INDOIALA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


      Îndoiala Se zice că la o mânăstire era un călugăr Pafnutie care de mulţi ani se chinuia să înţeleagă un verset din Scriptură, anume acela că: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii“ (Psalm 89: 4).
            În simplitatea lui, călugărul se îndoia: cum o să fie o mie de ani ca o zi? Aşa ceva e imposibil. Psalmistul a greşit. Într-o zi, după vecernie, fiind el paracliser la Biserică, a rămas să facă curăţenie. Toţi călugării plecaseră. Deodată a văzut în Biserică, o pasăre măiastră. O pasăre mare şi frumoasă. El tocmai stingea candelele. Pasărea, spre mirarea călugărului care s-a oprit locului privind-o, a început să cânte o melodie copleşitor de frumoasă, ca un cântec de vrajă. Şi cântând a ieşit afară.
        Călugărul a ieşit după ea cucerit de melodie. Pasărea a ieşit pe poarta şi îndreptând-se spre livada mânăstirii s-a aşezat pe vârful unui pom, continuându-şi cântecul. Călugărul, înmărmurit, o asculta în extaz. Abia spre căderea nopţii pasărea şi-a înecat cântarea şi, zburând, a dispărut în înaltul cerului.
            Se făcuse noapte când călugărul se întoarse la mânăstire. Poarta era închisă. Bătu şi strigă: „Dă-mi drumul, părinte portar, sunt Pafnutie, paraclisierul“. Acela deschise poarta, se uita la el, si zise: - „Nu te cunosc părinte!“ - „Cum nu mă cunoşti? Sunt paraclisierul Pafnutie. Am plecat acum un ceas din biserică“. - „Nu te cunosc şi nu-ţi dau drumul. Trebuie să mă duc să-l întreb pe stareţ“. S-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un călugăr străin la poartă, care pretinde că e paraclisierul mânăstirii acesteia dar, zise portarul, eu nu l-am văzut niciodată.
     A spus stareţul: - „Adu-l la mine“. Şi l-a adus la el. Călugărul a început să-i povestească stareţului: „Eu sunt Pafnutie paraclisierul.  Nu înţeleg ce s-a întâmplat aici! Prea Cuvioşia Ta de unde ai venit? Cine eşti?“ - „N-am venit de nicăieri. Eu sunt stareţul. Şi sunt stareţ aici de 30 de ani“. Mai erau la stareţ câţiva călugări. „Şi acesta cine-i?“ întreba el. - „Acesta e economul, celălalt e eclesiarhul“... Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu-l cunostea pe el. Şi atunci stareţul, care era un om al lui Dumnezeu, înţelept şi cu har, după ce s-a convins că monahul era în toate minţile şi că mirarea lui era adevărată, şi-a dat seama că trebuie să fie ceva la mijloc cu părintele acesta care se pretinde paraclisierul mânăstirii. A ascultat şi povestea cu pasărea şi cântarea ei. - „Aduceţi-mi catagrafiile mânăstirii“, a poruncit el, adică registrele în care erau înscrişi călugării de la începutul existenţei mânăstirii. I-au adus registrele.
           L-au întrebat pe paracliser cum îl cheamă, cine era stareţ când a ieşit el după pasăre, cine era econom, cine era bucătar, şi omul a spus toate numele cu uşurinţa şi cu precizie. Numai că, în catagrafiile vechi, toţi aceştia, inclusiv el, cu numele lui figurau cu 300 de ani înainte. În dreptul numelui său nu scria ca la ceilalţi, ziua şi anul trecerii la Domnul, ci era doar o însemnare scurtă, cum că într-o seară dispăruse din mânăstire, întors în lume sau plecat undeva într-o pustie.
              Stareţul a înţeles. Paraclisierul ascultase în chip minunat, în extaz, un cântec din lumea de dincolo, trei sute de ani! L-a întrebat stareţul: „Spune părinte Pafnutie, ce vrednicie deosebită ai avut cât ai stat în mânăstirea aceasta, de ai avut parte de o asemenea întâmplare?“ - „N-am făcut nimic deosebit, a răspuns el. Am fost cu ascultare către stareţ şi cu dragoste către toţi. Dar n-am fost vrednic de nimic. Dimpotrivă, am fost un mare păcătos, pentru că judecam că nu e drept ce scrie în Biblie, că "O mie de ani înaintea lui Dumnezeu e ca o zi“. Înţelegând stareţul taina, i-a spus: „Iată, acum te-a lămurit Dumnezeu că e posibil ca o mie de ani înaintea Lui să fie ca o zi. Du-te şi te spovedeşte, împărtăşeşte-te şi Domnul să fie cu tine“. A făcut aşa şi, în aceeaşi noapte, îmbătrânit dintr-o dată peste măsură, a trecut în lumea de dincolo. Au trecut în catagrafie, în dreptul lui, ziua şi anul morţii şi, pentru ca nu cumva cineva să creadă că a fost o greşeala, au adăugat o filă pe care au însemnat întâmplarea spre neuitare...
0