miercuri, 19 iunie 2013

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE ASCULTAREA DE PREOTUL DUHOVNIC

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE
     ASCULTAREA DE  PREOTUL DUHOVNIC
                                                                            Preot Ioan

Moto: „NU  CUNOSC  SUFLET  MAI  VICLEAN  CA
ACELA  CARE  VORBEŞTE UN  PREOT DE  RĂU“
                                          (Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur) .

OMUL este „coroana creaţiei“: („Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri...“ Psalm 8:5). El este o mulţime în mii, în milioane, în miliarde de fiinţe asemănătoare şi totuşi deosebite, fiecare având chipul şi sufletul său cu însuşiri unice. Omul nu este numai cel material şi văzut, ci şi cel lăuntric, mai ales lăuntric, cel tainic, cel care nu se descoperă nimănui, cel pe care-l cunoaşte bine numai Dumnezeu. Mai ales acesta  este omul. Acolo este taina omului, în acel necunoscut. Aceasta face din om o lume de contraste, de contradicţii, un complex de însuşiri şi tendinţe, un microcosmos în macrocosmos. Nu există mai multe taine în lumea ce ne înconjoară decât în lumea omului, în sufletul lui, în fiinţa lui interioară şi nemărturisită, în ceea ce au depus acolo generaţii de înaintaşi buni şi răi, mediul, educaţia, credinţa sau necredinţa lui, oamenii şi împrejurările din afară.
Cu acest material dificil, variabil, inegal, greu de cunoscut şi de mânuit lucrează preotul. Cu omul se ocupă într-un fel, o anumită perioadă de timp, pedagogul, medicul, ofiţerul, judecătorul, funcţionarul de stat, dar cu toţi oamenii, în tot timpul şi în tot felul se ocupă numai preotul. Pe toţi ceilalţi, omul îi interesează în parte, în anumite momente şi scopuri ale vieţii; pe preot îl interesează în toate momentele vieţii lui şi în toate laturile fiinţei lui, în ceea ce are omul cunoscut şi mai ales necunoscut. Din fericire, lucrul preotului este uşurat în această latură grea a misiunii sale spirituale prin lumina proiectată de sus asupra sufletului omenesc. Necunoscutul care este omul a fost descoperit de Iisus Hristos. Omul nu putea fi descoperit şi cunoscut decât de sus. Văzut de jos, el este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se veştejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

CE ESTE PREOTUL ?
Preotul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu prin Sfintele Taine şi Ierurgiile pe care le săvârşeşte. Preoţia creştină este de origine divină, căci începutul şi puterea ei slujitoare vin, prin Sfinţii Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntreruptă de la întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până astăzi. Din preoţia lui Hristos ia naştere preoţia divină a Apostolilor, pe care El, Arhiereul ceresc, le-a transmis-o direct şi personal după Înviere, zicând: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20: 21-23).
 „Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ. Dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă (îşi săvârşeşte slujirea sa), ar deveni un mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic Duhul Sfânt care viază în el“ (Sfântul Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei“).

CE ESTE PREOTUL ( PĂRINTELE) DUHOVNIC ?
Preotul duhovnic este acel preot la care ne spovedim (ne mărturisim păcatele). Iată ce ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul despre spovedanie:
„Într-o zi săpam în grădină, să plantez nişte răsaduri de roşii. În acel timp a venit cineva la mine  şi m-a întrebat: „Ce faceţi Părinte?“. „Ce să fac?“ îi spun. „Îmi spovedesc grădina“. „Bine Părinte, dar şi grădina are nevoie de spovedanie?“. „Desigur că are. Am observat că atunci când o spovedesc, adică scot pietrele, pirul, spinii, buruienile..., face legume alese, iar dacă nu fac acest lucru, roşiile sunt palide şi slabe“.
Duhovnicul este cel care ne dă binecuvântarea de Împărtăşanie, la care alergăm pentru un sfat părintesc în orice moment greu al vieţii, este o „călăuză spirituală“ în drumul nostru către Iisus Hristos, este cel fără de care nu ne putem mântui. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Fiecare duhovnic are putere dumnezeiască din moment ce poartă epitrahil“. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Când eşti unit cu duhovnicul te inundă harul. Dumnezeu te mântuieşte prin rugăciunile duhovnicului. Sfântul Siluan Athonitul îi îndemna pe oameni spunându-le:
«Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el. Să mă credeţi fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu duhovnicul său şi cel ce moare i-ar spune: „Părinte Sfinţite, dă-mi binecuvântare să-L văd pe Domnul în Împărăţia Cerurilor“, iar duhovnicul i-ar spune: „Du-te fiule, şi vezi pe Domnul!“, va fi după binecuvântarea duhovnicului». 
Pe cât de unit eşti cu duhovnicul, pe atâta de mult har primeşti, asemenea fierului care dacă este băgat în foc, se face şi el foc, şi pe cât îl îndepărtezi de foc, cu atât se răceşte. Fără părinte duhovnic ne rătăcim (spiritual). Unii au rătăcit din neştiinţă, alţii din încrederea prea mare în propriile puteri de a înţelege cele spre Dumnezeu, câţiva din râvna de a înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu, iar o parte au rătăcit din trufia minţii lor.
Duhovnicia are două aspecte: cel sacramental-liturgic (oficiază Sfintele Taine) şi cel pedagogic pastoral (face din credincioşii săi, fii adoptivi). În zilele noastre se vorbeşte frecvent de doctor de familie, de avocat de familie şi foarte rar sau aproape niciodată, de preot de familie. Este nevoie şi de ceilalţi doi, dar cel mai important este PREOTUL DE FAMILIE. De avocat este nevoie doar  în cazul unui proces la tribunal, de doctor, doar în cazul în care ne îmbolnăvim, dar de preot nu ne putem lipsi pe tot parcursul vieţii, de la leagăn până la mormânt,  fiindcă fără Sfintele Taine pe care numai el le poate săvârşi (Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtăşanie, Cununie, Maslu), nu ne putem mântui. Duhovnicul mai este numit şi „arbitrul disciplinei“.



Părinte
CUVÂNTUL PĂRINTE are o evoluţie interesantă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, exprimând raportul dintre învăţător şi ucenic. Învăţătorul este „părintele“ şi ucenicul este „fiul“. În primele secole calificativul de părinte s-a folosit mai ales pentru episcop. A trecut asupra scriitorilor bisericeşti şi apoi asupra preoţilor şi diaconilor. PĂRINTE DUHOVNICESC înseamnă că preotul este înzestrat cu Duhul Sfânt, însufleţit de Duhul Sfânt, ale cărui virtuţi sunt numite duhovniceşti fiindcă sunt „roade ale Duhului Sfânt“ (Galateni 5:22), iar viaţa credinciosului care primeşte o educaţie duhovnicească, are un sens ziditor, duhovnicesc, centrul fiinţei lui fiind luminat de viaţa în Hristos.

Ascultarea de preotul duhovnic
ASCULTAREA DE DUHOVNIC este esenţială pentru dobândirea Duhului Sfânt. Ascultarea este opusul anarhiei, acea anarhie care l-a dus pe Lucifer la răzvrătire, la dezordine, la indisciplină. Când nu facem ascultare la părintele duhovnic, domnul anarhiei (diavolul) găseşte uşa sufletului deschisă. Ieşind din ascultare, ieşim implicit din comuniunea cu părintele duhovnic şi în acelaşi timp de sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Trebuie să stăm în „căruţa ascultării !“   Nu se poate fără ascultare, fără sfat,  nu se poate să nu asculţi de nimeni. Chiar şi Dumnezeu Cel în Treime slăvit  s-a sfătuit: „Să facem om...“ (Facerea 1:26).  Avem ca model de ascultare absolută pe Domnul Nostru Iisus Hristos care conform voii lui Dumnezeu - Tatăl, s-a pogorât din ceruri, s-a întrupat, a pătimit, a murit şi a înviat pentru a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu neamul omenesc. Sfântul Apostol Pavel a ascultat de Anania, şi prin el i s-a spus şi i s-a rânduit cele ce avea de făcut (Fapte Apostolilor 9), deşi putea să-i spună Mântuitorul în mod direct. Cele spuse până acum sunt confirmate şi de cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul:
„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar sufletul, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină“.
Citind în Pateric observăm că atunci când era vorba de ascultarea călugărilor, aceasta lua la unii părinţi forme aparent absurde. Dar prin absurditatea poruncilor se urmărea tocmai deprinderea cu disciplina. Când părinţii din Sfintele Mănăstiri  porunceau novicilor (începători în viaţa călugărească) să sădească plante, morcovi, varză, de pildă, cu rădăcina în sus, ei testau nu raţiunea, ci disciplina. Vrând să ne îmbogăţim sufleteşte să cercetăm şi cuvintele părintelui Efrem Katounakiotul care este astăzi unul din cei mai apreciaţi duhovnici aghioriţi. În vârstă de aproape 80 de ani, a fost unul dintre cei 7 ucenici de chilie ai cunoscutului părinte Gheron Iosif Isihastul. Dacă ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat, fiecare, conducerea  unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras în pustia Katounakiei unde vieţuieşte cu trei ucenici. Redăm mai jos, în traducere, câteva dintre sfaturile sale:
Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul, iar cea mai mică neascultare îl va alunga. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe „chipul lui Dumnezeu“. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Nu mântuieşte nici preoţia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare  Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuieşte rugăciunea, ci ascultarea de duhovnic ne mântuieşte.
Un demonizat a intrat în ascultare la doi bătrâni şi prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el însuşi cum vedea demonul înaintea lui şi când zicea o dată rugăciunea lui Iisus, demonul se tulbura. Când zicea rugăciunea a doua oară, demonul începea să tremure. A treia oară când zicea rugăciunea, demonul dispărea.
Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, eşti pentru rai. Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de duhovnic. Cel care face ascultare nu se teme - oarecum - de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză, etc. - nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuieşte. Cel care face ascultare se aseamănă cu Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce. Duhovnicul poate să cadă. Cel care face ascultare nu cade niciodată. Duhovnicul va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru dânsul, dar cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeşte Hristos. Se poate oare să cadă cineva câtă vreme se aseamănă în ascultare cu Hristos? Chiar dacă porunca duhovnicului e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va întoarce în folos sufletesc. Pe duhovnicul tău, aşadar, să-l vezi ca pe Hristos. Să nu-l întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat pe Dumnezeu.
Ştii ce canon se primeşte dacă-l forţezi, dacă-l obligi pe duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoşător. Cel ce face ascultare e ca o hârtie albă. Nu are nimic scris pe ea care să fie luat de diavol. Cât valorează duhovnicul cu frică de Dumnezeu, nu valorează întreaga lume, nu valorează  tot  Sfântul  Munte  Athos. Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu şi la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a făcut desăvârşită ascultare la Tatăl Ceresc te primeşte, te aude, te face asemănător Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dublă cunună în viaţa veşnică. Dacă te trimite duhovnicul undeva şi te duci, eşti în ascultare. Îl odihneşti pe duhovnic? Îl odihneşti pe Dumnezeu.
Demonizatul care a făcut desăvârşită ascultare la cei doi bătrâni şi care s-a tămăduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi şopteau demonii: «Pleacă de la bătrânii la care eşti şi coboară pe ţărm, pe stânci. Bătrânii aceştia mănâncă, dorm, se roagă prea puţin. Ca să ieşim din tine trebuie multă rugăciune şi post». Şi desigur ziceau adevărul, însă era o cursă a diavolilor pentru a-l scoate de sub ascultare. Mai târziu, siliţi de puterea lui Dumnezeu, diavolii au mărturisit: «Dacă reuşeam să te scoatem de la bătrâni şi să te facem să cobori pe stânci, spre ţărm, te-am fi aruncat încet-încet în deznădejde şi te-am fi făcut să sari în mare, adică să te sinucizi». Prin ascultarea lui a învins demonii şi s-a vindecat. Numai diavolul ştie ce e duhovnicul, ce înseamnă duhovnicul, ce înseamnă ascultarea de duhovnic!
Făcându-mi eu odată voia şi plantând pomi, toţi s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvântarea părintelui meu duhovnic s-au prins.
Nu trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău. Să te opui, să te împotriveşti când auzi că se spune ceva împotriva duhovnicului tău. Aşa e corect şi aşa trebuie să faci.
O întâmplare asemănătoare cu cea în care acel călugăr a zis: am duhovnic“ şi prin aceasta au dispărut dracii i s-a întâmplat şi tatălui părintelui Amfilohie.
Părinte Amfilohie şi-a adus tatăl la Sfântul Munte, l-a făcut călugăr şi-l îngrijea. Ca să vezi, copilul şi-a făcut tatăl călugăr!... Când tatăl lui trăgea să moară, părintele Amfilohie a intrat în camera muribundului şi văzându-l foarte tulburat îl întreabă: «- De ce eşti, tată, atâta de tulburat?» «- Au venit diavolii înspăimântându-mă, că-mi vor lua sufletul ». Iar părintele Amfilohie i-a spus: - Nu-ţi fie frică pentru că nu-ţi pot face nimic, pentru că eşti sub ascultare. Dacă mai vin la tine să le zici: «Ce aveţi cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultător».  Au venit din nou demonii în ziua următoare cu mult zgomot, cu săbii, cu topoare, speriindu-l că-l vor lua. Imediat ce le-a spus că are duhovnic, demonii s-au făcut nevăzuţi.
Numai diavolul ştie ce putere are duhovnicul, ce putere are cuvântul  duhovnicului. A  zis duhovnicul? Du-te! Să te duci fără să te temi de ceva! Ai  făcut  ascultare,  mergi  în  Rai,  nu  ai  făcut,  mergi  în  Iad. Chiar dacă te-ai împărtăşi de zece ori pe zi, ai face rugăciunea minţii neîncetat, privegheri sau posturi, toate acestea nu valorează nimic fără ascultare. Adam a făcut neascultare şi a căzut din har!

          ASCULTAREA DE  DUHOVNIC  =  VIAŢĂ (sufletească).
    NEASCULTAREA DE DUHOVNIC  =  MOARTE (sufletească)
Ai făcut ascultare, ai făcut totul. Eu nu spun că celelalte nu ne folosesc, însă sunt pe planul doi.
 Nu-i acelaşi lucru să judeci un străin, cu a-l judeca pe duhovnicul tău. Vai ţie! Este ca şi cum L-ai fi judecat pe Însuşi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit şi singurul om de care m-am temut a fost părintele Iosif. Duhovnicul poate să-ţi spună un cuvânt mândru sau sucit. Tu fă-ţi ascultarea ta, fă ascultare desăvârşită.  Gura duhovnicului ce zice? Să fii binecuvântat... fă ascultarea care ţi-a  poruncit-o şi vei fi binecuvântat de Dumnezeu!
Construieşte pe smerenie! Dacă a zis duhovnicul: Fii binecuvântat! De nimic să nu te îngrijeşti de vreme ce faci ascultare. Te vei mântui, o să mergi în Rai.
Un diacon i-a zis duhovnicului: «Părinte vreau să merg să fac baie în mare pentru sănătate». «Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv». «Ba mă duc să fac baie». Şi se duse... Făcu baie şi în timp ce se scălda un rechin l-a omorât. Mai târziu i-a scos marea trupul sfâşiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?  DESIGUR, LA OSÂNDĂ, PENTRU CĂ  A MURIT ÎN NEASCULTARE.
Ascultarea aduce lumină  în suflet, lacrimi şi rugăciune. Dacă n-ai ascultare, chiar dacă le ai pe acestea, le vei pierde. Cât de mult îl cinsteşti şi îl iubeşti pe duhovnic, atât de mult primeşti.
Harul ascultării îl înconjoară pe cel ascultător ca o flacără şi de aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă lipseşte această flacără, diavolul ne va tulbura. Teologia este rezultatul rugăciunii iar rugăciunea este rezultatul ascultării. Când faci ascultare, o să găseşti şi rugăciune, şi teologie. Când însă nu faci ascultare nu găseşti nimic. Primul lucru, sau mai bine spus rădăcina, este ascultarea. Ai făcut ascultare? O să găseşti rugăciunea. Se poate să o găseşti acum sau o găseşti mâine, dar o vei găsi sigur.
Întrebare: Şi dacă duhovnicul dă o poruncă greşită? Răspuns: Niciodată nu ajungi tu rău, pentru că la mijloc este ascultarea.
Cu cât ai în suflet mai mult devotament, mai multă abnegaţie, iubire şi credinţă, cu atât nu ai împotriviri lăuntrice. Când însă ai ceva cu duhovnicul tău, să ştii că nu eşti una cu el, că nu-l iubeşti şi n-ai credinţă în el. Cu cât ai mai multă credinţă în sfaturile duhovnicului, cu atât ai mai puţină grijă.
Să fii devotat duhovnicului. Când te uneşti cu duhovnicul tău, e zelul cel mai bun. Când vezi faţa duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Când vezi greşeli la duhovnic, e vai de tine! Puterea ascultării se vede şi  din următoarea întâmplare:
Era într-o marţi, spre seară şi mi-au venit nişte gânduri contra duhovnicului meu, părintele Iosif, pentru că ne-a pus să semnăm o scrisoare. Avea şi dreptate, după cum s-a dovedit ulterior. Sâmbătă merg la slujbă cu părintele. Cum mă vede îmi zice: «Părinte, ai ceva contra mea, ceva te separă de mine, ai ceva înlăuntru. Nu te despărţi de duhovnic, nu te rupe de mine!» Eu uitasem că l-am judecat, uitasem gândurile. «Părinte, zic, nu-mi amintesc să am un gând care să mă separe de sfinţia ta». «Şi totuşi ai ceva care te separă de mine. Cum te-am văzut, am ştiut. A ştiut sufletul meu că ai ceva gânduri care te separă de mine». «Părinte, nu-mi amintesc nimic!». «Să încerci să-ţi aminteşti!». După ce am terminat Sfânta Liturghie am plecat. Mergând spre chilia mea, şi urmărind ce gânduri  am avut în aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am făcut-o în legătură cu scrisoarea. M-am întors la părintele duhovnic  şi  i-am cerut iertare cu lacrimi. Rugăciunea izvorăşte din ascultare, nu ascultarea din rugăciune.                            
Fă ascultare acum şi în continuare va veni harul:
«Cel ce face ascultare va ieşi bine numai şi numai pentru ascultare! NU ARE IMPORTANŢĂ CINE ESTE DUHOVNICUL. Ce i-a folosit lui Iuda că L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam că l-a avut  „stareţ“ pe Dumnezeu şi că era în Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, căci a făcut neascultare. Cu nimic nu l-a împiedicat de la sfinţenie pe marele Agachie faptul că duhovnicul său era poruncitor şi  aprig la mânie? Cu nimic!»
Părintele Iosif spunea: „Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie, nici rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc fără ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavol!  Căci împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa, înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său, ci şi răstignirea  faţă de toată lumea. Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereşte până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6:28), asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2:4-11).
Gura duhovnicului e gura lui Hristos.  Să faci ce spune duhovnicul fără să analizezi, fără să cercetezi şi fără să murmuri.
Într-o zi am asistat la o discuţie foarte interesantă, între doi consăteni pe tema preotului duhovnic. Unul dintre ei, foarte credincios, care avea părinte duhovnic, l-a  întrebat pe vecinul său: „Măi nea Marine, te-aş întreba şi eu ceva numai să nu te superi pe mine. În postul Crăciunului care tocmai a trecut, te-ai spovedit şi te-ai împărtăşit şi dumneata după rânduiala Sfintei Biserici?“ Iar el a zis: „Nu m-am spovedit niciodată în viaţa mea şi nici nu vreau să mă spovedesc, pentru că preotul nostru este un păcătos“. Nea Marine, să ştii că lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând aş vrea să-ţi spun că pentru dumneata Crăciunul nu a fost Crăciun, ci doar grijă pentru pântece, adică ai mâncat o fripturică de porc, puţin şorici, sărmăluţe cu smântână, o ţuică fiartă, un pahar cu vin... dar atât. Fecioara Maria născându-L pe Hristos, L-a născut în acelaşi timp şi în sufletele noastre. Numai că El fiind Preasfânt şi Preacurat, nu vine într-un suflet nespovedit (murdar de păcate) şi neîmpărtăşit. Şi apoi o fi preotul păcătos, că prea spui cu foc, dar eu am citit în Biblie acolo unde scrie: „Toţi greşim în multe chipuri“ (Iacov 3:2). Cuvântul acesta „Toţi“, se referă şi la credincioşi şi la preoţi. Cât despre păcatele preotului n-ar trebui să vorbim, pentru că Cel care i-a dat preoţia Acela îl va şi judeca, nu noi. Aş vrea să te întreb ceva:„Dacă îţi trebuie o adeverinţă de la primărie şi primarul este un desfrânat, chiar îl găseşti mort de beat, înjurând şi drăcuind, dacă-ţi pune ştampila şi semnează este valabilă acea adeverinţă?“ Cum să nu fie valabilă, ce are una cu alta? Vezi nea Marine, tot aşa-i şi cu preotul: Nu contează vrednicia sau nevrednicia lui, pentru că păcatele nu ţi le iartă preotul, ci HRISTOS PRIN PREOT ÎN DUHUL SFÂNT! Preotul este cel care săvârşeşte Sfintele Taine şi, câtă vreme nu se leapădă de ortodoxie,  oricât de păcătos ar fi nu pierde harul. Deci pe părintele meu duhovnic te rog să nu-l mai judeci, căci are cine. Ca la armată, dacă a greşit ceva va da socoteală în faţa celui mai mare, iar cel mai mare este Însuşi  Iisus Hristos. Şi mai ştiu un cuvânt de învăţătură de la Sfântul Nectarie: „La orice preot vino smerit şi vei primi însutit, dar dacă vii cu mândrie să-l judeci pe preot, nu vei primi nimic de la Dumnezeu“. Sfântul apostol Petru îi îndemna pe creştini aşa: „...fiilor duhovniceşti , supuneţi-vă preoţilor“ (1 Petru 5:5), iar când au venit la Iisus Hristos cei 10  leproşi şi L-au rugat să aibă milă de ei, El le-a spus: „DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR“ (Luca 17 : 14).


La ce foloseşte ascultarea???
Cu toţii când ne gândim la ascultare, ne gândim mai întâi la procesul simplu de „a face ceea ce ni se spune“. Probabil aceasta este cea mai simplă definiţie a ascultării. Este greu să ne imaginăm întreaga responsabilitate a creşterii copiilor fără a ne gândi imediat la ascultare. Această idee universală a ascultării este un lucru pe care îl asociem şi procesului educaţional. Există şi o latură negativă a ascultării. Ca exemplu avem înaintea noastră mărturia unei societăţi care în numele ascultării, a justificat genocidul şi violenţa de proporţii incredibile: Germania nazistă. Aşa spuneau naziştii: Am ascultat ordinele.
La ce foloseşte ascultarea? Sufletul se simte eliberat de povară dacă o preia altcineva, în armată, în familie, în mănăstire. Un duhovnic bun este un învăţător bun. Fără un duhovnic bun ne suflă „vântul“ şi ne poartă unde vrea el. „Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (1 Regi 15:22).  „Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli“
(1 Regi15:23).
                Avva Moise spunea unui tânăr care se pregătea să îmbrăţişeze viaţa monahală: Vino, fiule şi gustă viaţa fericită a ascultării. În ascultare vei găsi smerenie, tărie, bucurie, răbdare şi îngăduinţă. Din ea se naşte căinţa şi înfloreşte iubirea. Ea ajută pe ucenicul bun să păzească toate poruncile divine toată viaţa sa.
               Sfântul Antonie cel Mare zice că Ascultarea, împreună cu înfrânarea, supun chiar şi animalele sălbatice.  
                Avva Iperchie mai numea ascultarea cea mai nepreţuită comoară a călugărului. Cel ce o dobândeşte, să fie sigur că rugăciunea lui va fi întotdeauna ascultată şi că va fi prezent cu trupul în faţa tronului Celui care a fost ascultător până la moarte.
                Avva Ruf spunea că o slavă mai mare îl aşteaptă pe călugărul care împlineşte ascultare faţă de Părintele duhovnicesc, decât pe eremitul care trăieşte după propria lui voinţă în singurătatea deşertului.
                Avva Iosif Tebeul spunea că trei lucruri sunt în special bine plăcute lui Dumnezeu: boala îndurată cu răbdare, munca făcută fără a se aştepta plată, ci pur şi simplu din dragoste pentru El, şi ascultarea arătată părintelui duhovnicesc în totală negare de sine. Aceasta din urmă faptă este minunat încununată.
                Avva Pimen dădea următorul sfat: Să nu te înşeli gândind că te poţi îndruma singur în cele spirituale. Supune-te unui Părinte duhovnic cu experienţă şi lasă-l pe el să te îndrume în toate lucrurile. Un alt Părinte dădea acest sfat celui care se hotăra să urmeze viaţa de ascultare: Fii, frate,ca o cămilă. Ducându-ţi defectele, lasă-ţi îndrumătorul duhovnicesc, care ştie mai bine decât tine, să-ţi arate calea spre Dumnezeu.
                Sfântul Pamvo a fost consultat de patru putnici care au venit de departe. Primul era mare postitor, al doilea sărac cu desăvârşire, al treilea se dăruise slujirii celor bătrâni şi infirmi, iar al patrulea petrecuse douăzeci de ani în ascultare faţă de un Părinte duhovnic bătrân. Ascultându-le virtuţile, Sfântul le-a zis aceste cuvinte: Acesta din urmă v-a depăşit pe toţi, deoarece voi ceilalţi, tot ceea ce faceţi, faceţi potrivit voinţelor voastre. Însă, întrucât el îşi jertfeşte zilnic propria voinţă, fără îndoială inima îi sângerează. Din această cauză călugării care se află în ascultare sunt număraţi printre mărturisitorii credinţei.
              Într-o zi, în timp ce se ruga, unul dintre marii Bătrâni din vechime a intrat în starea de extaz şi s-a urcat cu duhul în lumea cerească. Acolo a văzut patru clase distincte de drepţi. În prima se aflau cei care au suferit boli trupeşti în timpul vieţii şi au îndurat fără a se plânge, mulţumindu-i lui Dumnezeu. În a doua se aflau toţi cei care au pus în practică virtutea iubirii şi au mângâiat în toate chipurile pe semenii lor. În a treia erau cuprinşi eremiţii şi anahoreţii, care au îndurat suferinţe şi greutăţi nespuse. Cea de-a patra clasă era compusă din toţi cei care au trăit în ascultare. Aceştia îi depăşeau în slavă pe toţi ceilalţi. Ca semn distinct al rangului superior, ei purtau manşete de aur curat. „Cum se face că aceştia, cei mai mici, sunt mai cinstiţi decât ceilalţi“, l-a întrebat Bătrânul pe Îngerul care îl însoţea.  Îngerul i-a spus: „Deoarece ceilalţi, au trăit potrivit propriei lor voinţe, pe când aceştia şi-au jertfit zilnic voinţa din dragoste faţă de Dumnezeu, răstignindu-se neîncetat“.
                Doi fraţi au părăsit lumea din dragoste faţă de Hristos şi au îmbrăţişat viaţa monahală. Unul a devenit eremit ( eremit înseamnă pustnic, sihastru, călugăr care s-a retras într-un loc pustiu). Celălalt a ales jugul sigur al supunerii pentru a-şi mântui sufletul şi a devenit exemplu de ascultare. El îndeplinea cu dragă inimă şi cu bucurie tot ceea ce ceilalţi îi cereau şi din această pricină era iubit şi cinstit de toţi. Odată, eremitul a dorit să pună la încercare ascultarea fratelui său, pentru a vedea dacă ceea ce se spunea despre el este adevărat. Aşadar, într-o zi, el şi-a luat fratele la plimbare şi în mod voit la dus la un râu, care era plin cu crocodili. „Aruncă-te în apă şi treci în partea cealaltă“, i-a poruncit fratele, în timp ce se apropiau de râu, sigur fiind că nu va face acest lucru niciodată, deoarece crocodilii l-ar fi mâncat.
Cu toate acestea, fratele ascultător, fără nici o îndoială în mintea sa, s-a aruncat în râu şi a trecut pe malul celălalt. Nimic rău nu i s-a întâmplat. Fiarele îmblânzindu-se i-au lins picioarele. Eremitul a văzut toate acestea şi s-a minunat. În timp ce mergeau spre mănăstire, cei doi au dat peste un cadavru dezvelit. Eremitul a zis: „să luăm o bucată de pânză şi să-l acoperim“. „Oare nu ar trebui să ne rugăm“, a răspuns călugărul ascultător. „Poate Dumnezeu îl va învia“. Amândoi s-au aşezat la rugăciune şi, într-adevăr Bărbatul răposat a înviat. Eremitul îşi atribuia acest lucru sieşi: „Fără îndoială, marea mea nevoinţă a săvârşit această minune“, gândea el.
Cu toate acestea, în timp ce se apropiau de mănăstire, Stareţul, care era un Sfânt şi căruia Dumnezeu îi arătase toate aceste întâmplări, nu a pierdut nici o clipă pentru a-l scoate pe eremit din amăgire: „De ce ţi-ai supus fratele la o astfel de primejdie, i-a spus cu reproş, eremitului. Şi ia aminte că, datorită virtuţii ascultării sale, bărbatul a fost înviat“. Eremitul şi-a recunoscut greşeala şi a cerut iertare de la Dumnezeu şi de la fratele său.
Un călugăr tânăr s-a dus să caute sfat la un anume Părinte duhovnic. „Îmi îndeplinesc toate îndatoririle monahale, i-a spus el Părintelui şi încă cu prisosinţă. Cu toate acestea sufletul meu nu are odihnă. Nu primesc nici o mângâiere de la Dumnezeu“. „Tu trăieşti după placul voii tale, acesta este motivul a tot ce ţi se întâmplă“, i-a explicat Părintele. „Atunci ce trebuie să fac, Avva, pentru a-mi găsi odihna sufletului?“ „Mergi la un Părinte şi lasă-l să te îndrume după cunoştinţa lui. Atunci sufletul tău va afla mângâiere“. Tânărul a luat aminte la sfatul acelui Părinte, iar sufletul său şi-a găsit liniştea.
           Avva Marcu, eremitul, dă aceste sfat folositor tinerilor care doresc să păşească pe calea ascultării: Să nu deveniţi ucenicii celui care obişnuieşte să se laude pe sine, ca nu cumva, în loc să învăţaţi ascultarea, să învăţaţi mândria.
           Sfântul Antonie cel Mare a spus odată:
„Am cunoscut călugări, mândria deşertului, care după trudă uriaşă şi nevoinţe ascetice au căzut în păcat şi şi-au pierdut minţile. Cauza căderii lor a fost încrederea pe care au dobândit-o în ei înşişi şi în faptele lor. Aceşti călugări nefericiţi au uitat sfatul înţelept al Scripturilor: Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune“.
Sfântul Antonie cel Mare altă dată a zis:
 „Un ucenic bun trebuie să spună Părintelui său duhovnic câţi paşi face şi câţi stropi de apă a băut, ca nu cumva să greşească în aceste lucruri“.
           Ucenicul unui bătrân Părinte a găsit un loc frumos, departe în deşert, care era ideal pentru o sihăstrie. Îngăduie-mi, Avva, i-a zis el bătrânului Părinte, să merg şi să stau acolo, întrucât nădăjduiesc că dobândesc mult în acel loc. Nu locul este cel ce oferă câştig unui om, i-a răspuns părintele cel înţelept, ci modul în care trăieşte. Un tânăr are nevoie mai întâi de toate de ascultare pentru a creşte în virtute.
Avva Moise cel negru era de aceeaşi părere. Un călugăr începător, spunea el, care nu a învăţat ascultarea şi smerenia, dar posteşte şi se nevoieşte de unul singur, nu e de aşteptat să facă vreun progres. Un astfel de călugăr nu are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă a fi călugăr.
Virtutea pe care un călugăr o dobândeşte de unul singur, spune Avva Theona, nu trebuie să se aştepte să rămână mult timp la el. Dumnezeu, ia harul Său de la el, deoarece El ştie că monahul se va rătăci încrezându-se numai în sine. Virtutea permanentă se găseşte în acei ucenici binecuvântaţi care s-au dăruit trup şi suflet părintelui lor duhovnicesc. Se spune despre Avva Ioan cel Şchiop că, înainte de a deveni sihastru, a petrecut mulţi ani în ascultare faţă de un bătrân părinte din Thebaida. Îndată ce a venit la mănăstire, pentru a-l încerca, Avva l-a luat cu sine. După ce au mers cale de vreo douăsprezece ceasuri departe de coliba lor, au sosit la un loc uscat. Bătrânul i-a luat toiagul, l-a înfipt în pământ, şi i-a poruncit tânărului Ioan să meargă în fiecare zi cu o găleată de apă să ude locul. Tânărul a îndeplinit cu dăruire porunca Părintelui său. După trei ani, băţul de lemn uscat a înmugurit şi apoi a făcut nuci. Atunci bătrânul Părinte le-a cules şi le-a adus în Biserică Duminica. După Sfânta Liturghie el le-a împărţit eremiţilor, zicându-le: „Veniţi, fraţilor şi gustaţi din roadele ascultării“.
           Un Părinte avea un ucenic atât de ascultător încât el împlinea cuvântul de îndată şi exact ceea ce Părintele îi spunea să facă. Într-o zi, Avva, pentru a-l încerca, i-a spus să ia cartea din care se citea în Sfânta Biserică şi să o arunce în cuptorul care ardea. Fără să ezite, ucenicul a făcut ceea ce i-a cerut Avva. Însă, datorită ascultării sale, în clipa în care cartea a fost aruncată în foc, focul s-a stins. Timp de doisprezece ani, Avva Ammoi a fost chinuit de o boală. În tot acest timp, Ioan, ucenicul său ascultător, a stat alături de el ca o făclie aprinsă şi i-a slujit în toate felurile. Avva era sever şi nu i-a spus niciodată un cuvânt de apreciere ucenicului său, nici cel puţin „Domnul, să te miluiască“. Însă în ultimele clipe, când toţi fraţii asceţi s-au adunat în jurul lui, Avva Ammoi, cu mare emoţie, a luat în mâinile sale tremurânde mâinile ucenicului, le-a sărutat şi a şoptit: Fiul meu, poţi fi sigur că te-ai mântuit prin buna ta ascultare. Apoi s-a întors către fraţi şi, arătând spre Ioan, le-a zis: Acesta la care priviţi este înger, nu om.
           Călugării aflaţi în ascultare, zicea Avva Isidor, sunt datori să-i iubească pe Părinţii lor duhovnici ca pe taţii lor şi să se teamă de ei ca de stăpâni. Ei nu trebuie să treacă cu vederea frica din pricina dragostei, nici să păteze dragostea cu frică. Ioan, ucenicul lui Avva Pavel, era un exemplu de ascultare. Părinţii istorisesc următoarea întâmplare în legătură cu el:
Nu departe de coliba lor se afla o peşteră în care o hienă îşi făcuse culcuş. Într-o zi, Avva Pavel a văzut că în jurul peşterii crescuse nişte ceapă sălbatică şi l-a trimis pe Ioan să o culeagă pentru a o găti. „Ce să fac, Avva, dacă se întâmplă ca hiena să iasă în afară“, a întrebat tânărul monah. „Leag-o şi adu-o aici“, a zis Avva în glumă. Ucenicul s-a dus să îndeplinească porunca Părintelui. Însă, cum se aşteptase, animalul fioros a ieşit şi l-a atacat pe neaşteptate. Tânărul nu numai că nu a arătat laşitate, ci s-a năpustit să lege fiara. Şi s-a întâmplat un lucru ciudat: în loc monahului să-i fie teamă, fiara s-a înfricoşat şi a fugit în deşert spre a se salva. Ioan a început să fugă după ea şi să strige: „Opreşte-te acum! Avva mi-a poruncit să te leg“. Într-un târziu, după mult efort, el a prins hiena, a legat-o şi a adus-o Avvei Pavel. Între timp Avva începuse să se neliniştească, văzând că ucenicul său întârzie, a ieşit în întâmpinarea lui. În depărtarea l-a văzut pe acesta târând după el fiara legată şi s-a minunat de tăria ascultării lui. Cu toate acestea faţă de Ioan el nu s-a arătat surprins deloc. Dimpotrivă, pentru a-l smeri, a strigat, cu prefăcută asprime: „Prostule, de ce mi-ai adus aici acest câine jigărit?“ Apoi, el a dezlegat fiara şi a lăsat-o să se întoarcă la peştera ei.
Avva Siluan era stareţ al unei mici mănăstiri de pe vârful muntelui Sinai, unde se aflau în total doar zece călugări. Întrei ei, un călugăr tânăr, care era dintr-o familie de aristocraţi şi care jertfise totul din dragoste pentru Hristos, se distingea datorită absolutei sale ascultări. Datorită virtuţilor sale tânărul era iubit de Avva Siluan. Cu toate acestea, ceilalţi călugări erau invidioşi pe Marcu, căci aşa se numea tânărul cel bun, şi s-au plâns Părinţilor din Sinai că Avva Siluan are faţă de acesta o consideraţie specială. În consecinţă Părinţii au mers să-l cerceteze pe Avva Siluan. Veniţi le-a zis Bătrânul Sfânt cu smerenie, să vă convingeţi voi înşivă de ce Marcu se deosebeşte de toţi ceilalţi. El i-a luat şi au făcut înconjurul întregii mănăstiri. S-au oprit la fiecare chilie, au bătut la uşă şi l-au chemat pe fiecare frate după nume. Dinlăuntrul chiliei se auzea o voce: „Acum, imediat, Avva“. Însă nimeni nu ieşea. Apoi la scurtă  vreme se auzea: „Nu pot ieşi în această clipă sunt ocupat.“ La o altă chilie li s-a răspuns: aşteaptă o clipă, Avva, îndată ce termin mănunchiul de trestii pe care-l împletesc“.
            În cele din urmă au ajuns la chilia lui Marcu. Auzind vocea bătrânului, ucenicul ascultător s-a grăbit să iasă imediat. Avva Siluan a găsit motiv să-l trimită undeva, după care s-a întors către părinţi şi le-a zis: unde sunt ceilalţi călugări pe care i-am chemat?“ Nici unul nu a ieşit, doar acest copil binecuvântat al ascultării. Apoi au intrat în chilia lui Marcu. El picta şi lăsase neterminată o linioară doar pentru a răspunde chemării Părintelui său. Atunci Părinţii au zis lui Avva Siluan: Într-adevăr el este demn de dragostea ta. Din această zi el va avea cinstea şi respectul nostru, căci Dumnezeu îl iubeşte şi îl oblăduieşte. Cu altă ocazie Părinţii mergeau prin deşert cu Avva Siluan. Nu departe în spatele lor venea şi Marcu împreună cu ceilalţi fraţi. Avva Siluan, pentru a le arăta celorlalţi Părinţi absoluta ascultare a ucenicului său, l-a chemat pe Marcu lângă el şi, arătându-i un şarpe care se târa la mică distanţă înaintea lor, i-a zis: Fiule, vezi acest bivol? „Da, Avva“, i-a răspuns el. „Îi vezi coarnele, par a fi de două ori mai mari?“ „Da, Avva,“ a zis Marcu, care vedea doar cu ochii Părintelui Siluan. Astfel, încă o dată, Părinţii din Sinai au avut ocazia de a se minuna de ucenicul devotat.
           Ucenicul unui Părinte pătimea mult din pricina dorinţelor trupeşti şi nemaiputând să reziste, s-a întors în lume şi a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Avva, era nemângâiat din na căderii fratelui şi îl implora pe Dumnezeu să-l ocrotească, ca nu cumva acesta să-şi piardă fecioria pentru care luase vot când a devenit călugăr. Dumnezeu a auzit rugăciunea slujitorului Său şi a încuviinţat că tânărul să moară, fără a se pângări, în ziua în care căsătoria fusese fixată.
(Arhiepiescopul Chrysostomos al Etnei şi Episcopul Ambrozie al Methonei, Ascultarea în tradiţia patristică ortodoxă, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004).
  
De ce avem nevoie de un Părinte duhovnic?
Trăim într-o lume caracterizată de un profund analfabetism în gospodărirea vieţii lăuntrice; însă ne străduim, după putinţe, să ne sfinţim. De vreme ce experienţa creştină nu este una simplistă, avem nevoie de un îndrumător care să cunoască frumuseţile şi capcanele urcuşului duhovnicesc şi care să ne fie călăuză pe potecile credinţei. El este cel care ne trezeşte când rătăcim confuzi printre dărâmăturile fiinţei  şi arată unde este Răsăritul. Duhovnicul ne reaminteşte câte frumuseţi ratăm alergând să frecventăm păcatul; el ne învaţă cum să creştem în desăvârşirea pe care o presupune îndumnezeirea. Şi tot Părintele duhovnicesc este intermediarul prin care Împărăţia lui Dumnezeu începe întru noi (Luca 17:21); pentru că el ne dă binecuvântarea pentru a ne împărtăşi cu Trupul tainic al lui Hristos.
Trebuie ştiut că nu putem găsi un duhovnic potrivit decât atunci când suntem pregătiţi să-l ascultăm. Dacă e adevărat că ne confruntăm cu o criză de îndrumători veritabili, este la fel de adevărat faptul că există puţini ucenici dispuşi să îi asume ca Părinţi.

Amin şi Aleluia
Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale următoarele cuvinte: Amin şi Aleluia. Un om, mergând pentru sfat la acest călugăr şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat: „Părinte, ce înseamnă aceste cuvinte şi de ce le-ai scris pe perete?“ „Fiule, aceste două cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. Amin înseamnă aşa să fie, iar aleluia înseamnă slavă lui Dumnezeu“. Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea a adăugat părintele: „Când spunem amin, ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem; aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu! Când spunem aleluia, zicem de fapt: slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce-mi dai! Prin acceptarea tuturor lucrurilor ce ni le trimite Dumnezeu ne arătăm smerenia şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucurie sau întristare, ne arătăm încrederea în Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii, în ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, prin preotul duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, la voia şi mila Lui“.
Eva prin neascultare a adus blestemul iar prin Naşterea Mântuitorului din Maica Domnului a venit binecuvântarea.

Rugăciune pentru părintele duhovonic
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Care pe desfrânată şi pe tâlhar i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău, duhovnicul meu, Ioan preotul, ales de tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara întregii lumii în faţa Tatălui ceresc.
Iartă-i toate greşalele lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca să pun început bun de pocăinţă, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi sufletească şi de slăbiciunea firii căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, Împăratul Luminii.
Bine sporeşte în el, Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin
Împărate ceresc, Mângâietorule, deschide slava cerului şi plouă peste duhovnicul meu, Ioan preotul, belşug de har şi bogată milă. Pogoară-te asupra lui, odihneşte în el pururea şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor tale. Amin.
Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul Tău acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu, Ioan preotul, şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin.
Cuvioase Părinte Siluan, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.
Cuvioase Părinte Arsenie cel Mare, roagă-te Domnului miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu, Ioan preotul, pentru rugăciunile tale.
Cele 9 cete îngereşti, Sfinţilor români, mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, preacuvioşi părinţi ai noştri care-i pomenim  astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile voastre. Amin.

Fără duhovnic ne suflă vântul...
Sufletul se simte eliberat de povară dacă o preia altcineva, în armată, în familie, în mănăstire. Un duhovnic bun este un învăţător bun. Fără un duhovnic bun ne suflă „vântul“ şi ne poartă unde vrea el. Preotul este indirect în slujba oamenilor, dar de fapt în slujba cerului, este omul lui Dumnezeu (O antropos Teu) cum îl numeşte Sfânta Scriptură (1 Timotei 6:11).
Dintre toate vredniciile omeneşti, cea mai înaltă este aceea da a sluji lui Dumnezeu ca preot. Puterea preoţilor din Noul Testament diferă esenţial de puterea preoţilor din Vechiul Testament. Preoţii evrei aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, pe când preoţii creştini curăţesc lepra sufletului adică păcatele.
„Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (1 Regi 15:22). „Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli“ (1 Regi 15:23).   

Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti,1994; Consilier editorial Preot Nicolae Tănase, Ascultarea de duhovnic, Ediţie îngrijită de Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Editura Credinţa Strămoşească, 2002; Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament,E.I.B.M.,1995; Arhimandrit Serafim Man, Livada Duhovnicească, Editura Arhiepescopiei Ortodoxe Române a Vadului şi Feleacului, Cluj-Napoca, 1990; Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana Caransebeş, 2001; Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001;Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă Duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003.


marți, 18 iunie 2013

ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

        ÎNDREPTAR DE SPOVEDANIE
                (pentru creştinii ortodocşi)

                                                  Primit prin mail de la Preot Ioan

Moto: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu (Dumnezeu) îmi întorc ochii în altă parte, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţaţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!“  (Isaia 1:15 - 16).

Iată în icoana de mai sus moaştele Sfântului Ştefan Sinaitul, care a murit în scaunul de spovedanie. Pe toti credinciosii pe care-i întâlnea pe credincioşi îi îndemna să se spovedească şi să se împărtăşească imediat, pentru că nimeni nu-şi cunoaşte ceasul morţii, însă: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată - după care judecata“  (Evrei 9:27).
Cuvânt înainte
Iată cuvintele prin care Duhul Sfânt ne descoperă de ce atunci când ne rugăm nu suntem ascultaţi de către Dumnezeu. Nu suntem ascultaţi, fiindcă suntem plini de patimi, de păcate. Dar Dumnezeu ne arată şi calea pe care o avem de urmat: „spălaţi-vă, curăţiţi-vă!“ Spovedania, această „baie“, de care avem cu toţii nevoie, nu este o baie obişnuită cu apă şi săpun, ci o baie a sufletului, cu lacrimi, cu părere de rău pentru păcatele făcute, şi cu hotărâre de a nu mai greşi. Este un „al doilea botez“, mai greu decât cel dintâi, dar absolut necesar pentru mântuirea noastră.
Din nefericire, la această baie curăţitoare de păcate, la mărturisire, puţini sunt cei care vin pregătiţi, adică cu cuvenita cercetare a cugetului şi a păcatelor, cu hotărârea de a nu mai păcătui, de a face canonul cuvenit, ci se spovedesc numai din obişnuinţă, fiindcă vin Paştile sau Crăciunul, fără să ştie ce este spovedania, cum se face, şi ce pregătire prealabilă ar fi necesară. Şi ce este mai grav, unii nu s-au spovedit de când erau copii, sau de la căsătorie; alţii amână mărturisirea la bătrâneţe, motivând că acum nu pot posti, nu au timp să meargă la Biserică, sunt tineri, au serviciu, familie, trebuie să-şi trăiască viaţa, nu sunt prea păcătoşi, uitând ce zice Sfânta Scriptură: „Nebune, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău“ (Luca 12:20) şi: „în ce te va găsi moartea, în aceea vei fi judecat“.
Mai există o categorie de „creştini“ care, fiind crescuţi şi educaţi în spiritul doctrinei materialist-atee, nu ştiu absolut nimic despre această Sfântă Taină a împăcării omului cu Dumnezeu, sau ştiu ceea ce au auzit din defăimările, criticile şi din propaganda antiortodoxă dusă nu numai în trecut, ci chiar şi în prezent. Pentru aceştia, cultul ortodox se rezumă la câteva sărbători mai mari (Paştile, Crăciunul, Sărbătorile Sfinţilor al căror nume îl poartă, Botezul, Căsătoria), care se sfârşesc cu mese şi petreceri păgâne, acestea fiind de fapt motivele pentru care le ţin. Cunoscând această stare a creştinului de azi, am pornit de la adunarea unor învăţături şi Canoane (Legi) ale Bisericii care, deşi pot să apară învechite, prea greu de împlinit, credem că vor fi spre folos şi călăuză celor care doresc să se mântuiască.
Rugăciune înainte de mărturisire
Doamne Dumnezeul nostru, Cel bogat întru milă şi necuprins întru îndurări, Carele singur eşti din fire fără de păcat şi pentru noi, fără de păcat, Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta dureroasa mea rugăciune, că sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune, şi inima mea s-a tulburat întru mine; că Tu, Doamne,  Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toată tinereţea mea în pă­cate o am cheltuit şi, umblând după poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor, cu totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că întunecându-mi-se gândul din copilărie şi până acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă poftelor care mă înconjoară m-am făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum în minte socotind că nesuferită este urgia îngrozirii Tale cea asupra păcătoşilor şi gătită fiind gheena focului.
Din această pricină întru deznădăjduire căzând, şi nicidecum întru simţire de întoarcere fiind, pustiu şi gol de dragostea cea către Tine m-am făcut. Ce lucru drăcesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea cu totul mi-am întinat, prin cugete trupeşti; trupul mi-am spurcat, prin amestecări; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcat. Toate mădularele ticălosului meu trup, a lucra şi a sluji la păcate, le-am pornit.  Şi cine oare nu mă va plânge pe mine ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine osânditul? Pentru că eu singur, Stăpâne, mânia Ta o am întărâtat, eu singur urgia Ta asupra mea o am aţâţat, eu singur răutatea înaintea Ta am făcut, întrecând şi covârşind pe toţi cei din veac păcătoşi, fără de asemănare păcătuind, şi fără de iertare.
Ci de vreme ce eşti mult milostiv şi mult îndurat, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc pe sine-mi înaintea înfricoşatului şi nesuferitului Tău divan, şi ca şi cum m-aş atinge de Preacuratele Tale picioare, dintru adâncul sufletului strig Ţie: milostiveşte, Doamne, iartă-mă, îndură-Te, ajută neputinţei mele; pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea, şi lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine, cela ce mă pocăiesc, şi rătăcit fiind, întoarce-mă şi, întorcându-mă, îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog. Pentru că nu ai pus pocăinţă drepţilor, nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţă asupra mea, a păcătosului, care spre întărâtarea Ta am lucrat. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi dă-mi mie umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca, având bună nădejde şi deplină adeverire, să merg la lumea cea de acolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna Preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

                 ÎN D R E P T A R    D E    S P O V E D A N I E
         Iubiţi credincioşi, luaţi o coală albă de hârtie, un pix, un stilou sau un creion şi cercetând cu de-amănuntul toate păcatele pe care socotiţi că le-aţi făcut în viaţă scrieţi-le pe hârtie şi apoi alegeţi-vă un preot duhovnic la care să vă mărturisiţi păcatele (cu sinceritate şi căinţă), citindu-le unul câte unul, căci făcând astfel „viu va fi sufletul dumneavoastră în veci“. Amin.
      Înainte de a începe să vă mărturisiţi păcatele ar trebui să spunem aşa: Măr­turisesc înaintea lui Dumnezeu, Celui închinat în Sfânta Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, înaintea tuturor îngerilor, a tuturor sfinţilor lui Dumnezeu şi înaintea sfinţiei voastre, părinte duhovnic, că eu, pă­cătosul, în toată clipa şi în tot ceasul am supărat pe Preabunul Dumnezeu cu păcatele şi răută­ţile mele cele fără de număr:
1. Am păcătuit cu încre­derea prea mare şi nesocotită în Dumnezeu, zicând că El este milostiv şi mă va ierta şi pentru aceea pot să păcă­tuiesc mereu.
2. Mi-am pus în minte să pă­cătuiesc cât voi putea, zicând că mă voi pocăi la anul, la bă­trâ­­­ne­ţe, pe patul morţii. Am zis că dacă va voi Dumnezeu mă va mântui, iar dacă nu, mă va pierde.
3. M-am deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, că tot nu mă va ierta, de aceea am păcătuit mereu.
4. Mi-am pus în minte să mă sinucid şi chiar am încercat să fac aceasta.
5. Am stat împotriva adevărului arătat şi dovedit al Bisericii cuprins în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi istorie, motiv pentru care am întristat şi alungat Duhul Sfânt de la mine.
6. Mi-am împietrit inima, neprimind şi nepăzind cuvântul lui Dumnezeu, socotind Dumne­zeieştile Scripturi mincinoase. Am avut gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Sfinţilor sau a altor lucruri sfinte.
7. Am hulit faptele bune ale aproapelui; am invidiat pe aproapele pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu.
8. Din răutate nu am dat învăţătură despre credinţă (dacă am ştiut) celor neştiutori.
9. N-am vrut să aud vorbindu-se despre Dumnezeu, credinţă, religie.
10. Am zis că Dumnezeu e o născocire a preoţilor, că El nu există în realitate; că nu există suflet, nici îngeri, nici draci, nici judecată, nici înviere, nici rai şi iad, nici altă viaţă viitoare; m-am lepădat de Dumnezeu cu cuvântul, cu gândul, chiar şi în scris.
11. Am zis că Dumnezeu ne-a dat uitării, că nu se mai ocupă de noi.
12. Am crezut mai mult în calendar decât în învăţătura Bisericii, ţinând sărbătorile şi posturile după calendarul vechi.
13. Am ţinut calendarul vechi, nesocotind hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii. Am rebotezat şi am recununat pe cei ce au fost botezaţi şi cununaţi de către preoţii Bisericii care respectau noul calendar, zicând că aceşti preoţi nu mai au Har.
14. M-am lepădat de unica şi dreapta credinţă în Dumnezeu, cea ortodoxă, trecând la alte credinţe eretice, sectare, schismatice sau filozofii (evrei, musulmani, budişti, baptişti, penticostali, adventişti, iehovişti, stilişti, catolici, pro­testanţi, atei etc.). Am practicat yoga, arte marţiale, bioenergie, para­psihologie, radiestezie, telepa­tie, hipnotism şi altele ase­menea acestora. Am îndem­nat şi pe alţii la aşa ceva.
15. Am luptat împreună cu potrivnicii Ortodoxiei la discreditarea preoţilor şi a învăţăturilor Bisericii; am făcut glume pe seama lor.
16.  Am ucis cu voia sau fără de voia mea (Specificaţi ce aţi ucis: oameni, animale, păsărele, gâze...).
17.  Am asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani; pe cei neputincioşi sau lipsiţi. Am oprit plata celor ce
mi-au lucrat.
18.  Am defăimat, batjo­co­rit, bătut pe părinţii mei trupeşti sau duhovniceşti.
19.  Am silit pe alţii să păcătuiască sau i-am ajutat la păcat (la care anume); am luat apărarea celui ce păcătuia.
20.  Nu am mustrat păcatul altora, când a fost vremea a face acest lucru.
21. Am avut îndoială, şi mai am, de credinţa întru Unul Dumnezeu Cel în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
22. Am avut îndoieli asupra credinţei Ortodoxe şi a celor 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Pocăinţa sau Spovedania, Împărtăşania, Preoţia, Nunta şi Sfântul Maslu).
23. N-am iubit pe Dum­nezeu mai presus de orice. Am căutat să plac mai întâi oamenilor şi apoi lui Dumnezeu.
24. M-am ruşinat a face fapte urâte înaintea oamenilor, dar am făcut în ascuns, fără a mă ruşina de Dumnezeu.
25. Am purtat numele de creştin dar cu viaţa am fost mai rău decât un păgân.
26. M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii, primindu-i în casa mea, mân­când, rugându-mă împreună cu ei. Am fost în casa lor sau la adunările lor încurajându-i în credinţa lor, zicând că şi ei vorbesc tot din Scriptură şi cred tot în acelaşi Dumnezeu.
27. Am primit bine­cuvântare, daruri şi ajutor de la eretici sau sectari. M-am căsătorit cu eretic sau sectar.
28. Am avut şi mai am îndoieli asupra Sfintei Biserici, a cinstirii Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte sau a altor învăţături Ortodoxe.
29. Am citit cărţi eretice sau sectare, care sunt păgu­bitoare pentru suflet şi potrivnice Bisericii.
30. Am făcut glume, ironii; am făcut pe alţii să râdă pe seama cuvintelor din Sfânta Scriptură, a Sfinţilor, precum şi a preoţilor şi a celorlalţi slujitori ai Bisericii.
31. Am trăit anticreş­tineşte şi prin mine s-a hulit numele lui Dumnezeu între oameni. M-am rugat lui Dum­nezeu să-mi ajute la păcat.
32. Am ţinut ziua sâm­betei, la fel ca adventiştii, în loc de Duminică.
33. Am crezut în spiri­tism; m-am dus la cei care vor­besc cu morţii, la cei care deschid cărţile sfinte (chiar şi la preoţi); am crezut în vise şi vedenii.
34. Am defăimat şchiopii, ologii, ciungii, cocoşaţii, urâţii etc., nesocotind că şi ei sunt oameni şi zidiri ale lui Dum­nezeu.
35. M-am ruşinat a face semnul Sfintei Cruci la arătare, când am trecut pe lângă biserici sau troiţe. Am batjocorit semnul Crucii, făcându-l strâmb pe faţa mea. Am făcut semnul Crucii pe cusături, covoare, pături pe care le-am aşezat pe jos sau pe pat, călcând sau aşezându-mă pe ele.
36. Am slujit făpturii mai mult decât lui Dumnezeu, iubind copiii, părinţii, fraţii, soţia (soţul), rudeniile, prietenii, sau: averea, luxul, deşertăciunile lumeşti, jocurile, cântecele, glumele etc. mai mult decât pe Dumnezeu.
37. M-am lăsat amăgit de păcat, de frica şi ruşinea oamenilor, pentru bunuri tre­cătoare, păcătoase şi pentru plăceri turpeşti.
38. Am slujit idolilor, adică pântecelui, iubirii de arginţi, precum şi altor păcate idoleşti, jertfindu-le din agoni­seala mea.
39. Am ocărât pe alţii că sunt blânzi, răbdători, că merg la Biserică, că postesc şi se roagă. Am râs de cei ce se înfrânau de la jocuri, petreceri, glume şi cântece desfrânate, fumat şi băuturi ameţitoare; precum şi de cei ce se spove­desc şi împărtăşesc, păzind poruncile lui Dumnezeu.
40. Am oprit pe alţii de la faptele cele bune.
41. Am fumat, bucurând pe diavol şi mâniind pe Dum­nezeu, cheltuind banii în loc să ajut pe cei lipsiţi.
42. Am ajutat pe cei ce fumează oferindu-le ţigări şi chibrite. Am oferit ţigări în schim­bul unor servicii, făcându-mă astfel părtaş la păcatul lor.
43. Am folosit droguri, sutpefiante sau multă cafea, distrugându-mi sănătatea sau viaţa.
44. Mi-am ras barba şi mustăţile, mi-am lăsat plete.
45. M-am mascat dân­du-mi o altă înfăţişare, schim­bându-mă din bărbat în femeie sau invers, sau în capră, urs, strigoi, paiaţă sau alte chipuri urâcioase.
46. M-am roşit, vopsit, parfumat; mi-am tăiat părul, am umblat cu capul descoperit, chiar şi în Biserică (ca femeie). Am purtat cercei, mărgele, inele; m-am ras pe părţile ascunse ale trupului.
47. Am fost la ştranduri, plajă; am făcut nudism.
48. Ca femeie, am intrat în Biserică fiind în rânduiala firii (perioadă lunară), am sărutat Sfintele Icoane, am luat anaforă sau m-am împărtăşit, mi s-a pus Sfântul Potir pe cap, am sărutat mâna preotului slujitor, fiind în această stare.
49. Am luat anaforă după ce am mâncat sau băut, ori când am trăit trupeşte cu soţia sau bărbatul, sau când am avut scurgeri în vis.
50. Am hipnotizat, am adus oameni în transă, am prezis lucrurile viitoare.
51. M-am ocupat cu telepatia, am crezut că este un lucru bun, folositor.
52. M-am dus la des­cântători, ghicitori, la cei care deschid pravila sau alte cărţi sfinte (preoţi, călugări sau la altcineva) şi mi s-a ghicit în ghioc, cafea, în palmă etc.
53. Am făcut şi eu însumi farmece, vrăjitorii, am ghicit, descântat, am explicat visele, vedeniile, zodiacul; am făcut şi alte lucruri vrăjitoreşti.
54. Am crezut în noroc, destin (predestinaţie).
55. Am crezut în su­perstiţii sau că este semn rău când îţi ţiuie urechea, se zbate ochiul; când îţi iese cu găleata goală în cale; când îţi trece pisică neagră prin faţă sau preotul etc. Am folosit culoarea roşie împotriva deochiului; am purtat baiere, amulete, talis­mane, crezând că-mi pot fi de folos.
56. Am folosit numele lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, Biblia sau alte cărţi sfinte pentru vrăjitorie, descântece...
57. Am crezut că există strigoi, vârcolaci, zmei şi alte chipuri ale satanei şi din aceste pricini am ţinut unele datini sau zile ca să nu mi se întâmple ceva rău.
58. Am legat bărbat şi femeie să nu se împreune, să nu se poată căsători; am luat mana de la animale, am turnat cărbuni şi am descântat la cei bolnavi.
59. În noaptea de Anul Nou m-am uitat în oglindă, verighetă, am pus busuioc sub cap şi alte multe obiceiuri drăceşti, ca să-mi visez soarta.
60. Am sfătuit pe alţii să meargă la vrăjitori sau să facă lucruri vrăjitoreşti. Am avut credinţa mincinoasă că sufletul după ieşirea din trup se re­încarnează în alt trup sau intră în animale, plante etc.
61. Am jurat strâmb la judecată sau în alte împrejurări (Când? De ce? Urmările jură­mântului).
62. Am răul obicei de a folosi numele lui Dumnezeu şi al sfinţilor fără de rost, la toate nimicurile.
63. Nu am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri, pentru boli, necazuri, ispite, ci am cârtit, m-am blestemat pe mine, dorin­du-mi chiar şi moar­tea; am blestemat pe alţii.
64. M-am jurat că voi răsplăti cu rău celor ce mi-au făcut rău.
65. Am socotit că trebuie să împlinesc jurământul nele­giuit făcut la mânie sau la beţie şi l-am împlinit.
66. În loc de a mă îm­păca, am dat în judecată pe aproapele meu.
67. M-am jurat să mor, să orbesc, să mă ardă focul, să moară mama, tata, copilul meu etc.
68. Am silit pe alţii cu bani, prin îngrozire sau vicleşug ca să jure pentru mine.
69. Am drăcuit pe cei din casă, pe străini, dobitoace, lucruri, chiar şi pe mine însumi.
70. Am jurat pe cele sfinte, fiind singur, sau în faţa copiilor, ori a oamenilor mari, îndemnând şi pe alţii la aşa ceva.
71. Nu m-am luptat pen­tru a păzi poruncile lui Dum­nezeu, ci pentru a le dispreţui, a le huli.
72. M-am împărtăşit cu nevrednicie cu Sfintele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos.
73. După spovedanie şi împărtăşanie m-am întors din nou la păcate, făcându-mă fur de cele sfinte.
74. Am scuipat după ce m-am împărtăşit.
75. Am luat părticele.
76. Am luat Aghiazmă Mare fără a fi spovedit.
77. Am trecut la pomel­nicul morţilor pe cei vii, care mi-au făcut rău; i-am scris pe toacă de clopot pentru a fi pedepsiţi de către Dumnezeu.
78. Am crezut şi am spus şi altora că nu trebuiesc botezaţi copiii când sunt mici, zicând că ei nu au păcate.
79. Am făcut făgăduinţe bune lui Dumnezeu, la vreme de strâmtoare, la grea cumpănă, iar când am dat de bine le-am călcat.
80. Am făgăduit a da daruri la Biserică, la cei necăjiţi, săraci şi nu am dat, călcân­du-mi făgăduinţa.
81. Am lucrat Duminica şi în sărbătorile bisericeşti, la mine sau la alţii. Am făcut lucruri care aş fi putut să le fac şi în alte zile: cumpărături, mâncare, spălat etc.
82. Am cumpărat şi vândut în loc să merg la biserică.
83. Am făcut clăci cu povestiri necuviincioase, cu vorbe şi glume murdare, cu lăutari, cu beţii şi jocuri, ajun­gându-se la certuri şi scandaluri.
84. Mergând la biserică mi-am ales un loc de cinste şi nu am stat cu bună rânduială, vorbind şi tulburând pe cei din jur.
85. Nu am ascultat cu toată evlavia şi credinţa slujbele din Biserică. În timpul slujbelor am dormit sau m-am gândit la lucruri deşarte. Am cugetat cele rele, m-am rugat de formă, am căscat, am dormit, am vorbit, am râs, m-am uitat înapoi, am stricat aerul, am mers certat, am avut gânduri şi imaginaţii spurcate, am mâncat şi băut în timpul rugăciunii.
86. Nu m-am dus Dumi­nica şi în sărbători la Biserică, ci am stat acasă uitându-mă la slujba de la televizor sau ascultând la radio, fără a avea un motiv bine­cuvântat (bolnav, sau în perioada lunară, ca femeie).
87. Am venit la Biserică după ce a început slujba şi am plecat înainte de a se termina, asemănându-mă cu Iuda, vân­zătorul.
88. Duminica şi în săr­bători nu am făcut fapte bune potrivite vredniciei zilei.
89. Am lepădat Sfânta Tradiţie a Bisericii, susţinând că numai Sfânta Scriptură este izvorul de credinţă şi mântuire.
90. M-am dus la Biserică numai de ochii lumii, sau cu gânduri deşarte, sau spre a mă ruga pentru osânda celor ce mi-au greşit.
91. Am îndemnat pe alţi creştini să nu meargă la Bi­serică.
92. Nu mi-am făcut pra­vila de rugăciune şi canonul rânduit de către duhovnic, ocupându-mă cu cele lumeşti.
93. Am postit post negru sâmbăta şi Duminica. Am făcut metanii în aceste zile, fără a avea canon de la duhovnic.
94. Am stat la masă fără a face rugăciune şi m-am ridicat fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat.
95. Am mâncat şi băut cu lăcomie, peste măsură, fiindu-mi rău; am vomitat după ce am stat la masă, din cauza multei mâncări şi băuturi.
96. Nu am postit cele 4 posturi (Sfintele Paşti, Sfânţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria, Crăciun), şi nici măcar lunea, miercurea şi vinerea de peste an. Am postit numai o săptămână la început şi alta la sfârşit.
97. Ca părinte, nu am avut grijă în egală măsură de fiecare din copiii mei.
98. Am împiedicat pe copiii mei de a merge pe calea credinţei sau să se călu­gărească, să meargă la biserică, ba i-am şi pedepsit pentru asta.
99. Nu m-am îngrijit de mântuirea copiilor mei, nu i-am dus la spovedanie şi împăr­tăşanie şi nu le-am dat pildă prin viaţa şi comportarea mea.
100. Când copiii mei au avut apucături rele nu i-am mustrat, nu i-am pedepsit şi nu i-am oprit de la acestea.
101. Ca părinte m-am purtat prea aspru şi am pedepsit pe nedrept pe copiii mei.
102. Am povăţuit pe co­piii mei sau pe cei din familie să calce peste semănăturile oamenilor, sau să strice munca şi avutul altora, să fure, să mintă sau să facă alt rău.
103. Am purtat ură împotriva părinţilor mei pentru că nu am fost lăsat în voia mea, să fac ceea ce îmi plăcea mie.
104. Nu am ascultat părinţii când mi-au dat sfaturi folositoare de suflet, când mi-au cerut să nu umblu prin localuri de petreceri şi să nu mă întovărăşesc cu cei care au apucături rele şi desfrânate.
105. Nu mi-am îndeplinit datoria faţă de părinţii mei; nu i-am cinstit cu lucrul şi cu cuvântul, am fost neascultător şi m-am purtat urât cu ei.
106. Mi-am blestemat părinţii, i-am batjocorit, i-am bătut, le-am spus cuvinte jigni­toare, le-am dorit boală, necaz şi chiar moartea. I-am părăsit la nevoie, la boală şi în neputinţe, neajutându-i.
107. Ca părinte nu m-am ruşinat de copiii mei, dez­brăcându-mă în faţa lor.
108. Am văzut goliciunea părinţilor mei.
109. Nu am ascultat de cei mai mari ai mei (profesori, conducători, şefi) atunci când m-au învăţat de bine.
110. Nu am ascultat de părinţii mei duhovniceşti, de naşii mei, nu m-am rugat pentru ei; i-am batjocorit, i-am vorbit de rău, i-am urât.
111. Ca părinte duhov­nicesc nu am purtat grijă de fiii mei sufleteşti, atât cât mi-a stat în putinţă.
112. Nu mi-am ales soţie (soţ) ţinând seama de învăţă­turile Bisericii şi binecuvântarea părinţilor, ci după voia şi plăcerea mea.
113. Ca bărbat nu mi-am iubit soţia ca pe mine însumi; am batjocorit-o, am certat-o , am bătut-o, am socotit-o ca o roabă, nu am ajutat-o şi nu m-am străduit să caut şi să găsesc armonia şi pacea în viaţa de familie.
114. Ca soţie nu am ascultat de soţul meu, ci l-am certat, l-am ocărât, încât am ajuns la scandal.
115. Am silit pe soţul meu, din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să cheltuiască bani prea mulţi pe îmbrăcăminte luxoasă şi la modă, pentru plă­ceri şi deşertăciuni lumeşti.
116. Nu m-am supus soţului (soţiei) la îndatoririle conjugale motiv pentru care a păcătuit.
117. M-am despărţit de soţie (soţ) fără motiv binecu­vântat şi m-am recăsătorit, despărţind în felul acesta încă o familie.
118. Am avut gând de răzbunare şi chiar m-am răzbunat asupra vrăjmaşilor mei, dorindu-le necazuri, chiar şi moartea; i-am pizmuit, i-am bătut sau le-am făcut alt rău.
119. Am făcut rău aproapelui meu, l-am ocărât, defăimat, făcându-i viaţa grea, prin tot felul de insulte şi ponegriri, spunând despre el multe neadevăruri, ucigându-l sulfeteşte. Am îndemnat şi pe alţii la bătăi şi ucideri.
120. Am ucis pe aproa­pele cu arma, prin junghiere, sufocare, otrăvire, etc., cu voie sau fără de voie.
121. Am ucis pe aproa­pele meu pentru a-i răpi averea sau soţia (soţul).
122. Am luat diferite doc­torii pentru a ucide copiii în pântece; am îndemnat şi pe alte femei să facă la fel sau le-am ajutat într-un anumit fel.
123. Am îndemnat, obli­gat sau am fost de acord ca soţia să facă avort.
124. Am folosit diferite metode pentru a nu naşte copii.
125. Am făcut avort (cu voie sau fără de voie).
126. Am născut copil mort.
127.  Am omorât copilul după naştere, nebotezat sau botezat.
128. Am avut copil care a murit nebotezat din vina mea sau a altcuiva.
129. Am botezat copiii născuţi morţi sau avortaţi.
130. Am fost neatent şi am lăsat copilul să cadă în apă, în foc, de la înălţime sau să umble cu obiecte tăioase ca astfel să se schilodească, să se rănească sau chiar să moară.
131. Am părăsit de bună voie copiii, lăsându-i în voia soartei.
132. Am păcătuit în înţe­legere cu soţul (soţia) ca să nu avem copii prin ferire, pază sau alte metode.
133. Am păcătuit cu soţia (soţul) prin împreunare împo­triva firii (gomorie, sodomie etc.).
134. Mi-am distrus singur sănătatea, scurtându-mi viaţa, prin mâncare peste măsură, băutură, fumat, petreceri nesă­buite şi altele asemănătoare.
135. Am făcut pariuri drăceşti, întrecându-mă cu alţii la fumat, băut, la joc sau alte chipuri năstruşnice, stricându-mi sănătatea mea sau pe a altora, pricinuind chiar şi moarte.
136. Am câştigat bani şi averi cu vicleşug, cu vrăji şi alte mijloace drăceşti, ucigând sufletul meu şi pe al altora.
137. M-am purtat crud cu animalele, păsările şi alte vieţuitoare, ucigându-le. Am pus greutăţi mari pe animale şi le-am bătut fără de milă.
138. Am mâncat sânge de animale; am mâncat animale sugrumate, omorâte de fiare sălbatice, împuşcate, fără a curge sângele din ele.
139. Am avut cugete şi pofte trupeşti necuviincioase; am păstrat în suflet acele cugete şi nu le-am alungat, îndulcin­­­du-mă de ele.
140. Nu am săvârşit păcatul cu lucrul dar cu gândul am păcătuit, iar prin imaginaţie îmi închipuiam şi cum am să-l săvârşesc atunci când voi avea ocazia.
141. Am căutat prilej de a păcătui, dar nu am avut ocazia.
142. În loc de a-mi stă­pâni poftele, am căutat să le aprind mai tare.
143. Am cârtit împotriva lui Dumnezeu, cerând să mă scutească de războiul des­frânării, dar eu nu m-am străduit să mă înfrânez.
144. Am rostit cuvinte şi am făcut fapte necuviincioase în faţa copiilor şi a celor mai în vârstă. Am râs fără de socoteală, cu neruşinare, am făcut cu ochiul, am jucat şi aţâţat poftele altora, am jucat, am bătut din palme, am chiuit şi am râs cu poftă la petreceri şi nunţi.
145. Am plătit cu bani sau am dat daruri cântăreţilor sau celor care cântau cântece şi spuneau glume necuviin­cioase, sau am scris eu însumi cântece; le-am cântat sau am făcut alte măscăriciuni şi obscenităţi.
146. Am păstrat în casă, am primit diferite tablouri sau poze desfrânate; le-am pus pe pereţi.
147. Am cumpărat, am citit, am dat şi altora cărţi, reviste sau poze imorale.
148. Am avut vise des­frânate în timpul somnului, pătimind şi scurgere; m-am întinat, fiind treaz, din dezmier­dare sau prea multă îmbuibare.
149. Nu mi-am făcut canonul după ce am pătimit scurgere în timpul somnului sau chiar treaz fiind.
150. Mi-am stricat fe­cioria sau curăţenia prin păcatul malahiei.
151. Am făcut păcatul malahiei cu altcineva sau în grup.
152. Am privit feţe străine cu gând de poftă trupească; m-am unit şi învoit cu mintea şi cu inima spre a sta de vorbă cu gândurile desfrânării celei trupeşti. Am păcătuit, curvind cu mintea şi cu inima, îndulcindu-mă prin închipuirea păcatelor trupeşti. Am curvit prin ima­ginaţie, mai bine zis cu dracul curviei, ca şi cu nişte femei (bărbaţi), înfierbântându-mă cu trupul. Am privit cu poftă la trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă. Chiar în vremea sfintei rugăciuni, uneori, m-am aflat curvind şi preacurvind cu mintea şi inima. Am răpit sau violat cu forţa.
153. Am desfrânat cu fecioară, văduvă, feţe biseri­ceşti, cu rude sau cu cei de altă credinţă.
154. Am trăit cu soţia înainte de cununia religioasă.
155. Am păcătuit cu dobitoace, păsări. De multe ori voind să-mi răscolesc dezmier­dările cele trupeşti şi să mă îndulcesc cu ele, mi-am închipuit cu mintea împreunări de oameni, de dobitoace, de păsări şi alte feluri de închipuiri drăceşti prin care mi-am spurcat mintea şi inima, aprinzând în mine focul desfrânării, cel ce m-a făcut vinovat de focul cel veşnic.
156. Fiind căsătorit, am prea­curvit cu altcineva, chiar şi cu femeie măritată, des­părţind familii.
157. Am păcătuit în zile de post, Duminica şi sărbători, în timpul perioadei lunare a soţiei sau în cele patruzeci de zile după naştere.
158. Nu m-am înfrânat de la împreunare nici când femeia a rămas însărcinată.
159. Am mers la biserică (ca femeie) înainte de cele patru­zeci de zile după naştere şi fără a-mi face molifta de dezlegare.
160. Ca părinte am cul­cat în pat cu mine fete sau băieţi mai mărişori, sau i-am pus să doarmă împreună.
161. Am păcătuit înainte de căsătorie şi am minţit pe soţ sau soţie, nespunând adevărul.
162. Fiind copil m-am jucat diferite jocuri pătimaşe, desfrânate, necuviincioase, cu alte fete sau băieţi.
163. Am fost la nunţi cu lăutari, baluri, hore, discoteci, televizor, video şi alte petreceri păgâne, necreştine. Am privit la filme pornografice, întinându-mi mintea şi sufletul.
164. Am jucat table, biliard, cărţi sau alte jocuri de noroc, păgubindu-mă băneşte pe mine sau pe alţii.
165. Am fost la stadioa­ne, săli de sport, teatre, pentru a urmări meciuri, spectacole, circuri, conferinţe sau alte ma­nifestaţii păgâne ori sectare.
166. Am frecventat case şi locuri unde se spuneau cuvinte şi fapte de sminteală, necuviincioase şi nemernice.
167. Am fost şi am mâncat în casă la cei care trăiau necununaţi la Biserică; nu i-am sfătuit să se cunune; am primit daruri de la ei şi i-am pomenit la slujbele Bisericii.
168. M-am căsătorit cu rude de sânge, din cuscrie, din înfiere sau din botez.
169. Am avut de gând sau am furat averea aproapelui, a Bisericii sau a mănăstirii. Nu mi-am plătit datoriile cuvenite.
170. Am vândut marfă falsificată, stricată; am luat un preţ mai mare decât cel cuvenit.
171. Am înşelat la cântar; am folosit vorbe meşteşugite la vânzare sau cumpărare spre a înşela pe aproapele, nu am spus adevărul.
172. Am silit pe alţii să cumpere de la mine marfă proastă la preţ mare, să-mi lucreze sau să-mi vândă ieftin.
173. Prin viclenia sau falsitatea mea am înşelat statul, pe aproapele sau Biserica.
174. Am luat dobândă, mită sau alte daruri.
175. Am nedreptăţit pe aproapele, ţinând seama de avere, îmbrăcăminte, sau poziţia sa socială, nesocotind dreptatea legală, căutând şi folosul meu.
176. M-am mâhnit pentru sărăcia mea materială, tulbu­rându-mă foarte tare şi am dorit să mă îmbogăţesc.
177. Am furat de la cei din familie, de la stat, de unde am lucrat şi nu am întors cele furate.
178. M-am pornit cu ură împotriva celor ce m-au furat sau păgubit, dându-i în judecată, bătându-i sau făcându-le alt rău.
179. Am păgubit pe aproapele de cinste, de merite, de funcţie şi de locul său mai bun.
180. Am găsit lucruri furate şi ştiind ale cui sunt nu le-am înapoiat, păstrându-le pentru mine.
181. Am tăinuit lucruri împrumutate sau date spre păstrare, neîndurându-mă a le înapoia; am păstrat în casă lucruri furate, am cumpărat lucruri care am ştiut că sunt furate.
182. Am jefuit averile morţilor, mormintele.
183. Nu am respectat făgăduinţa dată de a face parastase, liturghii sau praznice după moartea părinţilor sau a celor care m-au rugat şi le-am promis.
184. Am luat de la Bise­rică lucruri, bani, lumânări, unt­delemn, icoane etc. şi nu le-am înapoiat. Am fost cu răutate asupra Bisericii sau mănăstirii, zicând că au prea mult.
185. Am răpit cu sila, cu minciuni, jurăminte false sau prin judecată pământul aproa­pelui meu.
186. Am sfătuit pe alţii să fure, să facă rău aproapelui, ajutându-i şi eu la acestea; i-am ascuns în casa mea.
187. Nu mi-am respectat nici contractul, nici făgăduinţa făcută aproapelui.
188. Nu m-am purtat după puterea mea la locul de muncă, nefăcându-mi datoria.
189. Nu mi-am plătit datoriile faţă de stat; am făcut declaraţii false, înşelând statul.
190. Având posibilitatea să înlătur pagubele aproapelui, nu l-am ajutat.
191. Am furat în grupuri, îngrozind lumea.
192. Am bănuit, am năpăstuit, am pedepsit pe alţii, pentru pierderea avutului meu.
193. Am făcut vrajbă între mireni sau (şi) clerici, provocând tulburare.
194. Am mărturisit strâmb asupra aproapelui în faţa oamenilor, aducându-i astfel necinste, înjosindu-l, prici­nuin­-du-i păgubire sufletească sau materială, necazuri şi suferinţe.
195. Nu m-am silit să alung din minte vicleşugurile slavei deşarte.
196. Am minţit de frică să nu pătimesc ceva rău, fiind ameninţat.
197. La judecată am dat bani sau alte bunuri ca să-mi micşoreze pedeapsa.
198. Am stat la îndoială să spun adevărul.
199. Am fost nestatornic în cuvântul dat, în credinţă şi făgăduinţă, minţind pe alţii şi păgubindu-mi sufletul.
200. Am vorbit cu două înţelesuri, vorbind altfel de cum am gândit, căzând în făţărnicie.
201. Am fost linguşitor cu făţarnicii, cu şarlatanii, cu oamenii mari şi cu mincinoşii.
202. Am minţit în faţa judecătorilor ca pârât, ca inculpat sau ca martor.
203. Am minţit la măr­turisire, de ruşine, din teama de a dezvălui unele însuşiri rele ale mele sau unele păcate ruşi­noase.
204. M-am lăudat, m-am înălţat cu gândul.
205. Am voie slobodă şi din mândrie mi-o împlinesc.
206. Am obiceiuri rele şi din mândrie nu le părăsesc.
207. Sunt încăpăţânat, nesupus, ambiţios şi mândru în comportament.
208. Sunt orgolios, nu suport să mi se poruncească, să mi se arate adevărul sau să fiu criticat, deşi recunosc că sunt vinovat.
209. Sunt încrezut, mă încred în bunurile lumeşti, în oamenii mari şi mă laud cu toate.
210. Sunt îndrăzneţ, doritor de a face numai ce doresc eu, sunt batjocoritor, obraznic, fals şi fără de sfială; mă supăr repede.
211. Sunt potrivnic, neascultător, împietrit, aspur şi plin de mine însumi.
212. Mă mândresc cu podoabele hainelor şi cu fru­museţea lor.
213. Mă mândresc cu podoabele casei mele, pe care am dat sume mari de bani, şi cu alte deşertăciuni.
214. Mă mândresc cu avere străină, cu rude bogate, cu ranguri înalte în societate sau cu starea mea socială.
215. Mă mândresc cu podoaba părului, cu chipul meu frumos, cu sănătatea, tine­reţea sau cu vârsta înaintată pe care am apucat-o, cu tot ce am frumos şi bun, uitând că toate sunt de laDumnezeu.
216. Din mândrie şi ca să arăt bine, îmi îngrijesc cu multă atenţie părul, tenul, unghiile pe care le las să crească, le vopsesc, îmi rad părul de pe picioare, mă coafez, îmi vopesc părul, buzele şi ochii cu diferite vopsele, arătând prin aceasta lui Dumnezeu că nu m-a făcut aşa cum trebuia.
217. Am purtat haine fine, scumpe, la modă şi extravagante, făcând sminteală celor ce mă priveau şi cu dorinţa de a place celor din jurul meu; m-am îmbrăcat necuviincios arătându-mi în felurite feluri goliciunea trupească prin fuste scurte, rochii decoltate...
218. Am intrat în Sfânta Biserică împodobită ca la paradă, făcând sminteală celor ce mă priveau.
219. Am stat în faţă ca să fiu văzută şi admirată.
220. M-am împărtăşit îmbrăcată necuviincios, cu chipul şi buzele vopsite, cu capul des­coperit, cu pantaloni, atin­gând înfricoşatele Taine ale lui Hristos, arătând lipsă de evlavie.
221. Am postit cu gândul să slăbesc, să fac siluetă, nu din evlavie.
222. Mi-am cheltuit ave­rea şi chiar ultimul ban din casă pentru lux şi deşertăciuni lumeşti.
223. Am purtat mărgele, medalioane, cercei, inele şi alte bijuterii ca să atrag atenţia şi să mă mândresc cu ele, fără a mă gândi că sunt lucruri idoleşti şi mare urâciune înaintea lui Dumnezeu.
224. Din mândrie am defăimat portul călugăresc şi preoţesc, precum şi sărăcia sau nevoinţele lor.
225. Din mândrie am râs de păcatele altuia, dispreţuin-du-l şi vorbindu-l de rău, iar pe ale mele nu le-am socotit.
226. Din mândrie am defăimat pe cei săraci, lipsiţi, neştiutori, pe cei ce au greşit cu ceva, pe cei neputincioşi şi pe cei ce au sărăcit din anumite motive sau necazuri, în loc să mă rog lui Dumnezeu pentru ei.
227. Din mândrie m-am socotit deştept, înţelept, talentat şi cu multe calităţi.
228. M-am mândrit şi m-am socotit mai presus decât ceilalţi cu frumuseţea, cu ştiinţa, cu felul de a vorbi, cu glasul meu, nesocotind că aceste daruri nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, Care mi le-a dat, şi pentru care trebuie să-i mulţumesc.
229. M-am mândrit cu sărăcia, cu hainele modeste, cu postul, cu slăbiciunea trupului, cu visele şi vedeniile pe care pretind că le-am avut.
230. M-am rugat cu glas tare sau am cântat mai tare decât alţii ca să fiu auzit şi lăudat.
231. Am dat milostenii la săraci, în văzul lumii, ca să fiu lăudat, mândrindu-mă prin aceasta.
232. Din mândrie şi slavă deşartă am intrat în Sfântul Altar.
233. Din mândrie am iscodit despre casa şi bogăţia altora; am ascultat pe la ferestre şi am vrut să ştiu cum vieţuiesc, pândind tot ce fac. Am vrut să ştiu starea duhovnicească a fratelui meu, ispitindu-l prin tot felul de întrebări.
234. Am căutat să mă ţin după moda lumească, fără a ţine seama de ce-mi este folositor şi îngăduit.
235. M-am trufit şi se­meţit; am fost mincinos şi lăudăros.
236. Am fost făţarnic şi mi-a plăcut mult să fiu cinstit şi lăudat de oameni.
237. Am păcătuit cu iubirea de sine, cu părerea de sine, cu simţirea de sine, cu bizuirea pe sine şi cu trufaşa încredere în sine.
238. Am păcătuit foarte mult cu rânduiala de sine, adică mi-a plăcut să umblu după voia mea, după capul meu şi am urât supunerea şi tăierea voii.
239. Am fost stăpânit în toată vremea de duhul mulţumirii de sine, adică am fost mulţumit cu starea şi aşezarea mea sufletească, socotind că nu sunt ca ceilalţi oameni.
240. N-am avut adevă­rata cunoştinţă de sine, adevă­rata mustrare de sine, fiind stăpânit în toată vremea de îngâmfarea de sine şi pre­ţuirea de sine.
241. Am fost stăpânit în minte şi cuvânt de duhul îndreptăţirii de sine. Am vrut şi mi-a plăcut să am întotdeauna dreptate, să nu fiu contrazis, să vorbesc mult şi să fiu ascultat de ceilalţi.
242. Am fost stăpânit de trâmbiţarea de sine, adică am spus altora isprăvile mele cele părute bune.
243. Am hrănit în toată vremea pe fariseul meu cel dinlăuntru, cu închipuirea de sine şi cu arătarea.
244. Fiind stăpânit de mândrie şi încăpăţânare, am vorbit împotrivă faţă de cei mai mari.
245. Fiind mândru şi semeţ, am urât pe cei ce m-au mustrat şi am iubit pe cei ce m-au lăudat.
246. M-am mândrit şi m-am lăudat cu cele patru feluri de bunătăţi: cu cele fireşti, cu cele câştigate, cu cele din întâmplare şi cu cele câştigate prin nevoinţe (duhovniceşti).
247. Având unele bună­tăţi duhovniceşti, n-am recu­noscut că le am de la Dumnezeu.
248. Am recunoscut că am unele bunătăţi de la Dum­nezeu, însă nu am recunoscut că le am în dar, ci fiindcă mi s-ar cuveni, socotindu-mă vrednic de ele.
249. Am socotit că am unele bunătăţi duhovniceşti pe care niciodată nu le-am avut.
250. Am defăimat legile canonice şi litughice pe care le-au rânduit Sfinţii Părinţi în Biserică şi nu am voit să mă supun întru toate predaniilor Bisericii.
251. Am fost robit şi stăpânit de defăimarea ascul­tării, de iscodire, de înşelarea cu mintea, de trufie, de slava deşartă, de laudă, de înălţarea cu mintea, de pregetarea cea făţarnică, de voia liberă, de deprinderea păcatului.
252. Am păcătuit înain­tea lui Dumnezeu cu gândul de hulă, de necredinţă, de încă­păţânare, de îngâmfare, de neînfrânare, de iubirea de stăpânire şi de altele asemenea acestora.
253. M-am mândrit că eu aş fi feciorelnic cu trupul, defăimând în mintea mea pe cei ce au păcătuit.
254. N-am iubit niciodată în viaţa mea de a fi ocărât, defăimat, necinstit de alţii şi nebăgat în seamă.
255. Nu m-am silit a curma din mintea mea vicle­şugurile cele gândite ale slavei deşarte; nu m-am silit a nu face ceva înaintea oamenilor ca să fiu defăimat de către ei.
256. Am avut întot­dea­una viaţa mea făţarnică, plină de prefăcătorie, şi fiind eu înlăuntru plin de rănile conştiinţei şi urâciunea păcatelor mele, pe dinafară m-am arătat mormânt văruit prin cuvioşia şi făţărnicia mea, prin care am vânat slava şi lauda de la oamenii cei neiscusiţi care nu au cunoscut vicleniile mele.
257. M-am lăcomit la avuţii.
258. Am fost zgârcit şi împietrit cu inima.
259. Nu m-a interesat sărăcia şi lipsurile altora.
260. Sunt nesăţios, vi­clean şi nedrept, însuşindu-mi bunuri străine pentru a mă îmbogăţi.
261. Am strâns bani sau avere prin vicleşug sau prin cerşetorie, spre a mă îmbogăţi.
262.  Am fost grabnic a lua şi zăbavnic a da.
263. Am dat milostenii cu îndoială şi cu zgârcenie, ocărând pe cei cărora le-am dat.
264. Nu m-am gândit la viaţa veşnică dându-mi milos­tenie pentru sufletul meu, ci am socotit că o să-mi dea alţii, după plecarea mea din această lume.
265. Pentru zgârcenia mea nu am dat slujbe la Biserică pentru răposaţii mei şi pentru uşurarea păcatelor mele.
266. Am clevetit, am şoptit la ureche cuvinte despre alţii, sau am făcut semn cu mâna, arătând pe alţii şi vorbindu-i de rău.
267. Am zavistuit (invi­diat) pe altul pentru bunătatea lui şi m-am bucurat pentru răul lui.
268. Nu mi-am reparat greşeala când am nedreptăţit pe aproapele, nici nu am cerut iertare.
269. Din pricina invidiei nu am răspuns la salut, nici nu am salutat pe cei ce erau mai capabili sau mai înzestraţi cu darurile decât mine.
270. Din pricina zavistiei mi-am umplut sufletul de patimi şi ciudă, întunecându-l cu multe păcate grele.
271. Sunt foarte duşmă­nos şi rău; nu am recunoştinţă faţă de cei ce-mi fac bine; ţin minte răul, batjocoresc pe aproapele şi mă bucur când alţii sunt batjocoriţi.
272. Am povestit altora greşeala aproapelui şi am încărcat şi mai mult păcatele lui.
273. M-am iuţit şi m-am mâniat de foarte multe ori în viaţa mea, cu şi fără motiv.
274. Din cauza mâniei care m-a stăpânit mi-am pierdut răbdarea, pacea minţii şi a inimii.
275. Nu am avut râvnă sfântă şi nu m-am împotrivit celor ce au călcat şi batjocorit legile canonice ale Bisericii lui Hristos.
276. Din cauza mândriei şi a lenevirii mele am devenit nesimţitor şi împietrit la inimă şi n-am avut umilinţă şi lacrimi spre a stinge la vreme de nevoie focul mâniei şi al iuţimii.
277. De multe ori în timpul rugăciunii mi-am amintit cu ură şi cu mânie faţa celui care m-a supărat pe mine şi am urzit în minte gânduri de răzbunare.
278. Fiind stăpânit de mânie am ţinut minte răul asupra altora.
279. Am duşmănie asu­pra aproapelui meu şi nu vreau să-l iert.
280. În toată vremea vieţii mele am fost lacom la mâncare şi băutură.
281. M-am sârguit în toată vremea de a-mi procura mâncăruri gustoase, scumpe şi de multe feluri.
282. Mi-am făcut pân­tecele dumnezeu, slujindu-i lui şi făcându-i totdeauna voia.
283. Mi-am îngrăşat trupul cu mâncăruri şi băuturi peste măsură, din care cauză mi-am îndobitocit mintea şi am devenit leneş, trândav şi greoi la lucrarea tuturor faptelor bune.
284. Am fost stăpânit de nesăturare, de cârtire şi nemulţumire în timpul mesei.
285. Am fost iubitor de dulceaţă şi mi-a plăcut să beau băuturi dulci şi cu anumite dresuri.
286. Fiind rob al pânte­celui, am aşteptat cu mare nerăbdare să vină Paştile, Crăciunul sau alte Praznice mari spre a face dezlegare la toate mâncărurile şi băuturile.
287. Am mâncat carne în săptămâna brânzei.
288. Deşi am postit posturile, totuşi, am dat la alţii mâncare de frupt.
289. Din cauza săturării pântecelui, mi-am făcut mintea groasă şi molatică, scăzându-mi trezvia, atenţia şi memoria.
290. Fiind sătul de tot felul de bucate, am avut nebunia de a mă face dascăl şi a tâlcui altora din Sfânta Scriptură, uitând că: În pântecele plin, cunoştinţa lui Dumnezeu nu locuieşte.
291. Am postit cu scopul de a face rău vrăjmaşilor mei.
292. Am postit după a mea rânduială şi părere, încălcând postul rânduit de Biserică.
293. Am postit numai de mâncare dar nu şi de păcate, fiind duşmănos şi rău.
294. În post am mers la petreceri, ospeţe, zile ono­mastice.
295. M-am lenevit de a lucra toată fapta bună prin gând, cuvânt şi lucru, după a mea putere.
296. Am privit cu iscodire şi cu poftă la trupul şi la feţele femeieşti şi am preacurvit cu ele în inimă.
297. Am dormit prea mult şi nu m-am sârguit de a priveghea după a mea putere.
298.  M-am lenevit de a citi Biblia şi învă­ţăturile Sfinţilor Părinţi.
299. M-am lenevit de a fi veghetor şi treaz cu mintea în fiecare clipă, spre a nu fi luat prin suprindere de momelile cele subţiri ale dracilor.
300. M-am lenevit de lucrarea cea tainică a minţii, adică de a cugeta cât mai des la moarte, la Judecata de apoi, la Rai şi iad, precum şi la alte cugetări duhovniceşti şi ziditoare de suflet.
301. Am fost stăpânit de moleşeala trupului, păruta neputinţă a trupului şi trândăvie.
302. Din lenevie nu m-am ostenit a face metaniile şi închinăciunile cum trebuie.
303. De multe ori lenea mea de a mă ruga lui Dumnezeu am acoperit-o cu unele pricini părute a fi folositoare.
304. M-am lenevit de a ajuta pe fratele meu căzut în îndoială, deznădejde.
305. Seara, din pricina oboselii, m-am culcat fără rugă­ciune, iar dimineaţa, din pricina grabei, am plecat la activităţile mele fără a-mi face rugăciunea, socotind că am această îngă­duinţă din pricina împrejurărilor. M-am lenevit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, aştep­tând să-mi vină cele de trebuinţă fără osteneala mea de a mă ruga şi a mulţumi.
306. Din lene am lăsat să se strice icoanele şi alte podoabe sfinte.
307. Mi-a fost lene să-mi cercetez cu deamănuntul pă­catele mele, când a trebuit să mă mărturisesc, şi din această pricină m-am împărtăşit cu nevrednicie.
308. M-am lenevit să-mi aprind candela sau lumânarea, să îngenunchez cu amândoi genunchii în vremea rugăciunii.
309. Mi-am încurajat lenea, zicând că m-aş ruga mai mult dacă aş fi călugăr, dar aşa, fiind în lume, nu este cu putinţă.
310. M-am lenevit a chema preotul să facă aghiaz­mă, Sfântul Maslu, sau alte slujbe, la vreme potrivită.
311. Nu am făcut sfeş­tanie în casă nouă; n-am sfinţit fântâna şi vasele cele spurcate, n-am stropit cu Aghiasmă la fiecare întâi a lunii.
312. Din lene şi nepăsare m-am lenevit de a mă spovedi la vreme de ispită şi când am făcut păcate grele; am umblat din duhovnic în duhovnic, cău­tând pe cel mai îngăduitor, pentru a nu mi se da canon potrivit cu păcatele mele cele grele.
313. Din cauza lenevirii şi a trândăviei nu am voit să lucrez după a mea putere faptele cel bune pe care aş fi putut să le fac cu lucrul.
314. Am fost leneş, molatec şi nepăsător de a ajuta în orice chip pe alţii care se aflau în primejdie trupească sau duhovnicească.
315. Am putut dar nu am vrut să împiedic pe aproapele de a păcătui.
316. Nu m-am rugat pentru părintele meu duhovnic, pentru aproapele meu şi pentru toată lumea.
317. Nu m-am făcut pildă de fapte bune.
318. M-am împărtăşit supărat şi învrăjbit cu alţii.
319. Nu am pus cuvânt bun şi de garanţie pentru cei care îi ştiam vrednici.
320. Nu am săturat pe cei flămânzi.
321. Nu am dat să bea celui însetat.
322. Nu am îmbrăcat pe cel gol.
323. Nu am cercetat pe cel bolnav, pe cel din închisoare.
324. Nu am primit pe cel străin.
325. Nu am îngropat pe cel mort.
326. Nu m-am ostenit să cunosc dogmele, învăţăturile şi rânduielile credinţei.
327. Nu am avut dra­goste să-L cunosc pe Dum­nezeu din frumuseţile naturii şi din tot ce ne înconjoară.
328. Nu m-am ostenit să pătrund mai adânc Crezul şi credinţa ortodoxă.
329. În necaz, ispite, pagube, suferinţe, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu că mă poate ajuta.
330. Când am păcătuit greu, mi-am pierdut nădejdea în Dumnezeu, zicând că nu mă va ierta niciodată şi că nu mă pot mântui niciodată, căzând în deznădejde şi făcând voia satanei.
331. Nu m-am ostenit să aprind în sufletul meu focul sfintei dragoste.
332. Nu m-am silit să câştig virtuţile dragostei creştine în legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele.
333. Nu am ţinut seama de smerenie şi răbdare, prin care se învinge răul şi se câştigă virtutea.
334. În toată vremea vieţii mele am fost stăpânit de neştiinţă, de nesimţire şi împietrirea inimii.
335. Din cauza nesimţirii mele, în toată vremea m-a stă­pânit uitarea, lenea, nepă­sarea, deznădejdea, lipsa evlaviei şi lipsa fricii de Dumnezeu.
336. Din cauza nesimţirii inimii mele am trăit ca şi cum nu aş mai muri vreodată, ca şi cum nu aş avea de dat seamă înaintea lui Dumnezeu pentru toate faptele mele.
337. Am fost stăpânit de răceala şi uscăciunea sufletului faţă de toate lucrurile cele bune şi am stat încremenit şi lâncezit cu trupul şi cu sufletul faţă de tot lucrul duhovnicesc.
338. Fiind cuprins de nesimţire, de împietrirea inimii, am pierdut râvna, zdrobirea inimii şi umilinţa, precum şi orice simţire a lui Dumnezeu din sufletul meu şi astfel, viu fiind cu trupul, cu sufletul din mine sunt mort.
339. Fiind cuprins de nesimţire pentru păcatele mele, m-am apucat ca să învăţ pe alţii.
340. Fiind stăpânit de nesimţire, am mâncat şi băut prea mult, am dormit prea mult, am vorbit prea mult şi fără de folos.
341. De multe ori, fiind în Biserică, atâta nesimţire am avut faţă de acest loc sfânt, încât am stat cu vorbe deşarte, cu dormitare şi chiar cu glume şi râs, ca în mijlocul unui spectacol.
342. Din cauza nesimţirii şi a împietririi inimii mele, niciodată nu am putut să am adevărata desluşire a gândurilor mele, având mintea oarbă la desluşirea celor bune şi n-am priceput că nesimţirea este moartea minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului.
343. În toate lucrurile, cuvintele şi gândurile mele nu m-am sârguit să am răbdare şi blândeţe.
344. Neavând răbdare şi blândeţe, m-a stăpânit în toată vremea iuţimea, nerăbdarea, amărăciunea, necazul, tulbu­rarea, neliniştea, nealinarea, neîngăduinţa, răutatea şi viclenia.
345. Fiind fără răbdare şi blândeţe, am fost străin în toată vremea de nerăutate, de simplitate şi de nevinovăţia cea cuvenită unui suflet curat.
346. Neavând răbdare şi blândeţe, am fost nemulţumitor şi cârtitor la obligaţiile pe care le aveam.
347. Nu am avut ade­vărata cunoştinţă de sine, adică nu am avut vedere clară şi desluşită cu mintea despre toate slăbiciunile şi neputinţele mele.
348. Având mintea întunecată de patimile mele şi neavând dreaptă socoteală, nu am putut înţelege când a fost cu mine ajutorul lui Dumnezeu, rămânând pururea nesimţitor şi nerecunoscător faţă de El.
349. Neavând dreapta socoteală, am început de multe ori a face lucruri mai presus de puterea şi de priceperea mea şi în loc de folos, m-am ales cu pagubă şi primejdii.
350. Neavând smerenie şi dreaptă socoteală, m-am apucat uneori a face pe dascălul, tâlcuind altora, după capul meu, unele locuri grele din Biblie, înşelându-mă şi pe mine şi pe alţii.
351. M-am lenevit de a mă ruga lui Dumnezeu cât mai mult posibil, ziua şi noaptea.
352. M-am lenevit de multe ori a merge la Biserică, lipsind mai mult de trei Duminici consecutiv.
353. M-am lenevit de a mă ruga mai mult, uitând că rugăciunea multă duce la rugăciunea curată.
354. În timpul rugăciunii m-am silit a bolborosi multe cuvinte dar nu m-am silit să-mi concentrez atenţia minţii spre a înţelege cele citite, spre simţirea lor cu inima, hrănind pe fariseul cel din mine.
355. Uneori, stând la ru­gă­ciune, am avut gânduri spur­cate; alteori am pierdut rugăciu­nea prin răspândirea la lucrurile cele deşarte şi nefo­lositoare. Am avut gânduri de desfrânare, privind la Sfintele Icoane.
356. Am fost batjocorit de draci în chip jalnic, căci, sosind vremea de rugăciune, m-am apucat de alte treburi, neîn­ţelegând că nici o treabă nu este mai de folos decât rugă­ciunea.
357. Ştiind că Dumnezeu cere de la om rugăciunea curată, fără imaginaţie, în vremea rugăciunii am lăsat mintea să-şi închipuiască fel de fel de forme şi închipuiri.
358. Când mila Domnului m-a cercetat în vremea rugă­ciunii şi când sufletul a început a se ruga din inimă cu cuvinte proprii, eu, păcătosul, am început a căuta cuvinte subţiri şi cu meşteşug spre a vorbi în acele momente sfinte cu Dum­nezeu şi prin această mândrie şi prostie am alungat darul şi umilinţa de la ticălosul meu suflet şi am mâhnit pe Preabunul Dumnezeu, Care cere de la om cuvinte smerite, simplitate şi nevinovăţie.
359. În vremea rugăciunii am ţinut cu toată tăria de anu­mite forme ca: poziţia trupului, ple­carea capului, ţinerea respi­raţiei, iar de cele de mare ne­voie, adică de atenţia minţii şi de simţirea inimii, prea puţin m-am îngrijit.
360. Am avut şi această mare nechibzuinţă că, uneori, când m-a cercetat mila lui Dumnezeu în timpul rugăciunii, nu am încetat cititul pravilei, ci fiind înclinat spre rugăciunea cea citită, am citit mai departe psalmi şi rugăciuni.
361. Uneori am stat la rugăciune având răutate sau ţinere de minte de rău asupra celor ce m-au supărat sau nedreptăţit.
362. Fiind leneş şi stăpânit de toată moleşeala şi nesimţirea, nu am putut ajunge la treapta cea mai de sus a rugăciunii, dar cu toate acestea, uneori, am început să visez cu gândul că parcă tot am sporit oarecum şi nu aş fi cel mai de jos în asemenea privinţă.
363. În vremea rugă­ciunii, de multe ori, m-am aflat dormitând cu mintea şi chiar cu trupul, uneori, stând de vorbă cu gândurile şi imaginile care veneau de la draci şi luând aminte la ale lor, am râs şi m-am tulburat de alte patimi; şi aşa, stând cu trupul la rugăciune înaintea Domnului, cu mintea şi cu sufletul
m-am aflat slujind dracilor şi patimilor mele.
364. Nu am avut chib­zuinţa şi dreapta socoteală ca în vremea când am fost singur să mă rog mai mult cu rugăciunea cea dinlăuntru, ci m-am rugat cu glas tare.
365. Când cineva m-a rugat să mă rog pentru el, eu, fiind leneş, am pus motivul că sunt nevrednic şi nu am voit, ascunzându-mi lenevirea în spatele unei smerenii făţarnice.
366. Alteori m-am rugat pentru alţii, şi dacă Dumnezeu le-a împlinit cererea lor, pentru a lor credinţă, eu m-am mândrit, ca şi cum pentru a mea rugăciune s-a făcut aceasta, lăudându-mă cu lucru străin.
367. Auzind Dumneze­iasca Scriptură spunând că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru, nu m-am silit a căuta pe Dumnezeu înlăuntrul inimii mele prin che­marea cât mai deasă a Preasfântului Său Nume: „Doamne Iisuse Hris­toase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcă­tosul(a)“.
368. Am păcătuit foarte mult cu limba înaintea lui Dum­nezeu, în tot felul, în tot locul şi în toată vremea.
369. Am osândit pe alţii şi i-am judecat din ură şi răutate.
370. Am clevetit şi am pârât pe alţii, din care cauză ei au suferit diferite necazuri.
371. Am omorât cinstea altora prin vorbirea de rău şi prin defăimarea lor.
372. Am ocărât, am certat, am mustrat, blestemat şi batjocorit pe alţii.
373. Mă duc rar la Biserică şi la Spovedanie şi nu-mi spun toate păcatele mele cele sufleteşti şi trupeşti.
374. Prea de multe ori am avut obiceiul de a mă lăuda şi a spune minciuni.
375. De multe ori am vorbit cu viclenie şi făţărnicie spre a fi lăudat de oameni.
376. De multe ori am lăudat pe cei răi şi lucrurile lor cele rele şi am vorbit de rău pe cei buni şi lucrurile lor cele bune.
377. De multe ori am avut obiceiul de a spune poveşti, de a vorbi despre isprăvile cele rele ale oamenilor care au fost tâlhari, desfrânaţi, beţivi.
378. Am vorbit (făcut) de multe ori glume, chiar şi cu cuvinte sfinte.
379. Am râs de multe ori în hohot şi cu glas tare, până la lacrimi.
380. De multe ori m-am lăudat cu lucrurile mele, cu rudeniile şi prietenii.
381. Am avut răul obicei de a lăuda pe alţii în faţă şi am vorbit de multe ori cu viclenie şi linguşire.
382. Nu m-am silit să opresc pe alţii de la vorbirea de rău, de la clevetire, de la ne­dreptate şi de la orice fel de păcat.
383. M-am ruşinat şi m-am temut de a spune ade­vărul şi de a mustra pe faţă nedrep­tatea şi hula împotriva lui Dumnezeu, pe care cei necre­dincioşi şi hulitori le-au vorbit la arătare.
384. N-am avut tăria cea bună şi cu dreaptă socoteală, din care cauză am tăcut acolo unde era nevoie de a vorbi şi am vorbit acolo unde era nevoie să tac.
385. Ştiind că multa vorbire este scaun al slavei deşarte, totuşi, nu am încetat de la multa vorbire cea cu lauda de sine şi de la vorbirea cea deşartă.
386. Neavând dragoste faţă de aproapele, nu m-am silit cu toată puterea de a mângâia pe cei întristaţi, de a învăţa pe cei neştiutori şi de a apăra pe cei nedreptăţiţi.
387. Din cauza nepăsării şi a cutezanţei de sine, nu m-am silit cu toată puterea de a fugi şi de a mă feri de locurile acelea unde se râdea, se glumea şi se spuneau de­şertăciuni.
388. Aducându-mi de acasă am mâncat carne în mănăstirile unde nu se mănâncă carne.
389. Am defăimat numele Sfinţilor (Măi Gheo, Măi Io, Văsâi).
390. Am pus perdele, zorzoane, flori de mireasă, panglici Sfinţitelor icoane.
391. Am spus Mamă în loc de Maică, Maicii Domnului (Aceasta este o batjocură sectară).
392. Am stat pe soleia Sfântului Altar (partea ridicată de lângă Iconostas).
393. Ca femeie am stat în Sfânta Biserică în partea dreaptă acolo unde stau după rânduială doar bărbaţii.
394. Ca bărbat am stat în Sfânta Biserică în partea stângă acolo unde stau după rânduială doar femeile.
395. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul prin canon.
396. Am zis „Zău lui Dumnezeu“.
397. Am chemat numele lui Dumnezeu sau al Sfinţilor la toate nimicurile.
398. Ca femeie, am sărutat icoanele când nu trebuia (în perioada de necurăţie).
399. Mi-am dorit moartea de necaz: Lua-m-ar moartea, Mai bine muream, De ce nu mor...
400. N-am dus la Sfânta Biserică, după posibilităţi, daruri (de exemplu: prescuri, vin, ulei, tâmâie, lumânări...).
401. Am dus ca jertfă lumânări ce nu erau cumpărate din Sfânta Biserică.
402. Am făcut metanii când nu trebuia şi când trebuia n-am făcut.
403. Stând acasă (din motive binecuvântate, boală, necurăţie lunară, nu m-am rugat în timpul Sfintei Liturghii).
404. Am lepădat copii vii pe drumuri.
405. Am abandonat copii în maternitate.
406. N-am făcut molitvă după avorturi, la 40 de zile.
407. M-am aprins de curvie asupra preotului (sau preotesei), călugărului (sau călugăriţei).
408. Am preacurvit sau am gândit cu preot, cu preoteasă, cu călugăr, cu călugăriţă.
409. Am preacurvit în gând cu mort sau moartă.
410. Am dormit peste măsură.
411. Am băut apă peste măsură.
412. Am tăinuit şi am ţinut lucruri străine (ce ai luat împrumut sau ai găsit dă-l înapoi omului).
413. Am făcut deranj la înmormântări.
414. Am moştenit lucruri de la război, cu forţa sau pe nedrept.
415. N-am plătit contribuţia anuală la Sfânta Biserică.
416. Am intrat în Sfântul Altar.
417. Am plâns peste măsură perzând ceva avere (moştenire).
418. Am strâns comori şi le-am îngropat.
419. Mi-a părut bine când a murit cineva.
420. Nu m-am îngrijit de sănătatea trupului meu după datorie.
421. Am greşit cu umblarea fără rost, pierderea vremii şi nu am paza minţii.
422. Am râvnă fără socoteală (postesc peste măsură, dau milostenie fără socoteală, suferind cei din casă, mă ocup de alţii mai mult decât de mine).
423. N-am aprins candela, lumânările şi tămâia la rugăciune.
424. Am pierdut lucruri sfinte (icoane, candele, cruci).
425. La rugăciune, am stat într-un genunchi aşa cum stau catolicii şi evreii (Dacă avem doi genunchi, să stăm pe amândoi).
426. Nu am virtuţile teologice: Credinţa, Nădejdea, Dragostea şi Înţelepciunea, dreptatea, tăria, cumpătarea.
427. Mi-am folosit în păcate libertatea vieţii (Oricât am fi fost de ocupaţi în viaţă, timp pentru păcate avem, dar pentru Dumnezeu nu).
428. Am îndemnat, am învăţat, am ajutat, am dus, am făcut avort altora. N-am oprit alte persoane să facă avorturi sau să se păzească de a nu avea copii.
429. M-am spălat imediat după ce am păcătuit, ca să nu rămân gravidă, făcând avorturi nenumărate.
430. Am făcut băi, injecţii, masaje, sărituri, ridicături, am băut ceaiuri, am luat tablete şi am avortat.
431. Am dormit cu tata, cu fraţii sau cu nepoţii, fiind mărişoară.
432. M-am împreunat cu animale.
433. Ca bărbat am fost de acord cu avorturile pe care le-a făcut soţia mea, făcându-mă copărtaş la acele crime.
434. Am sfătuit, ajutat pe cineva să facă avorturi, dându-i injecţii, buruieni sau ducându-o la doctor spre a face avorturile.
435. Sunt căsătorit(ă) cu un sectant (o sectantă), cu un musulman, budist,...
436. Am făcut un copil (mai mulţi) cu un sectant (o sectantă), cu un musulman, cu un budist,...
437. Am citit cărţi sectante, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc religia Creştin-Ortodoxă.
438. În loc să zic: „Mi-a ajutat Dumnezeu“, eu am zis de multe ori că „am avut noroc“ sau că „vreau să am noroc“, neştiind că noroc este de fapt un diavol (Moloh din Vechiul Testament).
439. Am fost la vrăjitoare, descântătoare, ghicitoare, la spiritism, la hipnotism. Mi-a descântat cu argintul viu, mi-a turnat cositorul, mi-a ghicit în cărţi. Am cerut să le lege bărbatul sau femeia, să nu se mai poată împreuna. Mi-am căutat norocul cu papagalul, cu zodii sau cu şoarece...
440. Încă mai am în casă cărţi pentru descântece, cărţi pentru explicarea viselor, a zodiilor. Am în casă cărţi de ghicit sau de joc.
441. Nu mi-am învăţat copiii să se spovedească şi să se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an şi nu i-am ferit de anturaje rele.
442. Mi-am atras copiii de partea mea, învăţându-i să urăscă pe soţul meu (soţia mea) şi să se depărteze de el (ea).
443. Am povăţuit copiii să meargă cu vitele pe terenurile cultivate cu grâne ale oamenilor.
444. Ca soţie nu m-am supus bărbatului, l-am drăcuit şi l-am ocărât.
445. Am pus spurcăciuni în mâncarea, în cafeaua soţului meu, spurcându-l cu descântece de la vrăjitoare, sau cu altceva din cele femeieşti.
446. Am privit cu plăcere la împreunarea animalelor, câini, pisici sau altele.
447. Am în casă, pe pereţi ilustrate şi reviste pornografice.
448. Am privit cu poftă filme pornografice, ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătore la păcatul desfrânării.
449. Am mutat hotarul ogrăzii şi al grădinii mele şi m-am judecat cu vecinii.
450. Din mândrie mi-am retezat părul capului, mi-am smuls sprâncenele, am purtat rochie foarte scurtă şi tocuri înalte.
451. Am ţinut mânie pe cineva o zi întreagă, o săptămână, câteva luni, câţiva ani.
452. Din lenevire mi-am lăsat mormintele părinţilor neîngrijite.
453. Nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru iertarea vrăjmaşilor mei, nu i-am iertat din toată inima şi nu-i iubesc.
454. M-am drogat şi am învăţat şi pe alţii să se drogheze procurându-le droguri.
455. Am fost stăpânit şi de aceste patimi (spun foarte rar păcatele care urmează): uitarea, lipsa de evlavie, iuţimea, amără­ciu­nea, înfurierea, ura de oameni, pomenirea de rău, osândirea, întristarea de suflet, îndoiala, laşitatea, rivalitatea, împăti­mirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, lipsa de bărbăţie, ne­mul­ţu­mirea faţă de Dum­nezeu şi de oameni, cârtirea, cle­vetirea, înfumurarea, părerea de sine, mila de sine, cruţarea de sine, îndreptarea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stă­pânire, iubirea de a porunci, iubirea de arătare, dorinţa de a plăcea oamenilor, neru­şinarea, înşelăciunea, ironia, duplici­tatea, îndoiala, rătăcirea gân­durilor, iubirea de slavă, iubirea de argint, iubirea de plăceri trupeşti, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor răutăţilor.
456. De asemenea, am fost stăpânit şi de aceste patimi (spun foarte rar patimile care urmează): hulă, blasfemie, semeţie, împie­trirea inimii, nesupunere, bârfă, defăimare, amăgire, nebunie, neînfrânare, nepricepere, neşti­inţă, ieşire din minţi, aiureală, sălbăticie, toropeală, negrija de cele bune, greşeala de fiecare clipă, risipă, zgârcenie, cu­noştinţa mincinoasă, odihna trupească fără de trebuinţă, moloşeală, răutate, nepăsare, puţina credinţă, slujirea la multe patimi, înălţare, amăgire, cute­zanţă, întristare, grăirea împo­trivă, făţărnicie, prefăcătorie, curiozitate, învoirea cu păcatele cele pătimaşe ale sufletului şi deasa cugetare la ele.
457. Mi-am stricat fecio­ria înainte de nuntă.
458. Am păcătuit prin „ticuri verbale“, de genul „Ce Dumnezeu!“, „pentru numele lui Dumnezeu“, „ştie Dumnezeu“...
459. Mi-am neglijat munca, îndatoririle familiale sau alte responsabilităţi, sub pretextul „programului de viaţă spirituală“ (public sau individual).
460. Îmi irosesc timpul în faţa televizorului pentru a vedea tot felul de telenovele sau alte programe, văitându-mă apoi că nu-mi ajunge timpul pentru Sfânta Biserică şi rugăciune.
461. Duminica este pentru mine o simplă zi de trândăvie în loc să fie o zi de reîmprospătare spirituală şi relaxare.
462. Nu-mi cinstesc socrii şi naşii ca pe proprii mei părinţi.
463. Ca părinte nu respect autonomia, personalitatea, talantul personal şi opţiunile copiilor mei, încercând să-mi impun voia cu tot dinadinsul. Nu mă rog pentru copiii mei.
464. Ca naş, nu mi-am făcut datoria spirituală faţă de finii mei, relaţia mea cu ei fiind pur formală.
465. Nu-mi tratez ginerele sau nora ca pe propriul meu copil, ci ca pe un străin şi un intrus în familie.
466. Nu cinstesc memoria eroilor şi a martirilor neamului / credinţei, jertfa lor fiindu-mi indiferentă.
467. Mi-am silit partenerul (partenera) conjugal la practici erotice perverse.
468. Folosindu-mă de strategia unei pseudo-asceze (de pildă un comportament sexual evitant, sub pretextul unor zile de post autoimpuse şi al unor norme interdictive inventate) am lăsat partenerul (a) pradă erotismului sau unor frustrări insuportabile.
469. Frecventez medii imorale, case de toleranţă, baruri unde se face strip-teasse.
470. Simt că am unele porniri sexuale perverse sau patologice ( ca de exemplu:  pedofilie, zoofilie, incest, porniri spre viol etc. ).
471. Am privit filme pornografice, reviste pornografice, scene erotice, pornografie pe Internet. Am postere indecente pe pereţii casei unde locuiesc, în maşină şi m-am desfătat cu lecturi (sau telefoane) erotice.
472. Obsedat de propriile frustrări şi eşecuri, sub masca unei false pietăţi am o atitudine negativă faţă de viaţa sexuală, considerând-o ca fiind păcat, ruşine sau impediment faţă de progresul spiritual.
473. Din dorinţa de a câştiga rapid şi uşor, m-am ocupat de bişniţă, trafic de valută, droguri, trafic de carne vie sau de influenţă etc.
474. Am practicat jocuri de noroc. Îmi pierd timpul şi-mi distrug sănătatea cu jocuri pe calculator.
475. Am cerşit sau m-am umilit pentru a obţine favoruri sau bunuri inutile.
476. În calitate de judecător, am fost nedrept sau părtinitor cu cineva, primind mită. Am judecat după afinităţi sau interese personale.
477. Am profitat de slăbiciunea sau ignoranţa vreunui semen de-al meu.
478. Am invidiat pe cineva pentru avere, capacitate, inteligenţă, cultură, poziţie socială, farmec personal, succes profesional, reuşită familială etc.
479. Din zgârcenie am mâncat hrană alterată. Am mâncat pe ascuns, ca să nu fiu văzut de alţii şi să nu împart hrana cu ei.
480. Pe oamenii care m-au abandonat sau s-au comportat dur cu mine, nu sunt în stare să-i iert fără să-i judec.
481. Din motiv de delăsare, comoditate, depresie nu mă îngrijesc de sănătatea (igiena) fizică, psihică, mentală şi spirituală.
482. Am murdărit, poluat natura, mediul ambiant, în excursii, aruncând hârtii şi resturi menajere prin păduri, parcuri sau pe stradă, neştiind că chiar dacă nu mă vede niciun om, mă vede în schimb Dumnezeu.
483. Nu mi-am găsit încă un sens (rost) în viaţă. Sunt fals, amibiguu.
484. Nu m-am străduit suficient pentru dezvoltarea conştiinţei mele liturgice şi euharistice (a prezenţei lui Hristos în fiinţa mea).
485. Nu m-am rugat pentru aleşii poporului (de orice coloratură politică).
486. Am frecventat cercuri satanice şi am participat la ritualuri satanice.
487. Ca elev îmi fac lecţiile duminica în loc să mi le pregătesc de vineri sau sâmbătă, pentru ca duminică să pot fi liber.
488. Am fost duminica în timpul Sfintei Liturghii la antrenament sportiv sau la meditaţie.
489. Ca profesor am meditat copii, duminica în timpul dumnezeieştii Liturghii.
490. Ca adolescent am început deja relaţiile intime (cu posibilele consecinţe: sacină, avort, boli venerice, infidelitate etc.).
491. Ca elev, student, am invidiat vreun coleg sau o colegă (pentru note mai bune, pentru că arată mai bine sau pentru că e admirat de ceilalţi sau aprecia de profesori).
492. Am fost egoist şi n-am împărţit nimic cu fraţii şi surorile mele.
493. Am spus bancuri cu Dumnezeu, cu Sfinţi sau preoţi.
494. Am păcătuit tatuîndu-mi pe corp, diavoli, cruci, şerpi...
495. Am îndemnat şi pe alţi să meargă să-şi facă tatuaje pe corp.
496. Am păcătuit făcând imprimând tatuaje pe pielea unor oameni.
497. Nu am avut grijă să feresc copiii mei de smintelile lumii.
498. Nu fug de lucrurile, gândurile şi faptele care mă trag la păcat.
499. Nu am mers la priveghere la Sfânta Biserică Ortodoxă.
500. Mi-am pus piercing (sârmă, inel) în nas şi mulţi cerecei  în fiecare ureche. Mi-am pus cercei exagerat de mari în urechi, din mândrie.

Bibliografie: Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndreptar de spovedanie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004; Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici - Gorj, 2005; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Îndreptar de Spovedanie, Editura Agapis, Bucureşti, 2001.

    Completare la Cateheza despre Taina Sfintei Spovedanii

Secretul mărturisirii
La câţiva ani după terminarea celui de-al doilea război mondial, a fost trimis într-o parohie pe un deal prăpăstios dintre Siret şi Prut, un preot tânăr, student-teolog. În timpul războiului făcuse armata la şcoala de ofiţeri de rezervă, luase parte chiar la luptele pentru dezrobirea Ardealului din toamna anului 1944 şi, de câteva luni era preot. El, preotul nu ajunsese la 30 de ani, soţia lui abia trecuse de 22 de ani şi bogăţia lor cea mai mare era Hristos şi cei doi copilaşi.
Sfânta Biserică la care fusese rânduit se afla pe vârful unui deal la marginea satului. În partea de miazăzi a Bisericii era satul, iar din partea cealaltă, numai la câţiva metri de Biserică începea pădurea care îmbrăca cu aceeaşi mantie de foioase şi culmea dealului şi adâncul văii. Casa parohială aşezată la câţiva paşi de Biserică era în ruină. Între Biserică şi casa parohială, într-un cimitir improvizat se odihneau peste o sută de ostaşi germani, astfel încât cărarea care ducea de la casă la Biserică trecea printre morminte. Preotul îşi luase în primire parohia în ajunul Bobotezei. În cele trei luni de când venise în parohie nu reuşise să-şi cunoască toţi enoriaşii, dar aceştia, în mărinimia lor nu mai conteneau să se laude cu noul lor preot. Era una din zilele babelor destul de capricioase, din negura înălţimilor veneau fulgi mari de zăpadă, vântul era rece şi umed. La casa parohială se reparase o cameră (bineînţeles că bucătăria) în care preotul avea şi dormitorul şi cancelaria. În după-amiaza acelei zile veniseră mulţi credincioşi la spovedanie pentru că a doua zi era Duminica Ortodoxiei şi voiau să se împărtăşească. O dată cu înserarea preotul terminase de spovedit, încuiase Biserica şi se afla în familie. După cina şi baia copilului celui mic, cineva a bătut în uşă. În întunericul nopţii un bărbat cu o voce aspră i-a cerut preotului să meargă cu el la Biserică fiindcă vrea să se spovedească. Fără să se arate nemulţumit şi fără să întârzie, preotul şi-a luat reverenda, căciula şi cheile Bisericii şi a pornit spre Biserică urmat de creştinul care întârziase la spovedanie.
Întrând în Biserică, preotul a aprins o lumânare şi abia atunci a zărit omul care-i ceruse să se spovedească. Era un bărbat voinic cu ochii negrii, cu privirea cruntă cam încărunţit la tâmple cu o mustaţă deasă, care avea pe partea stângă a gurii o cicatrice care cobora de la tâmplă până sub maxilar. Preotul şi-a dat seama că nu mai văzuse pe acest om niciodată. Ba i s-a părut că nici vorba şi nici îmbrăcămintea nu se asemănau cu straiele enoriaşilor săi.
Fără să se închine la vreo icoană, fără să arate vreun respect pentru sfântul locaş, cu voce poruncitoare  a zis cu un ton poruncitor: Vreau să mă spovedesc. îmbracă-te în veşminte! După rugăciunile moliftei pe care le-a ascultat stând în genunchi sub epitrahil, preotul l-a întrebat ce păcate îi apasă sufletul. Contrar aşteptărilor, cu multă asprime în glas, cel de sub epitrahil a zis: N-am a mărturisi nici un păcat. Bine, dar dumneata singur m-ai rugat să te spovedesc! Nu te înţeleg, s-a mirat preotul. O să mă înţelegi! Te-am chemat în Biserică pentru că aici, acum în noapte, suntem numai noi doi şi dacă am să te omor n-o să afle nimeni, a zis bărbatul. Cum să mă omori? De ce să mă omori? Ce rău ţi-am făcut? a întrebat speriat preotul. Nu te pot suferi! Eşti mai făţarnic decât alţii! Cred că este o greşeală, o confuzie, poate mă confunzi cu altul. Dumneata n-ai de unde să mă cunoşti şi nici eu nu te cunosc. Ascultă, Părinte, de când s-a terminat războiul trăiesc ca un fugar. Iarna aceasta s-a întâmplat să fiu în satul acesta, în care ai venit la Bobotează. I-ai zăpăcit pe toţi cu slujbele şi predicile tale, toţi în satul acesta vorbesc numai despre tine. Eu ştiu că nu există Dumnezeu. Eu ştiu că eşti un mincinos. Tu ştii cum să le spui oamenilor minciuni ca să trăieşti uşor, asta îţi convine, stai la căldură în casă, ai femeie frumoasă şi tânără, îţi sunt dragi copiii şi ca să-ţi duci zilele desfătate îi amăgeşti pe oameni cu minciuni.
Nu spun minciuni - se apără preotul - îmi mărturisesc credinţa. Tocmai asta nu o pot suporta, oamenii te cred pe tine şi altă dezlegare nu-i decât să te omor. Omul de sub patrafir vorbise ameninţător. Ascultându-l, preotul trecuse de la nedumerire la îndoială şi acum avea sentimentul nesiguranţei, al fricii. Imaginaţia lui alerga în toate părţile descompunându-se, şi îi oferea frânturi dintr-un dezastru amplificând pericolul moliftei, care încercau o justificare a greşelilor fiind om şi vieţuind în lume pentru cel care se mărturisea. Gândurile preotului trec la formulări egoiste: Ce să fac? Şi fără să găsească răspunsul care să-l scoată din încurcătură, mecanica interioară s-a declanşat automat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosului. Cu tonul cel mai firav, cu vocea joasă şi calmă ca şi cum s-ar fi referit la cineva care nu era de faţă preotul a zis: Să mă omori în Biserică? Nu te gândeşti că sunt îmbrăcat în veşminte? Nu te temi de Dumnezeu?
Pentru preot în acele momente şi Biserica şi veşmintele erau obstacole de netrecut în calea uciderii sale. Răspunsul omului a rupt ca pe nişte vreascuri putrede toate aceste argumente. Nu mă tem de nimic! Dar am să-ţi dau răgaz şi abia după aceea te împuşc. Am să mai fac o probă cu tine. Priveşte aici, şi de sub epitrahil a scos o mână vânjoasă în care ţinea un pistol“. „Dacă te lauzi că eşti preot credincios, că tu nu spui minciuni la oameni am să te verific. Când eram copil ni se spunea la şcoală, tot de preot că duhovnicul trebuie să păzească secretul mărturisirii“. „Aşa este“, a confirmat mecanic preotul. „Asta-i! Te pun la probă! Dacă până în noaptea de Paşti nu te laşi de preoţie şi nu-i mai amăgeşti pe oamenii din popor nu te omor. Te las să trăieşti, să te bucuri de copii şi de femeie. Dacă n-ai să te laşi de preoţie, dacă ai să spui la poliţie sau la oamenii din sat că te-am ameninţat cu moartea şi ai să calci secretul mărturisirii, atunci ai să fii caterisit şi am să te împuşc ca pe un câine.
S-a produs o pauză apăsătoare. Preotul nu putea sau nu simţea nevoia să spună ceva, iar omul de sub epitrahil părea că nu mai are nimic de spus. într-un târziu omul de sub epitrahil, dorind să sublinieze intenţiile pe care şi le mărturisise a continuat: Bagă bine de seamă! Nu te juca cu focul! Dacă nu te laşi de preoţie până la Paşti am să te aştept în noaptea de Paşti aici în Biserică cu arma pregătită şi când ai să ieşi în uşile împărăteşti ca să le dai Lumină oamenilor am să te împuşc şi ai să mori tot în Biserică.
Din felul cum a rostit ultimele cuvinte, preotul a înţeles că omul s-a înfuriat foarte tare. Cu un gest nervos, cu o mişcare violentă a aruncat epitrahilul de pe cap, s-a ridicat, s-a uitat crunt în ochii preotului şi s-a pierdut în intunericul din fundul Bisericii. S-a auzit uşa Bisericii deschizându-se şi închizându-se, apoi n-a mai rămas decât vuietul dureros al vântului care tremura în ferestrele Bisericii. Şi lumina plâpândei lumânări se lupta cu întunericul.
Rămas singur preotul era ca un om pierdut într-un mare deşert, epuizat de oboseală, golit de gânduri, depăşit de situaţie. Prin faţa ochilor vedea chipuri ale rudelor sale, îşi vedea mama cu ochii plini de lacrimi, auzea obsesiv vocea episcopului care-l hirotonise: Vrednic este?, îşi vedea copiii, soţia, îl auzea pe Eccleziast strigând: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. Se vedea purtat de vânt ca o frunză uscată, se vedea pe valurile mării ca o epavă ruptă de furtună. Îşi simţea obrazul şi i se părea că pe obraz i se topesc fulgi de zăpadă care ciudat, în loc să fie reci, ardeau, îl frigeau. Lumânarea s-a mistuit şi cu stingerea ei s-a pornit şi preotul spre casă. Când a încuiat uşa în broască i s-a părut ca o răsturnare a veşniciei. Când mergea printre morminte i se părea că trupurile schilodite din acestea se răsucesc şi se uită holbate la el. În casă, soţia şi copiii dormeau. Ca o nălucă s-a întins domol lângă ei. Cu toate că era întuneric, sub fruntea lui în mintea lui strălucea o lumină de mare incendiu. Spre dimineaţă, când a scâncit copilul incendiul din sufletul lui ardea ca şi la început. S-a sculat cu o oboseală care nu era oboseală. Privea în jur de parcă n-ar fi auzit nimic. Răspundea cu altă voce decât aceea cu care erau obişnuiţi cei ai casei să-l audă. O tristeţe profundă îi stăruia în privire, o cută se adâncea pe fruntea lui, gândurile îi alergau istovite peste dealuri şi văi, se pierdeau în negurile zărilor ca  păsările călătoare în zarea văzduhului. Se destrăma bucuria de a trăi, se destrăma idealul său familiar, apăruse un vierme care rodea fără întrerupere idealul vieţii sale. Ciudat lucru! Preotul nu se ruga să-l scape Dumnezeu de această năpastă.
Se pare că în viaţa lui mai fusese ceva asemănător, deşi nu atât de grav. Cu ani în urmă, înainte de a fi luat în armată, părinţii îi propuseseră să se preoţească şi să nu meargă pe front, să nu moară aşa de tânăr. El i-a spus mamei sale: Dacă Dumnezeu vrea să fiu preot atunci n-am să mor pe front. Dacă voi muri pe front înseamnă că Dumnezeu nu vrea să fiu preot“. Şi astfel a făcut armata, a fost şi pe front şi iată-l acum preot.
Au venit Floriile, şi mărţişorii de răchită care au fost aduşi pentru sfinţire erau aşa de trişti. Parcă se vedeau şi se simţeau spinii care aveau să sângereze fruntea lui Iisus. La slujba celor 12 Evanghelii părintele a citit plângând: Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni.
După prohodul Domnului, târziu, aproape de miezul nopţii părintele a vorbit credincioşilor. Vorbea plângând, iar credincioşii plângeau şi ei. În urma lacrimilor a venit o pace din altă lume, i se părea că viaţa lui nu-i mai aparţine, i se părea că aceea cel frâmânta nu mai face parte din viaţa lui. În seara sâmbetei care duce la învierea Domnului, preotul şi-a adus aminte şi şi-a pregătit şi lui o făclie de Paşti. Înainte de miezul nopţii, pe când se spăla cu apă rece din ulcica în care preoteasa pusese busuioc şi un ou roşu, şi-a zis: Omul acela n-a fost decât o sperietoare. N-am de ce să mă tem.
Cu toate acestea inima lui tremura, iar el era neliniştit. Când a plecat de acasă spre Biserică pentru slujba învierii, la mormintele ostaşilor germani erau aprinse lumânări ce sclipeau ca licuricii. Biserica era luminată puternic şi plină de credincioşi. Era răcoare şi aer curat şi proaspăt. În pridvorul Bisericii era înghesuială mare. Prin uşa dintre pridvor şi Biserică nu se putea trece de lume. Şi când s-a făcut loc, tocmai în pragul uşii ca din iad, a apărut omul cu cicatricea pe obrazul drept. Ţinea mâna stângă pe o curea militară. În clipa în care ochii preotului s-au întâlnit cu ochii lui, acela i-a zis: Sunt aici, am arma cu mine, mă ţin de cuvânt. Preotul parcă era surd, oamenii nu şi-au dat seama ce spune. Cu greu, din cauza mulţimii, preotul a ajuns la Sfântul Altar. Fiind Slujba învierii s-a îmbrăcat cu veşminte albe şi strălucitoare. I se părea că veşmintele îl ridică spre cer. Ca nişte îngeraşi zburau în jurul lui cei doi copilaşi, iar preoteasa părea zidită în zidurile Mănăstirii Curtea de Argeş. Avea gesturi şi mişcări automate ca de robot. Şi-a aprins lumânarea de ceară, şi-a luat Sfânta Cruce în mână şi s-au stins toate lumânările în Biserică. A deschis uşile împărăteşti şi ca de pe altă lume a apărut în mijlocul lor şi a strigat ca pentru veşnicie: Veniţi de luaţi Lumină! Creştinii s-au grămădit, şi-au aprins toate luminile şi s-au retras, dar preotul a rămas tot în mijlocul uşilor împărăteşti şi a strigat cu fior în glas: Veniţi de luaţi Lumină! Şi strigând transfigurat se mira că n-a auzit detunătura armei şi că este încă în viaţă. Cu lumânarea aprinsă, cu crucea strălucitoare în mână, cu ochii sclipitori în veşnicie, cu vocea de pe altă lume, preotul striga mereu aceeaşi chemare stăruitoare, parcă disperată, se adresa omului cu cicatricea pe obrazul drept car nu venise să-şi aprindă lumânarea. Într-un colţ de minte pe care socotea că mai poate conta, preotul auzea o şoaptă: Ai murit. Ai fost împuşcat. Trupul tău zace la pământ, iar tu trăieşti doar cu sufletul.
În după-amiaza zilei de înviere după „a doua înviere“, omul cu cicatricea pe obrazul drept a venit din nou la preot, l-a salutat creştineşte şi s-a aplecat să-i sărute mâna. A cerut să vorbească cu preotul doar între patru ochi. Privirea lui nu mai avea asprimea tunetului. S-au aşezat amândoi pe o bancă din lemn de brad între mormintele ostaşilor germani. Ziua era însorită şi aerul era liniştit. Vişinii erau înfloriţi, câteva albine treceau din floare în floare. Cu capul plecat spre pământ, cu vocea stinsă omul a prins să vorbească.
„Părinte, te rog să mă ierţi! Să mă ierţi că te-am chinuit atât de rău, dar cu chinul Sfinţiei tale am scăpat de chinul din sufletul meu. Ca să mă înţelegi mai bine şi ca să mă poţi ierta, te rog să asculţi povestea vieţii mele. Cu trei ani înainte de a începe războiul am terminat serviciul militar cu gradul de sergent. Întors acasă, m-am căsătorit şi în doi ani de muncă mi-am făcut casa şi gospodăria în sat. Cu câteva luni înainte să înceapă războiul la noi am fost concentrat. Când am plecat la concentrare aveam doi copii mici şi urma să se nască al treilea. Femeia a rămas acasă cu o vacă, şapte oi, un purcel şi câteva găini. De la Prut şi până la Cotul Donului n-am avut nici o învoire ca să-mi văd familia, dar am primit vestea că mi s-a născut şi al treilea copil. Aveam acum doi băieţi şi o fată. La Cotul Donului am căzut prizonier şi am fost dus la mina Voruniţa, iar în 1944 am fost înrolat în divizia Tudor Vladimirescu. Am luptat în nordul Ardealului, în Ungaria, în Cehoslovacia, în Munţii Tatra fără să ştiu ceva despre familia mea. Apoi, în ultimele zile ale războiului am fost rănit la cap şi la piept. Am fost dus la spital fiind grav rănit şi fără cunoştinţă. După mai mult de 6 luni rănile s-au închis şi am fost lăsat la vatră. Am alergat acasă la ai mei cu sufletul la gură. Nu-i văzusem de atâta amar de vreme. Îmi era aşa de dor de ei, dar acasă n-am găsit nici copii, nici femeie, nici gospodărie. În locul casei era o groapă mare şi puţină cenuşă. Mi s-a spus că într-o noapte o bombă încendiară a căzut pe casa mea în care dormeau soţia şi copiii. Au fost rupţi de explozie şi părţi din trupurile lor au ars. Câteva ciolane din trupurile lor au fost adunate şi îngropate de vecini, dar nu s-a ştiut care sunt din trupul mamei şi care din trupurile copiilor. În cimitirul satului am găsit o cruce pe care scria: Ioana şi copiii ei. Aşa mi-am pierdut mintea încât am socotit că trebuie să mă răzbun, să fac şi eu rău, să mă bucur ca satana de răul altora. De atunci am devenit necredincios şi am început să-i urăsc pe cei ce credeau în Dumnezeu. Socoteam că Dumnezeu era dator să-mi apere copiii şi femeia şi mi-am zis că dacă nu mi i-a apărat nu există. Atunci am zis că religia este mincinoasă, că preoţii sunt nişte şarlatani, pe Sfinţia ta m-am supărat tocmai pentru că oamenii credeau ce le spuneai. Cu cât te lăudau mai mult cu atât creştea şi ura mea împotriva Sfinţiei tale, cu cât te ajutau mai mult oamenii cu atât voiam să-ţi fac mai mult rău.
Doream să-i fac pe oameni să te urască şi pentru că nu am reuşit m-am hotărât să te ucid. Îmi era uşor deoarece şi casa şi Biserica sunt la marginea satului, iar pădurea era la doi de paşi. Când ţi-am cerut să mă spovedeşti, am venit cu gândul să te omor în Biserică. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, de ce ţi-am făcut propunerea cu amânarea uciderii. Atunci după ce am plecat am fost sigur că ai să ceri ajutor de la poliţie sau că ai să le spui oamenilor că vreau să te omor şi aşteptam ziua în care să aud că lumea ştie că vreau să te ucid. Socoteam că dacă ai să calci acest legământ am să fiu în drept să te omor. Cu gândul de a te ucide am venit azi-noapte în Biserică, în uşa Bisericii ţi-am zis că sunt aici şi ţi-am arătat arma ca să te sperii şi mai tare. Socoteam că în ultimul moment ai să le spui oamenilor că vreau să te omor şi că ai să-i rogi să mă lege şi să mă predea la poliţie. Mă aşteptam ca oamenii să mă atace, să mă lege, dar socoteam că voi avea bucuria să le dovedesc că nu eşti credincios, că de frică ai să divulgi secretul mărturisirii. Când s-au stins luminile în Biserică eram cu degetul pe trăgaci, dar când ai ieşit în uşile împărăteşti cu lumina aprinsă şi cu crucea în mână nu mai erai Sfinţia ta, era un duh, când ai strigat: Veniţi de luaţi Lumină! eu nu mai eram eu. Am fugit din uşa Bisericii, am aruncat arma şi m-au prins zorile învierii plângând în pădure. Părinte te rog să mă ierţi! îţi mulţumesc că m-ai ajutat să-mi găsesc credinţa. IARTĂ-MĂ PĂRINTE!
Cei doi s-au îmbrăţişat, iar lacrimile lor, s-au amestecat cu firele de iarbă de pe mormintele ostaşilor germani din cimitirul de lângă Biserică. Un vânt cu adiere lină a prelins din vişini câteva petale de flori, care au căzut pe capetele celor îmbrăţişaţi. Omul cu cicatricea pe obrazul drept s-a smuls din braţele preotului şi a fugit plângând ca un copil. Când a intrat în casă, preotului i s-a făcut rău. A căzut în nesimţire. Preoteasa şi o femeie care se afla cu ea au ţipat, i-au dat palme peste obraz şi şi-a revenit. Speriată, preoteasa l-a întrebat: Ce-i cu tine? M-ai băgat în sperieţi? Eşti bolnav de inimă? Nimic, a răspuns preotul, doar puţină oboseală, a răspuns calm preotul. Peste ani şi ani, într-o excursie pe la Mănăstirile din Moldova, preotul a zărit un călugăr cu cicatricea pe obrazul drept şi cu mustaţa ruptă în dreptul gurii. A tresărit, s-a umplut de fior, dar umbra s-a pierdut în livada din spatele chiliilor, printre stupii de albine.

Spovedania deasă şi Sfânta Împărtăşanie
Nici-o nevoinţă nu izgoneşte păcatul atât de repede, cu atâta uşurinţă şi putere ca spovedania deasă. Sufletul din noi este mort dacă nu-l hrănim cu cuvântul lui Hristos, cu Sfintele Taine.
Spovedania deasă şi Sfânta împărtăşanie sunt cele mai puternice şi mai importante motoare ale vieţii duhovniceşti. Numai că trebuie să folosim corect aceste Sfinte Taine. De exemplu: spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă, cu căinţă sinceră, fără nici un ascunziş şi să avem intenţia fermă de a nu le repeta pe viitor. Un om a venit la preotul său, spunând că are ceva pe conştiinţă şi vrea să se spovedească. Lucrul acesta, a zis el, mă apasă pe suflet zi şi noapte şi nu-mi dă pic de odihnă. Dar ce este? Nu îndrăznesc să spun, părinte, este prea greu! Trebuie totuşi să te mărturiseşti, căci astfel nu vei avea pace şi odihnă. Am furat!!! Ce anume ai furat? O funie! Dacă e aşa, a zis preotul, să duci funia înapoi la cel de la care ai luat-o, cere-i iertare, spunându-i că-ţi pare rău de ce ai făcut şi totul va fi bine. După câteva zile, a venit omul din nou şi i-a spus preotului că nu-şi dobândeşte liniştea sufletească. Preotul atunci i-a zis: Mi-ai spus tot? Nu. Atunci spune-mi adevărul întreg! Apoi, a continuat omul mărturisirea, era ceva la capătul funiei. Ce era? Era... era... o vacă!

A murit fulgerător
La Geneva în anul 2007 a încetat din viaţă, la venerabila vârstă de 98 de ani, mama unei cunoştinţe a sorii mele. Aflând de moartea acesteia, sora mea i-a trasmis fiicei îndoliate, condoleanţe pentru pierderea mamei sale şi a întrebat-o: Spune-mi te rog dar cât a fost în viaţă s-a spovedit şi împărtăşit vreo dată? Şi doamna aceea i-a răspuns aşa: Nu, nu s-a spovedit şi nici nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, fiindcă n-a avut timp, a murit fulgerător.
După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă. în prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufletului omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! însă cum procedăm noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi spovedanie.

Despre frica şi ruşinea la spovedanie
(Caută şi vei afla, Avva Eustratie, Editura Egumeniţa, 2009)
La spovedanie nu trebuie să ne temem, nici să ne ruşinăm. Frica şi ruşinea sunt sentimente iraţionale, care vin fie de la diavolul, fie din egoismul nostru. Duhovnicul care săvârşeşte Taina Sfintei Spovedanii nici cu gândul nu trebuie să te judece pentru păcatele tale. Este cu putinţă ca un păcătos să judece pe alt păcătos? Pentru că şi duhovnicul este om păcătos, care se teme ca toţi oamenii de judecata lui Dumnezeu şi se spovedeşte cu regularitate pentu păcatele sale. Pe de altă parte, oricât de grele păcate ar fi săvârşit preotul, ascultându-le nu se impresionează şi, cu mult mai mult se ingignează??. Nu eşti primul om care-şi simte păcătoşenia lui! Mulţi înaintea ta au simţit-o şi s-au spovedit. Astfel preotul a auzit de nenumărate ori aceleaşi lucruri. Dar, chiar dacă să presupunem că unul sau mai multe păcate de ale tale sunt ruşinoase, nu este mai bine să le ascunzi acum cu voie, înaintea unui singur om şi să primeşti iertarea, scăpând de osânda veşnică, decât să le mărturiseşti la Judecata lui Hristos, în ziua Judecăţii înaintea întregii lumi, înaintea îngerilor, care vor plânge pentru tine, înaintea diavolilor care te vor batjocori. Să nu uiţi: ceea ce descoperi aici la Spovedanie nu vei descoperi acolo la Judecată! Ceea ce ţi se iartă aici pe pământ va fi iertat şi acolo în cer. Şi vai de noi, că ceea ce rămâne neiertat pe pământ, va fi neiertat şi în cer (Matei 18:18).

La ce ne foloseşte Taina Sfintei Spovedanii
Mare este folosul sufletului din această Taină, prin care ne sunt iertate păcatele pe care le săvârşim după Sfântul Botez. Din pricina păcatului pierdem nevinovăţia pe care am dobândit-o prin Botez, iar prin pocăinţă şi Spovedanie o dobândim din nou. Din pricina păcatului suntem lipsiţi de harul lui Dumnezeu, iar prin pocăinţă şi Spovedanie îl dobândim înapoi. Din pricina păcatului suntem înrobiţi de diavol, iar prin pocăinţă şi Spovedanie ne redobândim libertatea. Din pricina păcatului, sufletul nostru se umple de tulburare şi de frică, iar prin pocăinţă şi Spovedanie dobândeşte iarăşi pacea şi îndrăzneala către Dumnezeu. Dacă în Sfânta Biserică nu exista posibilitatea iertării păcatelor de după Botez, prin Sfânta Spovedanie, Taina întemeiată de însuşi Hristos (Ioan 20:23), niciun om n-ar fi putut să se mântuiască (Caută şi vei afla, Răspunsuri la întrebările creştinilor, Avva Eustratie Golovanski, Editura Egumeniţa, Galaţi 2009).

Păcatele se iartă dar se ispăşesc
Cu toate că Domnul iartă păcatele celor ce se căiesc, însă fiecare păcat cere o pedeapsă purificatoare. De exemplu însuşi Domnul i-a zis tâlharului înţelept: „Astăzi vei fi cu mine în Rai“, dar după aceste cuvinte i-au fost sfărâmate picioarele. Cum e să stai atârnat trei ore pe cruce, doar pe mâini cu picioarele sfărâmate???

Arhivă blog

Lista mea de bloguri

Etichete

“Hristos a inviat 1 MARTIE 10 MINUNI ALE LUMII...DESPRE CARE NU STIAI 10 sfaturi pentru barbati 100 POVETE ORTODOXE 42 DE SFATURI PENTRU 100 DE ANI ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESC ACATIST DE POCĂINŢĂ (folositor pentru pruncii avortaţi ACATISTE ACATISTUL SF. PROOROC DAVID Adormirea Maicii Domnului AICI GASESTI CANTARI DUHOVNICESTI-LITURGICE AICI GASESTI INTREBARI SI RASPUNSURI AICI GASESTI SFATURI PENTRU SPOVEDANIE AICI GASESTI VIETILE SFINTILOR AICI UN PROGRAM ORTODOX-24 ORE ORTODOXE ALFABETUL... CREŞTINULUI ORTODOX APA SFINTITA Articole Apopei Roxana AU NEVOIE DE AJUTOR Biblia - Cartea vieţii Biblia cea adevărată Biciul lui Dumnezeu Binecuvantare Binecuvântarea părintilor asupra copiilor BISERICI BISERICI TIMISOARA BOBOTEAZA Buna Vestire CANONUL ŞI PRAVILA Care sunt şi ce semnificaţie au veşmintele preotilor Cartea cu cele douăsprezece vineri... Casa sufletului CĂRTI Căsătoria creştinelor ortodoxe cu musulmani - Capcană periculoasă Când trebuie să mergem la Sfânta Biserică? Ce se intampla cu oamenii care mor nespovediti ? CELE 10 PORUNCI CELE SAPTE PĂCATE DE MOARTE Cele trei cete diavolesti CICLUL MENSTRUAL ȘI SLUJBELE BISERICEȘTI CITATE DE INTELEPCIUNE CITATE DIN SFANTA EVANGHELIE Completare la cateheza „O mamă creştin ortodoxă“ Completare la cateheza despre Lumânare COMPORTAREA IN BISERICA Copii si Capcanele iadului CREDINŢA CEA ADEVǍRATǍ CREZUL CRUCEA – semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni Crucea Sfantului Andrei CUGETARI SI CITATE ORTODOXE Cum inseala diavolul pe om Cum ne imbracam cand mergem la biserica... CUM SA NE RUGAM CUM SE FACE UN POMELNIC Cum se vede Dumnezeu Cum trebuie sa ne închinăm în biserică CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI DESPRE SFANTA TRADITIE CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE P Ă C A T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE E G O I S M Cuvânt către creştinii ortodocşi – Spovedania unui monah din Muntele Athos CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE C U L T U L A D V E N T I S T CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE CULTUL BAPTIST Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Diferenţele dintre ortodocşi şi catolici CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE POMENILE SI RUGĂ CIUNILE PENTRU CEI ADORMIŢI CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE Cuvânt către creştinii ortodocşi despre ZICERI şi contra ZICERI Cuvînt către crestinii Ortodocsi De ce avem pagube în gospodărie? De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ? De ce nu avem bănci în biserică ? DESPRE NECAZURI ŞI SUFERINŢĂ DESPRE CREAŢIONISM ŞI EVOLUŢIONISM DESPRE PĂCATUL BETIEI DESPRE V E Ş N I C I E Despre cinstirea sfintelor moaște DESPRE P R O S T I T U Ţ I E Despre prietenie Despre Rugaciunea - Tatal nostru DESPRE A C U P U N C T U R A DESPRE ACTELE CU CIP DESPRE ARTA SI RELIGIE DESPRE ASCULTARE DESPRE ATEISM DESPRE AVORT DESPRE BETIE Despre blândete Despre Blesteme DESPRE BOALA DESPRE BOALĂ SI SUFERINTĂ Despre bunătate DESPRE C R E D I N Ţ Ă DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR Despre credinta DESPRE CRUCE CANDELE..ICOANE Despre Denii Despre depresie DESPRE DESFRANARE DESPRE DISCOTECĂ Despre droguri Despre Duhul Sfant DESPRE EGOISM DESPRE EUTANASIE Despre Evolutionism Despre farmece si vrăji DESPRE FĂTĂRNICIE DESPRE FEMEIA CRESTINA DESPRE FERICIRE Despre frică Despre fumat DESPRE GANDURI SI INFRUNTAREA LOR Despre Halloween Despre horoscop . DESPRE INCINERARE DESPRE INGERUL PAZITOR DESPRE INVIDIE SI URA Despre Ispită DESPRE IUBIRE Despre iubirea de aproapele DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU DESPRE LACRIMI DESPRE LUMANARI DESPRE MAICA DOMNULUI Despre mama creştin-ortodoxă DESPRE MANDRIE DESPRE MANIE DESPRE MANTUIRE Despre masturbare DESPRE METANII DESPRE MINCIUNA DESPRE MOARTE DESPRE NĂDEJDE Despre O.Z.N.-uri DESPRE OMUL FRUMOS..DAN PURIC Despre Ortodoxie DESPRE P O C Ă I N Ţ Ă DESPRE PACAT DESPRE PARASTASE DESPRE PATIMILE OMULUI Despre păcat DESPRE PLANSURI DESPRE POCAINTA Despre pocăinţă DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE DESPRE POMELNIC ŞI ACATIST DESPRE POST DESPRE PREOTUL DUHOVNIC Despre Psaltire Despre puterea Sfintei Cruci Despre Răbdare Despre rugăciune DESPRE SARINDARE DESPRE SECTARI DESPRE SFANTA ANAFORĂ DESPRE SFANTA LITURGHIE DESPRE SFANTA TREIME Despre Sfânta Împărtășanie Despre sfintele Pasti DESPRE SFINTENIE SI FARMECE DESPRE SFINTI DESPRE SLAVA DESARTA Despre smerenie DESPRE SUFLET DESPRE TAINA MIRUNGERII DESPRE TALISMAN DESPRE TAMAIE DESPRE VALENTINE’S DAY Despre Vâsc DESPRE VEDENII SI DIAVOLI Despre Vesnicie Despre Virtute Despre vise DESPRE VRAJI DESPRE YOGA ŞI REÎNCARNARE DIN INVATATURILE PARINTELUI IACOB IONESCU Din sfaturile Maicii Siluana Vlad DIN SFATURILE PARINTELUI IOAN DIVERSE Dovada de la IERUSALIM pe care CRESTINISMUL o astepta de 2000 de ani! DRUMUL SUFLETULUI DUPA MOARTE DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR (Luca 17: 14) Duminica dinaintea inaltarii sfintei cruci Duminica Samaricencei Duminica Sfintei Cruci Dumnezeu nu ne vindecă întotdeauna trupul? DUMNEZEU ŞI OMUL FALSII STAPANI FAMILIA FEMEIA CANANEIANCA FERICIRILE FLORIILE FLORILE LA ICOANE GANDURI PENTRU ZILELE CE VIN Grija fata de suflet(Sfantul Ioan Gura de Aur) HRANA PENTRU SUFLET HRISTOS VINE ATUNCI CAND îI SEMENI! ICOANE FACATOARE DE MINUNI Ieromonahul Savatie Baştovoi Inaltarea Domnului Inăltarea Domnului INĂLTAREA SFINTEI CRUCI INCINERARE SAU INHUMARE Intampinarea Domnului INTERVIURI INTERZIS...FEMEILOR ! Intrarea în Biserică a Maicii Domnului INVATATURI CRESTINE INVATATURI CRESTINE SPUSE DE SFINTII PARINTI INVĂTĂTURĂ DE CREDINTA CRESTIN ORTODOXĂ Ioan Monahul ISTORIOARE DUHOVNICESTI iu Iubim câinele şi uităm pe Dumnezeu??? Izvorul Tămăduirii ÎN FIECARE DUMINICĂ SĂ MERGEM LA SFÂNTA BISERICĂ Înălţarea Domnului Îndemnurile Maicii Pelagheia din Reazan Întrebări şi răspunsuri din credinţa creştin ortodoxă şi din Noul Testament ÎNVĂTĂTURI CORECTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI GREŞITE DESPRE SĂRBĂTORI ÎNVĂŢĂTURA DESPRE DUMNEZEU Învăţătură despre icoana Sfintei Treimi Învăţături patristice La ce foloseşte rugăciunea neîncetată? LITURGHIA CATEHUMENILOR Maica Gavrilia Papaiannis MANASTIRI Maxime si cugetari crestine Mândria spirituală MESAJE DIN APOCALIPSA Miercurea Patimilor MILĂ SI MILOSTENIE MILOSTENIE MINUNEA DE LA SFANTUL MORMANT Minunea Taborică MINUNI MINUNI CU IISUS HRISTOS MINUNI DIN ZILELE NOASTRE MIR DE NARD AUTENTIC IN ROMANIA Motive şi simboluri: Ciocanul MUZICA ORTODOXA Nașterea Domnului (Crăciunul) NEINTELEGERILE VIETII...DRUMUL SPRE SINUCIDERE O ISTORIOARA CU O VEDENIE FALSA OAMENI CU CARE NE MANDRIM OBICEIURI DE SFINTELE PASTE ORTODOX PACAT SAU NU? PARACLISUL MAICII DOMNULUI PARASTASELE SI FOLOSUL LOR PARINTELE ARHIMANDRIT JUSTIN PARVU PARINTELE IOSIF TRIPA PARINTELE IUSTIN PARVU Parintele Proclu PAROHIA VIILE TIMISOARA PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC ŞI PROCLU NICĂU DESPRE JUDECAREA PREOŢILOR Părintele Calistrat păzitorul vieţii Pedeapsa Pelerinaj Dobrogea 2018 Pelerinaj Israel 2017 Pentru cei ce nu pot avea copii Pentru scaparea de demoni Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul Peştera celor veşnic osândiţi PILDA PILDE PILDE CRESTINE Pilde pentru suflet POEZII Poezii - preot Ioan POEZII CU CAMELIA CRISTEA Poezii cu Eliana Popa Poezii cu Maria Pintecan POEZII CU MOS CRACIUN Poezii cu Preot Ion Predescu Poezii Daniela Poezii de Maria Luca Poezii de Ciabrun Marusia Poezii de COSTEL URSU Poezii de Daniela Florentina Luncan Poezii de Horatiu Stoica Poezii de Mihaela Stoica - Cucoanes Poezii de Preot Sorin Croitoru Poezii de Sf. Ioan Iacob Hozevitul Poezii Horatiu Stoica Poezii pentru Dumnezeu POGORAREA SFANTULUI DUH Poiezii de Traian Dorz POIEZIOARE POMENI SI SARINDARE Pomenirea celor 40 000 de mucenici POMENIREA MORTILOR Povara Crucii POVESTIRI DIN PATERIC POVESTITE DE SFINTI PREOT GEORGE ISTODOR Preot Ilarion Argatu PREOT IOAN PREOTUL DUHOVNIC PREVIZIUNI ALE SFINTILOR PROFETII Prohodul Adormirii Maicii Domnului PROOROCUL MOISE PSALMI. PSIHOLOGIE CRESTINA PUTEREA SFINTEI CRUCI PUTEREA CUVANTULUI PUTEREA RUGACIUNII Răspuns înţelept RUGA LA CEAS DE SEARA : Rugaciune pentru dobandirea de prunci Rugaciune pentru izbavire de boala Rugaciune pentru pogorarea Sfantului Duh RUGACIUNEA DE MULTUMIRE RUGACIUNEA LUMANARILOR APRINSE. Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca RUGACIUNI RUGACIUNI LA INTRAREA IN BISERICA Rugăciune Rugăciune pentru bolnavi Rugăciune pentru toti binefăcători si miluitori mei Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama Rugăciunea către Sfântul înger Rugăciunea minții RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON Rugăciuni către domnul nostru Iisus Hristos Rusaliile SAITURI IMPORTANTE Sãptãmâna Patimilor SARBATORI SATANISMUL ÎN MUZICA ROCK Să nu-i mai judecăm pe preoţi!!! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate Săptămâna Patimilor Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august) Sclavia modernă SCURTE REGULI PENTRU O VIAŢĂ CUCERNICĂ LA UN CREŞTIN ORTODOX Secta Desancăi Nicolai din Arad SF DIMITRIE sfa Sfantii Petru si Pavel Sfantul Antim Ivireanu Sfantul Antonie Cel Mare SFANTUL MASLU Sfantul Nicolae Sfantul Spiridon Sfantul Teodor Sfantul Valentin SFANTUL VASILE CEL MARE Sfaturi de la Preot Ioan Clopotel SFATURI CATRE CRESTINII ORTODOCSI SFATURI DE LA PARINTELE IOAN Sfaturi de la Preot Ioan SFATURI DESPRE IERTARE SFATURI DUHOVNICESTI Sfaturi duhovniceşti SFATURI ORTODOXE SFATURI PENTRU PARINTI SFATURILE LUI VALERIU POPA Sfântul Gheorghe Sfântul Nectarie Sfinte sărbători Sfintele Paste. SFINTELE TAINE SFINTI Sfintirea uleiului SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI DIN SEVASTIA. SPUSE DE PARINTELE STANILOAIE SPUSE DE SFINTII PARINTI Statornicia în credinţă STATUS DESPRE VIATA Sufletul copilului : sincer şi curat....! SUPERSTITII TAINA NUNTII Taina Sfântului Botez TAINA SFINTEI SPOVEDANII TRADITII TROITA comoară a culturii arhaice româneşti Un preot la "Filmul blestemat" 20 mai 2006 Urare de Anul Nou URCUŞUL DUHOVNICESC .Arhimandritul Teofil Paraian Versuri de Horațiu Stoica VESTIMENTAȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ VIATA DUPA MOARTE VINDECARI HARICE BOALA SI MOARTEA Zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI DE CĂTRE SFÂNTA ANA

Translate

BIBLIA ORTODOXĂ

PENTRU VIZITATORI


PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

Postare prezentată

DACĂ DORITI SĂ CONTACTATI ADMINISTRATORUL BLOGULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE... DESPRE MINE balulescu_iliana@yahoo....

Powered By Blogger

Blog de Colaje Ortodoxe

Blog de icoane Ortodoxe...

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Sf. Pasti 2024 - 5 Mai

Biserica - Casa lui Dumnezeu

BLOG CRESTIN ORTODOX

Blog Maica Domnului

MAICA SILUANA VA RASPUNDE

Ce trebuie sa stie un crestin

Blog Crestin Ortodox

Blog Crestin Ortodox
clik pe poză

PSALMII

Lectură potrivită in vreme de post: psalmii

Powered By Blogger

Totalul afișărilor de pagină