Intr-o zi, un tata a adus la Iisus pe fiul sau care era bolnav, cu speranta, ce-i drept slaba, de a fi tamaduit. "Invatatorule", a zis el, "am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut". Apoi I-a povestit chinurile copilului, care de multe ori cadea la pamant si facea spume la gura, iar uneori duhul cel rau il facuse sa se arunce in foc sau in apa.
In disperarea lui, acel om incercase toate leacurile posibile pentru a-si salva copilul, dar nu avusese succes. In cele din urma, adusese pe copil la ucenicii lui Iisus, dar nici acestia nu reusisera sa-l vindece.
"Aduceti-l la Mine" a spus atunci Iisus. Si intr-adevar, in aceste cuvinte se gaseste una din cele mai mari taine ale vietii. Cand suntem bolnavi sau avem alte necazuri, noi crestinii, avem intotdeauna la cine sa mergem, pentru ca insusi Iisus cheama la sine pe cei impovarati si chinuiti, ca sa le dea odihna si scapare. Cate vaiete si cate suspinuri nu auzim noi in fiece zi? Iar daca suntem cu adevarati crestini, este de datoria noastra sa-i aducem la Iisus pe cei aflati in suferinta, pentru ca la El isi vor afla ajutorul. Dar inainte de a aduce pe altii la Hristos, trebuie sa ajungem noi intai la El, si sa-L lasam pe El sa ne intareasca credinta; sa-L lasam pe El sa ne rupa legatura pacatului si sa ne mantuiasca pe noi. Apoi, vom fi in stare sa aducem si pe ceilalti in fata Sa.
"Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?" l-a intrebat Iisus pe om. Bineinteles ca Iisus stia foarte bine, de cand era bolnav copilul, dar intrebarea i-a pus-o tocmai ca sa-i dea omului curajul de a vorbi cu El si sa-si poata descarca sufletul si a se linisti. Si intr-adevar, la auzul acestor cuvinte blande, omul s-a mai linistit si a inceput sa-I povesteasca. Este o mare mangaiere in a avea pe cineva care sa ne asculte cu rabdare si cu intelegere. De fapt, in aceasta consta marele ajutor al rugaciunii; pentru ca avem un Dumnezeu care ne iubeste si care vrea ca noi sa-i spunem toate necazurile si grijile noastre. Iar omul acela, chiar asta a si facut, desertand in fata Mantuitorului, toata amaraciunea si suferinta ce ii coplesise viata, de ani si ani de zile.
"Dar de poţi ceva, ajută-ne..."
Pe cand omul povestea acestea, copilul avu o alta criza, care il arunca la pamant si il facu sa se zvarcoleasca. Atunci tatal indurerat il privi pe Iisus si spuse: "Dar de poţi ceva, ajută-ne". Este de inteles situatia acelui om indurerat, care fusese dezamagit de atatea ori in cautarile sale de a-si vindeca pruncul. Isi dusese copilul cu siguranta la cei mai mari doctori iudei, incercase toate leacurile, ba mai mult, il adusese la chiar ucenicii lui Hristos, si nici acestia nu reusisera sa-l vindece. Niciuna din incercarile sale disperate nu ii ajutase. Asa ca, vedem din chiar cuvintele lui, ca nu avea incredere totala...
Raspunsul lui Iisus vine cat se poate de prompt: ce crede"De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ". Iar din aceste cuvinte, intelegem ca intreaga situatie avea legatura cu slaba credinta a acelui om. Problema care se pune nu este cea care si-o punea el, daca Iisus are puterea sa ne vindece; ci problema este daca noi avem cu adevarat credinta ca El ne poate vindeca. Mesajul trimis de Hristos in aceste versete este puternic si cat se poate de clar: "toate sunt cu putinţă celui ce crede". Cu alte cuvinte, puterea fara de margini a lui Dumnezeu poate fi limitata numai de credinta noastra.
Iar credinta nu are putere in sine; puterea credintei vine numai atunci cand se atinge de Hristos si lasa sa treaca puterea Sa catre noi. Credinta este un potir, mai mare sau mai mic, cu care alergam catre Dumnezeu, pe care El il umple cu milostivirea Sa. Trebuie insa sa ne apropiem de Dumnezeu cu curatenie sufleteasca, cu pace, cu dragoste, nadejde si curaj, iar El ne va umple potirul credintei.
Daca nu primim insa de la Hristos ceea ce nadajduim, nu trebuie sa ne pierdem increderea in El, ci trebuie sa ne uitam la potirul credintei noastre, la marimea sa, dar si la starea in care se afla, pentru ca asa cum ne spune Evanghelia de astazi "toate sunt cu putinţă celui ce crede".
"Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele"
Doua minuni a facut atunci Iisus: una când a tamaduit copilul bolnav, iar a doua când a intarit credinta acelui tata. Iata cum acel om a ajuns in cateva clipe de la "de poţi ceva,ajută-ne" la "Cred, Doamne!" Aceasta scurta rugaciune a lui necredinţei mele"Cred, Doamne! Ajută " arata ca el nu dobandise credinta totala, dar a fost cinstit si a recunoscut aceasta. Si daca ne gandim bine, care dintre noi are acea credinta "totala". In fiecare exista un amestec de credinta si indoieli. Dar cel mai important lucru este sa nu ne lasam napaditi de indoieli ci sa staruim spre a dobandi credinta, pentru ca minunile din viata noastra nu se intampla datorita credintei noastre perfecte, ci datorita credintei noastre imperfecte intr-un Hristos Perfect.
Un bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…
Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“. A doua oară, că părinţii lui l au adus la Iisus. A treia oară, că i a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi, a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
– Vezi, omule! i am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut“ din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut“ care, când te „cuprinde“, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor.
„De la început, diavolul păcătuieşte“ (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti.
Doctorul şi izvorul tămăduirii noastre, a bolilor sufleteşti, este Iisus Mântuitorul. Fără de El noi nu putem face nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi auzim plângându-se: „Am încercat, dar nu pot… Mi am pus în gând să mă las de ceea şi ceea, dar n-am putut…“. N-au putut, pentru că au încercat să facă acest lucru din puterile lor. Iar Domnul Iisus a spus apriat că fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei care spun că „nu pot“ au luat hotărârea fără Hristos, iar o astfel de hotărâre n-are putere.
Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai întâi să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul şi să alergi în braţele Lui mântuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urâte înseamnă să te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mântuitorul Iisus Hristos şi să începi o viaţă nouă cu El. Peste această hotărâre se pogoară de sus darul, harul şi puterea Duhului Sfânt, Care face din tine „o făptură nouă“, un „om nou“, un „om duhovnicesc“ care biruie firea cea păcătoasă şi patimile rele.
Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mântuitorul şi mântuirea ta sufletească trebuie să fie starea a treia prin care a trecut copilul din evanghelie, adică i s-a făcut mai rău. Mult l-a scuturat pe el diavolul, după ce s-a apropiat de Iisus. Când te apropii şi tu cu adevărat de Mântuitorul, ţi se face şi ţie „mai rău“, adică diavolul se vede în primejdie de a-şi pierde un credincios şi de aceea umblă cu toate meşteşugurile lui să nu te scape din prinsoarea lui.
Până când petreci în fărădelegi, diavolul şade mulţumit şi liniştit de felul traiului tău, dar îndată ce vrei să o rupi cu păcatul şi să te apropii cu adevărat de Iisus, „ţi se face şi ţie mai rău“, adică diavolul începe şi el a lucra.
Unul dintre cei care s-a hotărât împotriva păcatelor şi a intrat în Oastea Domnului îmi scrie: Am ţinut hotărâre până la un loc, dar, de la o vreme, şi mai tare s a aprins pofta băuturii în mine şi m-am îmbătat şi mai rău“. Altul, de altă parte, mi se plânge: „De când m-am hotărât, nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după biserică nu mă bag cu ei la cârciumă să beau“… Iată, aceasta e starea a treia: când omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie de Dumnezeu, diavolul, pe de altă parte, pune foc mai mult în patimile omului şi scoate în calea lui fel de fel de batjocuri şi de „prieteni“ care îl trag de mânecă să se dea iar la roată cu lumea, adică să se întoarcă din nou în mocirla din care a ieşit.
Dragă cititorule! Când satan te chinuie, după ce te ai hotărât contra păcatelor şi te-ai apropiat de Mântuitorul şi de mântuirea ta cea sufletească, să nu te sperii – este cea din urmă zvârcolire a lui. Tu nu te teme! Stai drept ca un bun ostaş al lui Hristos în faţa meşteşugurilor lui, mai înaintează câţiva paşi în credinţă, în încredere, în alipire faţă de El şi ai câştigat lupta trecând în starea a patra a fiului din evanghelie: tămăduirea şi mântuirea ta cea sufletească.
Acestea sunt cele patru stări şi trepte ale mântuirii noastre sufleteşti şi toţi cei care vor să intre cu adevărat în Oastea Domnului vor trece prin ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu