În vremea veche se afla în cetatea Tesalonic o mănăstire de fecioare. Din lucrarea diavolului, una dintre fecioare a fost luptată ca să iasă din mănăstire. Şi ieşind, a căzut în păcatul curviei. Zăbovind ea o bucată de vreme în necurăţia aceasta, la urmă şi-a venit în simţire şi prin darul Preabunului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, s-a căit de păcatul ei. Deci, s-a pornit spre mănăstire, cu hotărârea nestrămutată de a petrece restul vieţii în pocăinţă şi osteneală. Dar în poarta mănăstirii, când voia să intre înăuntru, a căzut jos şi a murit.
În vremea aceea, Dumnezeu a descoperit unui episcop sfânt despre sfârşitul ei. Şi anume a văzut episcopul cum au venit îngerii să ia sufletul călugăriţei, iar demonii şedeau împrejur, certându-se şi zicând: „Pentru ce ne faceţi nedreptate şi o luaţi pe aceasta? Ea este a noastră ca ceea ce ne-a slijit atâta vreme prin patima curviei!” Iar îngerii ziceau: „Aceasta s-a lepădat de voi şi a alergat la pocăinţă”. Atunci demonii au grăit iarăşi: „Dar ea n-a intrat încă în mănăstire, deci cum ziceţi că s-a pocăit?”. Îngerii însă au răspuns: „Să ştiţi că chiar din clipa când Dumnezeu a văzut pornirea ei cea bună şi hotărârea ce avea de a se mărturisi, precum şi sârguinţa cu care a alergat la mănăstire, i-a dăruit iertare, pentru aceasta s-a mântuit. Căci întoarcerea de la rău şi pocăinţa sunt la voia omului, iar viaţa şi moartea sunt la voia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea, demonii s-au depărtat ruşinaţi.
Deci, să cunoaştem şi noi, fraţilor, bunătatea cea nemărginită a lui Dumnezeu şi să alergăm la pocăinţă şi la mărturisire, pentru a ne învrednici de asemenea iertare.
Dacă însăşi hotărârea omului pentru mărturisire şi făgăduinţa inimii au aşa de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mare preţ este primită mărturisirea cea curată şi pocăinţa pentru faptele noastre cele rele.
(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - „Hrană duhovnicească”)
În vremea aceea, Dumnezeu a descoperit unui episcop sfânt despre sfârşitul ei. Şi anume a văzut episcopul cum au venit îngerii să ia sufletul călugăriţei, iar demonii şedeau împrejur, certându-se şi zicând: „Pentru ce ne faceţi nedreptate şi o luaţi pe aceasta? Ea este a noastră ca ceea ce ne-a slijit atâta vreme prin patima curviei!” Iar îngerii ziceau: „Aceasta s-a lepădat de voi şi a alergat la pocăinţă”. Atunci demonii au grăit iarăşi: „Dar ea n-a intrat încă în mănăstire, deci cum ziceţi că s-a pocăit?”. Îngerii însă au răspuns: „Să ştiţi că chiar din clipa când Dumnezeu a văzut pornirea ei cea bună şi hotărârea ce avea de a se mărturisi, precum şi sârguinţa cu care a alergat la mănăstire, i-a dăruit iertare, pentru aceasta s-a mântuit. Căci întoarcerea de la rău şi pocăinţa sunt la voia omului, iar viaţa şi moartea sunt la voia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea, demonii s-au depărtat ruşinaţi.
Deci, să cunoaştem şi noi, fraţilor, bunătatea cea nemărginită a lui Dumnezeu şi să alergăm la pocăinţă şi la mărturisire, pentru a ne învrednici de asemenea iertare.
Dacă însăşi hotărârea omului pentru mărturisire şi făgăduinţa inimii au aşa de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mare preţ este primită mărturisirea cea curată şi pocăinţa pentru faptele noastre cele rele.
(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - „Hrană duhovnicească”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu