marți, 18 iunie 2013

ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

        ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE
                (pentru creştinii ortodocşi)

                                                  Primit prin mail de la Preot Ioan

Moto: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu (Dumnezeu) îmi întorc ochii în altă parte, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţaţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!“  (Isaia 1:15 - 16).

Iată în icoana de mai sus moaştele Sfântului Ştefan Sinaitul, care a murit în scaunul de spovedanie. Pe toti credinciosii pe care-i întâlnea pe credincioşi îi îndemna să se spovedească şi să se împărtăşească imediat, pentru că nimeni nu-şi cunoaşte ceasul morţii, însă: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată - după care judecata“  (Evrei 9:27).
Cuvânt înainte
Iată cuvintele prin care Duhul Sfânt ne descoperă de ce atunci când ne rugăm nu suntem ascultaţi de către Dumnezeu. Nu suntem ascultaţi, fiindcă suntem plini de patimi, de păcate. Dar Dumnezeu ne arată şi calea pe care o avem de urmat: „spălaţi-vă, curăţiţi-vă!“ Spovedania, această „baie“, de care avem cu toţii nevoie, nu este o baie obişnuită cu apă şi săpun, ci o baie a sufletului, cu lacrimi, cu părere de rău pentru păcatele făcute, şi cu hotărâre de a nu mai greşi. Este un „al doilea botez“, mai greu decât cel dintâi, dar absolut necesar pentru mântuirea noastră.
Din nefericire, la această baie curăţitoare de păcate, la mărturisire, puţini sunt cei care vin pregătiţi, adică cu cuvenita cercetare a cugetului şi a păcatelor, cu hotărârea de a nu mai păcătui, de a face canonul cuvenit, ci se spovedesc numai din obişnuinţă, fiindcă vin Paştile sau Crăciunul, fără să ştie ce este spovedania, cum se face, şi ce pregătire prealabilă ar fi necesară. Şi ce este mai grav, unii nu s-au spovedit de când erau copii, sau de la căsătorie; alţii amână mărturisirea la bătrâneţe, motivând că acum nu pot posti, nu au timp să meargă la Biserică, sunt tineri, au serviciu, familie, trebuie să-şi trăiască viaţa, nu sunt prea păcătoşi, uitând ce zice Sfânta Scriptură: „Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău“ (Luca 12:20) şi: „în ce te va găsi moartea, în aceea vei fi judecat“.
Mai există o categorie de „creştini“ care, fiind crescuţi şi educaţi în spiritul doctrinei materialist-atee, nu ştiu absolut nimic despre această Sfântă Taină a împăcării omului cu Dumnezeu, sau ştiu ceea ce au auzit din defăimările, criticile şi din propaganda antiortodoxă dusă nu numai în trecut, ci chiar şi în prezent. Pentru aceştia, cultul ortodox se rezumă la câteva sărbători mai mari (Paştile, Crăciunul, Sărbătorile Sfinţilor al căror nume îl poartă, Botezul, Căsătoria), care se sfârşesc cu mese şi petreceri păgâne, acestea fiind de fapt motivele pentru care le ţin. Cunoscând această stare a creştinului de azi, am pornit de la adunarea unor învăţături şi Canoane (Legi) ale Bisericii care, deşi pot să apară învechite, prea greu de împlinit, credem că vor fi spre folos şi călăuză celor care doresc să se mântuiască.
Rugăciune înainte de mărturisire
Doamne Dumnezeul nostru, Cel bogat întru milă şi necuprins întru îndurări, Carele singur eşti din fire fără de păcat şi pentru noi, fără de păcat, Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta dureroasa mea rugăciune, că sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune, şi inima mea s-a tulburat întru mine; că Tu, Doamne,  Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toată tinereţea mea în pă­cate o am cheltuit şi, umblând după poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor, cu totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că întunecându-mi-se gândul din copilărie şi până acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă poftelor care mă înconjoară m-am făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum în minte socotind că nesuferită este urgia îngrozirii Tale cea asupra păcătoşilor şi gătită fiind gheena focului.
Din această pricină întru deznădăjduire căzând, şi nicidecum întru simţire de întoarcere fiind, pustiu şi gol de dragostea cea către Tine m-am făcut. Ce lucru drăcesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea cu totul mi-am întinat, prin cugete trupeşti; trupul mi-am spurcat, prin amestecări; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcat. Toate mădularele ticălosului meu trup, a lucra şi a sluji la păcate, le-am pornit.  Şi cine oare nu mă va plânge pe mine ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine osânditul? Pentru că eu singur, Stăpâne, mânia Ta o am întărâtat, eu singur urgia Ta asupra mea o am aţâţat, eu singur răutatea înaintea Ta am făcut, întrecând şi covârşind pe toţi cei din veac păcătoşi, fără de asemănare păcătuind, şi fără de iertare.
Ci de vreme ce eşti mult milostiv şi mult îndurat, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc pe sine-mi înaintea înfricoşatului şi nesuferitului Tău divan, şi ca şi cum m-aş atinge de Preacuratele Tale picioare, dintru adâncul sufletului strig Ţie: milostiveşte, Doamne, iartă-mă, îndură-Te, ajută neputinţei mele; pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea, şi lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine, cela ce mă pocăiesc, şi rătăcit fiind, întoarce-mă şi, întorcându-mă, îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog. Pentru că nu ai pus pocăinţă drepţilor, nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţă asupra mea, a păcătosului, care spre întărâtarea Ta am lucrat. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi dă-mi mie umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca, având bună nădejde şi deplină adeverire, să merg la lumea cea de acolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna Preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

                 ÎN D R E P T A R    D E    S P O V E D A N I E
         Iubiţi credincioşi, luaţi o coală albă de hârtie, un pix, un stilou sau un creion şi cercetând cu de-amănuntul toate păcatele pe care socotiţi că le-aţi făcut în viaţă scrieţi-le pe hârtie şi apoi alegeţi-vă un preot duhovnic la care să vă mărturisiţi păcatele (cu sinceritate şi căinţă), citindu-le unul câte unul, căci făcând astfel „viu va fi sufletul dumneavoastră în veci“. Amin.
      Înainte de a începe să vă mărturisiţi păcatele ar trebui să spunem aşa: Măr­turisesc înaintea lui Dumnezeu, Celui închinat în Sfânta Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, înaintea tuturor îngerilor, a tuturor sfinţilor lui Dumnezeu şi înaintea sfinţiei voastre, părinte duhovnic, că eu, pă­cătosul, în toată clipa şi în tot ceasul am supărat pe Preabunul Dumnezeu cu păcatele şi răută­ţile mele cele fără de număr:
1. Am păcătuit cu încre­derea prea mare şi nesocotită în Dumnezeu, zicând că El este milostiv şi mă va ierta şi pentru aceea pot să păcă­tuiesc mereu.
2. Mi-am pus în minte să pă­cătuiesc cât voi putea, zicând că mă voi pocăi la anul, la bă­trâ­­­ne­ţe, pe patul morţii. Am zis că dacă va voi Dumnezeu mă va mântui, iar dacă nu, mă va pierde.
3. M-am deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, că tot nu mă va ierta, de aceea am păcătuit mereu.
4. Mi-am pus în minte să mă sinucid şi chiar am încercat să fac aceasta.
5. Am stat împotriva adevărului arătat şi dovedit al Bisericii cuprins în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi istorie, motiv pentru care am întristat şi alungat Duhul Sfânt de la mine.
6. Mi-am împietrit inima, neprimind şi nepăzind cuvântul lui Dumnezeu, socotind Dumne­zeieştile Scripturi mincinoase. Am avut gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor sau a altor lucruri sfinte.
7. Am hulit faptele bune ale aproapelui; am invidiat pe aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.
8. Din răutate nu am dat învăţătură despre credinţă (dacă am ştiut) celor neştiutori.
9. N-am vrut să aud vorbindu-se despre Dumnezeu, credinţă, religie.
10. Am zis că Dumnezeu e o născocire a preoţilor, că El nu există în realitate; că nu există suflet, nici îngeri, nici draci, nici judecată, nici înviere, nici rai şi iad, nici altă viaţă viitoare; m-am lepădat de Dumnezeu cu cuvântul, cu gândul, chiar şi în scris.
11. Am zis că Dumnezeu ne-a dat uitării, că nu se mai ocupă de noi.
12. Am crezut mai mult în calendar decât în învăţătura Bisericii, ţinând sărbătorile şi posturile după calendarul vechi.
13. Am ţinut calendarul vechi, nesocotind hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii. Am rebotezat şi am recununat pe cei ce au fost botezaţi şi cununaţi de către preoţii Bisericii care respectau noul calendar, zicând că aceşti preoţi nu mai au Har.
14. M-am lepădat de unica şi dreapta credinţă în Dumnezeu, cea ortodoxă, trecând la alte credinţe eretice, sectare, schismatice sau filozofii (evrei, musulmani, budişti, baptişti, penticostali, adventişti, iehovişti, stilişti, catolici, pro­testanţi, atei etc.). Am practicat yoga, arte marţiale, bioenergie, para­psihologie, radiestezie, telepa­tie, hipnotism şi altele ase­menea acestora. Am îndem­nat şi pe alţii la aşa ceva.
15. Am luptat împreună cu potrivnicii Ortodoxiei la discreditarea preoţilor şi a învăţăturilor Bisericii; am făcut glume pe seama lor.
16.  Am ucis cu voia sau fără de voia mea (Specificaţi ce aţi ucis: oameni, animale, păsărele, gâze...).
17.  Am asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani; pe cei neputincioşi sau lipsiţi. Am oprit plata celor ce
mi-au lucrat.
18.  Am defăimat, batjo­co­rit, bătut pe părinţii mei trupeşti sau duhovniceşti.
19.  Am silit pe alţii să păcătuiască sau i-am ajutat la păcat (la care anume); am luat apărarea celui ce păcătuia.
20.  Nu am mustrat păcatul altora, când a fost vremea a face acest lucru.
21. Am avut îndoială, şi mai am, de credinţa întru Unul Dumnezeu Cel în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
22. Am avut îndoieli asupra credinţei Ortodoxe şi a celor 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Pocăinţa sau Spovedania, Împărtăşania, Preoţia, Nunta şi Sfântul Maslu).
23. N-am iubit pe Dum­nezeu mai presus de orice. Am căutat să plac mai întâi oamenilor şi apoi lui Dumnezeu.
24. M-am ruşinat a face fapte urâte înaintea oamenilor, dar am făcut în ascuns, fără a mă ruşina de Dumnezeu.
25. Am purtat numele de creştin dar cu viaţa am fost mai rău decât un păgân.
26. M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii, primindu-i în casa mea, mân­când, rugându-mă împreună cu ei. Am fost în casa lor sau la adunările lor încurajându-i în credinţa lor, zicând că şi ei vorbesc tot din Scriptură şi cred tot în acelaşi Dumnezeu.
27. Am primit bine­cuvântare, daruri şi ajutor de la eretici sau sectari. M-am căsătorit cu eretic sau sectar.
28. Am avut şi mai am îndoieli asupra Sfintei Biserici, a cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte sau a altor învăţături Ortodoxe.
29. Am citit cărţi eretice sau sectare, care sunt păgu­bitoare pentru suflet şi potrivnice Bisericii.
30. Am făcut glume, ironii; am făcut pe alţii să râdă pe seama cuvintelor din Sfânta Scriptură, a Sfinţilor, precum şi a preoţilor şi a celorlalţi slujitori ai Bisericii.
31. Am trăit anticreş­tineşte şi prin mine s-a hulit numele lui Dumnezeu între oameni. M-am rugat lui Dum­nezeu să-mi ajute la păcat.
32. Am ţinut ziua sâm­betei, la fel ca adventiştii, în loc de Duminică.
33. Am crezut în spiri­tism; m-am dus la cei care vor­besc cu morţii, la cei care deschid cărţile sfinte (chiar şi la preoţi); am crezut în vise şi vedenii.
34. Am defăimat şchiopii, ologii, ciungii, cocoşaţii, urâţii etc., nesocotind că şi ei sunt oameni şi zidiri ale lui Dum­nezeu.
35. M-am ruşinat a face semnul Sfintei Cruci la arătare, când am trecut pe lângă biserici sau troiţe. Am batjocorit semnul Crucii, făcându-l strâmb pe faţa mea. Am făcut semnul Crucii pe cusături, covoare, pături pe care le-am aşezat pe jos sau pe pat, călcând sau aşezându-mă pe ele.
36. Am slujit făpturii mai mult decât lui Dumnezeu, iubind copiii, părinţii, fraţii, soţia (soţul), rudeniile, prietenii, sau: averea, luxul, deşertăciunile lumeşti, jocurile, cântecele, glumele etc. mai mult decât pe Dumnezeu.
37. M-am lăsat amăgit de păcat, de frica şi ruşinea oamenilor, pentru bunuri tre­cătoare, păcătoase şi pentru plăceri turpeşti.
38. Am slujit idolilor, adică pântecelui, iubirii de arginţi, precum şi altor păcate idoleşti, jertfindu-le din agoni­seala mea.
39. Am ocărât pe alţii că sunt blânzi, răbdători, că merg la Biserică, că postesc şi se roagă. Am râs de cei ce se înfrânau de la jocuri, petreceri, glume şi cântece desfrânate, fumat şi băuturi ameţitoare; precum şi de cei ce se spove­desc şi împărtăşesc, păzind poruncile lui Dumnezeu.
40. Am oprit pe alţii de la faptele cele bune.
41. Am fumat, bucurând pe diavol şi mâniind pe Dum­nezeu, cheltuind banii în loc să ajut pe cei lipsiţi.
42. Am ajutat pe cei ce fumează oferindu-le ţigări şi chibrite. Am oferit ţigări în schim­bul unor servicii, făcându-mă astfel părtaş la păcatul lor.
43. Am folosit droguri, sutpefiante sau multă cafea, distrugându-mi sănătatea sau viaţa.
44. Mi-am ras barba şi mustăţile, mi-am lăsat plete.
45. M-am mascat dân­du-mi o altă înfăţişare, schim­bându-mă din bărbat în femeie sau invers, sau în capră, urs, strigoi, paiaţă sau alte chipuri urâcioase.
46. M-am roşit, vopsit, parfumat; mi-am tăiat părul, am umblat cu capul descoperit, chiar şi în Biserică (ca femeie). Am purtat cercei, mărgele, inele; m-am ras pe părţile ascunse ale trupului.
47. Am fost la ştranduri, plajă; am făcut nudism.
48. Ca femeie, am intrat în Biserică fiind în rânduiala firii (perioadă lunară), am sărutat Sfintele Icoane, am luat anaforă sau m-am împărtăşit, mi s-a pus Sfântul Potir pe cap, am sărutat mâna preotului slujitor, fiind în această stare.
49. Am luat anaforă după ce am mâncat sau băut, ori când am trăit trupeşte cu soţia sau bărbatul, sau când am avut scurgeri în vis.
50. Am hipnotizat, am adus oameni în transă, am prezis lucrurile viitoare.
51. M-am ocupat cu telepatia, am crezut că este un lucru bun, folositor.
52. M-am dus la des­cântători, ghicitori, la cei care deschid pravila sau alte cărţi sfinte (preoţi, călugări sau la altcineva) şi mi s-a ghicit în ghioc, cafea, în palmă etc.
53. Am făcut şi eu însumi farmece, vrăjitorii, am ghicit, descântat, am explicat visele, vedeniile, zodiacul; am făcut şi alte lucruri vrăjitoreşti.
54. Am crezut în noroc, destin (predestinaţie).
55. Am crezut în su­perstiţii sau că este semn rău când îţi ţiuie urechea, se zbate ochiul; când îţi iese cu găleata goală în cale; când îţi trece pisică neagră prin faţă sau preotul etc. Am folosit culoarea roşie împotriva deochiului; am purtat baiere, amulete, talis­mane, crezând că-mi pot fi de folos.
56. Am folosit numele lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, Biblia sau alte cărţi sfinte pentru vrăjitorie, descântece...
57. Am crezut că există strigoi, vârcolaci, zmei şi alte chipuri ale satanei şi din aceste pricini am ţinut unele datini sau zile ca să nu mi se întâmple ceva rău.
58. Am legat bărbat şi femeie să nu se împreune, să nu se poată căsători; am luat mana de la animale, am turnat cărbuni şi am descântat la cei bolnavi.
59. În noaptea de Anul Nou m-am uitat în oglindă, verighetă, am pus busuioc sub cap şi alte multe obiceiuri drăceşti, ca să-mi visez soarta.
60. Am sfătuit pe alţii să meargă la vrăjitori sau să facă lucruri vrăjitoreşti. Am avut credinţa mincinoasă că sufletul după ieşirea din trup se re­încarnează în alt trup sau intră în animale, plante etc.
61. Am jurat strâmb la judecată sau în alte împrejurări (Când? De ce? Urmările jură­mântului).
62. Am răul obicei de a folosi numele lui Dumnezeu şi al sfinţilor fără de rost, la toate nimicurile.
63. Nu am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri, pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat pe mine, dorin­du-mi chiar şi moar­tea; am blestemat pe alţii.
64. M-am jurat că voi răsplăti cu rău celor ce mi-au făcut rău.
65. Am socotit că trebuie să împlinesc jurământul nele­giuit făcut la mânie sau la beţie şi l-am împlinit.
66. În loc de a mă îm­păca, am dat în judecată pe aproapele meu.
67. M-am jurat să mor, să orbesc, să mă ardă focul, să moară mama, tata, copilul meu etc.
68. Am silit pe alţii cu bani, prin îngrozire sau vicleşug ca să jure pentru mine.
69. Am drăcuit pe cei din casă, pe străini, dobitoace, lucruri, chiar şi pe mine însumi.
70. Am jurat pe cele sfinte, fiind singur, sau în faţa copiilor, ori a oamenilor mari, îndemnând şi pe alţii la aşa ceva.
71. Nu m-am luptat pen­tru a păzi poruncile lui Dum­nezeu, ci pentru a le dispreţui, a le huli.
72. M-am împărtăşit cu nevrednicie cu Sfintele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos.
73. După spovedanie şi împărtăşanie m-am întors din nou la păcate, făcându-mă fur de cele sfinte.
74. Am scuipat după ce m-am împărtăşit.
75. Am luat părticele.
76. Am luat Aghiazmă Mare fără a fi spovedit.
77. Am trecut la pomel­nicul morţilor pe cei vii, care mi-au făcut rău; i-am scris pe toacă de clopot pentru a fi pedepsiţi de către Dumnezeu.
78. Am crezut şi am spus şi altora că nu trebuiesc botezaţi copiii când sunt mici, zicând că ei nu au păcate.
79. Am făcut făgăduinţe bune lui Dumnezeu, la vreme de strâmtoare, la grea cumpănă, iar când am dat de bine le-am călcat.
80. Am făgăduit a da daruri la Biserică, la cei necăjiţi, săraci şi nu am dat, călcân­du-mi făgăduinţa.
81. Am lucrat Duminica şi în sărbătorile bisericeşti, la mine sau la alţii. Am făcut lucruri care aş fi putut să le fac şi în alte zile: cumpărături, mâncare, spălat etc.
82. Am cumpărat şi vândut în loc să merg la biserică.
83. Am făcut clăci cu povestiri necuviincioase, cu vorbe şi glume murdare, cu lăutari, cu beţii şi jocuri, ajun­gându-se la certuri şi scandaluri.
84. Mergând la biserică mi-am ales un loc de cinste şi nu am stat cu bună rânduială, vorbind şi tulburând pe cei din jur.
85. Nu am ascultat cu toată evlavia şi credinţa slujbele din Biserică. În timpul slujbelor am dormit sau m-am gândit la lucruri deşarte. Am cugetat cele rele, m-am rugat de formă, am căscat, am dormit, am vorbit, am râs, m-am uitat înapoi, am stricat aerul, am mers certat, am avut gânduri şi imaginaţii spurcate, am mâncat şi băut în timpul rugăciunii.
86. Nu m-am dus Dumi­nica şi în sărbători la Biserică, ci am stat acasă uitându-mă la slujba de la televizor sau ascultând la radio, fără a avea un motiv bine­cuvântat (bolnav, sau în perioada lunară, ca femeie).
87. Am venit la Biserică după ce a început slujba şi am plecat înainte de a se termina, asemănându-mă cu Iuda, vân­zătorul.
88. Duminica şi în săr­bători nu am făcut fapte bune potrivite vredniciei zilei.
89. Am lepădat Sfânta Tradiţie a Bisericii, susţinând că numai Sfânta Scriptură este izvorul de credinţă şi mântuire.
90. M-am dus la Biserică numai de ochii lumii, sau cu gânduri deşarte, sau spre a mă ruga pentru osânda celor ce mi-au greşit.
91. Am îndemnat pe alţi creştini să nu meargă la Bi­serică.
92. Nu mi-am făcut pra­vila de rugăciune şi canonul rânduit de către duhovnic, ocupându-mă cu cele lumeşti.
93. Am postit post negru sâmbăta şi Duminica. Am făcut metanii în aceste zile, fără a avea canon de la duhovnic.
94. Am stat la masă fără a face rugăciune şi m-am ridicat fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat.
95. Am mâncat şi băut cu lăcomie, peste măsură, fiindu-mi rău; am vomitat după ce am stat la masă, din cauza multei mâncări şi băuturi.
96. Nu am postit cele 4 posturi (Sfintele Paşti, Sfânţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria, Crăciun), şi nici măcar lunea, miercurea şi vinerea de peste an. Am postit numai o săptămână la început şi alta la sfârşit.
97. Ca părinte, nu am avut grijă în egală măsură de fiecare din copiii mei.
98. Am împiedicat pe copiii mei de a merge pe calea credinţei sau să se călu­gărească, să meargă la biserică, ba i-am şi pedepsit pentru asta.
99. Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor mei, nu i-am dus la spovedanie şi împăr­tăşanie şi nu le-am dat pildă prin viaţa şi comportarea mea.
100. Când copiii mei au avut apucături rele nu i-am mustrat, nu i-am pedepsit şi nu i-am oprit de la acestea.
101. Ca părinte m-am purtat prea aspru şi am pedepsit pe nedrept pe copiii mei.
102. Am povăţuit pe co­piii mei sau pe cei din familie să calce peste semănăturile oamenilor, sau să strice munca şi avutul altora, să fure, să mintă sau să facă alt rău.
103. Am purtat ură împotriva părinţilor mei pentru că nu am fost lăsat în voia mea, să fac ceea ce îmi plăcea mie.
104. Nu am ascultat părinţii când mi-au dat sfaturi folositoare de suflet, când mi-au cerut să nu umblu prin localuri de petreceri şi să nu mă întovărăşesc cu cei care au apucături rele şi desfrânate.
105. Nu mi-am îndeplinit datoria faţă de părinţii mei; nu i-am cinstit cu lucrul şi cu cuvântul, am fost neascultător şi m-am purtat urât cu ei.
106. Mi-am blestemat părinţii, i-am batjocorit, i-am bătut, le-am spus cuvinte jigni­toare, le-am dorit boală, necaz şi chiar moartea. I-am părăsit la nevoie, la boală şi în neputinţe, neajutându-i.
107. Ca părinte nu m-am ruşinat de copiii mei, dez­brăcându-mă în faţa lor.
108. Am văzut goliciunea părinţilor mei.
109. Nu am ascultat de cei mai mari ai mei (profesori, conducători, şefi) atunci când m-au învăţat de bine.
110. Nu am ascultat de părinţii mei duhovniceşti, de naşii mei, nu m-am rugat pentru ei; i-am batjocorit, i-am vorbit de rău, i-am urât.
111. Ca părinte duhov­nicesc nu am purtat grijă de fiii mei sufleteşti, atât cât mi-a stat în putinţă.
112. Nu mi-am ales soţie (soţ) ţinând seama de învăţă­turile Bisericii şi binecuvântarea părinţilor, ci după voia şi plăcerea mea.
113. Ca bărbat nu mi-am iubit soţia ca pe mine însumi; am batjocorit-o, am certat-o , am bătut-o, am socotit-o ca o roabă, nu am ajutat-o şi nu m-am străduit să caut şi să găsesc armonia şi pacea în viaţa de familie.
114. Ca soţie nu am ascultat de soţul meu, ci l-am certat, l-am ocărât, încât am ajuns la scandal.
115. Am silit pe soţul meu, din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să cheltuiască bani prea mulţi pe îmbrăcăminte luxoasă şi la modă, pentru plă­ceri şi deşertăciuni lumeşti.
116. Nu m-am supus soţului (soţiei) la îndatoririle conjugale motiv pentru care a păcătuit.
117. M-am despărţit de soţie (soţ) fără motiv binecu­vântat şi m-am recăsătorit, despărţind în felul acesta încă o familie.
118. Am avut gând de răzbunare şi chiar m-am răzbunat asupra vrăjmaşilor mei, dorindu-le necazuri, chiar şi moartea; i-am pizmuit, i-am bătut sau le-am făcut alt rău.
119. Am făcut rău aproapelui meu, l-am ocărât, defăimat, făcându-i viaţa grea, prin tot felul de insulte şi ponegriri, spunând despre el multe neadevăruri, ucigându-l sulfeteşte. Am îndemnat şi pe alţii la bătăi şi ucideri.
120. Am ucis pe aproa­pele cu arma, prin junghiere, sufocare, otrăvire, etc., cu voie sau fără de voie.
121. Am ucis pe aproa­pele meu pentru a-i răpi averea sau soţia (soţul).
122. Am luat diferite doc­torii pentru a ucide copiii în pântece; am îndemnat şi pe alte femei să facă la fel sau le-am ajutat într-un anumit fel.
123. Am îndemnat, obli­gat sau am fost de acord ca soţia să facă avort.
124. Am folosit diferite metode pentru a nu naşte copii.
125. Am făcut avort (cu voie sau fără de voie).
126. Am născut copil mort.
127.  Am omorât copilul după naştere, nebotezat sau botezat.
128. Am avut copil care a murit nebotezat din vina mea sau a altcuiva.
129. Am botezat copiii născuţi morţi sau avortaţi.
130. Am fost neatent şi am lăsat copilul să cadă în apă, în foc, de la înălţime sau să umble cu obiecte tăioase ca astfel să se schilodească, să se rănească sau chiar să moară.
131. Am părăsit de bună voie copiii, lăsându-i în voia soartei.
132. Am păcătuit în înţe­legere cu soţul (soţia) ca să nu avem copii prin ferire, pază sau alte metode.
133. Am păcătuit cu soţia (soţul) prin împreunare împo­triva firii (gomorie, sodomie etc.).
134. Mi-am distrus singur sănătatea, scurtându-mi viaţa, prin mâncare peste măsură, băutură, fumat, petreceri nesă­buite şi altele asemănătoare.
135. Am făcut pariuri drăceşti, întrecându-mă cu alţii la fumat, băut, la joc sau alte chipuri năstruşnice, stricându-mi sănătatea mea sau pe a altora, pricinuind chiar şi moarte.
136. Am câştigat bani şi averi cu vicleşug, cu vrăji şi alte mijloace drăceşti, ucigând sufletul meu şi pe al altora.
137. M-am purtat crud cu animalele, păsările şi alte vieţuitoare, ucigându-le. Am pus greutăţi mari pe animale şi le-am bătut fără de milă.
138. Am mâncat sânge de animale; am mâncat animale sugrumate, omorâte de fiare sălbatice, împuşcate, fără a curge sângele din ele.
139. Am avut cugete şi pofte trupeşti necuviincioase; am păstrat în suflet acele cugete şi nu le-am alungat, îndulcin­­­du-mă de ele.
140. Nu am săvârşit păcatul cu lucrul dar cu gândul am păcătuit, iar prin imaginaţie îmi închipuiam şi cum am să-l săvârşesc atunci când voi avea ocazia.
141. Am căutat prilej de a păcătui, dar nu am avut ocazia.
142. În loc de a-mi stă­pâni poftele, am căutat să le aprind mai tare.
143. Am cârtit împotriva lui Dumnezeu, cerând să mă scutească de războiul des­frânării, dar eu nu m-am străduit să mă înfrânez.
144. Am rostit cuvinte şi am făcut fapte necuviincioase în faţa copiilor şi a celor mai în vârstă. Am râs fără de socoteală, cu neruşinare, am făcut cu ochiul, am jucat şi aţâţat poftele altora, am jucat, am bătut din palme, am chiuit şi am râs cu poftă la petreceri şi nunţi.
145. Am plătit cu bani sau am dat daruri cântăreţilor sau celor care cântau cântece şi spuneau glume necuviin­cioase, sau am scris eu însumi cântece; le-am cântat sau am făcut alte măscăriciuni şi obscenităţi.
146. Am păstrat în casă, am primit diferite tablouri sau poze desfrânate; le-am pus pe pereţi.
147. Am cumpărat, am citit, am dat şi altora cărţi, reviste sau poze imorale.
148. Am avut vise des­frânate în timpul somnului, pătimind şi scurgere; m-am întinat, fiind treaz, din dezmier­dare sau prea multă îmbuibare.
149. Nu mi-am făcut canonul după ce am pătimit scurgere în timpul somnului sau chiar treaz fiind.
150. Mi-am stricat fe­cioria sau curăţenia prin păcatul malahiei.
151. Am făcut păcatul malahiei cu altcineva sau în grup.
152. Am privit feţe străine cu gând de poftă trupească; m-am unit şi învoit cu mintea şi cu inima spre a sta de vorbă cu gândurile desfrânării celei trupeşti. Am păcătuit, curvind cu mintea şi cu inima, îndulcindu-mă prin închipuirea păcatelor trupeşti. Am curvit prin ima­ginaţie, mai bine zis cu dracul curviei, ca şi cu nişte femei (bărbaţi), înfierbântându-mă cu trupul. Am privit cu poftă la trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă. Chiar în vremea sfintei rugăciuni, uneori, m-am aflat curvind şi preacurvind cu mintea şi inima. Am răpit sau violat cu forţa.
153. Am desfrânat cu fecioară, văduvă, feţe biseri­ceşti, cu rude sau cu cei de altă credinţă.
154. Am trăit cu soţia înainte de cununia religioasă.
155. Am păcătuit cu dobitoace, păsări. De multe ori voind să-mi răscolesc dezmier­dările cele trupeşti şi să mă îndulcesc cu ele, mi-am închipuit cu mintea împreunări de oameni, de dobitoace, de păsări şi alte feluri de închipuiri drăceşti prin care mi-am spurcat mintea şi inima, aprinzând în mine focul desfrânării, cel ce m-a făcut vinovat de focul cel veşnic.
156. Fiind căsătorit, am prea­curvit cu altcineva, chiar şi cu femeie măritată, des­părţind familii.
157. Am păcătuit în zile de post, Duminica şi sărbători, în timpul perioadei lunare a soţiei sau în cele patruzeci de zile după naştere.
158. Nu m-am înfrânat de la împreunare nici când femeia a rămas însărcinată.
159. Am mers la biserică (ca femeie) înainte de cele patru­zeci de zile după naştere şi fără a-mi face molifta de dezlegare.
160. Ca părinte am cul­cat în pat cu mine fete sau băieţi mai mărişori, sau i-am pus să doarmă împreună.
161. Am păcătuit înainte de căsătorie şi am minţit pe soţ sau soţie, nespunând adevărul.
162. Fiind copil m-am jucat diferite jocuri pătimaşe, desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau băieţi.
163. Am fost la nunţi cu lăutari, baluri, hore, discoteci, televizor, video şi alte petreceri păgâne, necreştine. Am privit la filme pornografice, întinându-mi mintea şi sufletul.
164. Am jucat table, biliard, cărţi sau alte jocuri de noroc, păgubindu-mă băneşte pe mine sau pe alţii.
165. Am fost la stadioa­ne, săli de sport, teatre, pentru a urmări meciuri, spectacole, circuri, conferinţe sau alte ma­nifestaţii păgâne ori sectare.
166. Am frecventat case şi locuri unde se spuneau cuvinte şi fapte de sminteală, necuviincioase şi nemernice.
167. Am fost şi am mâncat în casă la cei care trăiau necununaţi la Biserică; nu i-am sfătuit să se cunune; am primit daruri de la ei şi i-am pomenit la slujbele Bisericii.
168. M-am căsătorit cu rude de sânge, din cuscrie, din înfiere sau din botez.
169. Am avut de gând sau am furat averea aproapelui, a Bisericii sau a mănăstirii. Nu mi-am plătit datoriile cuvenite.
170. Am vândut marfă falsificată, stricată; am luat un preţ mai mare decât cel cuvenit.
171. Am înşelat la cântar; am folosit vorbe meşteşugite la vânzare sau cumpărare spre a înşela pe aproapele, nu am spus adevărul.
172. Am silit pe alţii să cumpere de la mine marfă proastă la preţ mare, să-mi lucreze sau să-mi vândă ieftin.
173. Prin viclenia sau falsitatea mea am înşelat statul, pe aproapele sau Biserica.
174. Am luat dobândă, mită sau alte daruri.
175. Am nedreptăţit pe aproapele, ţinând seama de avere, îmbrăcăminte, sau poziţia sa socială, nesocotind dreptatea legală, căutând şi folosul meu.
176. M-am mâhnit pentru sărăcia mea materială, tulbu­rându-mă foarte tare şi am dorit să mă îmbogăţesc.
177. Am furat de la cei din familie, de la stat, de unde am lucrat şi nu am întors cele furate.
178. M-am pornit cu ură împotriva celor ce m-au furat sau păgubit, dându-i în judecată, bătându-i sau făcându-le alt rău.
179. Am păgubit pe aproapele de cinste, de merite, de funcţie şi de locul său mai bun.
180. Am găsit lucruri furate şi ştiind ale cui sunt nu le-am înapoiat, păstrându-le pentru mine.
181. Am tăinuit lucruri împrumutate sau date spre păstrare, neîndurându-mă a le înapoia; am păstrat în casă lucruri furate, am cumpărat lucruri care am ştiut că sunt furate.
182. Am jefuit averile morţilor, mormintele.
183. Nu am respectat făgăduinţa dată de a face parastase, liturghii sau praznice după moartea părinţilor sau a celor care m-au rugat şi le-am promis.
184. Am luat de la Bise­rică lucruri, bani, lumânări, unt­delemn, icoane etc. şi nu le-am înapoiat. Am fost cu răutate asupra Bisericii sau mănăstirii, zicând că au prea mult.
185. Am răpit cu sila, cu minciuni, jurăminte false sau prin judecată pământul aproa­pelui meu.
186. Am sfătuit pe alţii să fure, să facă rău aproapelui, ajutându-i şi eu la acestea; i-am ascuns în casa mea.
187. Nu mi-am respectat nici contractul, nici făgăduinţa făcută aproapelui.
188. Nu m-am purtat după puterea mea la locul de muncă, nefăcându-mi datoria.
189. Nu mi-am plătit datoriile faţă de stat; am făcut declaraţii false, înşelând statul.
190. Având posibilitatea să înlătur pagubele aproapelui, nu l-am ajutat.
191. Am furat în grupuri, îngrozind lumea.
192. Am bănuit, am năpăstuit, am pedepsit pe alţii, pentru pierderea avutului meu.
193. Am făcut vrajbă între mireni sau (şi) clerici, provocând tulburare.
194. Am mărturisit strâmb asupra aproapelui în faţa oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l, prici­nuin­-du-i păgubire sufletească sau materială, necazuri şi suferinţe.
195. Nu m-am silit să alung din minte vicleşugurile slavei deşarte.
196. Am minţit de frică să nu pătimesc ceva rău, fiind ameninţat.
197. La judecată am dat bani sau alte bunuri ca să-mi micşoreze pedeapsa.
198. Am stat la îndoială să spun adevărul.
199. Am fost nestatornic în cuvântul dat, în credinţă şi făgăduinţă, minţind pe alţii şi păgubindu-mi sufletul.
200. Am vorbit cu două înţelesuri, vorbind altfel de cum am gândit, căzând în făţărnicie.
201. Am fost linguşitor cu făţarnicii, cu şarlatanii, cu oamenii mari şi cu mincinoşii.
202. Am minţit în faţa judecătorilor ca pârât, ca inculpat sau ca martor.
203. Am minţit la măr­turisire, de ruşine, din teama de a dezvălui unele însuşiri rele ale mele sau unele păcate ruşi­noase.
204. M-am lăudat, m-am înălţat cu gândul.
205. Am voie slobodă şi din mândrie mi-o împlinesc.
206. Am obiceiuri rele şi din mândrie nu le părăsesc.
207. Sunt încăpăţânat, nesupus, ambiţios şi mândru în comportament.
208. Sunt orgolios, nu suport să mi se poruncească, să mi se arate adevărul sau să fiu criticat, deşi recunosc că sunt vinovat.
209. Sunt încrezut, mă încred în bunurile lumeşti, în oamenii mari şi mă laud cu toate.
210. Sunt îndrăzneţ, doritor de a face numai ce doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals şi fără de sfială; mă supăr repede.
211. Sunt potrivnic, neascultător, împietrit, aspur şi plin de mine însumi.
212. Mă mândresc cu podoabele hainelor şi cu fru­museţea lor.
213. Mă mândresc cu podoabele casei mele, pe care am dat sume mari de bani, şi cu alte deşertăciuni.
214. Mă mândresc cu avere străină, cu rude bogate, cu ranguri înalte în societate sau cu starea mea socială.
215. Mă mândresc cu podoaba părului, cu chipul meu frumos, cu sănătatea, tine­reţea sau cu vârsta înaintată pe care am apucat-o, cu tot ce am frumos şi bun, uitând că toate sunt de laDumnezeu.
216. Din mândrie şi ca să arăt bine, îmi îngrijesc cu multă atenţie părul, tenul, unghiile pe care le las să crească, le vopsesc, îmi rad părul de pe picioare, mă coafez, îmi vopesc părul, buzele şi ochii cu diferite vopsele, arătând prin aceasta lui Dumnezeu că nu m-a făcut aşa cum trebuia.
217. Am purtat haine fine, scumpe, la modă şi extravagante, făcând sminteală celor ce mă priveau şi cu dorinţa de a place celor din jurul meu; m-am îmbrăcat necuviincios arătându-mi în felurite feluri goliciunea trupească prin fuste scurte, rochii decoltate...
218. Am intrat în Sfânta Biserică împodobită ca la paradă, făcând sminteală celor ce mă priveau.
219. Am stat în faţă ca să fiu văzută şi admirată.
220. M-am împărtăşit îmbrăcată necuviincios, cu chipul şi buzele vopsite, cu capul des­coperit, cu pantaloni, atin­gând înfricoşatele Taine ale lui Hristos, arătând lipsă de evlavie.
221. Am postit cu gândul să slăbesc, să fac siluetă, nu din evlavie.
222. Mi-am cheltuit ave­rea şi chiar ultimul ban din casă pentru lux şi deşertăciuni lumeşti.
223. Am purtat mărgele, medalioane, cercei, inele şi alte bijuterii ca să atrag atenţia şi să mă mândresc cu ele, fără a mă gândi că sunt lucruri idoleşti şi mare urâciune înaintea lui Dumnezeu.
224. Din mândrie am defăimat portul călugăresc şi preoţesc, precum şi sărăcia sau nevoinţele lor.
225. Din mândrie am râs de păcatele altuia, dispreţuin-du-l şi vorbindu-l de rău, iar pe ale mele nu le-am socotit.
226. Din mândrie am defăimat pe cei săraci, lipsiţi, neştiutori, pe cei ce au greşit cu ceva, pe cei neputincioşi şi pe cei ce au sărăcit din anumite motive sau necazuri, în loc să mă rog lui Dumnezeu pentru ei.
227. Din mândrie m-am socotit deştept, înţelept, talentat şi cu multe calităţi.
228. M-am mândrit şi m-am socotit mai presus decât ceilalţi cu frumuseţea, cu ştiinţa, cu felul de a vorbi, cu glasul meu, nesocotind că aceste daruri nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a dat, şi pentru care trebuie să-i mulţumesc.
229. M-am mândrit cu sărăcia, cu hainele modeste, cu postul, cu slăbiciunea trupului, cu visele şi vedeniile pe care pretind că le-am avut.
230. M-am rugat cu glas tare sau am cântat mai tare decât alţii ca să fiu auzit şi lăudat.
231. Am dat milostenii la săraci, în văzul lumii, ca să fiu lăudat, mândrindu-mă prin aceasta.
232. Din mândrie şi slavă deşartă am intrat în Sfântul Altar.
233. Din mândrie am iscodit despre casa şi bogăţia altora; am ascultat pe la ferestre şi am vrut să ştiu cum vieţuiesc, pândind tot ce fac. Am vrut să ştiu starea duhovnicească a fratelui meu, ispitindu-l prin tot felul de întrebări.
234. Am căutat să mă ţin după moda lumească, fără a ţine seama de ce-mi este folositor şi îngăduit.
235. M-am trufit şi se­meţit; am fost mincinos şi lăudăros.
236. Am fost făţarnic şi mi-a plăcut mult să fiu cinstit şi lăudat de oameni.
237. Am păcătuit cu iubirea de sine, cu părerea de sine, cu simţirea de sine, cu bizuirea pe sine şi cu trufaşa încredere în sine.
238. Am păcătuit foarte mult cu rânduiala de sine, adică mi-a plăcut să umblu după voia mea, după capul meu şi am urât supunerea şi tăierea voii.
239. Am fost stăpânit în toată vremea de duhul mulţumirii de sine, adică am fost mulţumit cu starea şi aşezarea mea sufletească, socotind că nu sunt ca ceilalţi oameni.
240. N-am avut adevă­rata cunoştinţă de sine, adevă­rata mustrare de sine, fiind stăpânit în toată vremea de îngâmfarea de sine şi pre­ţuirea de sine.
241. Am fost stăpânit în minte şi cuvânt de duhul îndreptăţirii de sine. Am vrut şi mi-a plăcut să am întotdeauna dreptate, să nu fiu contrazis, să vorbesc mult şi să fiu ascultat de ceilalţi.
242. Am fost stăpânit de trâmbiţarea de sine, adică am spus altora isprăvile mele cele părute bune.
243. Am hrănit în toată vremea pe fariseul meu cel dinlăuntru, cu închipuirea de sine şi cu arătarea.
244. Fiind stăpânit de mândrie şi încăpăţânare, am vorbit împotrivă faţă de cei mai mari.
245. Fiind mândru şi semeţ, am urât pe cei ce m-au mustrat şi am iubit pe cei ce m-au lăudat.
246. M-am mândrit şi m-am lăudat cu cele patru feluri de bunătăţi: cu cele fireşti, cu cele câştigate, cu cele din întâmplare şi cu cele câştigate prin nevoinţe (duhovniceşti).
247. Având unele bună­tăţi duhovniceşti, n-am recu­noscut că le am de la Dumnezeu.
248. Am recunoscut că am unele bunătăţi de la Dum­nezeu, însă nu am recunoscut că le am în dar, ci fiindcă mi s-ar cuveni, socotindu-mă vrednic de ele.
249. Am socotit că am unele bunătăţi duhovniceşti pe care niciodată nu le-am avut.
250. Am defăimat legile canonice şi litughice pe care le-au rânduit Sfinţii Părinţi în Biserică şi nu am voit să mă supun întru toate predaniilor Bisericii.
251. Am fost robit şi stăpânit de defăimarea ascul­tării, de iscodire, de înşelarea cu mintea, de trufie, de slava deşartă, de laudă, de înălţarea cu mintea, de pregetarea cea făţarnică, de voia liberă, de deprinderea păcatului.
252. Am păcătuit înain­tea lui Dumnezeu cu gândul de hulă, de necredinţă, de încă­păţânare, de îngâmfare, de neînfrânare, de iubirea de stăpânire şi de altele asemenea acestora.
253. M-am mândrit că eu aş fi feciorelnic cu trupul, defăimând în mintea mea pe cei ce au păcătuit.
254. N-am iubit niciodată în viaţa mea de a fi ocărât, defăimat, necinstit de alţii şi nebăgat în seamă.
255. Nu m-am silit a curma din mintea mea vicle­şugurile cele gândite ale slavei deşarte; nu m-am silit a nu face ceva înaintea oamenilor ca să fiu defăimat de către ei.
256. Am avut întot­dea­una viaţa mea făţarnică, plină de prefăcătorie, şi fiind eu înlăuntru plin de rănile conştiinţei şi urâciunea păcatelor mele, pe dinafară m-am arătat mormânt văruit prin cuvioşia şi făţărnicia mea, prin care am vânat slava şi lauda de la oamenii cei neiscusiţi care nu au cunoscut vicleniile mele.
257. M-am lăcomit la avuţii.
258. Am fost zgârcit şi împietrit cu inima.
259. Nu m-a interesat sărăcia şi lipsurile altora.
260. Sunt nesăţios, vi­clean şi nedrept, însuşindu-mi bunuri străine pentru a mă îmbogăţi.
261. Am strâns bani sau avere prin vicleşug sau prin cerşetorie, spre a mă îmbogăţi.
262.  Am fost grabnic a lua şi zăbavnic a da.
263. Am dat milostenii cu îndoială şi cu zgârcenie, ocărând pe cei cărora le-am dat.
264. Nu m-am gândit la viaţa veşnică dându-mi milos­tenie pentru sufletul meu, ci am socotit că o să-mi dea alţii, după plecarea mea din această lume.
265. Pentru zgârcenia mea nu am dat slujbe la Biserică pentru răposaţii mei şi pentru uşurarea păcatelor mele.
266. Am clevetit, am şoptit la ureche cuvinte despre alţii, sau am făcut semn cu mâna, arătând pe alţii şi vorbindu-i de rău.
267. Am zavistuit (invi­diat) pe altul pentru bunătatea lui şi m-am bucurat pentru răul lui.
268. Nu mi-am reparat greşeala când am nedreptăţit pe aproapele, nici nu am cerut iertare.
269. Din pricina invidiei nu am răspuns la salut, nici nu am salutat pe cei ce erau mai capabili sau mai înzestraţi cu darurile decât mine.
270. Din pricina zavistiei mi-am umplut sufletul de patimi şi ciudă, întunecându-l cu multe păcate grele.
271. Sunt foarte duşmă­nos şi rău; nu am recunoştinţă faţă de cei ce-mi fac bine; ţin minte răul, batjocoresc pe aproapele şi mă bucur când alţii sunt batjocoriţi.
272. Am povestit altora greşeala aproapelui şi am încărcat şi mai mult păcatele lui.
273. M-am iuţit şi m-am mâniat de foarte multe ori în viaţa mea, cu şi fără motiv.
274. Din cauza mâniei care m-a stăpânit mi-am pierdut răbdarea, pacea minţii şi a inimii.
275. Nu am avut râvnă sfântă şi nu m-am împotrivit celor ce au călcat şi batjocorit legile canonice ale Bisericii lui Hristos.
276. Din cauza mândriei şi a lenevirii mele am devenit nesimţitor şi împietrit la inimă şi n-am avut umilinţă şi lacrimi spre a stinge la vreme de nevoie focul mâniei şi al iuţimii.
277. De multe ori în timpul rugăciunii mi-am amintit cu ură şi cu mânie faţa celui care m-a supărat pe mine şi am urzit în minte gânduri de răzbunare.
278. Fiind stăpânit de mânie am ţinut minte răul asupra altora.
279. Am duşmănie asu­pra aproapelui meu şi nu vreau să-l iert.
280. În toată vremea vieţii mele am fost lacom la mâncare şi băutură.
281. M-am sârguit în toată vremea de a-mi procura mâncăruri gustoase, scumpe şi de multe feluri.
282. Mi-am făcut pân­tecele dumnezeu, slujindu-i lui şi făcându-i totdeauna voia.
283. Mi-am îngrăşat trupul cu mâncăruri şi băuturi peste măsură, din care cauză mi-am îndobitocit mintea şi am devenit leneş, trândav şi greoi la lucrarea tuturor faptelor bune.
284. Am fost stăpânit de nesăturare, de cârtire şi nemulţumire în timpul mesei.
285. Am fost iubitor de dulceaţă şi mi-a plăcut să beau băuturi dulci şi cu anumite dresuri.
286. Fiind rob al pânte­celui, am aşteptat cu mare nerăbdare să vină Paştile, Crăciunul sau alte Praznice mari spre a face dezlegare la toate mâncărurile şi băuturile.
287. Am mâncat carne în săptămâna brânzei.
288. Deşi am postit posturile, totuşi, am dat la alţii mâncare de frupt.
289. Din cauza săturării pântecelui, mi-am făcut mintea groasă şi molatică, scăzându-mi trezvia, atenţia şi memoria.
290. Fiind sătul de tot felul de bucate, am avut nebunia de a mă face dascăl şi a tâlcui altora din Sfânta Scriptură, uitând că: În pântecele plin, cunoştinţa lui Dumnezeu nu locuieşte.
291. Am postit cu scopul de a face rău vrăjmaşilor mei.
292. Am postit după a mea rânduială şi părere, încălcând postul rânduit de Biserică.
293. Am postit numai de mâncare dar nu şi de păcate, fiind duşmănos şi rău.
294. În post am mers la petreceri, ospeţe, zile ono­mastice.
295. M-am lenevit de a lucra toată fapta bună prin gând, cuvânt şi lucru, după a mea putere.
296. Am privit cu iscodire şi cu poftă la trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă.
297. Am dormit prea mult şi nu m-am sârguit de a priveghea după a mea putere.
298.  M-am lenevit de a citi Biblia şi învă­ţăturile Sfinţilor Părinţi.
299. M-am lenevit de a fi veghetor şi treaz cu mintea în fiecare clipă, spre a nu fi luat prin suprindere de momelile cele subţiri ale dracilor.
300. M-am lenevit de lucrarea cea tainică a minţii, adică de a cugeta cât mai des la moarte, la Judecata de apoi, la Rai şi iad, precum şi la alte cugetări duhovniceşti şi ziditoare de suflet.
301. Am fost stăpânit de moleşeala trupului, păruta neputinţă a trupului şi trândăvie.
302. Din lenevie nu m-am ostenit a face metaniile şi închinăciunile cum trebuie.
303. De multe ori lenea mea de a mă ruga lui Dumnezeu am acoperit-o cu unele pricini părute a fi folositoare.
304. M-am lenevit de a ajuta pe fratele meu căzut în îndoială, deznădejde.
305. Seara, din pricina oboselii, m-am culcat fără rugă­ciune, iar dimineaţa, din pricina grabei, am plecat la activităţile mele fără a-mi face rugăciunea, socotind că am această îngă­duinţă din pricina împrejurărilor. M-am lenevit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, aştep­tând să-mi vină cele de trebuinţă fără osteneala mea de a mă ruga şi a mulţumi.
306. Din lene am lăsat să se strice icoanele şi alte podoabe sfinte.
307. Mi-a fost lene să-mi cercetez cu deamănuntul pă­catele mele, când a trebuit să mă mărturisesc, şi din această pricină m-am împărtăşit cu nevrednicie.
308. M-am lenevit să-mi aprind candela sau lumânarea, să îngenunchez cu amândoi genunchii în vremea rugăciunii.
309. Mi-am încurajat lenea, zicând că m-aş ruga mai mult dacă aş fi călugăr, dar aşa, fiind în lume, nu este cu putinţă.
310. M-am lenevit a chema preotul să facă aghiaz­mă, Sfântul Maslu, sau alte slujbe, la vreme potrivită.
311. Nu am făcut sfeş­tanie în casă nouă; n-am sfinţit fântâna şi vasele cele spurcate, n-am stropit cu Aghiasmă la fiecare întâi a lunii.
312. Din lene şi nepăsare m-am lenevit de a mă spovedi la vreme de ispită şi când am făcut păcate grele; am umblat din duhovnic în duhovnic, cău­tând pe cel mai îngăduitor, pentru a nu mi se da canon potrivit cu păcatele mele cele grele.
313. Din cauza lenevirii şi a trândăviei nu am voit să lucrez după a mea putere faptele cel bune pe care aş fi putut să le fac cu lucrul.
314. Am fost leneş, molatec şi nepăsător de a ajuta în orice chip pe alţii care se aflau în primejdie trupească sau duhovnicească.
315. Am putut dar nu am vrut să împiedic pe aproapele de a păcătui.
316. Nu m-am rugat pentru părintele meu duhovnic, pentru aproapele meu şi pentru toată lumea.
317. Nu m-am făcut pildă de fapte bune.
318. M-am împărtăşit supărat şi învrăjbit cu alţii.
319. Nu am pus cuvânt bun şi de garanţie pentru cei care îi ştiam vrednici.
320. Nu am săturat pe cei flămânzi.
321. Nu am dat să bea celui însetat.
322. Nu am îmbrăcat pe cel gol.
323. Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel din închisoare.
324. Nu am primit pe cel străin.
325. Nu am îngropat pe cel mort.
326. Nu m-am ostenit să cunosc dogmele, învăţăturile şi rânduielile credinţei.
327. Nu am avut dra­goste să-L cunosc pe Dum­nezeu din frumuseţile naturii şi din tot ce ne înconjoară.
328. Nu m-am ostenit să pătrund mai adânc Crezul şi credinţa ortodoxă.
329. În necaz, ispite, pagube, suferinţe, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu că mă poate ajuta.
330. Când am păcătuit greu, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu, zicând că nu mă va ierta niciodată şi că nu mă pot mântui niciodată, căzând în deznădejde şi făcând voia satanei.
331. Nu m-am ostenit să aprind în sufletul meu focul sfintei dragoste.
332. Nu m-am silit să câştig virtuţile dragostei creştine în legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele.
333. Nu am ţinut seama de smerenie şi răbdare, prin care se învinge răul şi se câştigă virtutea.
334. În toată vremea vieţii mele am fost stăpânit de neştiinţă, de nesimţire şi împietrirea inimii.
335. Din cauza nesimţirii mele, în toată vremea m-a stă­pânit uitarea, lenea, nepă­sarea, deznădejdea, lipsa evlaviei şi lipsa fricii de Dumnezeu.
336. Din cauza nesimţirii inimii mele am trăit ca şi cum nu aş mai muri vreodată, ca şi cum nu aş avea de dat seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele mele.
337. Am fost stăpânit de răceala şi uscăciunea sufletului faţă de toate lucrurile cele bune şi am stat încremenit şi lâncezit cu trupul şi cu sufletul faţă de tot lucrul duhovnicesc.
338. Fiind cuprins de nesimţire, de împietrirea inimii, am pierdut râvna, zdrobirea inimii şi umilinţa, precum şi orice simţire a lui Dumnezeu din sufletul meu şi astfel, viu fiind cu trupul, cu sufletul din mine sunt mort.
339. Fiind cuprins de nesimţire pentru păcatele mele, m-am apucat ca să învăţ pe alţii.
340. Fiind stăpânit de nesimţire, am mâncat şi băut prea mult, am dormit prea mult, am vorbit prea mult şi fără de folos.
341. De multe ori, fiind în Biserică, atâta nesimţire am avut faţă de acest loc sfânt, încât am stat cu vorbe deşarte, cu dormitare şi chiar cu glume şi râs, ca în mijlocul unui spectacol.
342. Din cauza nesimţirii şi a împietririi inimii mele, niciodată nu am putut să am adevărata desluşire a gândurilor mele, având mintea oarbă la desluşirea celor bune şi n-am priceput că nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.
343. În toate lucrurile, cuvintele şi gândurile mele nu m-am sârguit să am răbdare şi blândeţe.
344. Neavând răbdare şi blândeţe, m-a stăpânit în toată vremea iuţimea, nerăbdarea, amărăciunea, necazul, tulbu­rarea, neliniştea, nealinarea, neîngăduinţa, răutatea şi viclenia.
345. Fiind fără răbdare şi blândeţe, am fost străin în toată vremea de nerăutate, de simplitate şi de nevinovăţia cea cuvenită unui suflet curat.
346. Neavând răbdare şi blândeţe, am fost nemulţumitor şi cârtitor la obligaţiile pe care le aveam.
347. Nu am avut ade­vărata cunoştinţă de sine, adică nu am avut vedere clară şi desluşită cu mintea despre toate slăbiciunile şi neputinţele mele.
348. Având mintea întunecată de patimile mele şi neavând dreaptă socoteală, nu am putut înţelege când a fost cu mine ajutorul lui Dumnezeu, rămânând pururea nesimţitor şi nerecunoscător faţă de El.
349. Neavând dreapta socoteală, am început de multe ori a face lucruri mai presus de puterea şi de priceperea mea şi în loc de folos, m-am ales cu pagubă şi primejdii.
350. Neavând smerenie şi dreaptă socoteală, m-am apucat uneori a face pe dascălul, tâlcuind altora, după capul meu, unele locuri grele din Biblie, înşelându-mă şi pe mine şi pe alţii.
351. M-am lenevit de a mă ruga lui Dumnezeu cât mai mult posibil, ziua şi noaptea.
352. M-am lenevit de multe ori a merge la Biserică, lipsind mai mult de trei Duminici consecutiv.
353. M-am lenevit de a mă ruga mai mult, uitând că rugăciunea multă duce la rugăciunea curată.
354. În timpul rugăciunii m-am silit a bolborosi multe cuvinte dar nu m-am silit să-mi concentrez atenţia minţii spre a înţelege cele citite, spre simţirea lor cu inima, hrănind pe fariseul cel din mine.
355. Uneori, stând la ru­gă­ciune, am avut gânduri spur­cate; alteori am pierdut rugăciu­nea prin răspândirea la lucrurile cele deşarte şi nefo­lositoare. Am avut gânduri de desfrânare, privind la Sfintele Icoane.
356. Am fost batjocorit de draci în chip jalnic, căci, sosind vremea de rugăciune, m-am apucat de alte treburi, neîn­ţelegând că nici o treabă nu este mai de folos decât rugă­ciunea.
357. Ştiind că Dumnezeu cere de la om rugăciunea curată, fără imaginaţie, în vremea rugăciunii am lăsat mintea să-şi închipuiască fel de fel de forme şi închipuiri.
358. Când mila Domnului m-a cercetat în vremea rugă­ciunii şi când sufletul a început a se ruga din inimă cu cuvinte proprii, eu, păcătosul, am început a căuta cuvinte subţiri şi cu meşteşug spre a vorbi în acele momente sfinte cu Dum­nezeu şi prin această mândrie şi prostie am alungat darul şi umilinţa de la ticălosul meu suflet şi am mâhnit pe Preabunul Dumnezeu, Care cere de la om cuvinte smerite, simplitate şi nevinovăţie.
359. În vremea rugăciunii am ţinut cu toată tăria de anu­mite forme ca: poziţia trupului, ple­carea capului, ţinerea respi­raţiei, iar de cele de mare ne­voie, adică de atenţia minţii şi de simţirea inimii, prea puţin m-am îngrijit.
360. Am avut şi această mare nechibzuinţă că, uneori, când m-a cercetat mila lui Dumnezeu în timpul rugăciunii, nu am încetat cititul pravilei, ci fiind înclinat spre rugăciunea cea citită, am citit mai departe psalmi şi rugăciuni.
361. Uneori am stat la rugăciune având răutate sau ţinere de minte de rău asupra celor ce m-au supărat sau nedreptăţit.
362. Fiind leneş şi stăpânit de toată moleşeala şi nesimţirea, nu am putut ajunge la treapta cea mai de sus a rugăciunii, dar cu toate acestea, uneori, am început să visez cu gândul că parcă tot am sporit oarecum şi nu aş fi cel mai de jos în asemenea privinţă.
363. În vremea rugă­ciunii, de multe ori, m-am aflat dormitând cu mintea şi chiar cu trupul, uneori, stând de vorbă cu gândurile şi imaginile care veneau de la draci şi luând aminte la ale lor, am râs şi m-am tulburat de alte patimi; şi aşa, stând cu trupul la rugăciune înaintea Domnului, cu mintea şi cu sufletul
m-am aflat slujind dracilor şi patimilor mele.
364. Nu am avut chib­zuinţa şi dreapta socoteală ca în vremea când am fost singur să mă rog mai mult cu rugăciunea cea dinlăuntru, ci m-am rugat cu glas tare.
365. Când cineva m-a rugat să mă rog pentru el, eu, fiind leneş, am pus motivul că sunt nevrednic şi nu am voit, ascunzându-mi lenevirea în spatele unei smerenii făţarnice.
366. Alteori m-am rugat pentru alţii, şi dacă Dumnezeu le-a împlinit cererea lor, pentru a lor credinţă, eu m-am mândrit, ca şi cum pentru a mea rugăciune s-a făcut aceasta, lăudându-mă cu lucru străin.
367. Auzind Dumneze­iasca Scriptură spunând că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, nu m-am silit a căuta pe Dumnezeu înlăuntrul inimii mele prin che­marea cât mai deasă a Preasfântului Său Nume: „Doamne Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcă­tosul(a)“.
368. Am păcătuit foarte mult cu limba înaintea lui Dum­nezeu, în tot felul, în tot locul şi în toată vremea.
369. Am osândit pe alţii şi i-am judecat din ură şi răutate.
370. Am clevetit şi am pârât pe alţii, din care cauză ei au suferit diferite necazuri.
371. Am omorât cinstea altora prin vorbirea de rău şi prin defăimarea lor.
372. Am ocărât, am certat, am mustrat, blestemat şi batjocorit pe alţii.
373. Mă duc rar la Biserică şi la Spovedanie şi nu-mi spun toate păcatele mele cele sufleteşti şi trupeşti.
374. Prea de multe ori am avut obiceiul de a mă lăuda şi a spune minciuni.
375. De multe ori am vorbit cu viclenie şi făţărnicie spre a fi lăudat de oameni.
376. De multe ori am lăudat pe cei răi şi lucrurile lor cele rele şi am vorbit de rău pe cei buni şi lucrurile lor cele bune.
377. De multe ori am avut obiceiul de a spune poveşti, de a vorbi despre isprăvile cele rele ale oamenilor care au fost tâlhari, desfrânaţi, beţivi.
378. Am vorbit (făcut) de multe ori glume, chiar şi cu cuvinte sfinte.
379. Am râs de multe ori în hohot şi cu glas tare, până la lacrimi.
380. De multe ori m-am lăudat cu lucrurile mele, cu rudeniile şi prietenii.
381. Am avut răul obicei de a lăuda pe alţii în faţă şi am vorbit de multe ori cu viclenie şi linguşire.
382. Nu m-am silit să opresc pe alţii de la vorbirea de rău, de la clevetire, de la ne­dreptate şi de la orice fel de păcat.
383. M-am ruşinat şi m-am temut de a spune ade­vărul şi de a mustra pe faţă nedrep­tatea şi hula împotriva lui Dumnezeu, pe care cei necre­dincioşi şi hulitori le-au vorbit la arătare.
384. N-am avut tăria cea bună şi cu dreaptă socoteală, din care cauză am tăcut acolo unde era nevoie de a vorbi şi am vorbit acolo unde era nevoie să tac.
385. Ştiind că multa vorbire este scaun al slavei deşarte, totuşi, nu am încetat de la multa vorbire cea cu lauda de sine şi de la vorbirea cea deşartă.
386. Neavând dragoste faţă de aproapele, nu m-am silit cu toată puterea de a mângâia pe cei întristaţi, de a învăţa pe cei neştiutori şi de a apăra pe cei nedreptăţiţi.
387. Din cauza nepăsării şi a cutezanţei de sine, nu m-am silit cu toată puterea de a fugi şi de a mă feri de locurile acelea unde se râdea, se glumea şi se spuneau de­şertăciuni.
388. Aducându-mi de acasă am mâncat carne în mănăstirile unde nu se mănâncă carne.
389. Am defăimat numele Sfinţilor (Măi Gheo, Măi Io, Văsâi).
390. Am pus perdele, zorzoane, flori de mireasă, panglici Sfinţitelor icoane.
391. Am spus Mamă în loc de Maică, Maicii Domnului (Aceasta este o batjocură sectară).
392. Am stat pe soleia Sfântului Altar (partea ridicată de lângă Iconostas).
393. Ca femeie am stat în Sfânta Biserică în partea dreaptă acolo unde stau după rânduială doar bărbaţii.
394. Ca bărbat am stat în Sfânta Biserică în partea stângă acolo unde stau după rânduială doar femeile.
395. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul prin canon.
396. Am zis „Zău lui Dumnezeu“.
397. Am chemat numele lui Dumnezeu sau al Sfinţilor la toate nimicurile.
398. Ca femeie, am sărutat icoanele când nu trebuia (în perioada de necurăţie).
399. Mi-am dorit moartea de necaz: Lua-m-ar moartea, Mai bine muream, De ce nu mor...
400. N-am dus la Sfânta Biserică, după posibilităţi, daruri (de exemplu: prescuri, vin, ulei, tâmâie, lumânări...).
401. Am dus ca jertfă lumânări ce nu erau cumpărate din Sfânta Biserică.
402. Am făcut metanii când nu trebuia şi când trebuia n-am făcut.
403. Stând acasă (din motive binecuvântate, boală, necurăţie lunară, nu m-am rugat în timpul Sfintei Liturghii).
404. Am lepădat copii vii pe drumuri.
405. Am abandonat copii în maternitate.
406. N-am făcut molitvă după avorturi, la 40 de zile.
407. M-am aprins de curvie asupra preotului (sau preotesei), călugărului (sau călugăriţei).
408. Am preacurvit sau am gândit cu preot, cu preoteasă, cu călugăr, cu călugăriţă.
409. Am preacurvit în gând cu mort sau moartă.
410. Am dormit peste măsură.
411. Am băut apă peste măsură.
412. Am tăinuit şi am ţinut lucruri străine (ce ai luat împrumut sau ai găsit dă-l înapoi omului).
413. Am făcut deranj la înmormântări.
414. Am moştenit lucruri de la război, cu forţa sau pe nedrept.
415. N-am plătit contribuţia anuală la Sfânta Biserică.
416. Am intrat în Sfântul Altar.
417. Am plâns peste măsură perzând ceva avere (moştenire).
418. Am strâns comori şi le-am îngropat.
419. Mi-a părut bine când a murit cineva.
420. Nu m-am îngrijit de sănătatea trupului meu după datorie.
421. Am greşit cu umblarea fără rost, pierderea vremii şi nu am paza minţii.
422. Am râvnă fără socoteală (postesc peste măsură, dau milostenie fără socoteală, suferind cei din casă, mă ocup de alţii mai mult decât de mine).
423. N-am aprins candela, lumânările şi tămâia la rugăciune.
424. Am pierdut lucruri sfinte (icoane, candele, cruci).
425. La rugăciune, am stat într-un genunchi aşa cum stau catolicii şi evreii (Dacă avem doi genunchi, să stăm pe amândoi).
426. Nu am virtuţile teologice: Credinţa, Nădejdea, Dragostea şi Înţelepciunea, dreptatea, tăria, cumpătarea.
427. Mi-am folosit în păcate libertatea vieţii (Oricât am fi fost de ocupaţi în viaţă, timp pentru păcate avem, dar pentru Dumnezeu nu).
428. Am îndemnat, am învăţat, am ajutat, am dus, am făcut avort altora. N-am oprit alte persoane să facă avorturi sau să se păzească de a nu avea copii.
429. M-am spălat imediat după ce am păcătuit, ca să nu rămân gravidă, făcând avorturi nenumărate.
430. Am făcut băi, injecţii, masaje, sărituri, ridicături, am băut ceaiuri, am luat tablete şi am avortat.
431. Am dormit cu tata, cu fraţii sau cu nepoţii, fiind mărişoară.
432. M-am împreunat cu animale.
433. Ca bărbat am fost de acord cu avorturile pe care le-a făcut soţia mea, făcându-mă copărtaş la acele crime.
434. Am sfătuit, ajutat pe cineva să facă avorturi, dându-i injecţii, buruieni sau ducându-o la doctor spre a face avorturile.
435. Sunt căsătorit(ă) cu un sectant (o sectantă), cu un musulman, budist,...
436. Am făcut un copil (mai mulţi) cu un sectant (o sectantă), cu un musulman, cu un budist,...
437. Am citit cărţi sectante, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc religia Creştin-Ortodoxă.
438. În loc să zic: „Mi-a ajutat Dumnezeu“, eu am zis de multe ori că „am avut noroc“ sau că „vreau să am noroc“, neştiind că noroc este de fapt un diavol (Moloh din Vechiul Testament).
439. Am fost la vrăjitoare, descântătoare, ghicitoare, la spiritism, la hipnotism. Mi-a descântat cu argintul viu, mi-a turnat cositorul, mi-a ghicit în cărţi. Am cerut să le lege bărbatul sau femeia, să nu se mai poată împreuna. Mi-am căutat norocul cu papagalul, cu zodii sau cu şoarece...
440. Încă mai am în casă cărţi pentru descântece, cărţi pentru explicarea viselor, a zodiilor. Am în casă cărţi de ghicit sau de joc.
441. Nu mi-am învăţat copiii să se spovedească şi să se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an şi nu i-am ferit de anturaje rele.
442. Mi-am atras copiii de partea mea, învăţându-i să urăscă pe soţul meu (soţia mea) şi să se depărteze de el (ea).
443. Am povăţuit copiii să meargă cu vitele pe terenurile cultivate cu grâne ale oamenilor.
444. Ca soţie nu m-am supus bărbatului, l-am drăcuit şi l-am ocărât.
445. Am pus spurcăciuni în mâncarea, în cafeaua soţului meu, spurcându-l cu descântece de la vrăjitoare, sau cu altceva din cele femeieşti.
446. Am privit cu plăcere la împreunarea animalelor, câini, pisici sau altele.
447. Am în casă, pe pereţi ilustrate şi reviste pornografice.
448. Am privit cu poftă filme pornografice, ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătore la păcatul desfrânării.
449. Am mutat hotarul ogrăzii şi al grădinii mele şi m-am judecat cu vecinii.
450. Din mândrie mi-am retezat părul capului, mi-am smuls sprâncenele, am purtat rochie foarte scurtă şi tocuri înalte.
451. Am ţinut mânie pe cineva o zi întreagă, o săptămână, câteva luni, câţiva ani.
452. Din lenevire mi-am lăsat mormintele părinţilor neîngrijite.
453. Nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru iertarea vrăjmaşilor mei, nu i-am iertat din toată inima şi nu-i iubesc.
454. M-am drogat şi am învăţat şi pe alţii să se drogheze procurându-le droguri.
455. Am fost stăpânit şi de aceste patimi (spun foarte rar păcatele care urmează): uitarea, lipsa de evlavie, iuţimea, amără­ciu­nea, înfurierea, ura de oameni, pomenirea de rău, osândirea, întristarea de suflet, îndoiala, laşitatea, rivalitatea, împăti­mirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, lipsa de bărbăţie, ne­mul­ţu­mirea faţă de Dum­nezeu şi de oameni, cârtirea, cle­vetirea, înfumurarea, părerea de sine, mila de sine, cruţarea de sine, îndreptarea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stă­pânire, iubirea de a porunci, iubirea de arătare, dorinţa de a plăcea oamenilor, neru­şinarea, înşelăciunea, ironia, duplici­tatea, îndoiala, rătăcirea gân­durilor, iubirea de slavă, iubirea de argint, iubirea de plăceri trupeşti, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor răutăţilor.
456. De asemenea, am fost stăpânit şi de aceste patimi (spun foarte rar patimile care urmează): hulă, blasfemie, semeţie, împie­trirea inimii, nesupunere, bârfă, defăimare, amăgire, nebunie, neînfrânare, nepricepere, neşti­inţă, ieşire din minţi, aiureală, sălbăticie, toropeală, negrija de cele bune, greşeala de fiecare clipă, risipă, zgârcenie, cu­noştinţa mincinoasă, odihna trupească fără de trebuinţă, moloşeală, răutate, nepăsare, puţina credinţă, slujirea la multe patimi, înălţare, amăgire, cute­zanţă, întristare, grăirea împo­trivă, făţărnicie, prefăcătorie, curiozitate, învoirea cu păcatele cele pătimaşe ale sufletului şi deasa cugetare la ele.
457. Mi-am stricat fecio­ria înainte de nuntă.
458. Am păcătuit prin „ticuri verbale“, de genul „Ce Dumnezeu!“, „pentru numele lui Dumnezeu“, „ştie Dumnezeu“...
459. Mi-am neglijat munca, îndatoririle familiale sau alte responsabilităţi, sub pretextul „programului de viaţă spirituală“ (public sau individual).
460. Îmi irosesc timpul în faţa televizorului pentru a vedea tot felul de telenovele sau alte programe, văitându-mă apoi că nu-mi ajunge timpul pentru Sfânta Biserică şi rugăciune.
461. Duminica este pentru mine o simplă zi de trândăvie în loc să fie o zi de reîmprospătare spirituală şi relaxare.
462. Nu-mi cinstesc socrii şi naşii ca pe proprii mei părinţi.
463. Ca părinte nu respect autonomia, personalitatea, talantul personal şi opţiunile copiilor mei, încercând să-mi impun voia cu tot dinadinsul. Nu mă rog pentru copiii mei.
464. Ca naş, nu mi-am făcut datoria spirituală faţă de finii mei, relaţia mea cu ei fiind pur formală.
465. Nu-mi tratez ginerele sau nora ca pe propriul meu copil, ci ca pe un străin şi un intrus în familie.
466. Nu cinstesc memoria eroilor şi a martirilor neamului / credinţei, jertfa lor fiindu-mi indiferentă.
467. Mi-am silit partenerul (partenera) conjugal la practici erotice perverse.
468. Folosindu-mă de strategia unei pseudo-asceze (de pildă un comportament sexual evitant, sub pretextul unor zile de post autoimpuse şi al unor norme interdictive inventate) am lăsat partenerul (a) pradă erotismului sau unor frustrări insuportabile.
469. Frecventez medii imorale, case de toleranţă, baruri unde se face strip-teasse.
470. Simt că am unele porniri sexuale perverse sau patologice ( ca de exemplu:  pedofilie, zoofilie, incest, porniri spre viol etc. ).
471. Am privit filme pornografice, reviste pornografice, scene erotice, pornografie pe Internet. Am postere indecente pe pereţii casei unde locuiesc, în maşină şi m-am desfătat cu lecturi (sau telefoane) erotice.
472. Obsedat de propriile frustrări şi eşecuri, sub masca unei false pietăţi am o atitudine negativă faţă de viaţa sexuală, considerând-o ca fiind păcat, ruşine sau impediment faţă de progresul spiritual.
473. Din dorinţa de a câştiga rapid şi uşor, m-am ocupat de bişniţă, trafic de valută, droguri, trafic de carne vie sau de influenţă etc.
474. Am practicat jocuri de noroc. Îmi pierd timpul şi-mi distrug sănătatea cu jocuri pe calculator.
475. Am cerşit sau m-am umilit pentru a obţine favoruri sau bunuri inutile.
476. În calitate de judecător, am fost nedrept sau părtinitor cu cineva, primind mită. Am judecat după afinităţi sau interese personale.
477. Am profitat de slăbiciunea sau ignoranţa vreunui semen de-al meu.
478. Am invidiat pe cineva pentru avere, capacitate, inteligenţă, cultură, poziţie socială, farmec personal, succes profesional, reuşită familială etc.
479. Din zgârcenie am mâncat hrană alterată. Am mâncat pe ascuns, ca să nu fiu văzut de alţii şi să nu împart hrana cu ei.
480. Pe oamenii care m-au abandonat sau s-au comportat dur cu mine, nu sunt în stare să-i iert fără să-i judec.
481. Din motiv de delăsare, comoditate, depresie nu mă îngrijesc de sănătatea (igiena) fizică, psihică, mentală şi spirituală.
482. Am murdărit, poluat natura, mediul ambiant, în excursii, aruncând hârtii şi resturi menajere prin păduri, parcuri sau pe stradă, neştiind că chiar dacă nu mă vede niciun om, mă vede în schimb Dumnezeu.
483. Nu mi-am găsit încă un sens (rost) în viaţă. Sunt fals, amibiguu.
484. Nu m-am străduit suficient pentru dezvoltarea conştiinţei mele liturgice şi euharistice (a prezenţei lui Hristos în fiinţa mea).
485. Nu m-am rugat pentru aleşii poporului (de orice coloratură politică).
486. Am frecventat cercuri satanice şi am participat la ritualuri satanice.
487. Ca elev îmi fac lecţiile duminica în loc să mi le pregătesc de vineri sau sâmbătă, pentru ca duminică să pot fi liber.
488. Am fost duminica în timpul Sfintei Liturghii la antrenament sportiv sau la meditaţie.
489. Ca profesor am meditat copii, duminica în timpul dumnezeieştii Liturghii.
490. Ca adolescent am început deja relaţiile intime (cu posibilele consecinţe: sacină, avort, boli venerice, infidelitate etc.).
491. Ca elev, student, am invidiat vreun coleg sau o colegă (pentru note mai bune, pentru că arată mai bine sau pentru că e admirat de ceilalţi sau aprecia de profesori).
492. Am fost egoist şi n-am împărţit nimic cu fraţii şi surorile mele.
493. Am spus bancuri cu Dumnezeu, cu Sfinţi sau preoţi.
494. Am păcătuit tatuîndu-mi pe corp, diavoli, cruci, şerpi...
495. Am îndemnat şi pe alţi să meargă să-şi facă tatuaje pe corp.
496. Am păcătuit făcând imprimând tatuaje pe pielea unor oameni.
497. Nu am avut grijă să feresc copiii mei de smintelile lumii.
498. Nu fug de lucrurile, gândurile şi faptele care mă trag la păcat.
499. Nu am mers la priveghere la Sfânta Biserică Ortodoxă.
500. Mi-am pus piercing (sârmă, inel) în nas şi mulţi cerecei  în fiecare ureche. Mi-am pus cercei exagerat de mari în urechi, din mândrie.

Bibliografie: Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndreptar de spovedanie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004; Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici - Gorj, 2005; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Îndreptar de Spovedanie, Editura Agapis, Bucureşti, 2001.

    Completare la Cateheza despre Taina Sfintei Spovedanii

Secretul mărturisirii
La câţiva ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, a fost trimis într-o parohie pe un deal prăpăstios dintre Siret şi Prut, un preot tânăr, student-teolog. În timpul războiului făcuse armata la şcoala de ofiţeri de rezervă, luase parte chiar la luptele pentru dezrobirea Ardealului din toamna anului 1944 şi, de câteva luni era preot. El, preotul nu ajunsese la 30 de ani, soţia lui abia trecuse de 22 de ani şi bogăţia lor cea mai mare era Hristos şi cei doi copilaşi.
Sfânta Biserică la care fusese rânduit se afla pe vârful unui deal la marginea satului. În partea de miazăzi a Bisericii era satul, iar din partea cealaltă, numai la câţiva metri de Biserică începea pădurea care îmbrăca cu aceeaşi mantie de foioase şi culmea dealului şi adâncul văii. Casa parohială aşezată la câţiva paşi de Biserică era în ruină. Între Biserică şi casa parohială, într-un cimitir improvizat se odihneau peste o sută de ostaşi germani, astfel încât cărarea care ducea de la casă la Biserică trecea printre morminte. Preotul îşi luase în primire parohia în ajunul Bobotezei. În cele trei luni de când venise în parohie nu reuşise să-şi cunoască toţi enoriaşii, dar aceştia, în mărinimia lor nu mai conteneau să se laude cu noul lor preot. Era una din zilele babelor destul de capricioase, din negura înălţimilor veneau fulgi mari de zăpadă, vântul era rece şi umed. La casa parohială se reparase o cameră (bineînţeles că bucătăria) în care preotul avea şi dormitorul şi cancelaria. În după-amiaza acelei zile veniseră mulţi credincioşi la spovedanie pentru că a doua zi era Duminica Ortodoxiei şi voiau să se împărtăşească. O dată cu înserarea preotul terminase de spovedit, încuiase Biserica şi se afla în familie. După cina şi baia copilului celui mic, cineva a bătut în uşă. În întunericul nopţii un bărbat cu o voce aspră i-a cerut preotului să meargă cu el la Biserică fiindcă vrea să se spovedească. Fără să se arate nemulţumit şi fără să întârzie, preotul şi-a luat reverenda, căciula şi cheile Bisericii şi a pornit spre Biserică urmat de creştinul care întârziase la spovedanie.
Întrând în Biserică, preotul a aprins o lumânare şi abia atunci a zărit omul care-i ceruse să se spovedească. Era un bărbat voinic cu ochii negrii, cu privirea cruntă cam încărunţit la tâmple cu o mustaţă deasă, care avea pe partea stângă a gurii o cicatrice care cobora de la tâmplă până sub maxilar. Preotul şi-a dat seama că nu mai văzuse pe acest om niciodată. Ba i s-a părut că nici vorba şi nici îmbrăcămintea nu se asemănau cu straiele enoriaşilor săi.
Fără să se închine la vreo icoană, fără să arate vreun respect pentru sfântul locaş, cu voce poruncitoare  a zis cu un ton poruncitor: Vreau să mă spovedesc. îmbracă-te în veşminte! După rugăciunile moliftei pe care le-a ascultat stând în genunchi sub epitrahil, preotul l-a întrebat ce păcate îi apasă sufletul. Contrar aşteptărilor, cu multă asprime în glas, cel de sub epitrahil a zis: N-am a mărturisi nici un păcat. Bine, dar dumneata singur m-ai rugat să te spovedesc! Nu te înţeleg, s-a mirat preotul. O să mă înţelegi! Te-am chemat în Biserică pentru că aici, acum în noapte, suntem numai noi doi şi dacă am să te omor n-o să afle nimeni, a zis bărbatul. Cum să mă omori? De ce să mă omori? Ce rău ţi-am făcut? a întrebat speriat preotul. Nu te pot suferi! Eşti mai făţarnic decât alţii! Cred că este o greşeală, o confuzie, poate mă confunzi cu altul. Dumneata n-ai de unde să mă cunoşti şi nici eu nu te cunosc. Ascultă, Părinte, de când s-a terminat războiul trăiesc ca un fugar. Iarna aceasta s-a întâmplat să fiu în satul acesta, în care ai venit la Bobotează. I-ai zăpăcit pe toţi cu slujbele şi predicile tale, toţi în satul acesta vorbesc numai despre tine. Eu ştiu că nu există Dumnezeu. Eu ştiu că eşti un mincinos. Tu ştii cum să le spui oamenilor minciuni ca să trăieşti uşor, asta îţi convine, stai la căldură în casă, ai femeie frumoasă şi tânără, îţi sunt dragi copiii şi ca să-ţi duci zilele desfătate îi amăgeşti pe oameni cu minciuni.
Nu spun minciuni - se apără preotul - îmi mărturisesc credinţa. Tocmai asta nu o pot suporta, oamenii te cred pe tine şi altă dezlegare nu-i decât să te omor. Omul de sub patrafir vorbise ameninţător. Ascultându-l, preotul trecuse de la nedumerire la îndoială şi acum avea sentimentul nesiguranţei, al fricii. Imaginaţia lui alerga în toate părţile descompunându-se, şi îi oferea frânturi dintr-un dezastru amplificând pericolul moliftei, care încercau o justificare a greşelilor fiind om şi vieţuind în lume pentru cel care se mărturisea. Gândurile preotului trec la formulări egoiste: Ce să fac? Şi fără să găsească răspunsul care să-l scoată din încurcătură, mecanica interioară s-a declanşat automat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosului. Cu tonul cel mai firav, cu vocea joasă şi calmă ca şi cum s-ar fi referit la cineva care nu era de faţă preotul a zis: Să mă omori în Biserică? Nu te gândeşti că sunt îmbrăcat în veşminte? Nu te temi de Dumnezeu?
Pentru preot în acele momente şi Biserica şi veşmintele erau obstacole de netrecut în calea uciderii sale. Răspunsul omului a rupt ca pe nişte vreascuri putrede toate aceste argumente. Nu mă tem de nimic! Dar am să-ţi dau răgaz şi abia după aceea te împuşc. Am să mai fac o probă cu tine. Priveşte aici, şi de sub epitrahil a scos o mână vânjoasă în care ţinea un pistol“. „Dacă te lauzi că eşti preot credincios, că tu nu spui minciuni la oameni am să te verific. Când eram copil ni se spunea la şcoală, tot de preot că duhovnicul trebuie să păzească secretul mărturisirii“. „Aşa este“, a confirmat mecanic preotul. „Asta-i! Te pun la probă! Dacă până în noaptea de Paşti nu te laşi de preoţie şi nu-i mai amăgeşti pe oamenii din popor nu te omor. Te las să trăieşti, să te bucuri de copii şi de femeie. Dacă n-ai să te laşi de preoţie, dacă ai să spui la poliţie sau la oamenii din sat că te-am ameninţat cu moartea şi ai să calci secretul mărturisirii, atunci ai să fii caterisit şi am să te împuşc ca pe un câine.
S-a produs o pauză apăsătoare. Preotul nu putea sau nu simţea nevoia să spună ceva, iar omul de sub epitrahil părea că nu mai are nimic de spus. într-un târziu omul de sub epitrahil, dorind să sublinieze intenţiile pe care şi le mărturisise a continuat: Bagă bine de seamă! Nu te juca cu focul! Dacă nu te laşi de preoţie până la Paşti am să te aştept în noaptea de Paşti aici în Biserică cu arma pregătită şi când ai să ieşi în uşile împărăteşti ca să le dai Lumină oamenilor am să te împuşc şi ai să mori tot în Biserică.
Din felul cum a rostit ultimele cuvinte, preotul a înţeles că omul s-a înfuriat foarte tare. Cu un gest nervos, cu o mişcare violentă a aruncat epitrahilul de pe cap, s-a ridicat, s-a uitat crunt în ochii preotului şi s-a pierdut în intunericul din fundul Bisericii. S-a auzit uşa Bisericii deschizându-se şi închizându-se, apoi n-a mai rămas decât vuietul dureros al vântului care tremura în ferestrele Bisericii. Şi lumina plâpândei lumânări se lupta cu întunericul.
Rămas singur preotul era ca un om pierdut într-un mare deşert, epuizat de oboseală, golit de gânduri, depăşit de situaţie. Prin faţa ochilor vedea chipuri ale rudelor sale, îşi vedea mama cu ochii plini de lacrimi, auzea obsesiv vocea episcopului care-l hirotonise: Vrednic este?, îşi vedea copiii, soţia, îl auzea pe Eccleziast strigând: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. Se vedea purtat de vânt ca o frunză uscată, se vedea pe valurile mării ca o epavă ruptă de furtună. Îşi simţea obrazul şi i se părea că pe obraz i se topesc fulgi de zăpadă care ciudat, în loc să fie reci, ardeau, îl frigeau. Lumânarea s-a mistuit şi cu stingerea ei s-a pornit şi preotul spre casă. Când a încuiat uşa în broască i s-a părut ca o răsturnare a veşniciei. Când mergea printre morminte i se părea că trupurile schilodite din acestea se răsucesc şi se uită holbate la el. În casă, soţia şi copiii dormeau. Ca o nălucă s-a întins domol lângă ei. Cu toate că era întuneric, sub fruntea lui în mintea lui strălucea o lumină de mare incendiu. Spre dimineaţă, când a scâncit copilul incendiul din sufletul lui ardea ca şi la început. S-a sculat cu o oboseală care nu era oboseală. Privea în jur de parcă n-ar fi auzit nimic. Răspundea cu altă voce decât aceea cu care erau obişnuiţi cei ai casei să-l audă. O tristeţe profundă îi stăruia în privire, o cută se adâncea pe fruntea lui, gândurile îi alergau istovite peste dealuri şi văi, se pierdeau în negurile zărilor ca  păsările călătoare în zarea văzduhului. Se destrăma bucuria de a trăi, se destrăma idealul său familiar, apăruse un vierme care rodea fără întrerupere idealul vieţii sale. Ciudat lucru! Preotul nu se ruga să-l scape Dumnezeu de această năpastă.
Se pare că în viaţa lui mai fusese ceva asemănător, deşi nu atât de grav. Cu ani în urmă, înainte de a fi luat în armată, părinţii îi propuseseră să se preoţească şi să nu meargă pe front, să nu moară aşa de tânăr. El i-a spus mamei sale: Dacă Dumnezeu vrea să fiu preot atunci n-am să mor pe front. Dacă voi muri pe front înseamnă că Dumnezeu nu vrea să fiu preot“. Şi astfel a făcut armata, a fost şi pe front şi iată-l acum preot.
Au venit Floriile, şi mărţişorii de răchită care au fost aduşi pentru sfinţire erau aşa de trişti. Parcă se vedeau şi se simţeau spinii care aveau să sângereze fruntea lui Iisus. La slujba celor 12 Evanghelii părintele a citit plângând: Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni.
După prohodul Domnului, târziu, aproape de miezul nopţii părintele a vorbit credincioşilor. Vorbea plângând, iar credincioşii plângeau şi ei. În urma lacrimilor a venit o pace din altă lume, i se părea că viaţa lui nu-i mai aparţine, i se părea că aceea cel frâmânta nu mai face parte din viaţa lui. În seara sâmbetei care duce la învierea Domnului, preotul şi-a adus aminte şi şi-a pregătit şi lui o făclie de Paşti. Înainte de miezul nopţii, pe când se spăla cu apă rece din ulcica în care preoteasa pusese busuioc şi un ou roşu, şi-a zis: Omul acela n-a fost decât o sperietoare. N-am de ce să mă tem.
Cu toate acestea inima lui tremura, iar el era neliniştit. Când a plecat de acasă spre Biserică pentru slujba învierii, la mormintele ostaşilor germani erau aprinse lumânări ce sclipeau ca licuricii. Biserica era luminată puternic şi plină de credincioşi. Era răcoare şi aer curat şi proaspăt. În pridvorul Bisericii era înghesuială mare. Prin uşa dintre pridvor şi Biserică nu se putea trece de lume. Şi când s-a făcut loc, tocmai în pragul uşii ca din iad, a apărut omul cu cicatricea pe obrazul drept. Ţinea mâna stângă pe o curea militară. În clipa în care ochii preotului s-au întâlnit cu ochii lui, acela i-a zis: Sunt aici, am arma cu mine, mă ţin de cuvânt. Preotul parcă era surd, oamenii nu şi-au dat seama ce spune. Cu greu, din cauza mulţimii, preotul a ajuns la Sfântul Altar. Fiind Slujba învierii s-a îmbrăcat cu veşminte albe şi strălucitoare. I se părea că veşmintele îl ridică spre cer. Ca nişte îngeraşi zburau în jurul lui cei doi copilaşi, iar preoteasa părea zidită în zidurile Mănăstirii Curtea de Argeş. Avea gesturi şi mişcări automate ca de robot. Şi-a aprins lumânarea de ceară, şi-a luat Sfânta Cruce în mână şi s-au stins toate lumânările în Biserică. A deschis uşile împărăteşti şi ca de pe altă lume a apărut în mijlocul lor şi a strigat ca pentru veşnicie: Veniţi de luaţi Lumină! Creştinii s-au grămădit, şi-au aprins toate luminile şi s-au retras, dar preotul a rămas tot în mijlocul uşilor împărăteşti şi a strigat cu fior în glas: Veniţi de luaţi Lumină! Şi strigând transfigurat se mira că n-a auzit detunătura armei şi că este încă în viaţă. Cu lumânarea aprinsă, cu crucea strălucitoare în mână, cu ochii sclipitori în veşnicie, cu vocea de pe altă lume, preotul striga mereu aceeaşi chemare stăruitoare, parcă disperată, se adresa omului cu cicatricea pe obrazul drept car nu venise să-şi aprindă lumânarea. Într-un colţ de minte pe care socotea că mai poate conta, preotul auzea o şoaptă: Ai murit. Ai fost împuşcat. Trupul tău zace la pământ, iar tu trăieşti doar cu sufletul.
În după-amiaza zilei de înviere după „a doua înviere“, omul cu cicatricea pe obrazul drept a venit din nou la preot, l-a salutat creştineşte şi s-a aplecat să-i sărute mâna. A cerut să vorbească cu preotul doar între patru ochi. Privirea lui nu mai avea asprimea tunetului. S-au aşezat amândoi pe o bancă din lemn de brad între mormintele ostaşilor germani. Ziua era însorită şi aerul era liniştit. Vişinii erau înfloriţi, câteva albine treceau din floare în floare. Cu capul plecat spre pământ, cu vocea stinsă omul a prins să vorbească.
„Părinte, te rog să mă ierţi! Să mă ierţi că te-am chinuit atât de rău, dar cu chinul Sfinţiei tale am scăpat de chinul din sufletul meu. Ca să mă înţelegi mai bine şi ca să mă poţi ierta, te rog să asculţi povestea vieţii mele. Cu trei ani înainte de a începe războiul am terminat serviciul militar cu gradul de sergent. Întors acasă, m-am căsătorit şi în doi ani de muncă mi-am făcut casa şi gospodăria în sat. Cu câteva luni înainte să înceapă războiul la noi am fost concentrat. Când am plecat la concentrare aveam doi copii mici şi urma să se nască al treilea. Femeia a rămas acasă cu o vacă, şapte oi, un purcel şi câteva găini. De la Prut şi până la Cotul Donului n-am avut nici o învoire ca să-mi văd familia, dar am primit vestea că mi s-a născut şi al treilea copil. Aveam acum doi băieţi şi o fată. La Cotul Donului am căzut prizonier şi am fost dus la mina Voruniţa, iar în 1944 am fost înrolat în divizia Tudor Vladimirescu. Am luptat în nordul Ardealului, în Ungaria, în Cehoslovacia, în Munţii Tatra fără să ştiu ceva despre familia mea. Apoi, în ultimele zile ale războiului am fost rănit la cap şi la piept. Am fost dus la spital fiind grav rănit şi fără cunoştinţă. După mai mult de 6 luni rănile s-au închis şi am fost lăsat la vatră. Am alergat acasă la ai mei cu sufletul la gură. Nu-i văzusem de atâta amar de vreme. Îmi era aşa de dor de ei, dar acasă n-am găsit nici copii, nici femeie, nici gospodărie. În locul casei era o groapă mare şi puţină cenuşă. Mi s-a spus că într-o noapte o bombă încendiară a căzut pe casa mea în care dormeau soţia şi copiii. Au fost rupţi de explozie şi părţi din trupurile lor au ars. Câteva ciolane din trupurile lor au fost adunate şi îngropate de vecini, dar nu s-a ştiut care sunt din trupul mamei şi care din trupurile copiilor. În cimitirul satului am găsit o cruce pe care scria: Ioana şi copiii ei. Aşa mi-am pierdut mintea încât am socotit că trebuie să mă răzbun, să fac şi eu rău, să mă bucur ca satana de răul altora. De atunci am devenit necredincios şi am început să-i urăsc pe cei ce credeau în Dumnezeu. Socoteam că Dumnezeu era dator să-mi apere copiii şi femeia şi mi-am zis că dacă nu mi i-a apărat nu există. Atunci am zis că religia este mincinoasă, că preoţii sunt nişte şarlatani, pe Sfinţia ta m-am supărat tocmai pentru că oamenii credeau ce le spuneai. Cu cât te lăudau mai mult cu atât creştea şi ura mea împotriva Sfinţiei tale, cu cât te ajutau mai mult oamenii cu atât voiam să-ţi fac mai mult rău.
Doream să-i fac pe oameni să te urască şi pentru că nu am reuşit m-am hotărât să te ucid. Îmi era uşor deoarece şi casa şi Biserica sunt la marginea satului, iar pădurea era la doi de paşi. Când ţi-am cerut să mă spovedeşti, am venit cu gândul să te omor în Biserică. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, de ce ţi-am făcut propunerea cu amânarea uciderii. Atunci după ce am plecat am fost sigur că ai să ceri ajutor de la poliţie sau că ai să le spui oamenilor că vreau să te omor şi aşteptam ziua în care să aud că lumea ştie că vreau să te ucid. Socoteam că dacă ai să calci acest legământ am să fiu în drept să te omor. Cu gândul de a te ucide am venit azi-noapte în Biserică, în uşa Bisericii ţi-am zis că sunt aici şi ţi-am arătat arma ca să te sperii şi mai tare. Socoteam că în ultimul moment ai să le spui oamenilor că vreau să te omor şi că ai să-i rogi să mă lege şi să mă predea la poliţie. Mă aşteptam ca oamenii să mă atace, să mă lege, dar socoteam că voi avea bucuria să le dovedesc că nu eşti credincios, că de frică ai să divulgi secretul mărturisirii. Când s-au stins luminile în Biserică eram cu degetul pe trăgaci, dar când ai ieşit în uşile împărăteşti cu lumina aprinsă şi cu crucea în mână nu mai erai Sfinţia ta, era un duh, când ai strigat: Veniţi de luaţi Lumină! eu nu mai eram eu. Am fugit din uşa Bisericii, am aruncat arma şi m-au prins zorile învierii plângând în pădure. Părinte te rog să mă ierţi! îţi mulţumesc că m-ai ajutat să-mi găsesc credinţa. IARTĂ-MĂ PĂRINTE!
Cei doi s-au îmbrăţişat, iar lacrimile lor, s-au amestecat cu firele de iarbă de pe mormintele ostaşilor germani din cimitirul de lângă Biserică. Un vânt cu adiere lină a prelins din vişini câteva petale de flori, care au căzut pe capetele celor îmbrăţişaţi. Omul cu cicatricea pe obrazul drept s-a smuls din braţele preotului şi a fugit plângând ca un copil. Când a intrat în casă, preotului i s-a făcut rău. A căzut în nesimţire. Preoteasa şi o femeie care se afla cu ea au ţipat, i-au dat palme peste obraz şi şi-a revenit. Speriată, preoteasa l-a întrebat: Ce-i cu tine? M-ai băgat în sperieţi? Eşti bolnav de inimă? Nimic, a răspuns preotul, doar puţină oboseală, a răspuns calm preotul. Peste ani şi ani, într-o excursie pe la Mănăstirile din Moldova, preotul a zărit un călugăr cu cicatricea pe obrazul drept şi cu mustaţa ruptă în dreptul gurii. A tresărit, s-a umplut de fior, dar umbra s-a pierdut în livada din spatele chiliilor, printre stupii de albine.

Spovedania deasă şi Sfânta Împărtăşanie
Nici-o nevoinţă nu izgoneşte păcatul atât de repede, cu atâta uşurinţă şi putere ca spovedania deasă. Sufletul din noi este mort dacă nu-l hrănim cu cuvântul lui Hristos, cu Sfintele Taine.
Spovedania deasă şi Sfânta împărtăşanie sunt cele mai puternice şi mai importante motoare ale vieţii duhovniceşti. Numai că trebuie să folosim corect aceste Sfinte Taine. De exemplu: spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă, cu căinţă sinceră, fără nici un ascunziş şi să avem intenţia fermă de a nu le repeta pe viitor. Un om a venit la preotul său, spunând că are ceva pe conştiinţă şi vrea să se spovedească. Lucrul acesta, a zis el, mă apasă pe suflet zi şi noapte şi nu-mi dă pic de odihnă. Dar ce este? Nu îndrăznesc să spun, părinte, este prea greu! Trebuie totuşi să te mărturiseşti, căci astfel nu vei avea pace şi odihnă. Am furat!!! Ce anume ai furat? O funie! Dacă e aşa, a zis preotul, să duci funia înapoi la cel de la care ai luat-o, cere-i iertare, spunându-i că-ţi pare rău de ce ai făcut şi totul va fi bine. După câteva zile, a venit omul din nou şi i-a spus preotului că nu-şi dobândeşte liniştea sufletească. Preotul atunci i-a zis: Mi-ai spus tot? Nu. Atunci spune-mi adevărul întreg! Apoi, a continuat omul mărturisirea, era ceva la capătul funiei. Ce era? Era... era... o vacă!

A murit fulgerător
La Geneva în anul 2007 a încetat din viaţă, la venerabila vârstă de 98 de ani, mama unei cunoştinţe a sorii mele. Aflând de moartea acesteia, sora mea i-a trasmis fiicei îndoliate, condoleanţe pentru pierderea mamei sale şi a întrebat-o: Spune-mi te rog dar cât a fost în viaţă s-a spovedit şi împărtăşit vreo dată? Şi doamna aceea i-a răspuns aşa: Nu, nu s-a spovedit şi nici nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, fiindcă n-a avut timp, a murit fulgerător.
După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă. în prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufletului omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! însă cum procedăm noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi spovedanie.

Despre frica şi ruşinea la spovedanie
(Caută şi vei afla, Avva Eustratie, Editura Egumeniţa, 2009)
La spovedanie nu trebuie să ne temem, nici să ne ruşinăm. Frica şi ruşinea sunt sentimente iraţionale, care vin fie de la diavolul, fie din egoismul nostru. Duhovnicul care săvârşeşte Taina Sfintei Spovedanii nici cu gândul nu trebuie să te judece pentru păcatele tale. Este cu putinţă ca un păcătos să judece pe alt păcătos? Pentru că şi duhovnicul este om păcătos, care se teme ca toţi oamenii de judecata lui Dumnezeu şi se spovedeşte cu regularitate pentu păcatele sale. Pe de altă parte, oricât de grele păcate ar fi săvârşit preotul, ascultându-le nu se impresionează şi, cu mult mai mult se ingignează??. Nu eşti primul om care-şi simte păcătoşenia lui! Mulţi înaintea ta au simţit-o şi s-au spovedit. Astfel preotul a auzit de nenumărate ori aceleaşi lucruri. Dar, chiar dacă să presupunem că unul sau mai multe păcate de ale tale sunt ruşinoase, nu este mai bine să le ascunzi acum cu voie, înaintea unui singur om şi să primeşti iertarea, scăpând de osânda veşnică, decât să le mărturiseşti la Judecata lui Hristos, în ziua Judecăţii înaintea întregii lumi, înaintea îngerilor, care vor plânge pentru tine, înaintea diavolilor care te vor batjocori. Să nu uiţi: ceea ce descoperi aici la Spovedanie nu vei descoperi acolo la Judecată! Ceea ce ţi se iartă aici pe pământ va fi iertat şi acolo în cer. Şi vai de noi, că ceea ce rămâne neiertat pe pământ, va fi neiertat şi în cer (Matei 18:18).

La ce ne foloseşte Taina Sfintei Spovedanii
Mare este folosul sufletului din această Taină, prin care ne sunt iertate păcatele pe care le săvârşim după Sfântul Botez. Din pricina păcatului pierdem nevinovăţia pe care am dobândit-o prin Botez, iar prin pocăinţă şi Spovedanie o dobândim din nou. Din pricina păcatului suntem lipsiţi de harul lui Dumnezeu, iar prin pocăinţă şi Spovedanie îl dobândim înapoi. Din pricina păcatului suntem înrobiţi de diavol, iar prin pocăinţă şi Spovedanie ne redobândim libertatea. Din pricina păcatului, sufletul nostru se umple de tulburare şi de frică, iar prin pocăinţă şi Spovedanie dobândeşte iarăşi pacea şi îndrăzneala către Dumnezeu. Dacă în Sfânta Biserică nu exista posibilitatea iertării păcatelor de după Botez, prin Sfânta Spovedanie, Taina întemeiată de însuşi Hristos (Ioan 20:23), niciun om n-ar fi putut să se mântuiască (Caută şi vei afla, Răspunsuri la întrebările creştinilor, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa, Galaţi 2009).

Păcatele se iartă dar se ispăşesc
Cu toate că Domnul iartă păcatele celor ce se căiesc, însă fiecare păcat cere o pedeapsă purificatoare. De exemplu însuşi Domnul i-a zis tâlharului înţelept: „Astăzi vei fi cu mine în Rai“, dar după aceste cuvinte i-au fost sfărâmate picioarele. Cum e să stai atârnat trei ore pe cruce, doar pe mâini cu picioarele sfărâmate???

Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.