DESPRE SLAVA DESARTĂ....

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                 CUVÂNT  CĂTRE  CREŞTINII  ORTODOCŞI

                                                   DESPRE

                                        SLAVA      DEŞARTĂ

                                                                                          Preot Ioan

                                  Iubiți credincioşi,

       Slava deşartă este căutarea cinstirii de către semeni, căutarea faimei,

a demnităţilor, a vazei şi a locurilor de frunte. Slava deşartă are nevoie

de ceilalţi: să mă laude, să mă aprecieze, să mă stimeze, etc, însă

mândria nici nu mai are nevoie de cei ce mă laudă; eu ştiu despre mine

că sunt extraordinar, poate să spună ceilalţi orice, eu sunt oricum cineva

şi aceasta duce la schizofrenie (schizofrenii îşi imaginează o lume în care

celălalt să-l laude, să-l aplaude, să-l preamărească...). Aşadar, se

numeşte deşartă pentru că se sprijină pe ceva cu totul nestatornic şi

urmăreşte nimicul, umbra, după cum în nenumărate rânduri au arătat

Sfinţii Părinţi. Slava deşartă este o patimă deosebit de subtilă, greu de

sesizat, care poate să ia formele cele mai diverse, atacându-l pe om din

toate laturile. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul o socoteşte „o capcană

greu de ocolit şi foarte primejdioasă“. Patima slavei deşarte are multe

şi felurite feţe, este plină de şiretlicuri şi presară cursele cele mai viclene.

Cel ce nu ia aminte la patima slavei deşarte pierde tot binele şi-şi

primejduieşte însăşi fiinţa sa, după cuvântul Psalmistului David, care

spune: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor“ (Psalm

52:7), iar Sfântul Evanghelist Luca zice: „Oricine se înalţă pe sine se

va smeri“ (Luca 14:11). Cu toţii trebuie să nu uităm că mândria şi slava

fac deşarte toate strădaniile duhovniceşti şi lipsite de orice preţ virtuţile

noastre.

Păcatul slavei deşarte se poate asemăna cu păunul, care este atât

de plin de îngâmfare, încât toată plăcerea sa constă în a-şi admira

penele şi a-şi face coada roată, pentru ca alţii să-l laude.

Despre slava deşartă se spune în cartea Suma viciilor că şi atunci

când oamenii au învins toate patimile, le-a mai rămas patima slavei

deşarte. Referitor la slava deşartă iată ce ne spune o istorioară din                                                                                             Vieţile  Sfinţilor:

                                                       

„Odată, un înger în chip de om însoţea un sihastru. Şi mergând

ei pe drum, au găsit un cal mort, care mirosea greu de tot. Călugărul

a început să se ţină de nas din cauza acelui miros atât de urât.

Îngerul părea că nu ia în seamă nimic. Mergând ei mai departe, au

întâlnit într-o grădină o femeie tânără şi foarte frumoasă, îmbrăcată

minunat şi plină de îngâmfare. Atunci îngerul a început să-şi astupe

nasul. Sihastrul s-a uitat la el şi s-a mirat mult. Şi având bănuială

rea împotriva lui, i-a zis: «De ce îţi astupi nasul pentru un lucru atât

de frumos cum este această tânără şi nu l-ai astupat din cauza

hoitului aceluia, pe care l-am întâlnit mai în urmă?» Îngerul i-a

răspuns: «Pentru că înaintea lui Dumnezeu îngâmfarea miroase mai

greu decât toate hoiturile din lume». Şi spunând aceasta a dispărut

îndată dinaintea lui. Atunci sihastrul a cunoscut că acesta a fost un

înger trimis de Dumnezeu“.

                               Cugetări ale Sfinţilor Părinţi

                        despre slava deşartă şi lauda de sine

            Sfântul Isaac Sirul: „În sufletul cuprins de slava deşartă se

întorc din nou patimile, care au fost odată biruite de el şi care au

ieşit odată dintr-însul“.

     Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ce poate fi mai sălbatic decât slava

deşartă care atunci mai ales se sălbăticeşte când este servită mai

mult? O asemenea însuşire n-o au nici fiarele, care, dimpotrivă, se

îmblânzesc când cauţi la ele. Pe câtă vreme slava deşartă procedează

cu desăvârşire altminteri, fiarele cele dispreţuite se îmblânzesc, iar

fiinţele cele cinstite se sălbăticesc şi se înarmează împotriva

cinstitorilor“

          Avva Isaia: „După cum iedera, încolăcită în jurul viţei de vie

distruge rodul ei, tot astfel slava deşartă nimiceşte ostenelile

nevoitorului“.

      Avva Leontie: „Bobiţa ce cade pe pământ putrezeşte repede. Tot

aşa şi fapta bună se prăpădeşte dacă este amestecată cu slava

deşartă“.

         Sfântul Ioan Scărarul: „Slava deşartă îi face pe cei preferaţi

mândri, iar pe cei dispreţuiţi pomenitori de rău“.

         Sfântul Grigorie Teologul: „Lauda de sine, nu poate sta laolaltă

cu înţelepciunea. Cel mai uşor lucru este să te înşeli pe tine însuţi şi,

îngâmfându-te cu slava deşartă, să socoteşti că eşti ceva, nefiind

nimic“.

       Sfântul Tihon de Zadonsk: „Din cauza laudei de sine fariseul a

devenit mai rău decât vameşul“.

      Sfântul Dimitrie al Rostovului: „E mai bine să nu faci nimic

slăvit în lume decât, făcând fapte bune, să te lauzi fără măsură“.

„Slava deşartă este păgubitoare şi atunci când ea se ascunde numai

în sufletul omului, asemenea putregaiului şi viermelui din lăuntrul

rodului. Ea este şi mai vătămătoare când se manifestă în afară, în

lauda de sine a omului, când acesta face anumite fapte bune şi

altora“.

        Sfântul Nil Sinaitul: „Un sac găurit nu păstrează ceea ce e pus

într-însul şi slava deşartă pierde răsplata faptei bune“. „După cum

fumul de gunoi nu este îngăduit în loc de tămâie, tot astfel

Dumnezeu nu primeşte rugăciunea omului plin de slavă deşartă“.

„Vântul mătură urmele omului, iar slava deşartă transformă în

nimic milostenia“.

        Sfântul Marcu Ascetul: „Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere

păcatele, atunci nu arăta faptele bune oamenilor, dacă ai vreuna.

Căci aşa cum procedăm noi cu privire la faptele noastre bune tot

astfel face Dumnezeu cu păcatele noastre“.

       Toma de Kempis: „Un om cu adevărat virtuos se teme mai mult

de laude decât de clevetiri“.

    Sfântul Isaac Sirul:  „Socoteşte-te că eşti nimic pentru Dumnezeu

şi nu vei cunoaşte cum se va înmulţi slava ta în toată viaţa ta“.

Sfântul Isaac Sirul: „Adevărata slavă constă în faptul să

dispreţuieşti slava omenească, s-o socoteşti că e un nimic şi să faci şi

să vorbeşti toate numai ca să placi lui Dumnezeu“.

     Avva Teognost: „Dacă vrei să te ştie Dumnezeu, fii după putinţă

necunoscut printre oameni“. „Important este ceea ce suntem noi în

faţa lui Dumnezeu, iar nu ceea ce gândesc oamenii despre noi“.

Cugetări ale filosofilor despre slava deşartă

         ► „Nimeni nu poate arăta prin sine mult timp ceea ce nu are“

(Seneca).

         ► „Să nu fii îngâmfat dacă vrei să fii bun“ (Cato).

        ► „Fructul laudei de sine este batjocura“ (Platon).

        ► „Numele cel fals durează puţin timp“ (Tulio).

        ► „Înălţarea sau îngâmfarea este patima opusă mărinimiei şi

gentileţei şi este de trei feluri: când oamenii vor să-şi arate toate

măreţiile pentru a fi lăudaţi mai mult decât se cuvine; lauda de sine

când te lauzi mult pentru un lucru; când omul vrea să arate ceea ce

nu prea este, sau, mai mult, că nu are păcate“ (Persio).

                       Omul şi conştiinţa nimicniciei sale

„Cine s-a învrednicit să se vadă pe sine, este mai bun decât unul

ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri“, spune Sfântul Isaac Sirul. Viaţa

duhovnicească nu poate fi trăită, nici măcar înţeleasă până ce nu ajungem

la vederea realităţii că suntem nimic. Nu zic de conştiinţa păcătoşeniei, ci

de vederea nimicniciei tale. Din cărţile Sfinţilor Părinţi, înţelegem că

foarte puţini pătrund în viaţa duhovnicească şi de cele mai multe ori

trăim cu o falsă impresie că suntem oameni duhovniceşti. Nu există

înşelare mai mică sau mai mare, există doar înşelare, care nu poate fi

alungată decât prin trăirea acestei realităţi, că suntem nimic, că nu putem

face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Cum arată această vedere care

deschide porţile vieţii duhovniceşti?Această vedere nu se arată la

începutul nevoinţelor noastre. Ea apare pe măsură ce ne recunoaştem

căderile şi neputinţele, iar această cunoaştere este cu neputinţă să o

dobândească omul cu mintea sa. Trebuie să treacă prin multe şi grele

încercări, fără a avea aceste ispite, nu este posibil să-şi cunoască

slăbiciunea firii. Şi, după ce-şi cunoaşte neputinţa, pe toate le va

cunoaşte şi toate vor fi date în mâinile lui. Atunci este aproape

adevărata smerenie. Împreună cu aceasta vine şi răbdarea, te cuprinde

şi cunoaşterea tainelor, te cuprinde şi vederea clară a lucrurilor. Vederea

permanentă a stării propriei păcătoşenii nu-ţi permite nici cel mai mic

gând de înălţare de sine, nici cea mai mică neluare-aminte. Sfântul

Macarie cel Mare ne învaţă că omul poate fi mântuit chiar dacă îi

lipsesc multe virtuţi. Însă, dacă nu are smerenie, mântuirea nu este

cu putinţă. Vameşul şi tâlharul cel răstignit de-a dreaptea Mântuitorului

nu aveau nici o altă virtute şi au fost mântuiţi numai prin smerenie. Satan

avea însuşirile cele mai bune, însă neavând smerenie a căzut. Dacă

dorim să fim smeriţi, să îndurăm observaţia sau insulta rostită către

noi de ceilalţi.

                                         Sfântul Pahomie

        Întorcându-se odată dintr-o călătorie, pe când se găsea în pustiul

Amnon, pe care trebuia să-l străbată pentru a ajunge la mănăstire, Sfântul

Pahomie a fost înconjurat de o mulţime de diavoli care-l copleşeau cu

laude de genul: „Iată-l pe omul binecuvântat de Dumnezeu!“. Sfântul

Pahomie nu lua în seamă laudele lor insistente şi mincinoase. El se ruga

cu stăruinţă în inima sa şi mărturisea lui Dumnezeu păcatele, dejucândule

planul ispititorilor. După aceea a intrat în dialog cu ei, spunându-le cu

toată simplitatea: „Voi nu puteţi să mă târâţi spre slava deşartă,

răutăcioşilor, căci îmi cunosc păcatele pentru care trebuie să plâng

de teama pedepsei veşnice. Nu am nevoie de cuvintele voastre

înşelătoare şi de vicleniile voastre, prin urmare nu mă interesează

laudele voastre“. Şi l-a tulburat acea mulţime de diavoli până la intrarea

în mănăstire.

                      Umilinţa împăratului Xerxes

      În anul 480 înainte de Hristos, Xerxes, împăratul Persiei, a pornit

asupra Greciei cu armatele sale având 1.600.000 de soldaţi. Vrând sa îmbrăţişeze dintr-o singură privire această mulţime,a dat porunca şi s- a

construit un turn foarte înalt. Dar, suindu-se în turn şi privind acea

mulţime, s-a pornit pe plâns. I-a trecut prin cap gândul că peste 100 de

ani nici unul dintre aceştia nu va mai fi în viaţă. Deci, gândul morţii l-a

smerit pe acest împărat puternic.

Aşadar, să nu te măsori cu nimeni... Smereşte-te!

                          Înțeleptul Solon şi regele Crosus

       Înţeleptul Solon a fost invitat odată la regele Crosus, care i-a arătat

toate comorile şi avuţiile sale, în speranţa că filosoful îl va lăuda şi îl va

socoti drept cel mai fericit om. Dar Solon îi răspunse: „O, Crosus,

nimeni nu poate fi socotit fericit înainte de moarte, căci în orice zi

încă i s-ar putea întâmpla o nenorocire“. Pe Crosus l-au supărat aceste

cuvinte şi nu-şi putea închipui cum este socotit înţelept un asemenea om.

Dar nu peste mult timp se convinse de înţelepciunea lui Solon, căci

multe nenorociri i-au fost rezervate. Fiul său cel mare a fost ucis la o

vânătoare de animale sălbatice. Fiul al doilea s-a născut surdo-mut. Mai

târziu, Crosus şi-a pierdut averile şi împărăţia şi a ajuns prizonier al

regelui Cyrus. Fiind condamnat la moarte, regele Crosus a exclamat: „O,

Solon! O, Solon!“. Regele Cyrus l-a întrebat ce înseamnă aceste cuvinte,

iar Crosus i-a istorisit tot. Şi astfel Solon i-a salvat viaţa.

      Cuvânt al Sfântului Ioan Casian despre slava deşartă

     „Patima aceasta - slava deşartă - este foarte felurită şi foarte subţire

şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de ea. Atacurile

celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta

cu ele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin

împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte,

având multe înfăţişări, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe

ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire: prin glas, prin cuvânt, prin

tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până

şi prin îndelunga răbdare. Pe cel pe care nu reuşeşte să-l amăgească prin

scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcăminte proastă şi

pe cel pe care nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce

la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut

împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin

tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut

moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe

care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată

îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean.

Slava deşartă şi trufia se petrec de obicei fără participarea trupului.

Cum ar avea nevoie de lucrarea cărnii cele care aduc prăbuşirea

sufletului numai prin voinţa şi râvna de a dobândi slava omenească? Sau

ce înrâurire de la trup a avut vechea trufie a lui Lucifer, de vreme ce ea

s-a zămislit numai în cugetul lui, aşa cum aminteşte proorocul: „Tu,

care ziceai în inima ta: mă voi sui la cer, deasupra stelelor lui

Dumnezeu şi voi aşeza tronul meu. Mă voi sui mai sus de înălţimea

norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt“ (Isaia 14:13-14). După cum

nu a avut pe nimeni aţâţător al acestei trufii, tot aşa numai în gândirea lui

s-a săvârşit lucrarea păcatului şi a prăbuşirii celei veşnice, şi planurile lui

ambiţioase s-au văzut cu totul deşarte“.

          Cuvânt al Părintelui Cleopa despre slava deşartă

« În Sfânta Evanghelie se găsesc o mulţime de învăţături, despre

slava deşartă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos după ce

făcea minuni preaslăvite, voia să se ascundă şi să se

facă neştiut. Odată, Mântuitorul, după ce a vindecat doi

orbi, le-a poruncit: „Vedeţi, nimeni să nu ştie“ (Matei

9:30). Altădată, vindecând un lepros i-a spus: „Vezi,

nu spune nimănui“ (Matei 8:4). Iar altă dată, după ce

a făcut minunea cu înmulţirea pâinilor, hrănind cu cinci

pâini şi doi peşti aproape cinci mii de bărbaţi, afară de

femei şi copii, a plecat de la locul acela, ducându-se cu corabia pe

celălalt mal al Galileii (Matei 14:22). A vindecat apoi un surdo-mut,

poruncindu-i: „Să nu spui nimănui“, şi un slăbănog la Scăldătoarea

oilor, Vitezda, ascunzându-se după aceasta printre oameni (Ioan 5:13). A

vindecat pe fiica cananeencii şi toată lucrarea minunii a pus-o pe seama

credinţei ei (Marcu 7:29). Ba, mai mult ceartă chiar şi pe diavoli când

aceia Îl arătau că El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 4:41).

Mântuitorul nostru a făcut toate acestea, în toată viaţa pământească,

ca să ne înveţe să fugim de prăpastia slavei deşarte, rămânând pildă de

urmat pentru oameni în toate veacurile. El i-a înarmat pe Sfinţii Săi

ucenici şi Apostoli, precum şi pe toţi cei ce credeau în El, împotriva

acestei blestemate patimi, zicând: „Tu însă, când posteşti, unge capul

tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci

Tatălui tău Cel ce este în ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi

va răsplăti ţie la arătare“ (Matei 6: 17-18).

Asemenea le spune şi despre milostenie: „Tu, însă, când faci

milostenie să nu ştie stânga ce face dreapta. Nu trâmbiţa înaintea ta

precum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de

oameni. Adevăr grăiesc vouă că îşi iau plata lor“ (Matei 6:2)».

         Slava care vine de la oameni şi slava de la Dumnezeu

     Slava care vine de la oameni şi slava de la Dumnezeu sunt cu totul

opuse una alteia, şi una o scoate pe cealaltă din sufletul omului. Omul

trebuie să se lepede de orice slavă lumească ca să ajungă la slava

dumnezeiască, pentru care este menit prin natura sa. Atâta vreme cât

rămâne lipit de slava lumească, el nu poate gusta slava cerească.

„Precum focul nu naşte zăpada, aşa nici cel ce caută cinstea aici nu

se va bucura de cea de acolo“, spune Sfântul Ioan Scărarul. De aceea,

numai prin smerenie ajunge omul să se împărtăşească de slava

dumnezeiască, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dacă voieşti să

fii cunoscut de Dumnezeu, trebuie să rămâi neştiut de oameni“.

Omul tinde spre slavă prin însăşi firea sa, însă numai slava de la

Dumnezeu este cea care i se cuvine cu adevărat, şi numai în Domnul să

se laude, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „ne lăudăm întru

Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup“ (Filipeni 3:3).

Origen ne îndeamnă astfel: „Trebuie să fugim de orice mărire

care vine de la oameni, chiar dacă se pare că ea este adusă pentru

ceva frumos şi să căutăm singura mărire adevărată, dată de

Dumnezeu Cel care preamăreşte cu adevărat pe cel vrednic de

mărire şi într-un fel cu mult mai mult decât vrednicia lui“.

                              Leacuri împotriva slavei deşarte

           Un părinte spunea pe bună dreptate că slava deşartă ne face

găunoşi. De aceea când vedem vreun gând că ne făgăduieşte slava

omenească, să ştim sigur că ni pregăteşte ruşine

La întrebarea cum se vindecă cel mândru, Sfântul

Vasile cel Mare a răspuns că se vindecă dacă

crede în judecata celui care a spus: „Dumnezeu

celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi

le dă har“ (Iacov 4:6), altfel spus, dacă se teme

de judecata la care va fi supusă mândria. Există

multe leacuri de folos împotriva slavei deşarte.

            ► Un prim leac de mare folos în lupta

împotriva acestei patimi este aducerea aminte de

moarte, ceasul înfricoşător şi de neocolit când

omul vine la judecată înaintea lui Dumnezeu.

           ► Leacul de căpetenie împotriva slavei

deşarte este primirea necinstirii, iar despre aceasta spune Sfântul Ioan

Scărarul spune: „de nimic nu se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se

topeşte Satana mai mult ca atunci când omul însuşi doreşte şi iubeşte

necinstirea şi umilinţa; Dumnezeu se bucură văzând că alergăm spre

necinstiri, ca să strâmtorăm, să lovim şi să pierdem închipuirea

deşartă de sine“. Aşadar, omul trebuie să vadă în umilinţele pe care le

are de îndurat, dispreţ, ocară, batjocură şi altele de acest fel, ca leacuri

ale proniei dumnezeieşti: „De-ţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit

sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti să-ţi aduci aminte de el

ca de un doctor trimis de Hristos, pentru că însuşi necazul tău arată

că-ţi este bolnav sufletul. Că dacă nu boleai nu pătimeai“.

         ► Un alt leac împotriva slavei deşarte este acela de a avea mereu

în faţa ochilor păcatele noastre şi atunci nu se va semeţi inima noastră.

Despre acest leac, Sfântul Ioan Scărarul spune: „Când lăudătorii, mai

bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de

mulţimea fărădelegilor noastre, şi ne vom afla nevrednici de cele

spuse sau făcute spre cinstirea noastră“.

         ► Un alt leac împotriva slavei deşarte este rugăciunea. Prin

rugăciune, omul primeşte ajutorul lui Dumnezeu, fără de care este cu

totul neputincios în a birui vreo patimă: „Fără Mine nimic nu puteţi

face“ (Ioan 15:5). Rugăciunea îl ajută pe om să se dezlipească de această

lume, care-i hrăneşte prin lucrurile din ea, slava deşartă.

                De la bătrâni anonimi din Pustia Egiptului,

                                  despre slava deşartă

        ► De te înşală cugetul cumva cu înălţarea, fă şi tu un lucru oarecare

prin care să te necinstească oamenii. Căci să ştii aceasta, că de nimic nu

se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se topeşte Satana mai mult ca de

aceasta, când îşi doreşte însuşi omul şi îşi iubeşte necinstea şi smerenia.

     ► De te judecă pe tine şi te învinuieşte cu ceva cugetul, sau pentru

vreun lucru te înalţă gândul tău, atunci îndată să te laşi de acel lucru şi să

te apuci de altul, prin care să nădăjduieşti că Dumnezeu îţi va ajuta ţie

printr-însul.

    ► Mai mult decât toate, nevoieşte-te să propăşeşti în smerenie, căci

aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, ca în tot ceasul să fii mai

smerit şi tuturor plecat, zicând în sine că tot omul este mai vrednic şi mai

bun decât tine. Fără această smerenie, departe eşti de Dumnezeu şi fără

smerenie nu este nicio nădejde de mântuire.

   ► De n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să ştii şi să pricepi că ai

oarecare înălţare în inimă şi ea nu lasă umilinţa, ci îţi împietreşte inima

către umilinţă.

    ► Zis-a iarăşi un bătrân: fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără

nicio osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul cel

rătăcit, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au mântuit. Iar

ostenelile şi faptele cele bune ale omului îl pierd, dacă nu va avea

smerenie, căci osteneala şi faptele cele bune pe mulţi i-au tras la mândrie

şi au pierit.

     ► Cel ce este mult cinstit şi slăvit de oameni în lumea aceasta, acela

în lumea viitoare va fi lipsit de slavă şi de cinste. Pentru că cinstea şi

slava sa şi-a luat-o de la oameni în lumea aceasta. Iar cel ce nu este

slăvit nici cinstit de oameni în lumea aceasta, acela va fi cinstit în lumea

viitoare.

    ► Nu te sili să ai îndrăzneală multă către cel mai mare şi nu merge

adeseori la dânsul, că dintru aceasta încep a se naşte înălţarea şi mândria

în inima ta şi începi a dori să fii mai mare şi poruncitor altora.

            Remediul slavei deşarte după Evagrie Ponticul

        Evagrie Ponticul, în cartea intitulată Despre cele opt gânduri ale

răutăţii şi replici împotriva lor, tratează modul în care am putea scăpa de

patima slavei deşarte. El spune: „Greu lucru este să scapi de gândul

slavei deşarte, căci tocmai ceea ce faci spre surparea lui ţi se face

început al altei slave deşarte“. Evagrie Ponticul vorbeşte aici despre

subtilitatea demonului slavei deşarte: „Sunt uimit de iscusinţa

demonilor când îi văd că se folosesc de orice. Pânza aspră (în care neam

îmbrăcat) le serveşte drept slavă deşartă, la fel şi haina de mătase;

şi cuvântul şi tăcerea; şi săturarea şi foamea; şi retragerea şi întâlnirea

cu oamenii. Pe drept cuvânt a numit unul din fraţi slava deşartă un

spin care înţeapă oriunde. Diavolii folosesc o stratagemă perfidă:

adeseori diavolii nu ne insuflă gânduri rele pe faţă, pentru ca mintea

să nu-şi dea seama pe loc de lipsa lor de bun-simţ şi să nu le respingă.

Ci seamănă gândurile rele împreună cu altele care par bune. Dar nu

fac aşa decât cu cei desăvârşiţi, care sunt nepătimaşi. Celorlalţi le

sugerează pe faţă gândurile rele, pe care aceştia nu sunt în stare să le

respingă atât din pricina patimilor lor, cât şi din pricina cunoaşterii lor

lipsite de minte. Aşa i-au spus şi Evei: Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând

binele şi răul“ (Facerea 3:5).

Cum să prevenim această tactică subtilă a demonilor? Cum să ne

eliberăm de dilema ispitelor diabolice şi a propriilor noastre vise

găunoase? Printr-o discreţie absolută, cum ne-a învăţat Hristos Însuşi

(Matei 6:1) şi cum o recomandă frecvent şi insistent şi Evagrie

Ponticul: „Mireasma ostenelilor tale pecetluieşte-o cu pecetea tăcerii,

nu-ţi face publică înfrânarea ascunsă, nici să nu o arăţi în lumină

multor martori“, pentru că „Tatăl Care vede în ascuns îţi va răsplăti

ţie“ (Matei 6:18).

                           Tămăduirea slavei deşarte

            Lucrarea de tămăduire a acestei boli sufleteşti este deosebit de

delicată şi despre acest lucru zice Sfântul Ioan Casian: „Toate păcatele,

odată biruite, încep să se ofilească şi, după înfrângere, devin din zi în

zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea şi încetează fierberea. Însă

această patimă, odată ce a fost doborâtă, mai cu înverşunare

se ridică la luptă şi, tocmai când crezi că a fost stinsă, atunci se scoală

din moarte şi mai puternică. Celelalte păcate îi atacă de obicei doar pe

cei biruiţi în luptă, aceasta însă îi urmăreşte mai înverşunat pe

biruitorii păcatului, şi cu cât a fost mai puternic strivit, cu atât mai

aprig îi atacă chiar atunci când se mândresc cu izbânda lor“. Astfel,

slava deşartă „îi înşală mai cumplit pe cei neprevăzători fără ca

aceştia să se aştepte“.

      Vindecarea lui Evagrie Ponticul de patima slavei deşarte

             După cum se poate constata din scrisorile sale, viaţa sa ascetică

foarte strictă, renumele de părinte duhovnicesc şi de scriitor, laudele ce i

se aduceau din plin ofereau materie primă visurilor de slavă deşartă. Nu

ducea lipsă însă nici de detractori, pe care-i considera drept binefăcătorii

lui: „Prin răutăţile lor pedepsesc sufletul meu însetat de slavă. Nu-i

blamez pe cei ce mă apasă cu insulte, nici nu resping pe Medicul

sufletelor (Hristos), care prin plasturele dispreţului îmi aduce

sănătatea. Ştiu bine ce se întâmplă cu cei ce se împotrivesc

medicilor: sunt legaţi şi operaţi împotriva voii lor“.

                             V-au înjurat sau v-au lăudat?

       Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus: „V-au înjurat şi v-au jignit?

Acesta este semn bun, nu vă pierdeţi! Înjurăturile şi jignirile sunt

îngăduite spre vindecarea sufletelor voastre! Fără aceasta, poate că

aţi fi zburat pe nori cu aripile mândriei. Deci, Domnul, Care vă

iubeşte, a îngăduit să cadă asupra voastră acest noroi, ca să vă

smeriţi“.

„A lăuda este totuna cu a-i pune piedică celui ce se grăbeşte“.

Firea omenească nu poate primi laude fără să se vatăme. Mândria este

premergătoare oricărei căderi, de aceea să nu ne vindem slava viitoare

pentru o laudă care nu costă nimic“. Vrăjmaşul mântuirii îi prinde pe

oamenii care trăiesc cucernici, mai mult cu faptul că le insuflă gânduri

bune despre ei. Dar noi să fim cu băgare de seamă; orice bine am face, să

i-L atribuim lui Dumnezeu.

                                  Trufia şi slava deşartă

          Iată acum şi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur. Dacă vrei să

cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de

firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: „Pentru ce se

trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă?“ (Ecclesiast 10:9). Iar dacă el va

spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă

faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase

înşelat văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi

puternic şi că se poate bucura de bunătăţile de pe acest pământ. Pământ

şi cenuşă este, iar stricăciunea frumuseţii sale începe încă de când el este

în viaţă. Cu toţii putem vedea cât de neînsemnată este existenţa noastră.

Nu trebuie să ajungem în clipa morţii ca să ne dăm seama că nu suntem

nimic pe faţa pământului. Dumnezeu ne dă mereu prilejul să devenim

oameni smeriţi.

        Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: «Cele trei cuvinte ale smereniei

sunt: „Iertaţi“, „Binecuvântaţi“ şi „Rugaţi-vă pentru mine“.

Smerenia este înţelegerea propriei nimicnicii, care nu are nici o limită,

şi tocmai în aceasta constă izbânda sufletului. Pentru smerenie,

Dumnezeu iartă totul şi nu caută lipsurile nevoinţelor».

                            Despre trufie

„Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia merge înaintea

căderii“ (Pildele lui Solomon 16:18). Dintre toate cele care se află

răspândite în cele patru zări ale lumii, care să fie lucrul, omule muritor,

care să te facă să te trufeşti, dacă nu cumva prostiile şi închipuirile

diavoleşti? Oare nu goi şi sărmani am intrat în această lume şi nu la fel

vom ieşi din ea? Oare nu cu împrumut avem toate câte le avem? Iar la

moartea noastră, oare nu va trebui să dăm totul înapoi? Oare de câte ori

nu am auzit aceste cuvinte? Să-l ascultăm pe Sfântul Apostol Pavel,

care zice: „Că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu

putem să scoatem ceva din ea afară“ (1 Timotei 6:7). Încă şi când

aducem jertfă lui Dumnezeu din pâinea şi vinul obişnuit, spunem: „Ale

Tale, dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate“ (Liturghia

Sfântului Ioan Gură de Aur). Căci nimic din cele ce avem în lumea

aceasta nu este al nostru: nici măcar o fărâmă de pâine sau un strop de

vin, adică nimic care să nu ne fi venit de la Dumnezeu. Cu adevărat

trufia este fiica prostiei, fiica minţii întunecate, zămislită din legătura

necurată cu dracii. Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară

toate meritele şi faptele noastre cele bune. Nimic nu ne face mai goi în

faţa oamenilor şi mai nevrednici în faţa lui Dumnezeu decât trufia. Dacă

Însuşi Domnul nostru nu S-a trufit, cum îndrăznim să ne mândrim noi?

Şi încă El S-a smerit luând trup de rob, rob al întregii lumi, rob până la

moarte şi încă moarte pe Cruce!

                                         Lecţii de viaţă

În munţii Anzi, pe potecile foarte înguste din munţi, se întâlnesc

uneori doi ţapi ce vin din direcţii opuse. Nu pot trece amândoi

deodată. Unul ar trebui să cedeze. Se spune că unul dintre ei se

aşază în genunchi spre salvarea amândurora. Aşa ar trebui să facă

şi oamenii atunci când se ivesc conflicte între ei. Pentru salvarea păcii,

măcar unul dintre ei să pună piatra jos, lăsând mândria la o parte.

Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: „Avva,

spune-mi un cuvânt de mântuire“. Şi bătrânul i-a zis: „Du-te în

cimitir şi ocărăşte morţii“. Şi acela s-a dus, i-a ocărât, a aruncat cu

pietre în morminte, după care s-a întors la bătrân. Acesta l-a întrebat:

„Nu ţi-au zis nimic?“ El a răspuns: „Nu“. Bătrânul i-a zis: „Du-te şi

mâine şi laudă-i“. Fratele s-a dus şi, lăudându-i, le zicea: „Apostoli,

sfinţi şi drepţi...“ S-a întors iarăşi la bătrân şi i-a spus: „I-am lăudat!“

Şi bătrânul l-a întrebat: „Ţi-au răspuns ceva?“ Fratele a zis: „Nu“.

Bătrânul i-a zis atunci: „Acum ştii ce insulte le-ai adresat, fără ca ei

să-ţi răspundă ceva, şi ce laude le-ai adus, fără ca ei să-ţi vorbească!

Aşa fă şi tu: dacă vrei să te mântuieşti, să fii ca un mort! Precum

morţii nu mai iau în seamă nici dispreţul oamenilor, nici laudele

lor, aşa să faci, şi vei putea să te mântuieşti !“.

Un frate a mers la un preot bătrân şi l-a întrebat: „Părinte, ce să

fac pentru că mă supără mândria şi înălţarea?“ Bătrânul i-a

răspuns: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul“.

Auzind aceasta, fratele s-a smerit cu inima şi i-a făcut bătrânului

părinte metanie până la pământ şi a zis: „Iartă-mă părinte, că nici

una dintre acestea nu le-am făcut eu“. I-a zis lui bătrânul: „Dacă Cel

Ce a făcut cerul şi pământul S-a smerit pentru noi, apoi noi, care

suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm?“ Şi aşa s-a smerit

fratele de cuvintele acelui bătrân şi cu multă învăţătură a mers la casa

sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.

Spune părintele Arsenie Boca: „Nimeni din lume nu este

absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba,

progresul, lumina tot se vor face, cu tine sau fără tine. Există o

energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui,

sărmană făptură pieritoare - oricât de bine ai fi înzestrată - că dacă

nu eşti tu, lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina tot se face şi

fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor, dar absolut

trebuitor nu eşti pentru nimic. Prin urmare, trebuie să ne străduim

după putere. Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi menirea pe

care o simţi, dacă o simţi“.

                        MANDRIE DUHOVNICEASCĂ

           Cei ce se trudesc în lucrarea mântuirii trebuie să aibă în vedere

primejdia de a cădea în îngâmfare; de a avea o părere bună despre sine şi

de a spune: noi nu suntem ca ceilalţi oameni. S-a întâmplat ca

vrăjmaşul să semene acest păcat al mândriei şi în sufletele smerite ale

asprilor nevoitori. Cu atât mai mult trebuie să se păzească de această

ispită cei cărora le place să caute pretutindeni pentru sine numai slavă

deşartă.

Primul pas pe această cale rătăcită este autoaprecierea, sentimentul

mai mult sau mai puţin ascuns că suntem cineva, nu un nimeni.

Al doilea pas este îngâmfarea, sentimentul că suntem nu numai

cineva, ci cineva important şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui

Dumnezeu. Din acestea două se naşte apoi toată mulţimea gândurilor şi

sentimentelor pline de mândrie, care sunt potrivnice lui Dumnezeu. De

aceea să ne străduim prin toate mijloacele să avem sentimentul sincer al

deplinei umiliri de sine. Când vine lauda de sine, să adunăm atunci din

viaţa dinainte tot ceea ce, conform conştiinţei, nu putem lăuda şi să

umplem aceste gânduri care vin, aşa cum scânteia de foc este acoperită

de pământ ca să nu ia naştere din ceva mic un incendiu mare. Pentru

înăbuşirea îngâmfării să ne deprindem în primul rând, să-I atribuim lui

Dumnezeu tot binele, ca adevăratei cauze să-I mulţumim... Acesta este

începutul smereniei. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că patima slavei

deşarte este nesăţioasă, căci la fel ca şi iubitorul de argint, care mai rău

însetează pe măsură ce-i creşte avuţia, şi iubitorul de slavă, pe măsură ce

creşte în rang, se face şi mai nesăţios de mărire. Acest adevăr este

cunoscut şi învederat. Avem pilde înaintea ochilor noştri, dar şi din

istorie ştim că, mulţi păgâni, nefiind mulţumiţi cu numirea de împărat, au

dorit şi au poruncit să fie numiţi auguşti. Sfinţii Părinţi spun „nu te

măsura“. Cea mai bună măsură este „nu am nimic“. Vrăjmaşul ne duce

până acolo încât să ne măsurăm, pentru a stârni în noi îngâmfarea şi să

strice toată lucrarea. Întotdeauna să ne spunem: „nu am nimic, nu are

rost să mă măsor“.

Deci, să nu îngăduim să se strecoare în noi autoaprecierea. Diavolul

acesta al îngâmfării este mai viclean decât toţi diavolii şi se strecoară în

suflet prin cea mai mică deschizătură. Se aşază acolo şi vatămă totul. Să

ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să vedem relele care există în inimile

noastre: „Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic,

se înşală pe sine însuşi“ (Galateni 6:3).

Începutul omului este ţărâna. Gândul despre acest început ar trebui

să ne slujească ca un izvor nesecat de smerenie, spune Sfântul Ignatie

Briancianinov. Dar, din nenorocire, mândria şi singurătatea sunt

nedespărţite. Nu există om mândru care să aibă comuniune cu

ceilalaţi.Orice cădere este spre izbăvirea de mândrie şi trebuie folosit

acest prilej spre a afla smerenia. Laudele nasc laudele de sine şi

mulţumirea de sine - simţăminte dăunătoare care duc la slava deşartă şi

la mândrie. Să ne ferească Dumnezeu!

                Cele două jertfe primite de Dumnezeu

    Sfântul Simeon Noul Teolog arată în chip grăitor însemnătatea

pentru mântuire a smereniei pe care trebuie să o avem: „Două sunt

jertfele primite de Dumnezeu Tatăl, care aduc mila Sa asupra

oricărui om şi asupra lumii întregi. Prima este Jertfa Domnului

nostru Iisus Hristos şi cea de-a doua jertfă este inima zdrobită şi

smerită a celui ce crede în Dumnezeu. Omul nu trebuie să dea nimic

altceva în schimbul sufletului său, fără numai înţelegerea că este

nimic“.

                  Iubirea de slavă pricinuieşte multe rele

Iubirea de slavă îi învăţă pe oameni să linguşească, să imite pe cei

mai mari şi să le împrumute obiceiurile, chiar dacă sunt stricate; să

numească în chip neruşinat virtuţile păcate şi păcatele virtuţi, să

înşele, să mintă, să viclenească pentru a se face astfel iubiţi de cei maimari,

primind în acest chip cinstirea dorită.

Iubirea de slavă îi învaţă pe oameni să clevetească pe aproapele, să

numească răi, pe cei buni, şi buni, pe cei răi, pentru a plăcea astfel celor

a căror părută milă o caută.

Iubirea de slavă îndeamnă la lăcomie, căci pentru a primi cinstea

dorită trebuie umplute mâinile unora şi altora, aşadar cel iubitor de slavă

deşartă se foloseşte de nedreptate.

Iubirea de slavă împinge la vărsare de sânge omenesc nevinovat.

Astfel, Abesalom a cugetat să tragă sabia împotriva blândului şi

nevinovatului David, împăratul lui Israel; fiul nelegiuit a voit să-şi

omoare părintele cel drept pentru a pune stăpânire pe împărăţia lui Israel

(2 Regi 15). Aşa a făcut şi cel însetat de slavă deşartă, nelegiuitul rege

Irod: a pus să fie ucişi toţi pruncii de la doi ani în jos din Betleem şi din

toate hotarele lui (Matei 2:16). A socotit vicleanul rege Irod să îi omoare

pe prunci pentru a omorî împreună cu ei şi pe Pruncul Iisus Hristos,

Împăratul iudeilor, ca să nu piardă cinstea împărătească.

Iubirea de slavă nu are tihnă nici după ce a dobândit cinstea dorită,

iar de aici iau naştere multe necazuri, căci omul de vază trebuie să aibă

podoabe pe măsură; trebuie să-şi modernizeze şi să-şi mărească locuinţa;

trebuie să întindă mese bogate...

De aici a ajuns la defăimarea altora şi Cel ce o păzea de desfrânare S-a

îndepărtat, iar ea, a căzut în adâncul necurăţiei. Pentru aceasta, fraţilor,

ca binele pe care-l puteţi face să fie spre slava lui Dumnezeu, pe cât vă

este cu putinţă, să-l ascundeţi de oameni. Pentru că lucrul care se face

spre plăcerea oamenilor este urât de Dumnezeu.

                               Nu căutăţi slava omenească

            Slava omenească este ca iarba: „Pentru că tot trupul este ca

iarba, şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a

căzut“ (1 Petru 1:24).

Nu căutaţi slava omenească: „Deci, când faci milostenie, nu

trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie

slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat partea lor“ (Matei

6:2). „Slava de la oameni este tot aşa de şubredă ca şi înşişi oamenii

proslăviţi“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Să fugiţi de slavă deşartă: „Să nu fim iubitori de mărire deşartă,

supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii“ (Galateni

5:26). „Vrei slavă? Fugi de slavă şi vei avea slavă chiar dacă n-o

doreşti“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).

Să nu faceţi nimic pentru slava deşartă: „Nu faceţi nimic din duh

de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul

socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 2:3). „Cine

neglijează slava omenească acela se învredniceşte de slava lui

Dumnezeu“ (Sfântul Isaac Sirul).

Nu slăviţi pe oameni: „Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni“

(1 Corinteni 3:21). „Omul care se laudă cu neamul său este asemenea

unei sticle care străluceşte la soare; dar dacă primeşte cea mai mică

lovitură se sparge. A te lăuda cu slava şi nobleţea strămoşilor tăi este

ca şi cum ai căuta la rădăcină roadele care ar trebui să se găsească pe

ramuri“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).

Însuşi Mântuitorul a spus: „Slavă de la oameni nu primesc“

(Ioan 5:41). Câtă vreme a fost pe pământ, Mântuitorul nu voia să fie

slăvit de oameni, după cum o şi spune: „Vezi, nu spune nimănui, ci

mergi, arată-te preotului...“ (Matei 8:4).

Să nu descoperiţi nimănui şi să nu trâmbiţaţi faptele voastre nimănui

căci: „Cel ce îşi descoperă şi-şi trâmbiţează faptele bune este asemenea

semănătorului care seamănă sămânţa la suprafaţă; vin păsările

cerului şi mănâncă seminţele. Iar cel ce-şi acoperă viaţa este asemenea

celui ce o seamănă pe brazdele arăturii, el va aduna rod îmbelşugat“

(Vechiul Pateric).

O faptă bună este desăvârşită când izvorăşte din iubire de

oameni şi se săvârşeşte spre slava lui Dumnezeu. Cine vrea să

facă bine, să nu-l facă din mândrie ori ca să capete laudă de la

oameni. Oricine face fapta cea bună, anume ca să fie văzut de

oameni, este ca unul care-şi aruncă oaia în mijlocul lupilor.

Trebuie aşadar, când facem o faptă bună, să ne păzim a stârni fie

laudele, fie invidia celorlalţi.

                   Toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu

        Cea dintâi armă duhovnicească cu care putem surpa slava deşartă

este să urmărim ca în toate să avem un scop bun, adică să facem orice

faptă bună spre slava lui Dumnezeu, precum ne învaţă Sfântul Apostol

Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le

faceţi spre slava lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 10:31). Iată ce spune

Sfântul Maxim Mărturisitorul în această privinţă: „Meşteşugul prin

care gonim slava deşartă este acesta: Să sporim cantitatea de

rugăciune şi să facem fapte bune în ascuns“ (Filocalia 2). Iar

meşteşugul prin care gonim mândria este: „să punem pe seama lui

Dumnezeu toate faptele noastre cele bune“ (Filocalia 2).

                          Din Lavsaiconul lui Paladie

     Aflându-mă în Ierusalim, am văzut o fecioară care purta pe deasupra

un lanţ şi nu l-a scos vreme de şase ani. Trăia închisă, cu râvnă

desăvârşită şi cu înfrânarea poftelor. Însă a căzut şi ea în mândrie,

socotindu-se sfântă şi că a ajuns la treapta cea mai de sus a desăvârşirii.

Din cauza acestui gând, a părăsit-o harul Celui ce nu-i iubeşte pe cei

mândri şi a căzut ea în prăpastia fărădelegii, fiindcă a căzut în desfrânare

cu slujitorul care îi aducea cele de trebuinţă şi a păcătuit cu stricăciunea

fecioriei. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă săvârşea fapta bună pentru a fi

lăudată de oameni, iar nu pentru a plăcea lui Dumnezeu.

                     Bătrânul sihastru şi osânda copilului

         Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară,

într-un sat. Iar după câtăva vreme a murit fratele lui şi i-a rămas un

copilaş de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers

acolo, a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, hrănindu-l

cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie. Şi n-a văzut copilul nici un om,

decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea. N-a văzut nici femeie, nici sat,

nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii

acesteia. Totdeauna era în pustie cu Bătrânul, postind, rugându-se şi

lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut optsprezece ani şi a murit apoi

copilul. Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui

Dumnezeu ca să-i descopere despre aceste copil, în care ceată de sfinţi

este pus. Şi i-a arătat Dumnezeu, într-un vis, un loc întunecat şi plin de

toată scârba în mijlocul cărui loc era copilul aruncat, zăcând în chinuri şi

supărare nespusă. Aceasta văzând Bătrânul, s-a mirat şi a început a grăi

către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu

era curat acest copil de toate spurcăciunile trupeşti şi necurăţiile

lumeşti? El, care în toate zilele şi în toate nopţile Te proslăvea şi Te

lăuda pe Tine, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat

lumesc nu era atins! Dar acum ce este aceasta de-l văd în acel loc de

chinuri pedepsit? Iar noi, care suntem născuţi, crescuţi şi

îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire să mai avem? O, amar

şi vai mie!“

Acestea şi mai multe cu plângere şi cu tânguire grăindu-le Bătrânul,

a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: „Ce plângi aşa, Bătrâne,

şi te tânguieşti pentru acel copil, care cu adevărat de păcatele cele

trupeşti şi lumeşti neatins a fost şi l-ai învăţat a posti, a priveghea şi

a se ruga, dar smerenia, adică a se smeri pentru ce nu l-ai învăţat?

Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine,

pentru curăţia şi viaţa lui cea neatinsă de lume, că este om mare şi

sfânt, mai mult decât toţi cei din lume şi cu acea gândire înaltă în

inimă a şi murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu,

căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gândul său, necurat este înaintea

lui Dumnezeu, precum zice Proorocul“.

Acestea zicând Îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Bătrânul s-a trezit din

somn şi venindu-şi în fire a tot plâns pieirea copilului, până la sfârşitul

vieţii sale.