„Împărate ceresc” este rugăciunea cea mai răspândită în Biserica Ortodoxă. Nu se începe nici o lucrare importantă, nici în biserică, nici în lume, înainte de a o spune. Ea introduce orice altă rugăciune, pentru că orice rugăciune adevărată se face în suflarea Duhului Sfânt: „Însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite.” (Rom. 8,28)
Împărate ceresc – Duhul Sfânt este Dumnezeu, este Domnul a toată lumea şi are scaunul slavei Sale în cer, unde vieţuiesc Sfinţii Săi Îngeri, care întotdeauna împlinesc voia Lui; spre cer întoarcem şi noi privirile în vremea rugăciunii, lăsând toate cele pământeşti;
Mângâietorule – Duhul Sfânt mângâie oamenii în nevoi şi în mâhniri, aducându-le bucurie alinătoare. El este cel care după Înălţarea Fiului la cer, S-a pogorât şi Se pogoară continuu pentru a ne mângâia, El fiind însăşi Mângâierea promisă de Iisus ucenicilor Săi;
Duhul Adevărului – pentru că El, care şi prin prooroci a grăit, descoperă oamenilor adevărul şi-i învaţă binele şi dreptatea. Duhul şi Adevărul este Însuşi Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14,6), este a treia Persoană a Sfintei Treimi, este Duhul Sfânt. Adevăraţii închinători cer pogorârea peste ei a Duhului adevărului, pentru ca ajutaţi de Duhul, să-şi poată înălţa rugăciunile către Tatăl;
Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti – totul este pătruns de har, totul vibrează, se trezeşte în această uriaşă Suflare de viaţă. Duhul Sfânt este chiar Dumnezeu în toate:„Dumnezeu este peste toate şi prin toate şi întru toţi.”(Ef. 4,6), care dă viaţă şi duce toate la desăvârşire, întru frumuseţe,Dumnezeu cel înaripat,reprezentat simbolic prin zbor, mişcare,vânt, pasăre, foc, apă vie; nu pământul, ci Cel care transformă pământul într-o taină
Vistierul bunătăţilor – adică păzitor al comorilor binelui şi izvor a tot ce-i bun. Astfel, „bunătăţile” Duhului, al căror „vistier” este, adică locul dăruirii şi al răspândirii, înseamnă harul, viaţa de după Înviere, „lumina vieţii”;
Dătătorule de viaţă – pentru că El a zidit lumea şi păzeşte viaţa tuturor făpturilor şi le dăruieşte oamenilor har de sfinţenie. El este sursă de viaţă. Duhul este prezent şi activ în tot ce este viu - lumea musteşte de inteligenţă. Duhul aprinde inima şi deschide în noi „ochiul inimii”, „ochiul de foc”, care descoperă în tot omul chipul lui Dumnezeu, iar în lucruri, „rugul aprins” al lui Hristos care vine. „Ochiul prin care Îl văd pe Dumnezeu şi prin care El mă vede pe mine este unul singur, acelaşi” (Meister Eckhart) şi acest ochi unic este Duhul cel în Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Vino şi te sălăşluieşte întru noi – Duhul care ne poartă în El, care ne dă viaţă şi ne înconjoară ca o atmosferă gata să ne pătrundă sufletul până în cel mai mic cotlon, nu poate face asta fără încuviinţarea noastră, fără chemarea noastră; trebuie să ne rugăm: „vino”.
Lumea locuieşte în Duhul. Creaţia nu există decât pentru că Dumnezeu o vrea, o iubeşte, o apără, dar în acelaşi timp El este alungat de om din inima acestei creaţii, căci inima ei este omul însuşi. Fecioara Maria I-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără ţară, o casă. „Dumnezeu a creat lumea Sa să-şi găsească o mamă.” (Nicolae Cabasila). Omenirea Îl primeşte pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să-Şi plece capul, în afara iubirii „mariale” a celor care Îl primesc. Duhul, care este din veac locaşul Fiului, poate face din fiecare din noi locuinţa Fiului întrupat. Cu o condiţie fundamentală: aceea ca omul să se roage: „Vino şi te sălăşluieşte întru noi.”
Şi ne curăţeşte de toată întinăciunea – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea că uită de spălatul ritual al mâinilor, nu este ceea ce-i intră în gură ci ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui (ispite ce ajung în inima omului venind din adâncurile inconştientului: frica, ura, narcisismul, slava deşartă, dorinţa, etc.). Întinăciunea apare atunci ca tot ceea ce izolează sau tulbură, blochează şi deviază forţele vieţii, îl împiedică pe om să înţeleagă că are nevoie să fie mântuit. Şi cum noi nu ne putem curăţa singuri de toată această murdărie, atunci nu avem decât să implorăm Duhul Sfânt: „Vino şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea.” Prin sălăşluirea Duhului Sfânt în noi, ne însuşim însăşi curăţirea realizată de Fiul lui Dumnezeu (care ne-a curăţit spiritual prin sângele Său), devenim puri, devenim mai buni, gata a primi binele suprem, finalitatea însăşi a iconomiei divine.
Şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre – A mântui, a salva, înseamnă a-l elibera pe om de sub jugul morţii şi al iadului, de această „viaţă moartă” pe care o confundăm atât de adesea cu viaţa. Hristos „coboară” în iad şi în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuieşte omenirea pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte şi omenirea întreagă. El dăruieşte pământul celor vii, acelora care nu îşi îngroapă talanţii, ci îi înmulţesc
Mântuirea nu este numai salvatoare, ci şi dătătoare de viaţă. Sufletul mântuit, impregnat de suflarea Duhului, invadează începând cu inima toate facultăţile noastre, toate simţurile, mergând până la universul care ne înconjoară, cel omenesc şi cel cosmic. „Trupul meu moare, dar eu nu m-am simţit niciodată atât de viu”.
Bunule – El este Bunătatea supremă şi ne arată nouă mila Sa, necăutând la aceea că noi nu suntem vrednici de ea. Bunătatea – frumuseţe a Duhului, desemnează acest extaz al lui Dumnezeu în creaţia Sa. „Duhul este Ipostasul Frumuseţii, o frumuseţe care radiază de forţa bunătăţii” (Serghei Bulgakov). „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei, nu lepădându-Se de umanitatea Sa, ci desăvârşind-o în Hristos, sub flăcările Duhului” – spun Sfinţii Părinţi. La omul înduhovnicit, sufletul pătruns de Duhul nu mai este în trup, ci trupul este în suflet şi prin el, în Duhul. Bunătatea Duhului nu se manifestă numai prin transfigurarea uneori evidentă a sfinţilor, ci în atâtea gesturi umile care refac neobosit ţesătura fiinţei, pe care o sfâşie ura şi cruzimea, cum ar fi: calitatea unei priviri care nu judecă ci primeşte şi face posibilă existenţa celuilalt, expresia gurii – leagăn al surâsului, etc.
***
În centrul oricărei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se află fără doar şi poate Epicleza, această rugăciune către Tatăl, sursă a dumnezeirii, pentru ca să trimită Duhul Său cel Sfânt "peste noi şi peste darurile ce s-au pus înainte", pâinea şi vinul, când e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenţi ca jertfă şi jertfa acestora.
Rugăciunea „Împărate ceresc” este o imensă epicleză, o epicleză a omenirii şi a universului, pentru venirea Împărăţiei, despre care o variantă foarte veche a rugăciunii „Tatăl nostru” ne spune că nu este altceva decât Duhul Sfânt. Amin.
Surse: Oliver Clement, „Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Împărate Ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia; ÎPS Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, „Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti”, Ed. Christiana, Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu