BISERICI DIN TIMISOARA....Biserica de lemn din incinta resedintei mitropolitana

Datand din 1774, biserica cu hramul "Sfantul Mare Mucenic Dimitrie" a fost inaltata in satul Hodos din judetul Timis, ca biserica parohiala pentru locuitorii acestei asezari. Avand forma caracteristica celor din regiunile deluroase, a fost construita din barne de stejar si acoperite cu sindrila. Biserica nu a fost pictata. Doar iconostasul din lemn de brad a fost imbracat odinioara cu o modesta pictura, executata pe panza si aplicata pe lemn, care intre timp s-a degradat. Pentru salvarea monumentului, in anul 1969, biserica a fost stramutata si amplasata in incinta resedintei mitropolitane din Timisoara. Utilizandu-se o mare parte din materialele originale, biseria a fost reconstruita in forma originala, dar cu o suprafata redusa. Lucrarile de restaurare au fost efectuate intre anii 1970-1972. Pentru completarea si infrumusetarea interiorului, biserica a fost dotata cu iconostas, un candelabru, doua sfesnice, doua strane, doua tetrapoade si patru aplice, toate din lemn de stejar, sculptat de Filimon Moraru din Sanandrei - Simeria. Vechea pardoseala de lut a fost inlocuita cu alta, din scandura de brad. Pe iconostas si pe peretii bisericii s-au asezat icoane pe lemn si pe sticla, datand din secolul XIX

BISERICI DIN TIMISOARA...CATEDRALA..

Catedrala Mitropolitana este lacasul de cult simbol pentru Timisoara.  La inceputul anilor 30 Parohia din cartierul Cetate din Timisoara instituie un fond de zidire a bisericii si lanseaza un apel catre localnici pentru donatii. Acestia au raspuns imediat, astfel ca in 1936 se stransesra deja banii necesari ridicarii edificiului. Terenul, situat la incrucisarea celor mai importante artere ale orasului, a fost donat de catre Primarie, iar proiectul bisericii era incredintat inca din 1934 arhitectului Ioan Traienescu. Proiectul prevedea un edificiu cu o capacitate de 5.000 de persoane. Piatra de temelie este pusa in 20 decembrie 1936. Doi ani mai tarziu, sunt sfintite clopotele si crucile bisericii, in 23 august 1938, iar lucrarile de contructie s-au incheiat in 1940. Din cauza razboiului, toate finisajele, picturile interioare si exterioare sunt terminate abia in 1956. Catedrala Mitropolitana a fost inaugurata in 1946 in prezenta Regelui Mihai I. Stilul arhitectural al catedralei este unic, dar si neobisnuit pentru un lacaş de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta imbina traditia religioasa romana cu cea bizantina-moldoveneasca. Stilul, cu firide sub stresini, cu bolte instelate in interior, cu discuri lacuite intr-o multitudine de culori, poate fi gasit in manastiri precum Cozia sau Prislop, tipice pentru secolul al XIV-lea. Catedrala are nu mai putin de 11 turle, din care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construita pe o placa imensa de beton armat, care este sustinută de peste 1.000 de piloni de beton, infipti pana la 20 m adancime sub placa de beton. Constructia are o lungime de 63 m si o latime de 32 m. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8.000 kg si au fost facute dintr-un material adus din insulele Sumatra si Borneo. Armonizarea lor a fost facuta de compozitorul Sabin Dragoi. Picturile interioare si exterioare au fost executate de pictorul Atanasie Demian. Catedrala Mitropolitana din Timisoara adaposteste la subsol o bogata colectie de arta bisericeasca banateana veche si o valoroasa colectie de icoane. De asemenea, aici se afla si moastele sfantului Ioan cel Nou de la Partos, protectorul ortodocsilor romani din Banat, fost episcop ortodox de Timisoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos si retras apoi la manastirea de la Partos. Muzeul detine 3.000 de carti bisericesti rare, peste 800 de icoane si picturi, peste 130 de obiecte bisericesti, 10 artefacte de metal pretios, vesminte, un templu si altele. Aici se găsesc manuscrise romanesti timpurii, precum "Noul Testament de la Balgrad" din 1648 sau "Cazania lui Varlaam" din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropolitilor Banatului. In timpul Revolutiei de la Timisoara, in 17 decembrie 1989, pe treptele Catedralei, cadeau sub gloante primii tineri strigand "Libertate!"



http://www.banat-media.de/ro/biserici.php

INGERII PAZITORI..

INGERII PAZITORI O intamplare cu ingerul pazitor Doresc sa va spun o intamplare adevarata ce i s-a intamplat unui baiat. Dumnezeu ma vede daca va mintesc, ceea ce nu fac. Cititi si luati aminte. Multumesc. A fost un baiat ce asculta pe Dumnezeu. Mergea la Biserica, se ruga dimineata, in timpul zilei si seara, pentru familia sa si pentru cei ce ii sunt lui aproape. Asa ca Dumnezeu ii rasplateste acestuia cu minte si intelepciune. Minte - ca sa deosebesaca binele de rau pe acest pamant si intelepciune - luminarea sufletului, intarirea lui si sporirea spre fapte bune. Dar dupa un timp acest baiat a inceput incet cu incet sa uite sa se roage. A uitat sa faca fapte bune. Nu mai mergea la biserica, nu mai citea din Sfanta Scritura si incepea sa vorbeasca urat cu familia lui. Asa ca Dumnezeu vazandu-l a trimis in cateva seri pe ingerul pazitor cu o foaie ca sa noteze acolo ceea ce se roaga baiatul. Dar de fiecare data cand ingerul mergea seara, pleca foarte trist, cu foaia alba, pentru ca baiatul se culca fara a spune o rugaciune. Asa ca ingerului i sa adunat o hartie alba de la cer pana la pamant din cauza baiatului neascultator. Intamplarea aceasta ne arata ca trebuie sa fim puternici in virtutea noastra. Baiatul de mai sus la inceput a fost ascultator, dar cu timpul, (cel rau) l-a atras spre lumea aceasta si a uitat sa faca bine. Sa ne rugam deci lui Dumnezeu, pentru ca orice rugaciune este notata in Cartea Vietii iar atunci cand o va deschide Tatal, la judecata finala, sa fie plina spre ajutorul nostru. Sa ne rugam lui Dumnezeu ca sa ne intareasca ingerul pazitor, ca sa ne pazeasca de cel rau. Sa nu-l lasam singur si intristat asa cum s-a intamplat cu baiatul de mai sus. Sper sa va fie de folos intamplarea aceasta si sa va rugati si voi in continuare pentru toti oamenii. Caci cei ce fac asta din inima, Dumnezeu nu il va uita. MUZICA PENTRU LINISTE SUFLETEASCA - PRICESNE ORTODOXE - 60 de minute     Asculta  mai multe  audio   ambientala

Pilda frumusetii

Icoana Este O Fereastra Spre Cer Slideshow: Susica’s trip to Romania was created by TripAdvisor. See another Romania slideshow. Create a free slideshow with music from your travel photos.

Pilda frumusetii

Era o data intru-n sat doi tineri, unul frumos la infatisare iar celalalt nu era chiar asa de urit la infatisare fata de celalalt dar care era cu frica de Dumnezeu. Cel dintii tot timpul se lauda cu frumusetea lui si se mindrea cu ea ,toata ziua nu facea nimic ca nu cumva sa-si piarda frumusetea muncind sau facind vreo fapta buna cuiva ajutindu-l ba de multe ori luindu-l pe cel de al doilea in ris fata de ceilalti spunindu-I cai urit ,dar cel de al doilea isi vedea de treaba lui si se ruga mereu lui Dumnezeu sa ii dea intelepcine si putere sa treaca peste toate si peste marea vietii ca ajungind la capatul vietii sa capete mintuire .Intr-o noapte tinarul cel urit viseaza ca Dumnezeu ii spune sa i-si zideasca o casa si sa o infrumuseteze dupa placul”Lui “.

A doua zi ne mai stind pe ginduri fiind primavara inca tinarul se apuca sa sape ca sa torne temelia casei sale .Si tot muncind zilele treceau rind pe rind si tinarul nostru turna temelia casei ,incepu sa ridice peretii casei .Din cind in cind tinarul cel frumos trecea pe la casa celui urit statea si se uita la el si ridea de el spunindu-i “uite prostul cum munceste si se face mai urit prin munca lui si la cei va folosi aceasta ca si asa este singur si nu se uita nimenea la el ca este urit”.Dar tinarul cel urit i-si vedea mai departe de treba,nebagindu-l pe acesta in seama si de vorbele urite pe care acesta i le adresa si incerca ca sa il aduca si pe acesta la realitate ca timpul trece la fel si frumusetea lui. Tinarul cel frumos cind auzea aceste cuvinte mai tare se ingimfa si pleca tantos mai departe.Vara era in toi iar tinarul cel urit reusi sa ridice casa sa-i puna acoperisul sa o tencuiasca pe exterior si prin interior, ii puse ferestrele ,usile.

Dupa ce termina de facut toate cele de trebuinta la o casa exterior si interior si vazu ca le facu pe toate bune ,se apuca sa decoreze casa in ionterior cu toate utilitatile cele de trebuinta, inca si cu lucruri de arta facute de mina lui cu iscusinta ,caci Dumnezeu il inzestrase pe el cu multa dibacie si pricepere a tot lucrul,nu cu frumusete exterioara, si le facu el dupa cum ia ordonat lui in vis.Vara trecu destul de repede mai ales cu tot lucrul cel de trebuinta care cere migaleala, tinarul cel urit se bucura si multumia din tot sufletul lui Dumnezeu pentru tot ajutorul pe care i l-a dat si il slavea in tote zilele.Tinarul cel frumos mai trecea din cind in cind pe la casa tinarului cel urit se minuna de celea ce vedea ,de frumusetea casei a gradinei si a tot locul ce incojura casa, dar ingimfarea precum si mindria lui erau inca nemasurate caci nu venise timpul ca sa dea socoteala pentru faptele si vorbele sale si sa vada adevarata frumusete a omului pe care ia dat-o Dumnezeu si pe care trebuia sa o puna in valoare.

Dupa ce trecu vara veni toamna cea urita si ploiasa iar tinarul cel urit statea in casa rugindu-se in toata ziua si multumind lui Dumnezeu pentru toate ce facu pentru el cu toate bunatatile si minunile pe care acesta lea savirsit zi de zi.Inca stind el la rugaciune se ruga lui Dumnezeu si pentru prietenul lui cel frumos uitind de cuvitele urite ce i lea adresat acesta, ca Dumnezeu sa il ierte si sa il pazeasca de toate relele.In timpul acesta tinarul cel frumos incepu sa duca lipsuri ,vintul si ploile ii spalau obrazul ,iar el se ferea de ele pe sub soproane pe dupa garduri pe sub stresinile caselor celor din sat.Toamna cara fu destul de lunga si rece trecu si ea destul de repede iar tinarul nostru incepu sa simta gerul iernii care se apropia cu pasi marunti si repezi ,ingimfarea pe care o avuse in primavara si in vara incepu sa-I scada cu repeziciune la fel si frumusetea .Incepu a bate pe la casele rudelor si cunoscutilor dar toti i-l refuzau avind in vedere modul lui de comportare cu acestia si ii trinteau usa in nas.

Tot incercind incoace si in colo si avind in vedere ca toti ii intorceau spatele poate precum si el facuse la vremea lui cu ei,acum ingimfarea si mindria lui se transformara in regrete si in cainta ,dar tot nu indraznea sa mearga si la casa tinarului pe care il jignise mai mult decit pe toti. Timpul trecea cu repeziciune iar tinarul nostru incepu sa simta din plin frigul iernii,in timp ce frumusetea si mindria ii cuzura de tot, se scula si zise “Ma voi duce la cel ce l-am jignit mai mult dintre toti, i-mi voi cere iertare poate totusi isi va face mila de mine si ma va primi si pe mine in casa lui”.Deci se scula si se duse la usa prietenului lui la care batu sfios asteptind sa i se deschida.Deindata ce-l vazu,acesta dechise usa iar tinarul nostrum cum vazu ca aceasta se deschide cazu in genunchi inaintea lui si-I spuse :Iartama caci am gresit inaitea ta nu am ascultat de cuvintele tale am ratacit in ingimfarea mea si frumusetii exterioare am slujit si am lenevit si nu mi-am pus in valoare darul primit .Tinarului caruia eu ii spuneam urit acum el este mai frumos decit mine cind ma uit la tine de aproape zise tinarul cel frumos celuilalt cu regrete adevarate din inima si ma caiesc pentru cuvintele pe care ti le-am adresat.Acestuia facindui-se mila de el i-l primi in casa vazind adevarata cainta a celui frumos si il primi cu mare bucurie tratindu-l cu toate bunatatile pe care le avea pregatite pentru timpuri grele.Tinarul cel frumos se adresa gazdei sale si ii spuse :vad acum ca frumusetea interioara este mult mai de pret decit cea exterioara pe care m-am bazat eu si ca frica de Dumnezeu i-ti da itelpciune si chibzuinta cu care sa treci Marea vietii .

Povestea noastra se putea termina si tragic pentru tinarul nostru cel frumos adica si Acest tinar din urma la a carui usa a batut tinarul nostru cel frumos putea sa ii intoarca spatele si sa il lase pe el in frig si in lipsuri si sa ii spuna precum mi-ai facut si tu in tineretile tale cind erai tantos ,mindru, si ma jigneai si nu ai ascultat de cuvintele mele asa si eu acum te alung de la usa mea si culege acum rodul muncii tale.Oare cum se va comporta si HRISTOS cu noi cind ne vom infatisa la usa Lui si ii vom cere sa ne deschida ca in pilda tinarului cel frumos cind acestuia ia deschis usa primindu-l inauntru auzind pocainta pe care acesta a rostit-o din inima infrinta si umilita sau ne va inchide usa spunind pleaca de la mine sluga mindra vicleana si lenesa adevar zic tie ca nu te cunosc pe tine caci si Eu Am Strigat catre tine si nu ai auzit ,ACUM TU ESTI CEL CARE STIGA, DECI NICI EU NU TE VOI AUZI.

Oare noi facindu-ne analiza vietii noastre in care din cele doua ipostasuri suntem ?!

NU STRANGE COMOARA PE PAMANT..

Intr-un sat, credinciosii s-au gandit sa-si restaureze biserica. Le trebuia lemn pentru constructie si multe binale pentru schelarie. Ar fi trebuit sa cumpere lemnul de departe si era scump. Un boiernas local avea o mare padure de brazi, nu departe de sat, si era foarte mandru de proprietatea lui. Nu mai erau alte paduri in regiune si scotea bani buni din vanzarea lemnelor.

Impreuna cu preotul, oamenii s-au gandit sa apeleze la dansul. Sa-i ceara sa contribuie si el la lucrarile de restaurare cu lemnele de constructii, iar ei se obligau sa contribuie cu munca. Cautandu-l, l-au gasit chiar in padure. I-au spus care ii era pasul, luandu-l de departe si cu binisorul.

- Nu va dau nimic. Platiti. E padurea mea si fac ce vreau cu ea. Ii adusera aminte ca o mostenise si ca nici n-o uda, nici n-o facea el sa creasca, ci totul ii venea de-a gata de la Dumnezeu, si ca ar putea sa faca si el ceva pentru biserica, doar era crestin.

- Ei, nu ma luati pe mine cu de-alde astea. Viata e grea. Totul se plateste. Trebuie sa ne gospodarim bine, nu sa risipim. Fata de mostenirea aceasta am si eu o raspundere.

Vazand ca nu-l pot convinge, s-au hotarat sa plece, lasandu-l sa-si admire mostenirea. Dar unuia din ei i-a venit un gand:

- Domnule, il intreba, din toata padurea aceasta, care e bradul dumitale?

- "Toti brazii sunt ai mei. Toata padurea e a mea, raspunse el contrariat. Ce cei fi gandind?"

- "Asta stiu eu. Dar care e bradul dumitale, pe care il vei stapani in veci, caci pe ceilalti ii vei vinde, sau ii vei lasa aici, si nu-ti vor mai apartine".

- Nu inteleg ce vrei sa spui!

- Vreau sa te intreb din care te-ai hotarat sa-ti faci cele patru scanduri pentru sicriu. Sa stii ca numai acela e bradul dumitale. Pe ceilalti doar ii admi¬nistrezi temporar. Numai de acela ai de fapt nevoie! E un brad intelept. Acela, vrei nu vrei, te va duce la biserica! Dar iti va fi prea tarziu ca sa-ti mai fie de folos! Proprietarul intelese. Se umili, isi ceru iertare si-i lasa sa-si ia tot lemnul de care aveau nevoie.

UNUL DE-AL LOR

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti… a fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.

Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.

Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Iisus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se impotrivea la orice.
Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.

L-a invitat si pe el, dar a refuzat:

“Prostii, daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Isus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un inteles!”

Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.

N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna de zapada.

S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.

Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.

Se parea ca ele zburau spre tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui, fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop.

Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.

Taranul, om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.

„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa astepte sfarsitul furtunii.”

Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.
Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.

S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu.Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.

„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”

Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.

„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.

Atunci i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.

Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.

Barbatul a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:

„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”

Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:

„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”
Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.
„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”

Privirile i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.

Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:

„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”




Era odată un tibetan care plecase de unul singur spre o mânăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere şi tunete. Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva şi s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă şi călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata şi a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus pe munte!“ Drumeţul a deschis uşa şi i-a răspuns din prag: „Nu-ţi fă griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, aşa că picioarelor mele le este uşor să-l urmeze.
Atunci când îţi doreşti ceva cu sufletul, dorinţa e ca şi împlinită, nu trebuie decât s-o urmezi.

TAINA SFINTELOR INTALNIRI

Aceasta frumoasa icoana am cumparat-o de la manastirea Calugara

Orisice intalnire pe care o avem cu cineva aduce o mica schimbare in viata fiecaruia din noi, in bine ori in rau. Caci ganduri, simtaminte de bucurii si intristari le impartasim unii cu altii, sporindu-le pe ele si pe noi, ori micsorandu-ne reciproc. Marile transformari in viata oamenilor vin insa adesea de la intalniri negandite de mai inainte, neprevazute si nepregatite. Acestea apar in calea vietii tale prin surprindere, din marele vazduh al tacerii, care te impresoara de pretutindenea. Deodata iti apare cineva care-ti face semnul unei chemari ce-ti schimba calea vietii tale de pana atuncea. Multa vreme nu-ti explici misterul acestei intalniri care ti-a adus hotariri noi de viata, dar cand incepi a-ti face socoata soartei tale, vezi ca de la acea intalnire de taina sfanta, viata ta a luat o alta intorsatura in alergarea ei.

Toma si Cleopa pe calea Emausului apareau ca niste fugari inspaimantati, plini de descurajare, in urma celor intamplate in ultimele zile in Ierusalim: lisus, marele lor Invatator de pana atuncea, judecat, batjocorit, rastignit si apoi ingropat, le aparea ca intr-o filmare zguduitoare, care le topea toate cele crezute despre El. Si pe cand aceasta uimire si-o istoriseau impreuna, iata ca la o cotitura a drumului vietii lor, apare din fosnetul de lumina unul ce se adauga calatoriei lor, care in chip firesc ii intreba:

— "Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru si de ce sunteti tristi? "

Atuncea Cleopa ii raspunde cu un cuvant greu:

— "Tu singur esti nemernic - strain – in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat in el zilele acestea? "

Atuncea El le-a zis:

— "Care? "

Iar ei i-au raspuns cele despre lisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri...

Atuncea lisus — pe care ei nu-L cunosteau in acea clipa, le spune:

— "O, nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cele ce au spus proorocii".

Si incepand de la Moise si de la toti proorocii, le-a talcuit lor Scripturile... Nu trebuia, oare, Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa? Si ajungand la Emaus, ei L-au poftit sa ramana cu ei si abia la Cina, cand El a luat painea si a binecuvantat-o, si frangand-o le-a dat lor, li s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; si El s-a facut nevazut de la ei.

Si au zis unul catre altul:

— "Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? "(Luca 24:13-32).

Si in noaptea aceea, care pentru ei se transforma in lumina cu Hristos, ei alergara la Ierusalim, ca adevarati apostoli, ca sa spuna celorlalti Apostoli ca lisus Hristos cu adevarat a inviat...

La fel o intalnire vie, cu totul zguduitoare, cu Hristos cel Inviat si Inaltat la ceruri, o are Saul Tarseanul in drumul sau spre Damasc, unde se ducea sa puna in lanturi pe ucenicii Domnului. "O lumina din cer ca de fulger, l-a invaluit deodata. Si cazand la pamant, a auzit un glas zicandu-i:

- Saule, Saule, de ce ma prigonesti?

Si el a zis:

- Cine esti Doamne?

Si Domnul a zis:

- Eu sunt lisus pe care tu i-L prigonesti".

Si asa, in acea intalnire tainica cu Hristos cel Inviat si Inaltat la Ceruri, avea loc acea totala transformare incat prigonitorul Saul devine ucenicul lui Hristos, marele apostol al tuturor neamurilor din toate veacurile.

In istorie, o alta intalnire tainica cu Hristos au avut-o toti martirii in viata lor. Si ei n-au fost numai zeci de mii, ori sute de mii, ci milioane care, din clipa in care L-au cunoscut pe Hristos, s-au facut una cu El, incat "nu mai traiau ei, ci Hristos in ei". De aceea, cand prigonitorii crestinismului le cereau sa se lepede de El, ei au preferat moartea, bine stiind cele spuse de Apostolul Pavel, care si el a fost un martir, ca: "moartea nu ne desparte de Hristos", ci mai mult ne grabeste unirea cu El, in ceruri si eternitate.

Aceasta experienta vie, de intalnire tainica cu Hristos in viata pamanteasca, chiar o au crestinii toti, prin veacuri, in cele sapte Sfinte Taine. In toate aceste Sacramente, Savarsitorul este Hristos Domnul. Preotul e numai un celebrant al Tainelor. Sacrificiul mantuirii, Jertfa cea fara de Sange, Hristos Insusi o aduce. El aduce jertfa si El o imparte.

La fel si in toate celelalte Taine, Hristos Domnul e Savarsitorul marilor mistere in chip nevazut. Episcopul si preotul sunt doar cei ce oficiaza si impart in chip vazut darul de taina al intalnirii noastre mistice cu Hristos Domnul, cu Duhul Sfant si Dumnezeu Tatal. Prin misterul Sfintelor Taine, noi intram in comuniune sfanta cu Dumnezeu, cu harurile Lui care ne sfintesc si ne unesc cu Parintele vietii noastre. Prin Sfintele Taine se revarsa Viata Divina in noi. Si asa in Sfintele Biserici, in imparatia lui Dumnezeu, noi avem marea bucurie a intalnirii de taina cu Sfanta Treime, care transforma viata noastra prin harul sfinteniei mantuitoare.

La fel avem o intalnire cu Hristos prin Viata si in Invatatura Sfintelor Evanghelii prin care El graieste, El ne cheama, El ne lumineaza si ne transforma, ca sa fim fiii luminii. Sfanta Evanghelie e ca o Euharistie sfanta cu care ne impartasim gandurile noastre cu gandurile lui Dumnezeu. Si asa avem o intalnire cu Adevarul cel vesnic al lui Dumnezeu, care ne elibereaza de robia pacatului. Sfantul Antonie cel Mare a avut o astfel de intalnire cu chemarea din Sfanta Evanghelie pe care el a auzit-o citindu-se in Biserica si pe care el a luat-o ca rostita de Insusi lisus Hristos, dupa care el s-a lepadat de toate din lumea aceasta, urmand intru totul lui Hristos.

O alta intalnire tainica noi o avem cu Hristos cand, dupa povatuirea Domnului, ajutam in viata pe tot cel in suferinta si lipsa. Si de aceasta ne incredinteaza Insusi Fiul lui Dumnezeu: "Caci adevarul zic voua, intrucat ati facut unuia din acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei 25: 40).

Intr-adevar, si in aceasta intalnire de ajutorare cu omul in lipsa si suferinta, e pentru noi toti un prilej tainic de intalnire nu numai cu fratele si sora lui Hristos, dar cu Insusi Hristos Domnul. Si in aceasta ajutorare ne transformam pe noi insine, fiind o faptura noua in care Hristos Insusi ajuta prin noi omenirea timpurilor de astazi. Si asa prin iubirea de aproapele, noi si mai mult ne vom intalni tainic cu lisus Hristos, aicea si in Ceruri.

Pr. Dr. Vasile Vasilache

(din volumul "De la Antim la Pocrov – marturii si marturisiri”, New York, 1984)

CE ADUCE MANGAIEREA

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: Cine oare mă va mângâia pe mine în ceasurile cele mai grele ale vieţii mele?! Şi cu acest gând adormi.

În vis, îi apăru un bărbat strălucitor şi mândru, care-i zise:

- Eu te voi mângâia…

- Dar cine eşti tu?

- Eu sunt ştiinţa lumii acesteia.

Omul îi răspunse:

- Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul.

Veni atunci o femeie orgolioasă şi atrăgătoare şi-i zise:

- Eu îţi voi putea aduce mângâierea.

- Dar, cine eşti tu?, întrebă omul.

- Eu sunt slava oamenilor…

Omul îşi acoperi faţa să n-o mai vadă şi zise:

- O, te-am ascultat de multe ori şi numai rău mi-ai făcut; pleacă din faţa mea!

Atunci veni un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe şi-i zise:

- Eu te voi putea mângâia…

- Dar cine eşti?

- Eu sunt Banu-Averea-Puterea.

- Piei din faţa mea, că tu mi-ai adus cele mai multe şi mai grele suferinţe.

După ce plecă şi acesta, apăru o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină  cerească şi o pace binefăcătoare, şi-i zise cu glas cald şi blajin:

- Eu sunt CREDINŢA, şi glas bun îţi aduc de la cel ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…”

Omul se deşteptă şi după câteva clipe de gândire îşi zise:

,,Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma”.

Şi într-adevăr CREDINŢA (şi faptele CREDINŢEI) i-au adus omului mângâierea în întreaga lui viaţă şi l-au însoţit şi dincolo de mormânt.

PREOT ISTODOR GHEORGHE

JERTFA LUMANARII...

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?

În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu

aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult…

Rostul lumânării este să ardă... rostul omului este să se roage... O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă.Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat. O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine. O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine. Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitaţi de rugăciune!"

MOARTEA

ˇ         Moartea, de o va avea omul in minte, nemurire este; iar neavand-o in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului. (Antonie cel Mare)24

ˇ         Dintre cei ce se afla intr-o ospatarie, unii inchiriaza paturi; altii neputand avea pat si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decat cei ce dorm in pat. Si asteptand masura noptii, dimineata toti se duc, lasand paturile ospatariei si luand numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin in viata: si cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit in slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluand nimic din desfatarea si bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele, savarsite de ei in viata lor. (Antonie cel Mare)24

ˇ         A scapa de moarte este cu neputinta. Cunoscand aceasta, oamenii intelepti si deprinsi in virtute si in cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plans, aducandu-si aminte de neinlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii. (Antonie cel Mare)24

ˇ         Precum trupul, dupa ce s-a desavarsit in pantece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit in trup masura hotarata lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup. (Antonie cel Mare)24

ˇ         Definitia desavarsitei desfatari in Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)24

 Cele trei feluri de a muri

DE LA UN VESTIT PICTOR GERMAN, mort în floarea vieţii - Alfred Rethel - au rămas trei tablouri vestite. În aceste tablouri, pictorul, un suflet credincios, a zugrăvit moartea şi felul de a muri al oamenilor, în trei clase.

În tabloul prim, se vede un credincios adormind liniştit cu rugăciunea pe buze, iar alături, un înger şi moartea trag clopotele învierii.
Aceasta este moartea omului credincios. Moartea lui este un somn, o adormire liniştită în Domnul.
În tabloul al doilea, se vede moartea dând buzna într-un bal. Ce groază nebună în faţa acestui oaspete neinvitat! Ce fugă! Ce ţipete! Moartea însă râde şi îşi culege jertfele.
Acesta este chipul celor pe care moartea îi află înecaţi în dulceţile şi plăcerile acestei vieţi, negândindu-se deloc la sfârşitul vieţii lor.
În tabloul al treilea se vede un om fugind de moartea care îl urmăreşte călare pe un cal. În el a pus pictorul pe cei ce îşi închipuie că pot fugi din calea morţii şi se pot apăra faţă de ea.
În care din acestea trei vei muri tu?

In clipa mortii vede omul
Cum trebuia sa fi trait,
Ce cale trebuia s-aleaga
S-ajunga bine la sfarsit!

In clipa mortii vede omul..
Desertaciunea ce si-a strans,
Pe care asa curand o lasa
Schimband-o cu un vesnic plans!

In clipa mortii!
Dar atunci e prea tarziu!
E prea tarziu!
Un ras de-o clipa poate aduce
Un plans prea-vesnic si pustiu!

CU CATA INTELEPCIUNE S-AR CERE SA PASIM
CAND NU STIM CALEA..."CLIPEI"...DE-AJUNGEM S-O SFARSIM...!!!
CU CATA LEPADARE DE TOT CE ...PARCA ...AVEM...
CAT NU STIM LANGA TOATE CAT INCA MAI SUNTEM...!!!

Nu uita ...! Nu uita...!
Ca-i un vis si viata ta !!!
In curand...in curand,
Parca nici n-ai fost NICICAND !
Parca nici n-ai fost NICICAND ! 

Nu am moarte cu tine nimic

de GRIGORE VIERU

Nu am ,moarte cu ,tine nimic
Eu nici macar nu te urasc
Cum te blesteama unii, vreau sa zic
La fel cum lumina parasc

Dar ce-ai face tu, si cum ai trai
de-ai avea mama si-ar muri?
Ce-ai face ,tu moarte si cum ar fi
De-ai avea copii si-ar muri?

Nu am moarte ,cu tine nimic
Eu nici macar, nu te urasc
ve-i fi mare tu ,eu voi fi mic
Dar numai din propria-mi viata, traiesc

Nu frica, nu teama
Mila de tine mii,
Ca n-ai avut niciodata mama
Ca n-ai avut niciodata copii

Mi-a placut aceasta poezie si am zis sa o postez...Dumnezeu sa-l odihneasca pe marele poet
GRIGORE VIERU

RUGACIUNEA SFANTULUI ISAAC SIRUL

• Sfantul Isaac Sirul: “Calea lui Dumnezeu e Crucea de fiecare zi, căci ni­menea nu s-a suit la cer cu răsfăţul”

“Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Carele ai plans pentru Lazar si lacrimi de intristare si de milostivire ai varsat pentru dansul, primeste lacrimile mele. Cu patimile Tale vindeca patimile mele, cu ranile Tale tamaduieste ranile mele, cu sangele Tau curateste sangele meu si patrunde-mi trupul cu misreasma trupului Tau, celui de viata facator. Fierea cu care vrajmasii Te-au adapat sa indulceasca amaraciunea cu care potrivnicul ma adapa. Trupul Tau intins pe cruce sa intinda catre Tine mintea mea cea trasa-n jos de catre diavoli. Capul Tau, pe care L-ai aplecat pe cruce, sa inalte capul meu palmuit de potrivnici. Preasfintele Tale maini, pironite de necredinciosi pe cruce, sa ma traga spre Tine din prapastia pierzarii, precum preasfanta gura Ta a fagaduit. Fata Ta, cea batjocorita cu palmuiri si scuipari, sa umple de stralucire fata mea cea intinata in faradelegi. Sufletul Tau, pe care L-ai dat Tatalui cand erai pe cruce, sa ma povatuiasca spre Tine prin darul Tau.
Nu am inima indurerata ca sa Te caut, nu am pocainta si nici umilinta care-i intoarce pe fii la mostenirea lor, nu am lacrimi mangaietoare, Stapane. Intunecatu-s-a mintea mea cu cele lumesti si nu poate sa caute spre Tine cu durere. Racitu-s-a inima mea de-atatea ispite si nu poate sa se-nfierbante cu lacrimile dragostei de Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule, vistierul bunatatilor, daruieste-mi pocainta nestirbita si inima indurerata ca sa pornesc cu tot sufletul in cautarea Ta; caci fara de Tine ma voi instraina de tot binele.
Da-mi asadar, Bunule, darul Tau. Tatal, Carele mai inainte de veci Te-a nascut din sanurile Sale cele mai presus de timp, sa innoiasca in mine inchipuirea icoanei Tale. Te-am parasit, nu ma parasi; am iesit de la Tine, iesi in cautarea mea. Du-ma la pasunea Ta. Numara-ma intre oile turmei Tale celei preaalese. Hraneste-ma impreuna cu ele, din verdeata dumnezeiestilor Tale Taine. Caci inima lor curata este salasul Tau si intr-insa se vede stralucirea descoperirilor Tale. Stralucirea Ta este mangaierea si odihna celor ce S-au ostenit pentru Tine in necazuri si in tot felul de chinuri. Acestei straluciri ma invredniceste si pe mine, nevrednicul, cu darul si cu iubirea Ta de oameni, in vecii vecilor. Amin”.

Sfantuletul

Intr-un sat cu cateva sute de familii, doar unui singur om i se spunea "Sfantuletul”, asta pentru buna sa purtare, pentru infatisarea lui smerita, pentru bunatatea si darnicia lui. Intr-o zi, pe cand acest om se afla la rugaciune, auzi parca o voce care ii soptea ca in satul vecin se afla un om caruia nu i se spune "Sfantuletul”, dar vrednicia sa este cu mult mai mare ca a lui.

Auzind acestea se nelinisti si isi facu bagajul pentru a calatori pana in satul vecin. Acolo statu mai multe zile si neafland de unul singur acel om care ar putea avea fapte mai vrednice decat ale lui, se hotari sa mearga la preotul satului care cunostea fiecare om in parte.

Afla de la acesta ca niciun om din partea locului nu are fapte asa vrednice sa fie considerat un sfant inca din aceasta viata. "Sfantuletul” nostru insista atunci pe langa preot, rugandu-l sa se gandeasca la faptele bune ale satenilor. Preotul statu apoi pe ganduri si ii spuse:

- M-ai intrebat despre faptele bune ale satenilor de aici, ti le-am spus...Dar ar mai fi ceva!...Undeva la marginea satului, unde incepe padurea, traiesc sapte copii. Acestia sunt fara parinti si sunt tinuti cu cele de trebuinta de fratele cel mai mare dintre ei, care are saisprezece ani. El trudeste pe unde poate in ograzile satenilor si la sfarsitul zilei duce de mancare celorlalti frati.

Cu toate ca face asta, fratii sai nu-i multumesc pentru stradania sa, ba chiar il cearta ca nu aduce bucate mai bune si fac glume pe seama lui, si-l numesc "Mutulica", fiindca nu prea vorbeste. Copilul acesta acum vreo sase ani, se poate spune ca a salvat niste mineri de la a pieri de foame. Mina de cupru din celalalt capat al satului s-a surpat intr-o zi la intrare, astfel ca a ramas o gaura prin care de abia intra un catel. Pana au fost chemati de la oras sa intervina cu utilaje, sa intareasca peretii minei si sa mareasca gaura...au trecu aproape trei zile. Copilul nostru lucrand la o gospodarie din vecinatatea minei a auzit de minerii care stateau inauntru fara mancare si fara apa de trei zile si i s-a facut mila, cerand sa intre la ei. Seful minei nu i-a dat voie, dar el a luat apa si mancare de la cativa sateni, a luat cu el o lampa si noaptea, a intrat prin acea gaura ca sa le dea minerilor acelea. Apoi s-a surpat de tot intrarea si copilul a petrecut doua nopti impreuna cu minerii in maruntaiele pamantului...

Dupa doua zile au venit cu utilaje si tarnacoape cei de la oras si au facut o spartura noua prin care au iesit toti cei prinsi dedesubt. Iar copilul nostru a iesit si el, iar in loc sa i se multumeasca pentru ca a intrat sa le dea de mancare minerilor, aproape ca a fost luat la bataie de seful minei, fiindca a intrat acolo fara voia lui.

La vreo doi ani dupa asta, intr-o zi toata lumea astepta sa vina garla mare, caci fusese potop la deal. In sat traia pe atunci un betiv care toata ziua cat era de lunga si-o petrecea la carciuma, iar cand iesea, avea obiceiul sa-i injure pe toti cei care ii ieseau in cale, ba chiar sarea si la bataie. De atata bautura adormi pe malul garlei, chiar in ziua cand oamenii se asteptau ca apa sa creasca si sa inunde gospodariile. Si a trecut un satean pe acolo si l-a vazut pe betiv ca doarme langa apa, dar nu l-a ridicat. Si a trecut si un al doilea si nici acela nu-l trezi. Apoi trecu si copilul nostru, care stiind ca trebuie sa vina apa mare s-a luptat, a luat betivul taras de acolo, asa cu puterile lui, ducandu-l la loc sigur, scapandu-l de apa cea mare care probabil l-ar fi inecat...Iar multa lume a inceput sa bombane spunand ca mai bine ar fi fost sa-l ia apa pe betivul satului...ca prea se purta urat...si nimeni nu i-a multumit copilului nici pana in ziua de azi...

- Cu adevarat, am gasit ceea ce cautam!

- Cum asa, spuse preotul?

- Pai mie mi se spune la mine in sat "Sfantuletul”, fiindca am numai fapte bune. Dar ma gandesc ca acest copil de saisprezece ani are fapte mai mari decat mine, pentru ca desi a lucrat binele tot timpul, el a stiut sa primeasca si raul sau prigonirea celor din jur. Jertfa si sfintenie inseamna cand le primesti si pe cele bune si pe cele rele, nu numai pe cele bune asa cum le primesc eu. De acum incolo ma voi ruga de satenii mei sa nu ma mai numeasca "Sfantuletul”, caci nu sunt demn de o asemenea numire.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

LUCRURILE NU SUNT INTOTDEAUNA CE PAR A FI....

Doi ingeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea in casa unei
familii instarite. Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe ingeri
sa innopteze in camera de oaspeti. In schimb le-a oferit o camaruta in
subsol. In timp ce isi faceau paturile, ingerul cel batran a vazut o gaura in perete si a reparat-o imediat. Cand ingerul cel tanar l-a intrebat de ce, celalalt inger i-a raspuns: "Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi".
In noaptea urmatoare ingerii au ajuns sa se odihneasca in casa unui om foarte sarac dar foarte ospitalier, taran ce locuia impreuna cu sotia
lui. Dupa ce au impartit cu ei putina mancare ce o aveau,i-au lasat pe
ingeri sa doarma in patul lor, unde se puteau odihni in voie. Cand s-au
trezit a doua zi,ingerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plangand.
Singura lor vaca al carei lapte
era singurul lor venit, murise pe camp.Ingerul cel tanar s-a infuriat si l-a intrebat pe cel batran, cum se
poate intampla un asemenea lucru? "Primul om avea tot, si totusi l-ai
ajutat", a spus el. "A doua familie avea atat de putin, dar era in
stare sa imparta totul, si
tu i-ai lasat vaca sa moara". "Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi", i-a raspuns ingerul cel batran
"Cand am stat in subsol am observat ca in gaura din perete era
depozitat aur. De vreme ce stapanul era obsedat de lacomie si era
incapabil sa-si imparta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu
o mai gaseasca. Noaptea trecuta cand am dormit in patul familiei de
tarani,ingerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat in schimb vaca
Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par fi.Uneori chiar asa se intampla cand lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui. Daca ai CREDINTA, e
nevoie doar sa crezi ca orice intamplare este intotdeauna in avantajul
tau.S-ar putea sa nu stii (sa nu afli de ce anume te-a pazit Dumnezeu) pana
foarte tarziu… Unii oameni intra in viata noastra si pleaca repede… Unii ne devin
prieteni si stau aproape de noi…lasandu-si minunatele amprente asupra inimii
noastre… si noi nu mai suntem aceeasi pentru ca ne-am facut un prieten
bun!!!
Ieri a trecut. Maine este un mister.Astazi este un dar.Cred ca viata
aceasta este deosebita…traieste si savureza fiecare moment… 

CERSETORUL

Important nu este sa dobandesti, ci sa descoperi!

Important nu este sa descoperi, ci cum descoperi!

Important nu este cum descoperi, ci ceea ce descoperirea modifica in interiorul tau!

Important nu este ce se modifica in interiorul tau, Ci ceea ce se modifica in ceilalti prin faptul ca ceva s-a modificat in interiorul tau!Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. într-o zi, trecu pe acolo un străin. „Te înduri să-mi dai un ban?”, murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i ve­chea lui şapcă de baseball. „Nu am nimic să-ţi dau”, spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?”, întrebă acesta. „Un gunoi”, răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu.” „Te-ai uitat vreodată înăuntru?”, întrebă străinul. „Nu”, răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea.” „Uită-te înăuntru”, insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cu­tia era plină cu aur.

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spu­ne să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în para­bolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.
„Dar eu nu sunt un cerşetor” — mi se pare că vă aud pro­testând.
Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi in­destructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţi­ne nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.