SARBATORI FERICITE ! 2015

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Mos Craciun

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


                 de Mircea Dem. Radulescu

Mag batran din vremuri bune,  
Mos Craciune,

Rasarind din lumi de basme, tu vii iar cu traista plina
De minuni, de daruri sfinte si de datina crestina.
Mos Craciune, Mos Craciune,
Mag batran din vremuri bune,

Azi, cand vii cu traista plina, cum veneai si altadata,
Am sa-ti fac o rugaciune,+
Mos Craciune...

Sunt copii la noi in tara, multi ca spuza de saraci,
Numai tu poti sa-i impaci...
Pe la vatra lor sarmana treci si-acum si nu uita
Sa le-aduci si lor o raza din milostivirea ta,

Si le-alina a lor povara:
Crestineasca bucurie sa cuprinda intreaga tara...
Pentru ei ma rog de tine,
Pentru ei si pentru tine,

Mos Craciune,
Mag iubit din vremuri bune.

DEPRESIA BOALA A SUFLETULUI SAU A MINTII ? Invitat Pr Prof Univ Dr Istod...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

ANUL NOU.2012.mpg

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....

Oile şi caprele

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

În poiana de sub munte, în concert de păsărele,
Paşte-o turmă iarba grasă cu miros de floricele.
Oi şi capre, laolaltă, se înfruptă din frunzişuri;
Oile din iarba verde, caprele din lăstărişuri.

Nu departe, stând păstorul, rezemat într-un toiag,
Le admiră şi le cântă din caval ades cu drag.
Lângă oi, un câine negru, stând pe labe, urmăreşte
Ca să vadă când vreuna dintre ele rătăceşte.

Şi când vede că vreo oaie se abate de la şatră,
De-i îngăduie stăpânul, o-ncolţeşte şi o latră
Pe aceea rătăcită, ce-a rămas de cârd în urmă,
Până când se cuminţeşte şi revine iar în turmă.

Le-ar mai trage el de blană, şi aşa nevinovate,
Dar i-e frică de stăpânul, că i-ar trage-o rău pe spate…
După ce-au păscut în pace, fiind bine săturate,
La amiază, oi şi capre, stând la umbră adunate,

Se porniră să discute ce mai este nou prin lume,
Despre vreme, despre soartă, despre mode şi costume.
Mai întâi o capră zveltă, galeşă, dar cam râioasă,
Ia cuvântul şi vorbeşte despre vremea călduroasă:

„Vai ce cald e azi afară! Mă întreb nedumerită,
Cum puteţi voi, oi neroade, în asemenea ţinută,
Să petreceţi zi şi noapte, tot în lână-nvăluite,
Tot smerite şi plecate, liniştite şi tăcute?

Când vă văd îmbrobodite ca pe nişte maici sau ţaţe,
Mă gândesc: cum pot berbecii să vă sufere ca soaţe?
Voi nu ştiţi că astăzi lumea s-a emancipat în toate
Şi de nu ţii pasul lumii eşti în ex-societate?

Nu vedeţi ce rău arată lâna voastră - ca un ciuf -
Că sunteţi, cum zice lumea, „ca o oaie pe zăduf”?
De ce nu priviţi în lături la familia căprească,
Care e nu doar modernă, dar şi demnă să uimească?

Nu vedeţi ce siluete şi ce bine arătăm,
Când, cu coada ridicată, tot mai sus ne căţărăm?
Nu vedeţi ce mândre coarne şi ce ugere avem,
Cât suntem de elegante şi ce sprintene suntem?

Nu vedeţi ce admirate suntem noi de ţăpişori
Care, dându-ne târcoale, ne seduc adeseori
Cu purtarea lor atentă, cu parfumul lor specific?
Cât de eleganţi sunt dânşii şi ce mers vioi, mirific,

Ce superbă ţăcălie şi ce coarne ondulate!
Aşadar, a noastre gesturi sunt cu totul inspirate.
Chiar şi unii dintre oameni ne adoptă moda noastră.
De aici puteţi pricepe că-i distinsă şi măiastră.

Căţărându-se pe tocuri, imitând a noastră artă,
Şi femeile din lume ca şi caprele se poartă.
Şi bărbaţii îi imită pe ai noştri ţăpişori
Nu atât prin ţăcălie, cât prin gesturi şi purtări.

Însă voi tot ameţite, cu concepţii retrograde,
Cu smerenie şi teamă, staţi închise-n calapoade!
Nu consideraţi că-i vremea să trăiţi a voastră viaţă,
Să gustaţi din vraja vieţii, să gustaţi a ei dulceaţă”?

Şi, aşa, râioasa capră, pe oi le-a povăţuit
Cu  parşivele ei sfaturi, până când a obosit.
Încântată de îndemnuri şi de cele auzite,
Behăind, o oaie neagră se ridică să cuvinte:

„Cred că voi aveţi dreptate, trebuie pogorăminte!
Suntem prea arhaizate, prea avem purtări de sfinte!
Astăzi când dobitocimea vrea să fie toat-o turmă,
Nu putem noi, oi profane, să rămânem tot în urmă!

De aceea, se impune ca şi noi să aderăm
La perceptele globale şi să le asimilăm.
Se impune o schimbare în trăire, cu mult fler,
Chiar de forurile-nalte deocamdată nu ne cer.

De aceea mult distinsă şi prea nobilă căprime,
Vei avea de azi în toate, primul aliat, pe mine”.
Mult a fost aplaudată oaia neagră democrată
Şi a fost felicitată de căprimea adunată.

De atunci, oiţa neagră, ca s-arate ca o capră,
A-nceput o viaţă nouă, neputând în ea să-ncapă.
Şi-a vopsit în grabă lâna, după ce s-a tuns căpreşte,
Şi pe cap, din ziua-ceea, două coarne-ncep a-i creşte.

Coada proaspăt ajustată şi-o ţinea pe spinăruşe
Şi mergea păşind agale, doar în două picioruşe.
Zilele trecură-n grabă peste lume, peste turmă.
Toate anunţau, convinse, vremea zilelor din urmă.

Ale  iernii semne sumbre se-arătau cu-nverşunare,
De aceea, păstoraşul le-a adus spre numărare,
Jos, în valea cunoscută, aducându-le aproape.
Şi le-a despărţit pe ele, într-o zi, în oi şi capre.

A pus caprele la stânga, iar oiţele de-a dreapta,
Fiecare dintre ele singure găsindu-şi ceata.
Numai oaia, travestită în familia căprească,
Nu ştia, şezând în poartă, în ce parte să păşească.

Întrebându-şi conştiinţa şi privindu-l pe păstor,
Şi-a dat seama că e capră, şi-a trecut în ţarcul lor.
Tot aşa va fi odată, la temuta Judecată:
Fiecare, cum se poartă, fiecare-n a sa ceată.

 

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S F Â N T A B I S E R I C Ă O R T O D O X Ă

       Motto: „Biserica Ortodoxă este o corabie, iar creştinii care merg la

       Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor prin

                       Taina Sfintei Spovedanii“ (Sfântul Nicodim).

                                                                                             Preot Ioan

                                    Iubiţi credincioşi,

                  Denumirea de „Biserică“ vine de la grecescul „ekklesia“,

          sinonimul său în limba latină fiind, „ecclesia“ care se traduce prin

                               „comunitatea celor chemaţi“.

                                Ce ne învaţă Biserica?

             Noi învăţăm că norma, sau mai bine zis dreptarul credinţei, este

învăţătura predată de Biserică, iar această învăţătură se întemeiază pe

Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie. Deci, ortodocşii, spre deosebire

de sectanţi, care se folosesc numai de Biblie, mai folosesc şi un al

doilea izvor, „Sfânta Tradiţie“. Noi, ortodocşii, avem ca dovadă

pentru Sfânta Tradiţie mai multe versete biblice, spre exemplu: „Ţine

dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu

credinţă şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos“ (2Timotei 1:13).

„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi

învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (2Tesaloniceni

2:15). În timp ce LA CULTELE RELIGIOASE, care au ca

fundament numai Sfânta Scriptură, aceasta le grăieşte fiecăruia,

individual şi în mod diferit, de unde şi varietatea şi mulţimea cultelor

religioase, LA ORTODOCŞI, norma de credinţă o stabileşte

Biserica, înlăturându-se astfel individualismul şi părerile proprii

asupra credinţei, pentru că „BISERICA ESTE STÂLP ŞI

TEMELIE AL ADEVĂRULUI“ (1Timotei 3:15).

         Cuvântul „Biserică“ are un singur înţeles?

Cuvântul Biserică are mai multe înţelesuri şi, pentru că sectanţii îl

înţeleg greşit, vom enumera mai jos cele trei înţelesuri adevărate:

1. Prin „BISERICĂ“ se înţelege IERARHIA SUPERIOARĂ ÎN

TOTALITATEA EI (diaconi, preoţi şi episcopi).

2. Prin „BISERICĂ“ se mai înţelege şi TOTALITATEA

CREDINCIOŞILOR CARE SUNT BOTEZAŢI ÎN HRISTOS.

3. Prin „BISERICĂ“ se înţelege în acelaşi timp şi LOCAŞUL DE

ÎNCHINARE SAU DE CULT DIVIN PUBLIC.

     Se poate înţelege prin Biserică ierarhia superioară?

Da, şi o dovadă în acest sens avem cuvintele

MÂNTUITORULUI, cu privire la pedepsele disciplinare şi cu

forurile competente care aplică aceste pedepse: „De-ţi va greşi ţie

fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur, şi de te va

asculta ai câştigat pe fratele tău, iar de nu te va asculta, ia cu tine

încă doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de

nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de

Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18:15-17). Deci,

este vorba de următoarele pedepse succesive:

        1) mustrarea între patru ochi;

        2) mustrarea în faţa a doi sau trei martori;

        3) mustrarea din partea Bisericii;

        4) excomunicarea sau scoaterea din Biserică.

Prin urmare cuvântul „Biserică“ are şi acest înţeles, cel de

ierarhie superioară. În scripturile mai vechi, expresia „spune-l

Bisericii“ este tradusă cu „spune-l soborului“. Rămâne lucru

neîndoielnic că Biserică înseamnă aici „păstorii cei mai mari“, adică

Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor episcopii.

 Prin „Biserică“ se poate înţelege totalitatea credincioşilor?

În Noul Testament, cuvântul Biserică are uneori şi acest înţeles:

„Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu

au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos

şi fiecare suntem mădulare unii altora“ (Romani 12:4-5). Acest

„trup“ este BISERICA şi „EL (HRISTOS)“ este „capul trupului“,

adică al Bisericii (1Coloseni 1:18).

                       Există oare mai multe biserici

                   aşa cum spun azi cultele religioase?

               Biserica este UNA, căci UNUL este Întemeietorul şi Capul ei:

IISUS HRISTOS, care a numit-o „BISERICA MEA“ (Matei 16:18)

şi i-a pus temelie, ce rămâne aceeaşi pentru toate veacurile: „Nimeni

nu poate pune altă temelie“ (1Corinteni 3:11). Biserica fiind numită

„TRUPUL LUI HRISTOS“, nu poate fi decât una singură, după cum

unul este şi Trupul Celui care a întemeiat-o. Şi apoi chiar asta a fost

voinţa Întemeitorului ei: „Ca toţi să fie una“ (Ioan 17:21), iar

unitatea Bisericii rezultă şi din unitatea de CREDINŢĂ, de NĂDEJDE

şi de DRAGOSTE, pe care se întemeiază în lume: „ESTE UN

DOMN, O CREDINŢĂ, UN BOTEZ“ (Efeseni 4:5).

                În concluzie, nu poate fi vorba de „Biserici“, ci de

     „BISERICĂ“, exceptând cazul când se au în vedere organizaţii

                  locale mai restrânse sau parţiale ale Bisericii.

                         De ce „Biserica“ este sfântă?

             În primul rând Biserica este sfântă, pentru că întemeietorul ei,

Hristos, este sfânt. El este izovorul sfinţeniei noastre: „Pentru că şi cel

ce sfinţeşte, şi cei ce se sfinţesc, dintr-unul sunt toţi; de aceea nu se

ruşinează să-i numere pe ei fraţi“ (Evrei 2:11). Apoi Hristos, care este

Arhiereul „SFÂNT FĂRĂ DE PATĂ“ (Evrei 7:26) a sfinţit Biserica

prin sângele Lui, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Hristos

a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească prin

cuvânt, după ce a curăţit-o prin baia botezului şi ca să o înfăţişeze

Sieşi, Biserică măreaţă, neavând întinăciune sau zbârcitură ori altceva

de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană“ (Efeseni 5:25-27)

„şi a făcut-o izvor de sfinţenie pentru cei ce se sfinţesc“ (Evrei 10:10-

14). Ba chiar Hristos a înzestrat-o cu mijloace sfinţitoare - adică

Sfintele Taine - alături de învăţătura cea sfântă (Cuvântul lui

Dumnezeu) care, în ansamblu, sfinţesc pe oameni.

              Dar în Biserică sunt numai oameni sfinţi?

        Biserica, înţeleasă ca instituţie sau aşezământ Dumnezeiesc, este

Sfântă. Dar asta nu înseamnă că din ea fac parte numai oameni sfinţi.

Mântuitorul a asemănat-o cu lanul ce cuprinde grâu şi neghină şi

numai la sfârşitul lumii vor fi aleşi cei buni din cei răi (Matei 13:24-

43). Iar Sfântul Apostol Pavel a asemănat-o cu o casă mare în care

sunt şi vase de cinste şi vase de necinste (2Timotei 2:20). Deci, şi

oamenii păcătoşi, dacă sunt botezaţi în Hristos şi nu s-au lepădat de

credinţa în El, sunt membri ai Bisericii. Sunt membre bolnave, dar

sunt membre ale aceluiaşi „trup“ al Domnului.

       De unde rezultă faptul că Biserica este sobornicească?

    Biserica este sobornicească pentru că are menirea de a se întinde

peste toată lumea şi cuprinde în sânul ei pe toţi oamenii, din toate

neamurile, potrivit poruncii Mântuitorului către Sfinţii Apostoli:

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28:19). Am

putea spune că Biserica este „staulul“ menit să cuprindă, „toate oile

de pretutindeni“ (Ioan 10:16). Se numeşte sobornicească pentru că

ea se conduce prin soboare (sinoade) ecumenice din care fac parte

episcopii din toată lumea. Hotărârile acestor sinoade sunt norme

sigure pentru credinţa şi viaţa Bisericii pentru că sunt date de cei

cărora Hristos le-a dat toată puterea şi cu care va rămâne până la

sfârşitul veacurilor: „... iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la

sfârşitul veacului. Amin“ (Matei 28:20). Este adevărat că în textul

biblic este vorba de Sfinţii Apostoli, dar odată cu ei trebuie să

înţelegem şi pe urmaşii lor legiuiţi, care sunt episcopii, deoarece

numai prin aceştia va putea fi Hristos cu noi până la sfârşitul

veacurilor.

                De ce spunem că Biserica este apostolească?

            Spunem aşa, pentru că este zidită pe temelia Apostolilor, piatra

din vârful unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. „Zidiţi fiind pe temelia

Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind

Însuşi Iisus Hristos“ (Efeseni 2:20). Este apostolească, pentru că este

răspândită în lume de Apostolii Domnului, se conduce după normele

rânduite de ei şi în conformitate cu învăţăturile sfinte, iar preoţia ei

are continuitate apostolică neîntreruptă.

             Este Biserica alcătuită din mai multe părţi?

      Da, ea este alcătuită din două părţi: una văzută sau pământească, a

celor vii şi alta nevăzută. Amândouă alcătuiesc laolaltă o unitate,

având acelaşi Cap, pe Iisus Hristos, după cuvântul Apostolului: „Căci

nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare

pentru sine, căci de trăim pentru Domnul trăim, şi de murim

pentru Domnul murim, deci, fie că trăim, fie că murim, suntem ai

Domnului“ (Romani 14:7-9). Cei ce trec din viaţa aceasta nu sunt

morţi cu totul. Sufletele lor sunt vii şi sunt sub stăpânirea aceluiaşi

Stăpân.

Nu putem crede că ei, odată trecuţi din viaţa aceasta încetează a

mai face parte din Biserica lui Hristos. Despre nemurirea sufletelor şi

stăpânirea lui Dumnezeu asupra lor Mântuitorul ne-a învăţat: „Eu

sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul

lui Iacov. Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor“ (Matei 22:32).

Drept urmare, aceştia nu pot fi morţi şi cu sufletul, fiindcă Dumnezeu

nu este al morţilor, ci al viilor. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că lui

Iisus tot genunchiul I se pleacă „al celor cereşti şi al celor

pământeşti şi al celor de dedesubt“ (Filipeni 2:10). Deci, este vorba

de lumea cerească, lumea pământească şi de cea a sufletelor rele,

îndepărtate de Hristos.

         Din cine se compune Biserica celor vii, care mai este

                           numită şi luptătoare?

            Biserica luptătoare se compune din păstori sau conducători şi

popor sau turmă. Mântuitorul ne-a învăţat că El este Stăpânul şi că a

încredinţat conducerea unor iconomi, care vor da socoteală despre

buna conducere a lor. Din următoarele cuvintele ale Sfântului Apostol

Pavel înţelegem că iconomii sau conducătorii, pe care i-a pus Hristos

în Biserica Sa, sunt preoţii, cărora Apostolul le zice: „Luaţi aminte

de voi şi de toată turma, întru care, Duhul Sfânt v-a pus pe voi

episcopi ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu

însuşi scump sângele Său“ (Fapte 20:28). „Aşa să ne socotească pe

noi fiecare om, ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu“ (1Corinteni 4:1). Deci, în chip nevăzut, Biserica este

condusă de HRISTOS, Care este „CAPUL EI“, dar în chip văzut,

ca organizaţie socială este condusă de episcopi şi preoţi.

Cultele religioase ne reproşează că Biserica lui Hristos

este sfântă (Efeseni 2:26-27). Şi atunci din ea nu pot face

parte decât cei sfinţi.

         Denumirea de „SFINŢI“ se referă la cei care au primit în ei pe

Duhul Sfânt prin Botez şi care au menirea de a duce o viaţă sfântă

(1Corinteni 1:2). Cuvântul „SFÂNT“, în Vechiul Testament, însemna

ceva ce era pus deoparte, ales, deosebit, închinat lui Dumnezeu. „Căci

al Meu este tot întâi-născutul lui Israel, de la om până la dobitoc

pentru că Mi l-am sfinţit Mie“ (Numerii 8:17). Cuvântul „SFÂNT“ în

Noul Testament numeşte pe creştinul botezat în Hristos, care este

sfânt după menirea lui de a se sfinţi tot mai mult, adică de a-şi închina

viaţa lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune că nu există om fără de

păcat sau sfânt în înţelesul strict şi absolut al cuvântului. „Căci nu este

om drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască“

(Eccleziast 7:2). Deci, Biserica lui Hristos este sfântă, dar nu prin

membrii este sfântă, după cum rezultă din versetul următor: „Bisericii

lui Dumnezeu celei care este în Corint, credincioşilor sfinţiţi în

Iisus Hristos, celor chemaţi să fie sfinţi“ (1Corinteni 1:2).

     Cultele religioase spun că sfinţii trebuie să se separe de

   cei păcătoşi, potrivit celor spuse de Sfântul Apostol Pavel:

„V-am spus să nu aveţi amestec cu vreunul, care frate fiind

cu numele, este desfrânat sau zgârcit... cu unul ca acesta

nici să nu şedeţi la masă: ,,smulgeţi pe cel viclean din

mijlocul vostru (1 Corinteni 5:11-13). Deci, creştinii trebuie

să excludă din comunitatea lor pe cei răi şi păcătoşi pentru

a alcătui o biserică într-adevăr sfântă.

Din aceste versete nu rezultă faptul că, din Biserică fac parte

numai cei sfinţi şi nici nu se exclude posibilitatea celor păcătoşi de a fi

membri ai Bisericii deoarece, nu există oameni fără de păcat. În acest

caz, nimeni n-ar putea face parte din Biserica lui Hristos. A exclude pe

cineva din Biserică, adică a-l da satanei, înseamnă a lucra împotriva

voinţei lui Dumnezeu „CEL CE VOIEŞTE CA TOŢI SĂ SE

MÂNTUIASCĂ ŞI LA CUNOŞTINŢA ADEVĂRULUI SĂ

VINĂ“ (1 Timotei 2:4). Nici chiar Mântuitorul nu S-a separat de

păcătoşi, S-a apropiat de ei, a stat chiar împreună cu ei la masă, ca

dovadă cuvintele: „N-au trebuinţă de doctori cei sănătoşi, ci cei

bolnavi, căci n-am venit să chem pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la

pocăinţă“ (Luca 5:30-32).

           Are cuvântul „Biserică“ şi înţelesul de locaş sfânt

                          menit cultului divin public?

                       Da, numele de „Biserică“ în înţelesul acesta de locaş de

închinare, îl întâlnim în Faptele Apostolilor, acolo unde ni se spune că

Pavel şi Varnava, ajungând în Antiohia „au stat acolo în Biserică,

învăţând mult popor“ (Faptele Apostolilor 11:26). Sfântul Apostol

Pavel scrie creştinilor din Corint următorul cuvânt de mustrare: „Aud

că la adunările voastre din Biserici, între voi sunt dezbinări, şi în

parte o şi cred“ (1 Corinteni 11:18). Aceloraşi corinteni le dă porunca

aceasta: „ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile să tacă în adunările

bisericeşti... Căci rău şade unei femei să vorbească în Biserică“. În

textele de mai sus este clar şi evident că înţelesul cuvântului

„Biserică“ este de locaş de adunare pentru cultul public.

            Îi sunt plăcute lui Dumnezeu locaşurile sfinte?

      Desigur, căci aşa i-a zis lui Moise: „Să-Mi faci locaş sfânt şi voi

locui în mijlocul lor“ (Ieşirea 25:8). David, după ce a făcut

jertfelnicul la porunca Îngerului, a zis: „Iată casa Domnului

Dumnezeu“ (1 Paralipomena 22:1). Deşi acestea se referă la Vechiul

Testament, totuşi, acelaşi Dumnezeu este şi al nostru, al creştinilor, iar

poruncile privitoare la zidirea templului nu s-au schimbat.

            Vor exista Biserici până la sfârşitul lumii?

       Chiar în pragul sfârşitului lumii, Biserici, în înţelesul de locaşuri

de închinare, vor exista. Despre Antihrist ni se spune că se va trufi,

„înălţându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este

făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze în templul lui

Dumnezeu şi pe sine să se dea «dreptul Dumnezeu»“ (Apocalipsa

13:6).

Cultele religioase ne reproşează că bisericile nu sunt locaşuri

ale lui Dumnezeu precum este scris: „Cel Preaînalt nu locuieşte în

temple făcute de mâini, precum zice proorocul: Cerul este tronul

Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele, ce casă îmi veţi zidi

Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? (Faptele

Apostolilor 7:49-49).

Sfântul Apostol Pavel, ca şi odinioară Proorocul Isaia, combate

mentalitatea iudeilor respectiv a păgânilor, de a crede că Dumnezeu

poate fi închis între zidurile unui templu oarecare şi că nu se găseşte

decât acolo. Dumnezeu este bun şi este pretutindeni. Dacă am admite

tâlcuirea cultelor religioase, ar trebui să constatăm o contradicţie între

vorbă şi faptă, atât la Mântuitorul, cât şi la Apostolul Pavel, care au

cercetat adeseori templul din Ierusalim, cinstindu-l ca pe o casă sau

locaşul lui Dumnezeu.

                                   Iubiţi credincioşi,

   Să nu uităm cuvintele Sfântului Ciprian: „Cine nu are Biserica de

mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată“. Aceste cuvinte sunt

adevărate, pentru că în Biserică este atmosferă de sfinţenie, este

mângâierea, întărirea şi biruinţa sufletului. Te cutremură o emoţie

sfântă , când, ca trecător, o găseşti deschisă în cale şi intri în ea. Aici

este altarul de jertfă şi locul sfânt în care se aduce Jertfa Golgotei în

chip nesângeros, apoi „jertfa buzelor“ şi jertfa cea bine plăcută lui

Dumnezeu, adică: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită. Amin!

      Completare la cateheza Sfânta Biserică Ortodoxă

                 Ce trebuie să spunem când trecem pe lângă o

                              Sfântă Biserică Ortodoxă

               Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să opresc la

culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o Sfântă

Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis în dreptul Sfintei Biserici s-a oprit o

femeie ce venea de la piaţă, având în ambele mâini câte o plasă. Şi-a

pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta Biserică, a făcut trei

metanii mici (închinăciuni cu plecare până la pământ) închinându-se,

apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită către casă. Am fost profund

impresionat de credinţa acestei femei. În tramvai, în autobuz, în

maşina particulară sau pe stradă puţini călători se mai închină când

trec prin dreptul Sfintelor Biserici.

     Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică, noi creştii ortodocşi

ar trebui (dacă este bărbat să-şi scoată căciula sau pălăria din cap)

să ne întoarcem cu faţa către ea şi să zicem închinându-ne:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile

Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor, mântuieşte-mă pe mine,

păcătosul (păcătoasa)“.

Apoi dacă ştim hramul Bisericii respective să zicem (spre

exemplu) închinându-ne din nou: „Sfinte Nicolae, mare făcătorule

de minuni, roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, acum, în ceasul

morţii şi în ceasul judecăţii mele. Amin!“

Şi în continuare să-l rugăm tot pe Sfântul al cărui hram îl

poartă Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor

dragi ai noştri, închinându-ne iar (spre exemplu): Sfinte Nicolae,

roagă-te la Dumnezeu şi pentru mântuirea robilor lui Dumnezeu:

Teoctist Patriarhul, Episcopul locului (numele), preotul duhovnic

la care v-ati spovedit (numele),... numele părinţilor, ai naşilor,

moşilor, ai copiilor, fraţilor, cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor şi al

celor care v-au făcut sau v-au dorit rău în viaţă.

Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi

nouă şi celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse

Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă păcatele tuturor celor care

sunt adormiţi în cimitirul acesta şi când voi muri şi eu să mă ierţi

şi pe mine“.

La fel să ne rugăm şi atunci când călătorim şi în drumul

nostru vedem pe marginea drumului crucea cuiva care a murit

probabil în accident de maşină (spovedit şi împărtăşit sau poate

nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul

nostru, iartă-l pe acela care a adormit aici şi când voi muri şi eu să

mă ierţi şi pe mine“.

Toate rugăciunile pe care le înălţăm cu tot sufletul pentru cei

adormiţi sunt primite acolo sus la cer şi aduc uşurare celor pe care

i-am pomenit, chiar dacă nu le ştim numele tuturor. Şi apoi, dacă ne

rugăm pentru cei morţi, cândva când vom fi şi noi morţi, alţii se vor

ruga pentru sufletele noastre, după zicala: Ce faci, ţi se va face, adică

te-ai rugat pentru alţii, atunci din rânduiala lui Dumnezeu şi alţii se

vor ruga pentru tine. Amin!

Cei care spun „Eu am credinţa mea, nu am nevoie să merg la

Biserică“ au „o credinţă goală“. Trebuie să spunem că numai

apropierea de credinţă şi de Sfânta Biserică poate readuce liniştea

într-un suflet răvăşit, apropiindu-l de armonia sa originară.

            Sfânta Biserică Ortodoxă, izvor al vieţii

       Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin: -Voi,

creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te

mai duci la Biserică, să asculţi Sfânta Liturghie şi predica, când

oricum Îl vedem peste tot. -Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţa

Îl văd peste tot şi prin toate. Însă, priveşte! Chiar dacă aerul este

încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără

setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem

la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea

trupului cu apa proaspată şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm

setea sufletului cu apa datătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui

Dumnezeu.

                      Călătorule, opreşte-te, pleacă-ţi genunchii şi înalţă o

rugăciune o rugăciune cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii către

Milostivul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi mântuirea

sufletelui tău.

Căci iată ce spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Veniţi la

mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul

Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi

smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11: 28-

29).

                             AI MARE GRIJĂ:

1. Să fii împăcat cu toţi.

2. Să vii de la începutul slujbei.

3. Să te închini cu evlavie la Sfintele Icoane.

4. Să săruţi Sfinţii din icoane pe faţă, la icoana Maicii

Domnului mâinile iar la icoana Mântuitorului numai picioarele.

5. Femeile şi fetele să fie îmbrăcate cuviincios şi cu capul

acoperit.

6. Să aduci un mic dar la Sfântul Altar: prescură, lumânări,

tămâie, untdelemn, vin şi un pomelnic pentru cei vii şi cei morţi.

7. Să te aşezi la locul tău: bărbaţii în partea dreaptă iar

femeile în partea stângă.

8. Să nu vorbeşti în timpul slujbei.

9. Să nu ieşti afară din Sfânta Biserică, numai în caz de mare

nevoie.

10. Dacă a început slujba nu mai ai voie să te închini pe la

Sfintele icoane, nici să mai duci daruri la Sfântul Altar pentru a

nu tulbura slujba.

11. Să asculţi cu multă atenţie Sfânta Liturghie.

12. Cei ce se împărtăşesc, după ce cântă la strană: Unul Sfânt,

Unul Domn, Iisus Hristos, se închină la chipul cel din icoana pusă

Iconostas, apoi îşi cer iertare celor din jur, aprind lumânarea şi se

apropie de Sfântul Altar.

13. Când preotul iese cu Sfântul Potir, te aşezi în genunchi şi

zici în gând, o dată cu el rugăciunea: Cred Doamne şi mărturisesc

că Tu eşti cu adevărat... şi celelalte care urmează şi apoi treci în

faţa Sfântului Potir pentru a primi Sfintele Taine.

14. Te întorci prin partea stângă şi iei Anafură.

15. Mergi la locul tău şi când ajungi acasă să nu uiţi să citeşti

rugăciunile de mulţumire de după Sfânta Împărtăşanie.

16. În ziua în care te-ai împărtăşit nu ai voie să mai săruţi

icoanele, să arunci ceva din gură.

17. După terminarea slujbei, mergi acasă, faci trei

închinăciuni şi să zici rugăciunea: Cuvine-se cu adevărat...

18. Să povesteşti şi la ce din casă (care din motive

binecuvântate n-au fost la Sfânta Biserică) tot ce-ai auzit din Sfânta

Evanghelie, din predica spusă de preot şi din Apostol.

19. Aşezându-te la masă să spui mai întâi rugăciunea „Tatăl

nostru“.

20. Cugetă la viaţa veşnică.

                            Frate creştine ortodox!

                  Stai neclintit în credinţa şi dragostea ta pentru Sfânta

Biserică Ortodoxă în care ai fost botezat, în care ai primit de mic

Sfânta Împărtăşanie, în care bunicii ori părinţii te-au dus de

mână când erai copil, spre a-ţi călăuzi paşii, pe calea Domnului.

Sfânta Biserică Ortodoxă să fie în inima ta şi inima ta să fie în

Sfânta Biserică Ortodoxă.

Căci Sfintele Biserici Ortodoxe care sunt răspândite pe

plaiurile ţarii tale sunt slova sfântă de aur şi de sânge din cartea

neamului tău. În jurul lor se odihnesc de veacuri oasele

strămoşilor tăi răposaţi. În preajma lor s-au înmormântat

durerile neamului nostru şi în mireasma Sfântului Altar s-au

înfiripat şi păstrat nădejdile lui.

Iar atunci când trupul tău va fi un pumn de ţărână în fundul

unui mormânt necunoscut, mama ta spirituală (Sfânta Biserică

Ortodoxă) îţi va păstra numele cu sfinţenie în pomelnicul ei. Căci

Sfânta Biserică Ortodoxă singură în pomenirile şi rugăciunile ce

le va înălţa către Bunul Dumnezeu, va mai pomeni un nume pe

care lumea poate îl va fi uitat: numele tău!... (Încă ne rugăm

pentru toţi cei adormiţi din nemul nostru, stămoşi, moşi, părinţi,

fraţi, surori, soţi, soţii, fii şi fiice şi pentru toţi cei dintr-o rudenie cu

noi).

Îndeplineşte-ţi toate îndatoririle faţă de Biserica ta, ca un fiu

credincios al ei, pentru ca aici numele tău şi veşnica ta amintire să

fie pomenite şi păstrate cu cinste şi recunoştinţă, iar acolo în

ceruri Dumnezeu să te odihnească împreună cu Sfinţii Săi în

fericirea cea veşnică a Raiului.