mă omori în Biserică? Nu te gândeşti că sunt îmbrăcat în veşminte? Nu te temi
de Dumnezeu?
Pentru
preot în acele momente şi Biserica şi veşmintele erau obstacole de netrecut în
calea uciderii sale. Răspunsul omului a rupt ca pe nişte vreascuri putrede
toate aceste argumente. Nu mă tem de nimic! Dar
am să-ţi dau răgaz şi abia după aceea te împuşc. Am să mai fac o probă cu tine.
Priveşte aici, şi de sub epitrahil a scos o mână vânjoasă în
care ţinea un pistol“. „Dacă te lauzi că eşti preot credincios, că tu nu spui
minciuni la oameni am să te verific. Când eram copil ni se spunea la şcoală,
tot de preot că duhovnicul trebuie să păzească secretul mărturisirii“. „Aşa este“, a confirmat mecanic
preotul. „Asta-i! Te pun la probă! Dacă până în
noaptea de Paşti nu te laşi de preoţie şi nu-i mai amăgeşti pe oamenii din
popor nu te omor. Te las să trăieşti, să te bucuri de copii şi de femeie. Dacă
n-ai să te laşi de preoţie, dacă ai să spui la poliţie sau la oamenii din sat
că te-am ameninţat cu moartea şi ai să calci secretul mărturisirii, atunci ai
să fii caterisit şi am să te împuşc ca pe un câine.
S-a
produs o pauză apăsătoare. Preotul nu putea sau nu simţea nevoia să spună ceva,
iar omul de sub epitrahil părea că nu mai are nimic de spus. într-un târziu
omul de sub epitrahil, dorind să sublinieze intenţiile pe care şi le mărturisise
a continuat: Bagă bine de seamă! Nu te juca cu
focul! Dacă nu te laşi de preoţie până la Paşti am să te aştept în noaptea de
Paşti aici în Biserică cu arma pregătită şi când ai să ieşi în uşile
împărăteşti ca să le dai Lumină oamenilor am să te împuşc şi ai să mori tot în
Biserică.
Din
felul cum a rostit ultimele cuvinte, preotul a înţeles că omul s-a înfuriat
foarte tare. Cu un gest nervos, cu o mişcare violentă a aruncat epitrahilul de
pe cap, s-a ridicat, s-a uitat crunt în ochii preotului şi s-a pierdut în
intunericul din fundul Bisericii. S-a auzit uşa Bisericii deschizându-se şi închizându-se,
apoi n-a mai rămas decât vuietul dureros al vântului care tremura în ferestrele
Bisericii. Şi lumina plâpândei lumânări se lupta cu întunericul.
Rămas
singur preotul era ca un om pierdut într-un mare deşert, epuizat de oboseală,
golit de gânduri, depăşit de situaţie. Prin faţa ochilor vedea chipuri ale
rudelor sale, îşi vedea mama cu ochii plini de lacrimi, auzea obsesiv vocea
episcopului care-l hirotonise: Vrednic este?,
îşi vedea copiii, soţia, îl auzea pe Eccleziast strigând: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni.
Se vedea purtat de vânt ca o frunză uscată, se vedea pe valurile mării ca o
epavă ruptă de furtună. Îşi simţea obrazul şi i se părea că pe obraz i se
topesc fulgi de zăpadă care ciudat, în loc să fie reci, ardeau, îl frigeau. Lumânarea
s-a mistuit şi cu stingerea ei s-a pornit şi preotul spre casă. Când a încuiat
uşa în broască i s-a părut ca o răsturnare a veşniciei. Când mergea printre
morminte i se părea că trupurile schilodite din acestea se răsucesc şi se uită
holbate la el. În casă, soţia şi copiii dormeau. Ca o nălucă s-a întins domol lângă
ei. Cu toate că era întuneric, sub fruntea lui în mintea lui strălucea o lumină
de mare incendiu. Spre dimineaţă, când a scâncit copilul incendiul din sufletul
lui ardea ca şi la început. S-a sculat cu o oboseală care nu era oboseală.
Privea în jur de parcă n-ar fi auzit nimic. Răspundea cu altă voce decât aceea
cu care erau obişnuiţi cei ai casei să-l audă. O tristeţe profundă îi stăruia în
privire, o cută se adâncea pe fruntea lui, gândurile îi alergau istovite peste
dealuri şi văi, se pierdeau în negurile zărilor ca păsările călătoare în zarea văzduhului. Se
destrăma bucuria de a trăi, se destrăma idealul său familiar, apăruse un vierme
care rodea fără întrerupere idealul vieţii sale. Ciudat lucru! Preotul nu se
ruga să-l scape Dumnezeu de această năpastă.
Se
pare că în viaţa lui mai fusese ceva asemănător, deşi nu atât de grav. Cu ani în
urmă, înainte de a fi luat în armată, părinţii îi propuseseră să se preoţească şi
să nu meargă pe front, să nu moară aşa de tânăr. El i-a spus mamei sale: Dacă Dumnezeu vrea
să fiu preot atunci n-am să mor pe front. Dacă voi muri pe front înseamnă că
Dumnezeu nu vrea să fiu preot“. Şi astfel a făcut armata, a fost
şi pe front şi iată-l acum preot.
Au
venit Floriile, şi mărţişorii de răchită care au fost aduşi pentru sfinţire
erau aşa de trişti. Parcă se vedeau şi se simţeau spinii care aveau să sângereze
fruntea lui Iisus. La slujba celor 12 Evanghelii părintele a citit plângând:
Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor
prigoni.
După
prohodul Domnului, târziu, aproape de miezul nopţii părintele a vorbit
credincioşilor. Vorbea plângând, iar credincioşii plângeau şi ei. În urma
lacrimilor a venit o pace din altă lume, i se părea că viaţa lui nu-i mai aparţine,
i se părea că aceea cel frâmânta nu mai face parte din viaţa lui. În seara sâmbetei
care duce la învierea Domnului, preotul şi-a adus aminte şi şi-a pregătit şi
lui o făclie de Paşti. Înainte de miezul nopţii, pe când se spăla cu apă rece
din ulcica în care preoteasa pusese busuioc şi un ou roşu, şi-a zis: Omul acela
n-a fost decât o sperietoare. N-am de ce să mă tem.
Cu
toate acestea inima lui tremura, iar el era neliniştit. Când a plecat de acasă
spre Biserică pentru slujba învierii, la mormintele ostaşilor germani erau
aprinse lumânări ce sclipeau ca licuricii. Biserica era luminată puternic şi
plină de credincioşi. Era răcoare şi aer curat şi proaspăt. În pridvorul
Bisericii era înghesuială mare. Prin uşa dintre pridvor şi Biserică nu se putea
trece de lume. Şi când s-a făcut loc, tocmai în pragul uşii ca din iad, a apărut
omul cu cicatricea pe obrazul drept. Ţinea mâna stângă pe o curea militară. În
clipa în care ochii preotului s-au întâlnit cu ochii lui, acela i-a zis: Sunt
aici, am arma cu mine, mă ţin de cuvânt. Preotul parcă era surd, oamenii nu şi-au
dat seama ce spune. Cu greu, din cauza mulţimii, preotul a ajuns la Sfântul
Altar. Fiind Slujba învierii s-a îmbrăcat cu veşminte albe şi strălucitoare. I
se părea că veşmintele îl ridică spre cer. Ca nişte îngeraşi zburau în jurul
lui cei doi copilaşi, iar preoteasa părea zidită în zidurile Mănăstirii Curtea
de Argeş. Avea gesturi şi mişcări automate ca de robot. Şi-a aprins lumânarea
de ceară, şi-a luat Sfânta Cruce în mână şi s-au stins toate lumânările în
Biserică. A deschis uşile împărăteşti şi ca de pe altă lume a apărut în
mijlocul lor şi a strigat ca pentru veşnicie: Veniţi de luaţi Lumină!
Creştinii s-au grămădit, şi-au aprins toate luminile şi s-au retras, dar
preotul a rămas tot în mijlocul uşilor împărăteşti şi a strigat cu fior în glas:
Veniţi de luaţi Lumină! Şi strigând transfigurat se mira că n-a auzit detunătura
armei şi că este încă în viaţă. Cu lumânarea aprinsă, cu crucea strălucitoare în
mână, cu ochii sclipitori în veşnicie, cu vocea de pe altă lume, preotul striga
mereu aceeaşi chemare stăruitoare, parcă disperată, se adresa omului cu
cicatricea pe obrazul drept car nu venise să-şi aprindă lumânarea. Într-un colţ
de minte pe care socotea că mai poate conta, preotul auzea o şoaptă: Ai murit. Ai fost împuşcat. Trupul tău zace la pământ, iar
tu trăieşti doar cu sufletul.
În
după-amiaza zilei de înviere după „a doua
înviere“, omul cu cicatricea pe obrazul drept a venit din nou la
preot, l-a salutat creştineşte şi s-a aplecat să-i sărute mâna. A cerut să
vorbească cu preotul doar între patru ochi. Privirea lui nu mai avea asprimea
tunetului. S-au aşezat amândoi pe o bancă din lemn de brad între mormintele
ostaşilor germani. Ziua era însorită şi aerul era liniştit. Vişinii erau înfloriţi,
câteva albine treceau din floare în floare. Cu capul plecat spre pământ, cu
vocea stinsă omul a prins să vorbească.
„Părinte, te rog să mă ierţi! Să mă ierţi că te-am chinuit
atât de rău, dar cu chinul Sfinţiei tale am scăpat de chinul din sufletul meu.
Ca să mă înţelegi mai bine şi ca să mă poţi ierta, te rog să asculţi povestea
vieţii mele. Cu trei ani înainte de a începe războiul am terminat serviciul
militar cu gradul de sergent. Întors acasă, m-am căsătorit şi în doi ani de
muncă mi-am făcut casa şi gospodăria în sat. Cu câteva luni înainte să înceapă
războiul la noi am fost concentrat. Când am plecat la concentrare aveam doi
copii mici şi urma să se nască al treilea. Femeia a rămas acasă cu o vacă,
şapte oi, un purcel şi câteva găini. De la Prut şi până la Cotul Donului n-am
avut nici o învoire ca să-mi văd familia, dar am primit vestea că mi s-a născut
şi al treilea copil. Aveam acum doi băieţi şi o fată. La Cotul Donului am căzut
prizonier şi am fost dus la mina Voruniţa, iar în 1944 am fost înrolat în
divizia Tudor Vladimirescu. Am luptat în nordul Ardealului, în Ungaria, în
Cehoslovacia, în Munţii Tatra fără să ştiu ceva despre familia mea. Apoi, în
ultimele zile ale războiului am fost rănit la cap şi la piept. Am fost dus la
spital fiind grav rănit şi fără cunoştinţă. După mai mult de 6 luni rănile s-au
închis şi am fost lăsat la vatră. Am alergat acasă la ai mei cu sufletul la
gură. Nu-i văzusem de atâta amar de vreme. Îmi era aşa de dor de ei, dar acasă
n-am găsit nici copii, nici femeie, nici gospodărie. În locul casei era o
groapă mare şi puţină cenuşă. Mi s-a spus că într-o noapte o bombă încendiară a
căzut pe casa mea în care dormeau soţia şi copiii. Au fost rupţi de explozie şi
părţi din trupurile lor au ars. Câteva ciolane din trupurile lor au fost
adunate şi îngropate de vecini, dar nu s-a ştiut care sunt din trupul mamei şi care din trupurile copiilor. În
cimitirul satului am găsit o cruce pe care scria: Ioana şi copiii ei. Aşa
mi-am pierdut mintea încât am socotit că trebuie să mă răzbun, să fac şi eu
rău, să mă bucur ca satana de răul altora. De atunci am devenit necredincios şi
am început să-i urăsc pe cei ce credeau în Dumnezeu. Socoteam că Dumnezeu era
dator să-mi apere copiii şi femeia şi mi-am zis că dacă nu mi i-a apărat nu
există. Atunci am zis că religia este mincinoasă, că preoţii sunt nişte şarlatani,
pe Sfinţia ta m-am supărat tocmai pentru că oamenii credeau ce le spuneai. Cu
cât te lăudau mai mult cu atât creştea şi ura mea împotriva Sfinţiei tale, cu
cât te ajutau mai mult oamenii cu atât voiam să-ţi fac mai mult rău.
Doream să-i fac pe oameni să te urască şi pentru că nu am
reuşit m-am hotărât să te ucid. Îmi era uşor deoarece şi casa şi Biserica sunt
la marginea satului, iar pădurea era la doi de paşi. Când ţi-am cerut să mă
spovedeşti, am venit cu gândul să te omor în Biserică. Nu-mi dau seama ce s-a
întâmplat, de ce ţi-am făcut propunerea cu amânarea uciderii. Atunci după ce am
plecat am fost sigur că ai să ceri ajutor de la poliţie sau că ai să le spui
oamenilor că vreau să te omor şi aşteptam ziua în care să aud că lumea ştie că
vreau să te ucid. Socoteam că dacă ai să calci acest legământ am să fiu în
drept să te omor. Cu gândul de a te ucide am venit azi-noapte în Biserică, în
uşa Bisericii ţi-am zis că sunt aici şi ţi-am arătat arma ca să te sperii şi
mai tare. Socoteam că în ultimul moment ai să le spui oamenilor că vreau să te
omor şi că ai să-i rogi să mă lege şi să mă predea la poliţie. Mă aşteptam ca
oamenii să mă atace, să mă lege, dar socoteam că voi avea bucuria să le
dovedesc că nu eşti credincios, că de frică ai să divulgi secretul
mărturisirii. Când s-au stins luminile în Biserică eram cu degetul pe trăgaci,
dar când ai ieşit în uşile împărăteşti cu lumina aprinsă şi cu crucea în mână
nu mai erai Sfinţia ta, era un duh, când ai strigat: Veniţi de luaţi Lumină! eu nu mai eram eu. Am fugit din uşa Bisericii, am aruncat arma şi m-au
prins zorile învierii plângând în pădure. Părinte te rog să mă ierţi! îţi
mulţumesc că m-ai ajutat să-mi găsesc credinţa. IARTĂ-MĂ PĂRINTE!
Cei
doi s-au îmbrăţişat, iar lacrimile lor, s-au amestecat cu firele de iarbă de pe
mormintele ostaşilor germani din cimitirul de lângă Biserică. Un vânt cu adiere
lină a prelins din vişini câteva petale de flori, care au căzut pe capetele
celor îmbrăţişaţi. Omul cu cicatricea pe obrazul drept s-a smuls din braţele
preotului şi a fugit plângând ca un copil. Când a intrat în casă, preotului i
s-a făcut rău. A căzut în nesimţire. Preoteasa şi o femeie care se afla cu ea
au ţipat, i-au dat palme peste obraz şi şi-a revenit. Speriată, preoteasa l-a întrebat:
Ce-i cu tine? M-ai băgat în sperieţi? Eşti
bolnav de inimă? Nimic, a răspuns preotul, doar puţină
oboseală, a răspuns calm preotul. Peste ani şi ani, într-o excursie pe
la Mănăstirile din Moldova, preotul a zărit un călugăr cu cicatricea pe obrazul
drept şi cu mustaţa ruptă în dreptul gurii. A tresărit, s-a umplut de fior, dar
umbra s-a pierdut în livada din spatele chiliilor, printre stupii de albine.
Spovedania deasă şi
Sfânta Împărtăşanie
Nici-o nevoinţă nu izgoneşte păcatul atât de repede, cu atâta uşurinţă
şi putere ca spovedania deasă. Sufletul din noi este mort dacă nu-l hrănim cu
cuvântul lui Hristos, cu Sfintele Taine.
Spovedania deasă şi Sfânta împărtăşanie sunt cele mai puternice şi
mai importante motoare ale vieţii duhovniceşti. Numai că trebuie să folosim
corect aceste Sfinte Taine. De exemplu: spovedania trebuie făcută cu zdrobire
de inimă, cu căinţă sinceră, fără nici un ascunziş şi să avem intenţia fermă de
a nu le repeta pe viitor. Un om a
venit la preotul său, spunând că are ceva pe conştiinţă şi vrea să se
spovedească. Lucrul acesta, a zis el, mă apasă pe suflet zi şi noapte şi nu-mi
dă pic de odihnă. Dar ce este? Nu îndrăznesc să spun, părinte, este prea greu!
Trebuie totuşi să te mărturiseşti, căci astfel nu vei avea pace şi odihnă. Am
furat!!! Ce anume ai furat? O funie! Dacă e aşa, a zis preotul, să duci funia înapoi
la cel de la care ai luat-o, cere-i iertare, spunându-i că-ţi pare rău de ce ai
făcut şi totul va fi bine. După câteva zile, a venit omul din nou şi i-a spus
preotului că nu-şi dobândeşte liniştea sufletească. Preotul atunci i-a zis:
Mi-ai spus tot? Nu. Atunci spune-mi adevărul întreg! Apoi, a continuat omul mărturisirea,
era ceva la capătul funiei. Ce era? Era... era... o vacă!
A murit fulgerător
La Geneva în anul 2007 a încetat din viaţă, la venerabila vârstă
de 98 de ani, mama unei cunoştinţe a sorii mele. Aflând de moartea acesteia,
sora mea i-a trasmis fiicei îndoliate, condoleanţe pentru pierderea mamei sale şi
a întrebat-o: Spune-mi te rog dar cât a fost în viaţă s-a spovedit şi
împărtăşit vreo dată?
Şi doamna aceea i-a răspuns aşa: Nu, nu s-a
spovedit şi nici nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, fiindcă n-a avut timp, a murit fulgerător.
După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea
sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă.
în prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu
este iertare, nici îndreptare: sufletului omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa,
nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în
pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! însă cum procedăm
noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a
exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi,
puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea
cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură
prin pocăinţă şi spovedanie.
Despre frica şi ruşinea la spovedanie
(Caută şi vei afla, Avva Eustratie,
Editura Egumeniţa, 2009)
La spovedanie nu trebuie să ne temem, nici să ne ruşinăm. Frica şi
ruşinea sunt sentimente iraţionale, care vin fie de la diavolul, fie din
egoismul nostru. Duhovnicul care săvârşeşte Taina Sfintei Spovedanii nici cu gândul
nu trebuie să te judece pentru păcatele tale. Este cu putinţă ca un păcătos să
judece pe alt păcătos? Pentru că şi duhovnicul este om păcătos, care se teme ca
toţi oamenii de judecata lui Dumnezeu şi se spovedeşte cu regularitate pentu păcatele
sale. Pe de altă parte, oricât de grele păcate ar fi săvârşit preotul, ascultându-le nu se impresionează şi, cu
mult mai mult se ingignează??.
Nu eşti primul om care-şi simte păcătoşenia lui! Mulţi înaintea ta au simţit-o şi
s-au spovedit. Astfel preotul a auzit de nenumărate ori aceleaşi lucruri. Dar,
chiar dacă să presupunem că unul sau mai multe păcate de ale tale sunt ruşinoase,
nu este mai bine să le ascunzi acum cu voie, înaintea unui singur om şi să
primeşti iertarea, scăpând de osânda veşnică, decât să le mărturiseşti la
Judecata lui Hristos, în ziua Judecăţii înaintea
întregii lumi, înaintea îngerilor, care vor plânge pentru tine, înaintea
diavolilor care te vor batjocori. Să nu uiţi: ceea ce descoperi aici la
Spovedanie nu vei descoperi acolo la Judecată! Ceea ce ţi se iartă aici pe pământ
va fi iertat şi acolo în cer. Şi vai de noi, că ceea ce rămâne neiertat pe pământ,
va fi neiertat şi în cer (Matei 18:18).
La ce ne foloseşte Taina Sfintei Spovedanii
Mare este folosul sufletului din această Taină, prin care ne sunt
iertate păcatele pe care le săvârşim după Sfântul Botez. Din pricina păcatului
pierdem nevinovăţia pe care am dobândit-o prin Botez, iar prin pocăinţă şi
Spovedanie o dobândim din nou. Din pricina păcatului suntem lipsiţi de harul
lui Dumnezeu, iar prin pocăinţă şi Spovedanie îl dobândim înapoi. Din pricina păcatului
suntem înrobiţi de diavol, iar prin pocăinţă şi Spovedanie ne redobândim
libertatea. Din pricina păcatului, sufletul nostru se umple de tulburare şi de
frică, iar prin pocăinţă şi Spovedanie dobândeşte iarăşi pacea şi îndrăzneala către
Dumnezeu. Dacă în Sfânta Biserică nu exista posibilitatea iertării păcatelor de
după Botez, prin Sfânta Spovedanie, Taina întemeiată de însuşi Hristos (Ioan 20:23),
niciun om n-ar fi putut să se mântuiască (Caută şi vei afla, Răspunsuri la întrebările
creştinilor, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa, Galaţi 2009).
Păcatele se iartă dar se ispăşesc
Cu toate că Domnul iartă păcatele
celor ce se căiesc, însă fiecare păcat cere
o pedeapsă purificatoare. De exemplu însuşi Domnul i-a zis
tâlharului înţelept: „Astăzi vei fi cu mine în Rai“, dar după aceste cuvinte i-au
fost sfărâmate picioarele. Cum e să stai atârnat trei ore pe cruce, doar pe mâini
cu picioarele sfărâmate???