DESPRE POCĂINTĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

              CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                        DESPRE

                                    P O C Ă I N Ţ Ă

                                                                                        Preot Ioan

Moto: Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99

şi o caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune

pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă pe prietenii şi

vecinii săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit

oaia cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie

pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi

cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7).

                     Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu

făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania

sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale

Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A

fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi

până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul

cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la

pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia

cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după

Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru

primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau

să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu

1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau

păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi

puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării

lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7).

Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât

timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe

pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta

păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care

le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit

păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele

nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în

Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“

(Luca 23:41-43). După cuvântul Arhimandritului Macarie

„Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

              PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI)

Păcatele omeneşti depăşesc 365 câte zile sunt într-un an.

Aceste păcate sunt împărţite în:

► păcate împotriva Duhului Sfânt,

► păcate strigătoare la cer,

► păcate împotriva celor 10 porunci,

► cele 7 păcate de moarte,

► păcate străine,

► păcate împotriva milei sufleteşti,

► păcate împotriva milei trupeşti,

► păcate împotriva celor 4 virtuţi cardinale,

► păcate împotriva celor trei virtuţi teologice.

Taina Spovedaniei are patru părţi: Înfrângerea inimii,

mărturisirea păcatelor, canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor.

Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea inimii sau durerea inimii este o

condiţie esenţială dar mai trebuie să mai aibă 10 însuşiri şi anume:

1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri

şi basme.

2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos.

3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica

păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai

multe, ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea

să te osândeşti numai pe tine.

4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit

să şi alergi la duhovnic.

5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai

mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui

tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.

6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să

mai spui altui duhovnic.

7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate.

8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci cine destăinuieşte

taina altuia păcătuieşte greu.

9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu lacrimi şi întristare în

inimă, cu ură împotriva păcatului, cu hotărâre să nu-l mai faci. Să

fugi de locul şi persoana cu care ai căzut în păcat. Iar de nu vei

face aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de

Dumnezeu.

10. Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât

mai grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun

păcat de moarte din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.

În „Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur“, găsim scris

aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi

conştiinţa ta mult şi vezi că sunt greşeli mici care de multe ori

pot deveni mai vătămătoare ca cele mari. Scrie clar tot ce ai

greşit, caută un preot duhovnic iscusit şi nu lesne iertător,

căci niciun duhovnic înţelept nu va nesocoti Canoanele

Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul

cuvenit şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii. Dacă îţi dă

voie să te împărtăşeşti, încă nu te grăbi, că foc este şi arde“.

                     SFINŢII PĂRINŢI DESPRE POCĂINŢĂ

● „Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“

(Avva Isaia).

● „A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti.

Cel ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.

Este de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea

de după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

● „Dacă sufletul se va învinovăţi înaintea Domnului,

Domnul îl va iubi“ (Avva Pimen).

● „Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se află pe calea cea

bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“ (Fericitul Augustin).

● „Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă“ (Avva

Isaia).

● „Nimeni nu este atât de bun şi de milostiv ca Domnul; dar

pe cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă“ (Sfântul Marcu Ascetul).

● „Dumnezeu care e Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat

pentru tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te

pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul).

● „Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu

va mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“ (Sfântul

Isidor Pelusiotul).

● „Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi

lacrimile - baie“ (Sfântul Nil Sinaitul).

● „Dumnezeu de obicei se întoarce nu atât din faţa celor ce

păcătuiesc cât din faţa celor ce făcând păcatul nu se întristează“

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

● „De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe

măsura ei atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă“ (Sfântul Marcu

Ascetul).

● „Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta

cădere nu este mare, îţi sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta

este mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat

împrumută-ţi lacrimile altuia şi plângi pentru fratele tău. Însă,

de-am plânge noi măcar şi numai pentru păcatele noastre“

(Sfântul Ioan Pustnicul).

● „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi prin

legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele...

(Psalm 93: 12-13).

♦ Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de

a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor Apostoli, de a-i

ierta sau excomunica. El spune că: „timpul de faţă este timpul

mărturisirii“.

♦ Sfântul Epifaniu admite o singură renaştere, o singură

Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte

după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa

curăţirii prin Pocăinţă.

♦ Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa „Scara“, la a patra treaptă

a suirii spre cer scrie că: „Fără Spovedanie nu este iertare de

păcate“.

♦ Sfântul Atanasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre

pregătirea demnă pentru Cuminecare prin Spovedanie, spune:

„Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale“.

♦ Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea,

prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea

naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte,

Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul botez a fost

prin potop, al doilea prin mare şi nor, al treilea cel prin Lege, al

patrulea a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul, al

cincilea Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al

şaptelea prin sânge şi mucenicie.

♦ Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte de a se preoţi, spune

despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: -

Nabucudonosor, Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor,

incestuosul, ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu

lacrimi urmate de îmbunătăţirea vieţii. Iată ce mare este virtutea

Pocăinţei“.

♦ Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul

lacrimilor“.

♦ Sfântul Grigorie al Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi

despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament

duhovnicesc. El spune că preotul se întristează de păcatul fiului său

duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului

său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu

mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu

îndrăzneală secretele cele mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru,

precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta

grijă de sănătatea voastră.

♦ Sfântul Efrem Sirul spune: „Omul, prin păcat, îşi ia pe

umeri sarcini grele de purtat, dar toate le poate uşura prin

Pocăinţă. Că întru noi (preoţii) este a lega şi a dezlega. Iar a lui

Dumnezeu este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Păcatele prin

Pocăinţă se curmă. Prin Pocăinţă ajungem în societatea sfinţilor,

căci Pocăinţa este călătorie prin uşa cea strâmtă, spre viaţa de veci.

Vremea Pocăinţei este viaţa pământească. Aici şi acum să ne

pocăim“.

♦ Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Toate păcatele săvârşite

după Botez se iartă prin Pocăinţă. După cum omul botezat de preot

se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se

mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui

Hristos“.

♦ Sfântul Vasile cel Mare zice: „Pocăinţa nu trebuie să

înceteze în cursul întregii vieţi, căci cine este fără de păcat? În

toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu

cu cuvântul apoi cu gândul.

Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar

conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată

în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie

să o şi curăţim. Toţi păcătuim, toţi avem nevoie de Pocăinţă,

totdeauna“.

                    CUM POATE SĂ AIBĂ LOC POCĂINŢA?

         Pocăinţa poate avea loc aşa cum se întâmplă când un om ajunge

într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui.

Cât a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel, adică

multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află

acolo. Multe lucruri şi le închipuia altfel de cum erau de fapt. Trebuia

să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele, dar iată,

camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.

Acelaşi lucru se petrece în viaţa duhovnicească. Când suntem

cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai cu grijile

lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători

la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără

să ne dăm seama de asta. Dar iată o rază a luminii dumnezeieşti

pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi

înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Vom înţelege limpede că

mergeam pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.

           POCĂINŢA TREBUIE SĂ FIE DIN TOATĂ INIMA

   Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen zicându-i: „Am săvârşit un

păcat mare şi aş vrea să mă pocăiesc trei ani“. Bătrânul i-a zis: „E

mult“. Fratele i-a zis iarăşi: „Îmi va fi de ajuns un an?“ Bătrânul i-a

răspuns din nou: „E mult“. Cei care erau de faţă au întrebat: „Dar

dacă se va pocăi patruzeci de zile?“ Bătrânul a replicat: „E mult“. Şi

apoi a adăugat: „Eu zic că dacă un om se pocăieşte din toată inima,

şi-şi făgăduieşte să nu mai facă acel păcat, Dumnezeu îl primeşte

chiar în trei zile“. Convorbirea va fi fost teoretică. Se vede aceasta din

faptul că erau de faţă şi alţii. Bătrânul era întrebat cu scopul de a

dezlega unele din nedumeririle ucenicilor. Şi iată că, în cel mai biblic

înţeles al pocăinţei, accentul este pus pe intensitatea pocăinţei. Nici

în trei ani, nici într-un an, ci „din toată inima“. Cele trei zile sunt,

desigur, doar o măsură simbolică ca să se vadă cât de neimportant

rămâne timpul în raport cu intensitatea căinţei inimii.

                              UN MODEL DE POCĂINŢĂ

                Din cartea Arhimandritului Heruvim Karambelas, „Părinţi

contemporani de la Sfântul Munte Athos“ (volum 1), prezentăm ca un

model de pocăinţă viaţa Părintelui Elias Panagulakis.

S-a născut în Kalamata în 1873. A primit puţină învăţătură, doar cât

să poată citi şi scrie. Până la 30 de ani a cântat la instrumente muzicale

şi ţinea o cârciumă lângă Biserica Sfântul Nicolae. Toţi trântorii şi

vagabonzii oraşului se adunau aici. El era şeful şi avea o puternică

influenţă asupra lor. Trăia o viaţă desfrânată şi împrăştiată,

nerespectând şi netemându-se de nimeni. În 1902, unul dintre prietenii

lui apropiaţi a murit. Panagulakis s-a dus la înmormântare şi a urmărit

cu mare atenţie sfânta slujbă. Expresia: „A trecut din moarte la viaţă“

(Ioan 5:24) l-a tulburat şi, tremurând, l-a întrebat pe preot dacă mai

există o altă viaţă după moarte. Acesta l-a învăţat adevărurile credinţei

ortodoxe, catehizându-l. Panagulakis era deja prizonier al harului

dumnezeiesc. Îngrozit de destrăbălările sale anterioare s-a dus la un

preot, la ieromonahul Glimanos, de la mănăstirea Velanidia,

mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă şi hotărându-se să ducă

pe viitor o viaţă creştină model. După care şi-a vândut cârciuma şi

toate ale sale şi şi-a acoperit camera cu perdele negre. I-a vizitat pe cei

cărora le greşise în trecut, le-a cerut iertare în genunchi şi a îndreptat

toate nedreptăţile făcute mai înainte. În cele din urmă s-a hotărât să se

facă ascet. Mai întâi s-a dus la Mani, unde a rămas câteva luni, după

care s-a întors la Kalamata, aşezându-se într-o chilie de lângă capela

schitului „Sfânta Ana“. Puţin mai târziu s-a mutat într-o chilie de

lângă cimitirul oraşului. Acolo, fără să fie tuns călugăr, a trăit 15 ani

în asceză aspră, postind şi rugându-se. S-a abţinut cu totul de la carne,

peşte, ouă şi lapte, gustând ulei numai sâmbăta şi duminica.

Miercurea şi vinerea nu mânca absolut nimic. Nu avea pat, ci dormea

foarte puţin pe o scândură aşezată pe pământ. Deoarece alţi tineri,

atraşi de exemplul lui, au început să vină să locuiască cu el, a mai

construit câteva chilii mici cu banii primiţi de la nişte creştini

evlavioşi. Uşile acestor chilii erau aşa de strâmte, încât nu puteai intra

decât în dungă. În fiecare duminică şi sărbătoare o mulţime de creştini

se adunau în chilia lui Panagulakis, iar el propovăduia cuvântul lui

Dumnezeu. În încăperea simplă în care predica era atârnat un schelet

uman, ca o continuă amintire pentru cei ce ascultau, că totul este

deşertăciune în această lume. Predicile lui Panagulakis erau simple şi

nemeşteşugite, dar ieşeau dintr-o inimă aprinsă de dragoste pentru

Hristos şi au renăscut o mulţime de suflete. Acest ascet lipsit de

învăţătură avea ucenici tineri care au ajuns mai târziu mari lucrători ai

Evangheliei. Panagulakis nu împlinise încă 45 de ani când a fost lovit

de o formă gravă de tuberculoză. A adormit întru Domnul în ianuarie

1917, lăsând în urma sa mulţi fii duhovniceşti şi renumele unui bărbat

sfânt.

Un om cu credinţă în Dumnezeu se va lepăda de sine, adică de

duhul lumii şi astfel având duhul lui Hristos şi dispreţuindu-se pe sine

atunci când păcătuieşte cu sau fără voie va ajunge la prihănirea de

sine, la înfrânare şi la ascultare de cei mai mari iar aceste două virtuţi

duc la smerenie. Un om credincios va avea frică de Dumnezeu, se va

pocăi iar pocăinţa îi va aduce ascultarea, înfrânarea şi gândul la

moarte care duc la smerenie, iar lacrimile la rugăciune curată. Omul

cu nădejde în Dumnezeu va avea dragoste şi pocăinţă. Dragostea

atrage după sine înstrăinarea de tot ce este rău, neplăcut lui

Dumnezeu. Înstrăinarea atrage după sine tăcerea iar tăcerea duce la

rugăciune curată.

„Sufletul tău şi pământul, deopotrivă sunt grădină,

Unde, orişice sămânţă prinde iute rădăcină;

Deci, cum vrei tu în grădină, pui: cucută de otravă

Sau crini albi, a căror vrajă te ridică până-n slavă“.

(Vasile Militaru)

Cel ce se pocăieşte trebuie să-şi mărturisească păcatele

chivernisitorului tainelor lui Dumnezeu, adică preotului său duhovnic,

iar nu oricui se va întâmpla. Scopul iubirii dumnezeieşti faţă de cei

păcătoşi este vădit prin cuvintele lui Dumnezeu prin gura proorocului:

„Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de

adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se

întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la

căile voastre cele rele!“ (Iezechiel 33:11). Deoarece mijloacele de

îndreptare trebuie să fie potrivite cu păcatul şi să se aducă roade

vrednice de pocăinţă, după cele ce sunt scrise: „Faceţi, dar, roade

vrednice de pocăinţă“ (Luca 3:8), ca nu cumva lipsind roadele, să fim

loviţi de ameninţare, căci s-a zis: „Orice pom care nu face roadă

bună se taie şi se aruncă în foc“ (Luca 3:9). De aceea mărturisirea

păcatelor să se facă înaintea acelora cărora le este încredinţată

iconomia tainelor lui Dumnezeu. Aşa ştim că din vechime cei ce se

pocăiau la fel făceau înaintea Sfinţilor. În Evanghelie e scris că-şi

mărturiseau păcatele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:6), iar mai târziu

înaintea Apostolilor, care îi şi botezau (Faptele Apostolilor 19:18).

Dumnezeu îl cheamă pe om la veşnicie. Iată Dumnezeu spune prin

cuvântul proorocului: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine,

izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte care

nu pot ţine apă“ (Ieremia 2:3).

Sunt poticneli din care cu anevoie omul se ridică şi deznădejde

din care cu anevoie iese omul. Cele nouă Fericiri rostite de

Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 5: 1-12), sunt tot atâtea trepte

către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. Pocăinţa este o cale

pe care o numim anevoioasă şi ea este calea cea îngustă, este cu

răstignire şi cu durere. Psalmul 50, care este un psalm de pocăinţă, cu

atâta putere este scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în

el încât şi acum, când îl citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc,

diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui.

                  POCĂINŢA ESTE ÎNTOARCERE

                        DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

       Chipul îl avem în noi, dar asemănarea unde este? Pocăinţa este

întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în

care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi

necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul.

Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii

omului, omul este în stare să vadă mai întâi întunericul în care zace.

Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem

spune că vedem în cât întuneric zăcem.

„Viaţa nu-i decât o carte, cuprinzând atâtea file

Câte-n cartea-I scris-a Domnul ale vieţii tale zile...

Filele-i sunt însă albe, să scrii numai tu pe ele,

Ori cu slove de-ntuneric, ori cu slovele de stele;

Şi, cum poate fiecare cartea vieţii să şi-o scrie:

Ori în moarte se afundă, ori trăi-va-n veşnicie!“

(Vasile Militaru).

                       FILE DIN PATERICUL EGIPTEAN

                                  DESPRE POCĂINŢĂ

Unui frate care căzuse în păcat, i s-a arătat satana şi i-a zis: „nu

eşti creştin?“ Iar fratele i-a răspuns: „orice sunt, tot sunt mai bun

decât tine“. Iar satana i-a zis: „îţi spun ţie, că te duci la chinuri“. Şi

a zis fratele: „Nu eşti tu nici judecătorul meu, nici Dumnezeul

meu“. Şi văzând că n-a putut birui, satana s-a dus, în timp ce fratele

s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.

Spuneau părinţii despre un bătrân că îi ziceau gândurile: „Lasă

astăzi că mâine te vei pocăi!“ El le răspundea: „Astăzi mă voi pocăi

şi mâine fie voia lui Dumnezeu“.

Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi din

întâmplare a şezut la poarta unui om bogat, care trăgea să moară. Şi

şezând, a luat aminte şi a văzut nişte bărbaţi negri, înfricoşători,

călări pe cai negri şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la

poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i,

muribundul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi îmi

ajută!“ Au zis lui aceia: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus

aminte de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai

căutat? Acum nu mai e nădejde de mântuire, nici mângâiere“. Şi

aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.

Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân:

„Ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat

de lume şi nu pot să mă mântuiesc“. Şi i-a răspuns bătrânul: «Dacă

nu putem să intrăm în „Pământul Făgăduinţei“, mai de folos este

să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt».

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele

Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă de umilinţă s-a

pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit

păcatele sale după care i-a spus: „pedepseşte-mă după pravilă!“

Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: „cu

adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc

să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a iertat“.

Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat întro

chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare,

răspundea: „Judecătorul!“ Mai înainte de moarte cu o zi, venind

îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind

slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele:

„Cel ce mi-a dezlegat păcatele“. Căci mi S-a arătat ieri zicându-mi:

„pentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale“. Şi S-a atins

cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând, fratele degrabă

a murit.

                        OSTENIŢI-VĂ ŞI POCĂIŢI-VĂ !

Iată ce cuvânt ziditor de suflete găsim în Patericul Sarovului

despre osteneală şi pocăinţă.

„Să nu ne lenevim. Să nu amânăm săvârşirea faptelor bune, să

ne rugăm zilnic. Să aşteptăm întotdeauna fiind pregătiţi să auzim

glasul trâmbiţei. Până când viaţa acestui veac nu se va sfârşi şi

sufletul nu se va despărţi de trup, să ne grăbim fără de lene să

dobândim prin fapte virtuţile, bucuria nesfârşită, liniştea necontenită

şi împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii să-L lăudăm neîncetat pe

Dumnezeu. Să nu ne îngrijim de satisfacerea plăcerilor trupeşti, căci,

ce vom primi bun de la trup? Acum cât mai avem timp, să nu ne

lenevim în săvârşirea celor trebuitoare sufletului. Viaţa noastră este

trecătoare şi se scurge repede, precum fumul în văzduh. Viaţa

omului este ca norul ce se ridică de la pământ spre cer. Deci,

osteniţi-vă şi pocăiţi-vă. Asemănătoare şi minunate sunt şi cuvintele

Sfântului Vasile cel Mare care ne îndeamnă să nu fim nepăsători şi

leneşi căci şi marii Sfinţi, Părinţi înduhovniciţi şi Sfintele muceniţe

în ceasul cel straşnic al morţii nu scapă de durerile chinuitoare ale

despărţirii sufletului de trup, de încercările celui rău. De aceea, dacă

toţi drepţii trec prin chinuri în ceasul morţii, noi, cei pătimaşi şi

păcătoşi, cum vom evita aceste chinuri? Şi ce ajutor vom avea dacă

în fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu şi nu ne îngrijim de

mântuirea sufletului nostru?“

Sfântului Grigorie Teologul, spune că pocăinţa are, două

feţe. Ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute

ca să-ţi plângi păcatele săvârşite; la cele viitoare ca să nu le mai

faci. Cel ce sădeşte pomii şi iarăşi îi smulge nu va culege roade

din sădirea sa.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să fugim de locurile

care ne dau prilejul să cădem în păcat. Pentru ce Maria

Egipteanca nu s-a întors de la Ierusalim, unde s-a pocăit de viaţa ei

păcătoasă de mai înainte, în Egipt, ci s-a dus în pustietatea de

dincolo de Iordan? Pentru că înainte de a fi ajuns în Egipt ar fi

trebuit să se întâlnească cu lucrurile de mai înainte care ar fi dus la

trezirea păcatului. Omul ce se află aproape de cauzele păcatului se

aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei gropi adânci şi vrăjmaşul îl

aruncă acolo unde vrea. Chibritul din ce se aprinde ? Din atingere şi

frecare. Tot aşa şi inima noastră iubitoare de păcat nu se poate să nu

se robească când i se descoperă prilejuri de păcat. Cad stâlpii şi

făcătorii de minuni, după cum vedem din istorie; ce să mai aşteptăm

dar de la trestiile frânte?

Sfântul Apostol Pavel a plâns zi şi noapte, 3 ani de zile,

îndreptând lipsurile altora (Faptele Apostolilor 20:31), iar noi nu

plângem nici pentru păcatele noastre. Avva Arsenie spune că

cine nu plânge aici pentru sine acela va plânge veşnic acolo.

Noi suntem veşnici, dar depinde de noi unde ne vom petrece

veşnicia. Să avem mereu în minte cuvintele spuse de Însuşi

Mântuitorul nostru Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca

pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18: 2-3).

URMAREA AICI
http://babylenuta.blogspot.com/2015/01/despre-p-o-c-i-n-t-a_34.html