Noi minuni ale Sfântului Ioan Rusul

Noi minuni ale Sfântului Ioan Rusul
Un naufragiu

Un vapor comercial se găsea în largul Mării Nordului, navigând către unul dintre porturile Ţărilor de Jos; brusc, a început o furtună înfricoşătoare, cu valuri enorme, care, dintr-o clipă în alta, ar fi putut să-l afunde în adâncurile mării înfuriate.
Zeci de marinari greci îşi trăiau în zbucium ultimele clipe ale vieţii. Nu mai funcţiona nici radarul, nici sistemul de pilotaj; vaporul nu mai putea fi controlat. în mijlocul acestui prăpăd se aude glasul căpitanului. Nu dă ordine însă, pentru că nu mai este nevoie de ele. Marinar experimentat, spune adevărul echipajului: „Ne înecăm. Rugati-vă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră”. El însuşi merge acolo unde aveau amenajat un mic loc de închinăciune şi unde se afla şi icoana Sfântului Ioan Rusul. Căpitanul, care călătorise mult şi care acum îşi vedea pieirea, îngenunchează şi spune: „Sfinte al meu Ioane, nu te rog pentru mine, nici pentru acest vapor care costă o avere, ci te rog pentru aceşti bieţi marinari săraci care şi-au părăsit ţara şi mănâncă pâinea străinătăţii, frământată cu apa sărată a mării, pentru a putea trăi familiile lor, şi care pier în această seară. Sfinte Ioane, vreau să-i salvezi" Toată noaptea, printre mugetele vântului îngheţat de nord, căpitanul s-a rugat cu stăruinţă Sfântului Ioan. înfricoşătoarea furtună a trecut. Se luminează de ziuă. Dar ce le văd ochii? Vaporul lor se găseşte acostat şi asigurat în portul Rotterdam, în Olanda. Cine a fost cel ce a condus vaporul, l-a trecut peste prăpăd şi l-a adus aici?
A fost Sfântul Ioan Rusul. Nimeni nu-l poate contrazice pe căpitanul Dimitrie Baruţica, ai cărui ochi au văzut multe, în largul mărilor şi al oceanelor.
Zguduit profund de această minune, a telefonat So­cietăţii navale „Eteria" că lasă vaporul în port pentru re­paraţii, iar el se întoarce în Grecia. Aici, împreună cu soţia sa, s-a îndreptat către un magazin de obiecte bisericeşti, vrând să adreseze în felul său un «mulţumesc» din inimă către Sfântul. A cumpărat pentru biserica Sfântului o Evanghelie, un chivot, un sfânt potir, o cruce pentru binecuvântare, toate din aur, argint şi smalţ. Odoare de mare preţ pentru Sfânta Masă, daruri pentru Sfântul Ioan, care amintesc minunea credinţei şi a rugăciunii, a izbăvirii marinarilor chinuiţi şi îndureraţi.
23 ianuarie 1978

Minune întâmplata unui om de ştiinţă
Povesteşte dl doctor Matzuros din oraşul Limni (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu Sfintele moaşte ale Sfântului Ioan) către Î.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei:
„Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte; sunt medic, iar mai înainte, eram ateu. M-am îmbolnăvit. Analize, examinări, iese diagnos­ticul: cancer la intestinul gros. Confraţi doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază), într-un loc care aproape sigur conduce la moarte.
Mă găseam în clădirea fundaţiei «Pantocrator» din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După în­ştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins în pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, îi ceream să ia aminte la mine:
«Dumnezeul meu, am spus, nu credeam în Tine, spuneam că totul e un basm. Omul şi ştiinţa îmi spuneam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin Sfântul al cărui trup întreg îl avem aici, aproape de noi».
Cineva bate la uşă. îl poftesc să intre. Uşa se deschide şi apare un medic tânăr, frumos, binevoitor.
-Ce faci, doctore, cum îţi merge? m-a întrebat.
-Ce să fac, frate, să spun adevărul - mor.
-Nu, doctore, nu mori. O să iau eu tot ce ai rău înăuntru.
-Cine eşti, tinere? Mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.
-Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte.
Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă l-a văzut cineva pe acel medic tânăr. Ceilalţi doctori mi-au spus: «Confrate, dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acel vis». Însă eu eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe Sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut iarăşi analize şi examinări"
La următoarele analize, cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analize: cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!
„Preasfinţite, nu sunt habotnic... Am văzut pe Sfântul... M-am vindecat..."
10 aprilie 1964

Se vindeca doi frăţiori
Într-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie îşi trăieşte suferinţa - cei doi copii, în vârstă de 6 şi 8 ani, au leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi de jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbeşte despre Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg.
Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.
„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin la durerea noastră."
Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp se ridică şi mama. Se duc la culcare. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii - şi ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii şi moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.
„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; alaltăieri i-am examinat." Mama insistă, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul globulelor roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea se săvârşise!
Părinţii au făcut din ceară două statuete de mărimea copiilor, apoi au luat avionul până la Atena, iar de aici până în Insula Evvia, la racla cu moaştele Sfântului Ioan, în faţa căreia îngenunchează împreună cu copiii. Acesta este singurul mulţumesc pe care îl puteau spune în acel ceas.
În urma lor, în biserică, au rămas cele două statuete de ceară, pentru a mărturisi tuturor minunile dragostei lui Dumnezeu şi a Sfântului Său.
30 iunie 1980

Acromegalia
Doctorii sunt categorici: „Copilul dumneavoastră s-a născut cu această boală foarte rară şi chiar în forma ei cea mai gravă. Are nevoie de două operaţii foarte complicate la glanda hipofiză, însă este foarte slăbit şi s-ar putea să nu reziste".
Mama însă nu-i mai aude. Îşi convinge soţul să vândă tot şi pleacă la Paris. Medicii francezi le spun acelaşi lucru şi că nu trebuie să se mai ostenească cu atâtea cheltuieli, însă mama vrea să înţeleagă altceva. Ea, care a fost ză­mislită de Dumnezeu ca să zămislească viaţă, asemeni unui ajutor al Lui, ea care suferă cu adevărat, se zdrobeşte, se sfărâmă pentru copilul care este trup din trupul ei.
Vorbeşte singură şi spune doar „salvaţi-mi copilul". O febră cumplită îl arde pe copil. Nemaiputând suporta chi­nurile micuţului, mama îl răpeşte pe copil. Simţind că îl pier­de din viaţă, aleargă spre ieşirea spitalului. Toţi o privesc ciudat.
Găseşte un taxi şi pleacă la o mănăstire rusească, închinată Maicii Domnului, pe care o cunoştea de pe timpul când îşi făcea studiile în Franţa. Intră în mănăstire şi se îndreaptă către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
„Stăpâna mea, nu mai am nici o putere. Dacă copilul meu trebuie să moară, să mor şi eu în faţa icoanei tale. Te rog, Maică Sfântă, care ai văzut pre Fiul tău iubit spânzurat pe cruce şi sângele curgându-i şiroaie, şi care ai rezistat... Eu nu mai rezist... vezi-l pe cel pe care l-am adus pe lume..."
În mijlocul bisericii se găsea dl Serghios Ivanovici, un rus care cunoştea puţin greceşte. Auzind cele spuse de mama îndurerată, s-a apropiat de ea şi i-a spus:
- În Grecia, aveţi un sfânt rus. Sfântul Ioan. Este mare făcător de minuni. Eu de mult timp port la mine o iconiţă de-a lui. O să fac semnul Sfintei Cruci cu iconiţa Sfântului pe fruntea copilului.
În momentul în care iconiţa a atins fruntea micuţului, acesta a început să se zvârcolească. O sudoare rece i-a apărut pe faţă şi pe păr. Mama se apleacă să-l sărute pe frunte, şi ca să vadă dacă mai are febră mare. Nici urmă de febră! Temperatura era cea normală. La mănăstire n-a dormit nimeni în acea noapte. Au făcut priveghere şi s-au rugat. Dimineaţa, mama şi copilul s-au întors la spital.
După trei luni, fără nici o operaţie, analizele arătau că oasele copilului se dezvoltă armonios, iar deformaţiile de la mâini şi de la picioare se îndreptaseră.
„Extraordinar eveniment ştiinţific", spuneau medicii francezi.
„Minunată întâmplare datorită credinţei şi sfinţilor", spune mama, care îşi priveşte mândră copilul care acum merge la şcoală.
12 noiembrie 1974

Călătorie de 100 kilometri
În oraşul Istiea, în nordul Insulei Evvia, s-a născut un copil cu picioarele răsucite şi lipite de coaste. Trei ani şi jumătate s-au zbătut doctorii şi părinţii să poată face ceva pentru copil. După un şir lung de operaţii, medicii au reuşit să dezlipească picioarele şi să le aducă în poziţia obişnuită.
„Tot ceea ce a ţinut de noi am făcut. Copilul însă nu va merge niciodată, pentru că nu are deloc nervi la picioare. Mergeţi... şi cum va fi voia lui Dumnezeu" au spus medicii.
„Sfinte Ioane, cum voi putea să privesc toată viaţa pe acest sărman copil al meu culcat în pat tot timpul? Cum voi putea duce această povară? I-ai făcut pe atâţia şi atâţia bine în toată lumea, fă-l şi pe săracul meu copil să pă­şească. O să vin desculţ la biserica ta, nu mi-a mai rămas nimic. Mai am în grădină un mieluşel, să ţi-l aduc pe în dar", spunea tatăl.
Şi au plecat desculţi, el şi soţia, unul ducând copilul, celălalt mielul. Au mers până în Procopie, unde este bi­serica cu Sfintele Moaşte, două zile şi jumătate, singuri pe drumul care traversează păduri şi prăpăstii în nordul Insulei Evvia, cu nădejdea încuibată în suflete că Sfântul va vedea durerile lor şi le va împlini dorinţa.
Ajunşi la biserică, se face o slujbă la racla cu Sfintele Moaşte. În timp ce preotul cântă Paraclisul Sfântului Ioan, tatăl şi mama plâng lângă copilaşul întins pe spate lângă racla Sfântului. Rugăciunea tuturor se înalţă din adâncul sufletelor îndurerate; suferinţele uneori fără de măsură ale aproapelui, de multe ori, nu le luăm în seamă.
Seara, părinţii nu au vrut să doarmă în clădirile ridicate pentru cei ce vin aici. Au întins o saltea în faţa uşii încuiate a bisericii şi s-au culcat acolo. Către miezul nopţii, tatăl îl trezeşte pe copilul paralitic. Se deşteaptă şi mama şi întreabă: „Anastase, cât e ora? De ce trezeşti copilul?".
„Trezeşte-te, Sfântul a săvârşit minunea! Ridică-te, copilul meu, dă-mi o cană de apă să beau."
(La capătul saltelei aveau o cană cu apă.)
Nu de apă însetează tatăl; însetează să vadă minunea: copilul se ridică şi face primii paşi ai vieţii lui!
În miez de noapte părinţii încep să strige. Se trezeşte satul întreg, se trezesc ceilalţi creştini veniţi să se închine la Moaştele Sfântului. Se bucură împreună de minunata în­tâmplare, de puterea dată de Dumnezeu Sfântului său!
De atunci, în fiecare primăvară, un flăcăiandru zvelt vine la biserica Sfântului cu un mieluşel în braţe, pe care îl oferă prinos de recunoştinţă pentru marele dar primit: acela de a putea merge pe picioarele lui. Îmbrăţişează Sfintele Moaşte, le sărută de multe ori, apoi se întoarce la lupta cu viaţa.
19 septembrie 1976