Viaţa Sfântului Onufrie cel Mare

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Pe vremea când în Roma împărăţea păgânul împărat Diocleţian, în Persia domnea împăratul Narsita. Acesta se ruga cu stăruinţă lui Dumnezeu să-i dăruiască un fiu. Iar Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, împărăteasa a zămislit un prunc. Dar diavolul, ştiind că pruncul va deveni bine plăcut lui Dumnezeu şi dorind să împiedice acest lucru, a luat chipul unui om străin şi, venind la împărat, i-a spus: - Împărate, să ştii că pruncul nu este al tău. Când se va naşte, să porunceşti să se facă un foc mare şi să-l arunci pe prunc în el, iar dacă va arde, acesta va fi semnul că nu este fiul tău. Împăratul, încredinţându-se acestor cuvinte diavoleşti, s-a mâniat foarte tare pe împărăteasa sa, însă tăinuia acest lucru. Împlinindu-se vremea naşterii împărătesei şi născând aceasta un băiat, tatăl, în loc să se bucure de naşterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mâhnire, a aprins un foc mare şi a aruncat pe prunc în foc. Dar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzeşte pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit şi pe acest prunc nears de foc, viu şi întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă şi alt lucru demn de mirare era cu putinţă a se vedea: pruncul, aflându-se în foc, a ridicat către cer mânuţele sale cele mici, ca şi cum s-ar ruga lui Dumnezeu. Iar dacă tatăl copilului a văzut acest lucru minunat, s-a înspăimântat şi şi-a dat seama că a fost amăgit de diavol.

 Scoţând pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certându-l că a crezut vicleşugul vrajmaşului celui înşelător. Îngerul i-a poruncit să-l boteze pe prunc şi să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu, căci pruncul va fi mare prieten şi plăcut al Domnului. Împăratul îndată a luat pruncul şi s-a dus, după rânduiala lui Dumnezeu, către munţii şi pustietăţile Egiptului. Iar pe când mergeau, l-a întâmpinat o caprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să-l hrănească pe prunc cu lapte. Ea, alergând către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca şi cum i se închina şi, alăturându-se celor ce mergeau, călătorea împreună cu ei şi-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Iar tatăl pruncului, văzând acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia:
- Acum am înţeles că fiul meu va fi un mare prieten şi plăcut al lui Dumnezeu. Mergând ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în ţara Egiptului şi, în preajma cetăţii Ermopoli, au întâlnit într-un loc deosebit de frumos o mănăstire care se numea se numea a Eritului, unde se nevoiau o sută de monahi îmbunătăţiţi. Şi a poruncit Dumnezeu împăratului să-l lase acolo pe fiul său; iar stareţul mănăstirii aceleia se mira de vizita împăratului din Persia la dânşii. Acesta a povestit stareţului aceluia toate cele despre prunc şi cum, la porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor. Iar stareţul, ascultând cu mirare cele povestite de împărat, a zis:
 - Cum şi cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are nevoie de lapte de mamă? În mănăstirea noastră nu are voie să intre nici o femeie.

 Împăratul a răspuns:

 - Cum până aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot aşa şi de-acum înainte îl va hrăni aceeaşi căprioară, cât va avea nevoie de lapte. Astfel, împăratul, dăruind pe fiul său lui Dumnezeu şi încredinţându-l părintelui, s-a întors la ale sale. Iar căprioara aceea a stat pe lângă mănăstire şi a hrănit pruncul până la vârsta de trei ani.

 Iar după ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie şi pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte. Şi după ce pruncul a ajuns la vârsta de şapte anişori, adeseori se ducea la trapeză şi, cerând câte o bucăţică de pâine, se ducea în tinda Bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ţinea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de icoană, fiind fără de răutate şi cu neştiinţă sfântă, vorbea ca şi cu un viu cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care era ţinut de mâinile cele fecioreşti ale Pururea Fecioarei. Şi grăia astfel: „Şi Tu eşti mic precum sunt şi eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar şi mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuieşti aşa, nemâncând nimic? Iată, primeşte partea mea şi mănâncă“.
Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca şi cum ar fi fost viu, întindea mânuţa Sa şi lua pâinea din mâinile lui Sfântului Onufrie, care îl vedea pe El ca şi cum o mânca.

 O minune ca aceasta făcându-se nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, şi trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a început a-l pândi să vadă ce face cu pâinea şi unde o duce. Deci, văzându-l ducându-se cu pâinea la Biserică, a mers după dânsul mai de departe şi, ajungând la uşa tindei, a văzut făcându-se minunea cea mai sus-arătată şi s-a înspăimântat foarte. După aceea, ducându-se, a vestit avvei şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul. Atunci avva a învăţat pe trapezar astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: „Du-te de cere pâine de la Acela Căruia I-ai dat de multe ori“.
Iar trapezarul, ascultând pe avva, a facut aşa precum i-a poruncit. Deci dimineaţa, venind Onufrie şi cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te de cere pâine de la Acela Căruia tu i-ai tot dat de multe ori“. Deci pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a zis către pruncul Hristos, Cel închipuit pe icoană: „Trapezarul nu voieşte să-mi dea pâine de la el şi-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori!“

 Şi îndată pruncul Hristos i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada şi caldă. Pâinea era atât de mare, încât abia putea să o ducă pruncul cel de şapte ani. Deci, Onufrie luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu mare osteneală. Şi venind cu ea la avva, se lăuda copilăreşte, zicând: „Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pâine!“ Iar avva, minunându-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat acea pâine minunată şi a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut.
Apoi şi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos însuşi. Şi toţi au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărţit pâinea în mai multe părţi pentru binecuvântarea şi sfinţirea tuturor monahilor. Onufrie, crescând cu fapte bune ca acestea şi cu dar de la Dumnezeu, a ajuns la vârsta maturităţii la o asemenea măsură a faptelor bune, încât a părăsit mănăstirea şi s-a sălăşluit în pustie pentru a purta război împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Acolo a dus o viaţă simplă şi binecuvântată, plina de smerenie şi dragoste de Dumnezeu. Este înfăţişat în icoană îmbrăcat foarte sumar, datorită vieţii aspre pe care o ducea în pustiu, mulţumindu-se cu foarte puţin şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. BUCURĂ-TE, SFINTE ONUFRIE CEL MARE! SFINTE ONUFRIE, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU ŞI PENTRU NOI PĂCĂTOŞII, ACUM, ÎN CEASUL MORŢII ŞI ÎN CEASUL JUDECĂŢII NOASTRE. AMIN!