LITURGHIA CATEHUMENILOR

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
                                                                                                                                PREOT IOAN

(PARTEA ÎNTÂI)

1.   Prin deschiderea Sfintelor Uşi la începutul Sfintei Liturghii,

se arată că, cerul ni s-a deschis prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, iar cei care se ostenesc, după puterea lor, a plăcea lui Dumnezeu, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

  2.  Ca orice slujbă sfântă, Liturghia începe şi ea, cu o formulă de binecuvântare:

„BinecuvÂntatĂ este ÎmpĂrĂŢia TatĂlui Şi a Fiului Şi a SfÂntului Duh, acum Şi pururea Şi ÎN vecii vecilor. Amin“. Aceste cuvinte ne reamintesc că, suntem datori să lăudăm şi să binecuvântăm Sfânta Treime. În timpul acestei binecuvântări, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Sfânta Evanghelie, în mâini deasupra Sfintei Mese, care însemnează că, această Sfântă Slujbă se săvârşeşte după porunca Mântuitorului, spre pomenirea jertfei de pe Cruce a Mântuitorului. De asemenea, suntem învăţaţi că, întotdeauna trebuie să începem orice lucru important din viaţa noastră prin semnul Sfintei Cruci. În timpul rostirii acestei binecuvântări, toţi credincioşii din Sfânta Biserică trebuie să stea cu capul plecat.

3. Acum se închid Uşile Împărăteşti

şi prin acesta ni se arată că, Împărăţia lui Dumnezeu se dobândeşte numai de cei silitori.

  4. Urmează Ectenia mare (Ectenie înseamnă cerere sau rugăminte).

Cu pace Domnului să ne rugăm - zicem aşa, pentru că, fără pace, rugăciunea noastră nu este primită de Dumnezeu.

Pacea de sus - înseamnă pacea pe care a lăsat-o Mântuitorul Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli.

Pacea a toată lumea – se cere de la Dumnezeu pace în toată lumea.

După fiecare cerere, se răspunde cu Doamne miluieşte, pe care unii îl zic în gând, iar cântăreţii cu voce tare, ştiind că, cel miluit de Dumnezeu, devine fericit. Această scurtă rugăciune, cuprinsă în numai două cuvinte, are o mare putere când este spusă în Duh şi în adevăr.

5. Urmează cele trei antifoane în cinstea Sfintei Treimi.

Antifoanele reprezintă vremea de dinainte de Sfântul Ioan Botezătorul, de dinainte de a se aprinde „Lumina“. Cântăreţii care le cântă, închipuie acum, pe proorocii şi psalţii legii vechi. În Duminici şi la sărbătorile sfinţilor, fericirile care alcătuiesc ultimul antifon, fac parte din predica de pe Munte a Mântuitorului ( Matei 5).

6. La deschiderea Uşilor Împărăteşti,

către sfârşitul antifonului trei, preotul se arată înveşmântat în Uşile Împărăteşti, şi aceasta simbolizează arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu trup omenesc, iar prin plecarea capului, preotul ne îndeamnă să ne plecăm totdeauna voinţei lui Dumnezeu.

7. Vohodul, adică ieşirea cu Sfânta Evanghelie.

Vohod, în limba slavonă înseamnă ieşire. Sfânta Evanghelie simbolizează pe Hristos însuşi. Ridicarea ei de pe Sfânta Masă, ne reaminteşte de naşterea Mântuitorului. Ieşirea cu Sfânta Evanghelie, ne reaminteşte de arătarea Mântuitorului în lume, cutreierarea oraşelor, activitatea mesianică. Oprirea cu Sfânta Evanghelie, ne reaminteşte de Cina cea de Taină, patima de bunăvoie, pogorârea la iad, dezrobirea şi scoaterea drepţilor din iad. Dacă este şi diacon la slujbă, el arată cu orarul spre răsărit, prin aceasta atrăgând atenţia că raiul este deschis. Acum, preotul privind spre răsărit, binecuvântează în semnul Sfintei Cruci, sfânta intrare, aceasta  însemnând pe Mântuitorul, care, prin Jertfa Sa ne-a deschis nouă raiul. Prin cuvântul înţelepciune – se propovăduieşte credincioşilor pe scurt că, înţelepciunea cea adevărată, adică cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos este depozitat în Sfânta Evanghelie. Prin al doilea cuvânt drepţi - ni se propovăduieşte ca, atât cu sufletul, cât şi cu trupul să stăm drepţi, adică în poziţie cuviincioasă în faţa Sfintei Evanghelii.

După cum ştim, rânduiala Liturghiei noastre îşi are originea şi
s-a format în părţile Orientului, unde, creştinii ascultau Sfânta Slujbă, stând chiar pe duşumeaua (podeaua) Bisericii. Lumânarea care merge la vohod, înaintea Sfintei Evanghelii, reprezintă tainic pe Sfântul Ioan Botezătorul, care a pregătit calea Domnului, şi pe care Însuşi Mântuitorul l-a numit „Făclie” (Ioan 5:35). Aşezarea pe Sfânta Masă a Sfintei Evanghelii, înseamnă că Mântuitorul după ce S-a suit la ceruri a şezut de-a dreapta Tatălui.

8. Veniţi să ne închinăm …

- În timpul cântării, credincioşii se închină până la pământ.

9. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Acest imn Trisaghion, este cea mai veche cântare şi, se cântă de trei ori la Liturghia obişnuită, de şase ori la slujba în sobor, şi de nouă ori, după numărul celor nouă cete îngereşti, la slujba Arhierească.

Când zicem SFINTE DUMNEZEULE - ne este înfăţişat Dumnezeu-Tatăl, când zicem SFINTE TARE ne este înfăţişat Fiul, iar când zicem SFINTE FĂRĂ DE MOARTE ne este înfăţişat Sfântul Duh - căci El este izvorul vieţii. În timpul citirii Apostolului, Arhiereul şi preoţii stau pe scaune pentru că au darul apostolic - simbolizând şederea pe cele douăsprezece scaune, iar diaconii care încă nu au acest dar, cădesc. Prin această cădire, înţelegem că, aşa cum Sfânta Biserică se umple de mireasma tămâiei, tot astfel prin vestirea Sfintei Evanghelii, Darul Duhului Sfânt se revarsă cu îmbelşugare în poporul lui Dumnezeu.

10. Citirea Apostolului

În mijlocul Sfintei Biserici, ne înfăţişează înaintea ochilor sufleteşti pe Apostolul despre care se citeşte. Odinioară, lecturile din Cărţile Sfinte erau încadrate sau alternau cu cântări de psalmi. Din    aceşti Psalmi - ale căror versete cântate s-au împuţinat treptat, şi a mai rămas azi, câte un stih sau două, care preced pericopa din Apostol - şi de aceea se numeşte PROCHIMEN - adică aşezat înainte de Apostol.

11. Citirea Sfintei Evanghelii

- Înseamnă propovăduirea Evangheliei ce s-a făcut după Înălţarea Domnului. Iar lumânarea ce stă aprinsă în acest timp, înseamnă Dumnezeiasca Lumină a adevărurilor evanghelice.

12. Urmează Ectenia Întreită.

„Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru,să zicem“

LITURGHIA CELOR CHEMAŢI

(PARTEA A DOUA)

13. Prin aceste cuvinte: „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână“,

– se porunceşte de trei ori celor chemaţi să iasă din Sfânta Biserică, pentru că ei, fiind încă nebotezaţi şi având asupra lor păcatul strămoşesc, nu sunt nevrednici de a privi la momentele cele înălţătoare ale Dumnezeieştii Liturghii. Azi, nu se mai face această despărţire a botezaţilor.

În acest timp, pe Sfânta Masă, Sfântul Antimis este desfăcut, ceea ce închipuie săparea sau pregătirea mormântului de piatră pe care Iosif Arimateianul îl făcuse pentru sine, dar pe care l-a dăruit pentru îngroparea Domnului. Apoi, imediat se strâng cu buretele miridele de pe Sfântul Antimis care simbolizează pecetluirea mormântului.

La sfârşitul acestei Ectenii pentru catehumeni, se trage Dvera.

14. Cântarea Heruvimică.

Ne arată că, aşa cum Heruvimii înconjoară şi slăvesc în cer pe Mântuitorul nostru, tot astfel şi preoţii, Îl înconjoară şi-L slăvesc pe  El în Sfintele Daruri - pe care le poartă în procesiune, mai înainte de a se sfinţi şi de a se transforma desăvârşit.

Preotul se închină de trei ori rugându-se “DUMNEZEULE, CURĂŢEŞTE-MĂ PE MINE, PĂCĂTOSUL, ŞI MĂ MILUIEŞTE”, apoi, sărută Sfântul Antimis, Sfânta Cruce, Sfânta Masă arătând dragoste pentru pătimirea, jertfa şi înmormântarea Domnului.

Se înclină către credincioşi, şi făcând semnul crucii, zice: “Iertaţi-mă, pe mine păcătosul! Credinciosii trebuie să răspundă: Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze sfinţite părinte! Iar preotul binecuvântându-i zice către ei: Dumnezeu să vă ierte şi să binecuvânteze şi pe voi!”

15. Ieşirea cu Sfinţitele Daruri

 înseamnă, călătoria Domnului nostru Iisus Hristos prin Betania unde a înviat pe Lazăr, şi intrarea Lui în Ierusalim, unde a intrat cu triumf împărătesc. Acum, credincioşii stau cu capetele plecate, aşa cum stau Serafimii în cer şi aceşti credincioşi reprezintă pruncii şi mulţimea credincioşilor care l-au întâmpinat la intrarea în Ierusalim. Preotul stând în mijlocul Sfintei Biserici cu Sfintele Daruri în mâini, însemnează Patima, Răstignirea şi Moartea Mântuitorului.

► „Pomeneşte, Doamne…”- Aceste cuvinte sunt ale tâlharului de pe cruce, care mărturisindu-şi păcatele, s-a rugat să-l pomenească în Împărăţia Sa.

► Plecarea cu Cinstitelor Daruri, din mijlocul Bisericii, înseamnă Pogorârea Mântuitorului de pe Cruce, şi ducerea la Mormânt.

► Punerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă înseamnă punerea trupului Mântuitorului în mormânt.

► Acoperirea Cinstitelor Daruri cu Sfântul Aer înseamnă acum, acoperirea uşii Sfântului Mormânt de către Iosif şi Nicodim cu piatră.

► Tragerea perdelei după întoarcerea cu Cinstitelor Daruri, în Sfântul Altar, înseamnă pecetluirea Mormântului şi întărirea lui cu ostaşi păzitori.

16. Urmează: „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel nevăzut înconjurat decetele îngereşti, Aliluia, Aliluia, Aliluia“.

17. Urmează Ectenia: “Să plinim rugăciunea noastră Domnului. Pentru cinstitele Daruri ce sunt puse înaintea Domnului să ne rugăm“.

În timpul acestei Ectenii, în vechea Liturghie creştină exista un rit caracteristic acestui moment, numit Sărutarea Sfântă sau Frăţească, Sărutarea păcii sau a iubirii. Bărbaţii se îmbrăţişau cerându-şi iertare unii altora, şi femeile asemenea făceau, în semn de împăcare şi iubire reciprocă. Dar, din pricina tulburării şi a dezordinii la care dădea loc în Biserică, acest rit a fost înlăturat de mult, păstrându-se numai pentru preoţi la Liturghia în sobor.

18. Auzim cuvintele „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim“.

Aici, preotul ne îndeamnă să ne iubim între noi, dar nu cu iubire vicleană, ci cu iubire sinceră, căci, nu se poate aduce jertfă lui Dumnezeu decât în iubire frăţească.

19. Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte.

Prin aceste cuvinte ni se atrage atenţia să fim cu toată luarea aminte, pentru a nu se strecura în mintea şi în fiinţa noastră, gânduri păcătoase ori patimi, care păgubesc sufletul.

20. Crezul

- Înainte de rostirea Crezului se deschide Dvera arătându-ni-se că, ni se lasă slobodă vederea spre Altar, pentru a ne mărturisi credinţa chiar înaintea Tronului lui Dumnezeu. În acest timp preotul sau preoţii, dacă sunt mai mulţi, ridică Sfântul Aer şi-l clatină deasupra Cinstitelor Daruri, ceea ce simbolizează cutremurul care a avut loc înainte de Înviere. Când se zice “Şi a înviat a treia zi…” preotul se opreşte din clătinat şi-l pune deoparte aşa cum Îngerul a dat piatra la o parte de la intrarea Mormântului. Din Sfânta Tradiţie ştim că, Crezul a fost introdus în Liturghie în secolul al
V-lea la Constantinopol, deşi, el era întrebuinţat cu mult înainte în slujba Botezului.

21. Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă în pace a o aduce.

22. Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.

23. SUS SĂ AVEM INIMILE

- credincioşii să-şi înalţe inimile, sentimentele şi cugetele lor la Cel ce S-a jertfit - rugăciune în “duh şi adevăr” .

24. SĂ MULŢUMIM DOMNULUI

- fiecare credincios să mulţumească Domnului pentru toate binefacerile Lui. Îi mulţumim că nu l-a lepădat pe om în căderea lui, ci iarăşi l-a ridicat la cinstea cea dintâi.

25. Apoi auzim preotul zicând: “CÂNTAREA DE BIRUINŢĂ, CÂNTÂND, STRIGÂND, GLAS ÎNĂLŢÂND ŞI GRĂIND“.

Acum ne ducem cu gândul la cele patru vieţuitoare, care simbolizează pe cei patru Evanghelişti. Astfel:

- cel ce cântă cântând este vulturul;

- cel ce strigă strigând este viţelul;

- cel ce-şi înalţă glasul glas înălţând este leul;

- cel ce grăieşte şi grăind este omul. Aceşti tuspatru vieţuitori, proslăvesc dimpreună cu toate zidirile cereşti, pământeşti pe Prea Sfântul Dumnezeu. Chiar concomitent cu cele spuse mai sus, preotul ridică steluţa de deasupra Sfântul Disc şi o atinge cu fiecare din cele patru colţuri, în cele patru părţi ale Sfântul Disc. Iar această atingere ne arată că, învingerea Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, a morţii, a diavolului şi a iadului se vesteşte în cele patru părţi ale lumii.

26. SFÂNT, SFÂNT, SFÂNT DOMNUL SAVAOT.

Cu aceste trei sfinţiri ce se împreună în o Dumnezeire se însemnează Stăpânirea şi Împărăţia şi Puterea văzută de Isaia. Sfânta Biserică a completat această laudă cu cântarea pământească adusă de evrei Mântuitorului, atunci când a intrat cu triumf Împărătesc în Ierusalim: „Osana întru cei de sus, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus“. Osana    este un cuvânt evreiesc şi în limba noastră românească el înseamnă „Doamne, mântuieşte-ne“.

27. „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor“

 Este vorba despre Cina cea de Taină.

28. „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“.

Este vorba tot despre Cina cea de Taină când Mântuitorul a binecuvântat vinul din pahar prefăcându-l în Prea Sfânt Sângele Său.

29. „Ale Tale dintru ale Tale Ţie ţi-aducem de toate şi pentru toate“.

Acum se ridică cu mâinile încrucişate Sfântul Disc şi Sfântul Potir cu care se face semnul crucii, deasupra Sfântului Antimis.

30. „Mai ales pentru Prea Sfânta Curata, Prea binecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu născătoarea şi pururea Fecioara Maria“. 

Acum se trage Dvera, adică perdeaua  de la Uşile Împărăteşti, care înseamnă deschiderea cerului, coborârea Sfântului Arhanghel Gavriil aducând vestea cea bună din cer. Tămâierea în acest timp însemnează, deosebita cinste care, ca o mireasmă duhovnicească o dăm după Dumnezeu, Maicii Domnului.

31. „Cuvine-se cu adevărat“,

- în această cântare se scot în relief toate darurile mai presus de fire, cu care Maica Domnului a fost împodobită de către iconomia Dumnezeiască.

32. Tatăl Nostru.

În timpul acesta, diaconul încinge orarul cruciş pe piept şi pe spate, pentru a-şi arăta pietatea sa către Prea Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, şi pentru a se împărtăşi fără nici o împiedicare. Încingerea cruciş îi închipuieşte pe Serafimi.

33. Urmează Ecfonisul: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin “. 

Prin aceasta preotul arată că, toţi oamenii dimpreună cu toate făpturile văzute şi nevăzute, sunt sub stăpânirea şi purtarea de grijă a Prea Sfintei Treimi.

34. „Să luăm aminte“

- îndeamnă pe toţi credincioşii să fie cu luare aminte, fiindcă prin înălţarea Sfântului Agneţ ni se reaminteşte de înălţarea Domnului pe Crucea Golgotei.

35. „Sfintele Sfinţilor“

 - aceasta înseamnă că, cele ce se înalţă sunt “Sfinte” şi se dau numai sfinţilor, adică creştinilor dreptcredincioşi, celor ce şi-au curăţit „petele păcatelor” din conştiinţă, prin spovedanie şi împlinirea canonului. În acest timp se face semnul Sfintei Cruci cu Sfântul Agneţ deasupra Sfântului Disc, ceea ce înseamnă că, Mântuitorul, după Învierea Sa i-a trimis pe Apostolii Săi în cele patru părţi ale pământului, să predice Evanghelia.

36. „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru Slava lui Dumnezeu - Tatăl. Amin“.

        Recunoaştem că, numai Unul este cu adevărat Sfânt, şi mărturisim că, noi toţi ne sfinţim numai prin “Vistieria Sfinţeniei noastre”, care este Hristos.

37. Acum, în Sfântul Altar se face sfărâmarea Sfântului Agneţ.

Prima parte pe care scrie IS se pune în Sfântul Potir, cu cea de-a doua parte HS se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori (episcopi, preoţi şi diaconi), iar din a treia şi a patra, NI şi KA se împărtăşesc credincioşii.

38. Ultima arătare a Sfintelor Taine

 - înseamnă înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos de pe pământ la ceruri, dinaintea Apostolilor care au văzut şi au mărturisit acestea.

39. Urmează o mulţumire generală prin ultima Ectenie:

“Cu pace să ieşim .”

40. „Întru numele Domnului“

- Prin acest răspuns credincioşii făgăduiesc, că sfaturile înţelese din slujba auzită în Sfânta Biserică, le vor urma în numele Domnului, după voia Lui.

41. „Domnului să ne rugăm“ 

- prin aceasta preotul slujitor cere tuturor credincioşilor să se roage împreună cu el.

42. Rugăciunea Amvonului

- aceasta fiind sigiliul tuturor cererilor, toţi credincioşii trebuie să se roage împreună cu el.

43. „Domnului să ne rugăm“.

      44. Urmează Otpustul (încheierea, sfârşitul) pe care-l face preotul.

       

 Ce spun Sfinţii Părinţi despre Sfânta Liturghie

► Mă întreb: Dacă nu avem răbdare să zăbovim un ceas-două la rugăciune în Sfânta Biserică, să ne rugăm pentru păcatele noastre şi să slăvim pe Dumnezeu după putere, cum vom avea răbdare să stăm o veşnicie în ceruri? (Părintele Ilie Cleopa).

► Doi desfrânaţi, dintre care unul a fost la Sfânta Liturghie în dimineaţa acelei zile, mergând să se plimbe în pădure, au fost apucaţi fără de veste de o furtună năpraznică. În mijlocul tunetelor şi al fulgerelor, tinerii aud o voce care strigă: Loveşte! Loveşte! Cel care nu fusese în dimineaţa acelei zile la Sfânta Liturghie a fost lovit de trăznet şi îndată a murit, iar celălalt a fugit înspăimântat tot mai departe căutând un adăpost, când din nou auzi un glas poruncitor: Loveşte! Loveşte! Cum îşi aştepta moartea, auzi o altă voce strigând: Nu pot! Nu pot! Pentru că astăzi a luat parte la Sfânta Liturghie. Liturghia la care a fost mă opreşte să-l lovesc.

► Să ştiţi că lumânarea nu se roagă. Este numai un simbol. Desigur, nu trebuie să renunţăm la nişte practici ale Sfintei nostre Biserici. Noi nu stricăm Sfânta Tradiţie. Dar a intrat în obişnuinţa unora să vină la Biserică, să cumpere un mănunchi de lumânări, să-l aprindă şi să plece şi să-şi vadă de treburile lor, cu conştiinţa împăcată că şi-au făcut datoria de creştini. Aceasta este o concepţie şi o practică greşită. Aşadar lumânare este un simbol şi o jertfă (Părintele Constantin Sârbu).

► Când scriem pomelnic pentru Sfântul Altar, pe cine să trecem în primul rând? – Cel mai mare neam pe care îl avem pe faţa pământului nu-i tata şi mama, nu-i soţia, nu-i soţul, ci este preotul care ne-a botezat şi ne-a spovedit şi al doilea este naşul de botez şi de cununie.

► Există unii creştini cărora le este frică să se împărtăşească pentru ca nu cumva să ia microbi. Dacă ar fi fost aşa, nu ar mai fi trăit nici-un preot, deoarece ei, la sfârşit consumă conţinutul Sfântului Potir din care se împărtăşesc mereu sute de credincioşi. Cu toate acestea, nici-un preot nu a păţit niciodată nimic. Trupul şi Sângele Domnului sunt „foc“. Sfânta Euharistie este foc care arde totul.